В. В. Кьося, Л.І. Фєтєску
Yüklə 300,13 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- 11 клас 2012 PREFAŢĂ
- CRITERII DE APRECIERE A CUNOŞTINŢELOR ORALE/SCRISE A COMUNICĂRII MONOLOGATE
- Numărul greşelilor comise Ortografice şi punctuaţio-nale Lexicale, gramaticale
- 1. Personalităţi de vază în literatura veche moldovenească. Contribuţia lui Petru Movilă la consolidarea relaţiilor culturale moldo-ucrainene
- 2. Obligaţiile cetăţenilor faţă de limba maternă
- 12. Testamentul lui Alexei Mateevici
- Cîţi sînteţi voi, cocostîrci
|
V. V. Chiosea, L.I. Fetescu ATESTARE FINALĂ DE STAT LIMBA MOLDOVENEASCĂ Culegere de texte pentru expuneri clasa a 11-a 2012 В.В. Кьося, Л.І. Фєтєску ДЕРЖАВНА ПІДСУМКОВА АТЕСТАЦІЯ МОЛДОВСЬКА МОВА Збірник текстів для переказів 11 клас 2012 PREFAŢĂ Culegerea de texte pentru expuneri, care se va folosi la atestarea finală de stat la limba moldovenească în clasa a 11-a a instituţiilor de învăţămînt general din Ucraina. Alcătuitorii propun texte pentru expunerea detaliată care au menirea de a verifica deprinderile de comunicare scrisă precum şi corectitudinea lexicală, gramaticală, ortografică şi punctuaţională. Fragmentele din opere artistice, publicistice şi ştiinţifice diverse ca tip (naraţiuni, descrieri, raţionamente) sînt recomandate pentru expunerea lor detaliată, textele corespund programei în vigoare. Expunerea este o parte constituitivă a învăţămîntului dezvoltativ, orientat spre formarea personalităţii elevului. Relatarea conţinutului unui text, oral sau scris, folosind procedeele de expresivitate artistică învăţate, constituie unul din factorii vitali, necesari în dezvoltarea competenţei comunicative şi a performanţei lingvistice a elevului. Textele pentru expuneri incluse în culegere permit stabilirea nivelului cunoştinţelor (elevilor) şi capacităţilor la limba moldovenească sub toate aspectele activităţii comunicative, admit realizarea obiectivului instruirii lingvistice în şcoală: formarea şi evaluarea competenţelor lingvistice şi comunicative ale şcolarilor. Orice comunicare scrisă se apreciază cu o singură notă în corespunderea lor proporţională. Evaluînd lucrările scrise, se iau în considerare următoarele: a) greşelile ortografice şi de punctuaţie; b) greşelile lexicale, gramaticale, stilistice. Nota totală pentru dotarea lingvistică se socoate astfel: numărul de puncte, obţinut prin sumarea punctelor acumulate pentru greşelile ortografice şi de punctuaţie (punctul a), lexicale, gramaticale, stilistice (punctul b) comise, se împarte la „2”. Nota generală pentru lucrarea scrisă se obţine astfel: suma punctelor pentru dotarea lingvistică, şi cele căpătate pentru conţinutul expuneri, compunerii, se împarte la „2”. Dacă nota obţinută nu este un număr întreg, atunci ea se măreşte, în beneficiul elevului. CRITERII DE APRECIERE A CUNOŞTINŢELOR ORALE/SCRISE A COMUNICĂRII MONOLOGATE
1. Personalităţi de vază în literatura veche moldovenească. Contribuţia lui Petru Movilă la consolidarea relaţiilor culturale moldo-ucrainene Literatura moldovenească are la bază literatura comună bizantino-slavă, moştenind tradiţiile şi particularităţile ei fundamentale, păstrînd intact acelaşi caracter de clasă, acelaşi spirit religios predominant. Din acest motiv în literatura sec. XVII fenomenele arhaice se îmbină cu fenomenele noi. Susţinînd atît lupta întregului popor împotriva asupritorilor musulmani, cît şi acţiunile