Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

miercuri, 19 iunie
Astăzi, la "Forumul Naţional al Culturii", des­făşurat la Ateneu, Preşedintele nostru, trecînd în re­vistă starea domeniilor culturii, a început cu cartea. Iar cartea, a constatat domnia sa, este făcută de edi­turi private, adică de societăţi comerciale care urmă­resc un profit. Treacă-meargă, asta e. Numai că acest profit ― şi asta deja nu mai poate.fi trecut cu vede­rea ― "este obţinut pe seama cititorilor şi autorilor".

Trecem peste sub-tema diabolizării profitului, dragă celor care şi-au trăit cea mai mare parte a vieţii în economii ale falimentului ţinute în viaţă de eco­nomiile mondiale ale profitului, şi ne oprim la cate­goria "pe seama căreia" obţin editorii cei veroşi pro­fiturile. Aceasta este în primul rînd categoria cititorilor.

De pe urma cui, te întrebi, şi-or obţine editorii din Vest profitul? A bicicliştilor? Oricum, în viziunea Preşedintelui, faptul că editorii "obţin profit pe sea­ma cititorilor" pare profund imoral. Numai că atunci e deopotrivă imoral că fabricanţii de pantofi obţin profit pe seama celor care s-au decis să nu umble desculţi, iar fabricanţii de prezervative de pe urma celor care fac amor şi care s-au hotărît să nu-şi asume anumite riscuri. Generalizînd, e imoral să obţii pro­fit de pe urma celor care cumpără şi utilizează un produs. Sînt abuzaţi economic consumatorii de cren-vurşti, de cuie, de hîrtie igienică, de şireturi de pan­tofi, de scaune, de scobitori, de ciorapi sau de bere. Iar aceştia din urmă sînt abuzaţi încă o dată dacă beau berea într-o crîşmă sau la un restaurant. Toţi utili­zatorii de ustensile sau de servicii de pe lumea asta sînt abuzaţi economic de către cei care le pun la dis­poziţie ustensilele sau serviciile. Şi cum fiecare abu­zat într-o direcţie este abuzator în alta (fabricantul de pantofi "profită" cînd vinde pantofi, dar e abuzat de către fabricantul de bere de fiecare dată cînd bea bere), visul secret al Preşedintelui nostru ar fi să des­prindem producţia, comerţul şi consumul din so­cietatea omenească de ideea de profit.

Gîndirea Preşedintelui nostru nu este absolut ori­ginală. Ea se apropie de aceea a Curţii din Boston, care judecă un om pentru crima de a fi făcut un pro­fit de 6 pence la un şiling. Omul e cît pe ce să fie excomunicat, dar scapă în cele din urmă cu o amen­dă de 200 de lire. Biserica preia cazul şi pastorul din Boston îşi construieşte cîteva predici pe ticăloşia ce­lor care fixează ca ţel al activităţii economice ― pro­fitul. Sîntem în 1639.

Dar editorii nu se mulţumesc să facă profit doar de pe urma cititorilor, ci, potrivit Preşedintelui, şi de pe urma autorilor.

După ştiinţa mea, în România, ca peste tot în lume, un autor semnează cu editorul său, nesilit de nimeni, un contract în care autorul, în cazul în care cartea se vinde sau în proporţia în care ea se vinde, primeşte o sumă între 7% şi 10% din valoarea ediţiei.

Aceasta este şi suma care îi rămîne editorului în chip teoretic sub formă de profit. Lăsăm deoparte faptul că riscurile legate de producerea cărţii revin integral editorului. Şi totuşi, Preşedintele nostru crede că edi­torii "sug sîngele" cititorilor şi autorilor deopotrivă. Ceea ce ar însemna că atunci cînd public la Huma­nitas o carte a lui Pleşu, Patapievici, Cărtărescu, Mo­nica Lovinescu etc, eu îmi exploatez prietenii, de vreme ce fac profituri "pe seama lor". Ba sînt atît de schizofren, încît cînd apare la Humanitas un volum al meu, îmi sug sîngele în calitate de editor şi am sîngele supt în calitate de autor.

Doamne, unde ne-a adus capitalismul ăsta! Pe vremea Preşedintelui, cîştigau doar autorii care erau dispuşi să mănînce rahat, pe cînd astăzi cîştigă doar autorii de succes. Ce vremuri am ajuns să trăim!