întreprinse de autorităţi pentru a slăvi tentativele de penetraţie în ţară a catalocismului şi a calvinismului. O contribuţie imensă la stabilirea şi întărirea relaţilor moldo-ucrainene a fost adusă de eminentul cărturar Petru Movilă (1591-1647). Al patrulea fecior a lui Simion Movilă, principe al Moldovei (1606-1607), Petru Movilă şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în Polonia, unde a făcut serioase studii în limbile slavonă, greacă, latină. Călugărindu-se, devine în 1627 egumen al celebrei mănăstiri Lavra Pecerska. Afară de tipografia organizată de dînsul încă de pe cînd era arhimandrit, din iniţiativa şi prin stăruinţele sale a luat fiinţă un colegiu, care s-a transformat în vestita Academie Kievo-Movileană. Petru Movilă a fost şi un prestigios condeier, semnînd şi unele omilii (predici) şi predoslovii la cărţile tipărite sub îngrijirea lui. Cea mai vestită din scrierile sale este „Mănăstirea ortodoxă”. Considerat nu numai exponent al culturii şi literaturii ucrainene de la mijlocul sec. XVII, ci al întregii spiritualităţi ortodoxe a răsăritului Europei, mitropolitul Kievului Petru Movilă n-a uitat şi de baştina sa. Pe lîngă considerabilul ajutor acordat la înfiinţarea tiparniţei şi a Academiei slavo-greco-latine, în activitatea lui avem şi două compuneri originale, adresate conaţionalilor săi. Prima este o amplă prefaţă în limba slavonă dedicată fratelui său Moise Movilă cu prilejul înscăunării acestuia pe tronul Moldovei, în care îl sfătuie: „pentru libertatea patriei şi a supuşilor tăi să te lupţi bărbăteşte”. A doua compunere „moldovenească” e o oraţiune solemnă pe tema vieţii conjugale, rostită în limba maternă şi în poloneză la oficierea nunţii fiicii lui Vasile Lupu. (340 cuvinte) (Din presă ) 2. Obligaţiile cetăţenilor faţă de limba maternă Limba este dovada existenţei poporului. Ocrotind limba maternă, îţi ocroteşti poporul, demnitatea lui, dreptul lui la existenţă şi viitor. Nu renunţa la această luptă! Apărarea limbii materne este cel mai necesar mod de autoafirmare naţională. Dacă ai posibilitate să fii un luptător pentru ocrotirea poporului tău, apoi fii. Să posezi limba maternă nu e un merit, ci obligaţia unui patriot. Vorbeşte limba maternă – limba ta şi a poporului tău – pretutindeni unde e înţeleasă şi cu toţi ce o înţeleg. Nu refuza derptul la limbă în favoarea unui profit, unor privilegii, unor laude viclene. Atitudinea faţă de limba maternă trebuie să fie aceeaşi ca şi faţă de propria mamă: ea e iubită nu pentru farmec sau unele beneficii, dar pentru că e mamă. Familia este celula primă a naţiunii. Ca ea să nu dispară din organismul naţional, e necesară alimentarea, încurajarea şi înviorarea cultului limbii materne. Altoieşte în sufletul copiilor dragostea faţă de limba maternă, căci e comoara cea mai de preţ. Niciodată nu înceta să studiezi limba maternă. „Toate limbile europene principale pot fi însuşite în 6 ani, limba maternă trebuie învăţată toată viaţa”. (Voltaire.) În casa ta trebuie să existe, întotdeauna, cărţi moldoveneşti, reviste, ziare. Nu fii indiferent faţă de cele mai mici manifestări de limitare sau dispreţuire a limbii moldoveneşti. Priveşte limbile străine aşa cum ai dori ca alţii să privescă limba ta maternă. Ocroteşte-ţi numele şi numele apropiaţilor tăi de modificarea, deformarea lor servilă după exemplele limbilor străine. Reţineţi! Cei mai buni pedagogi de limbă, pentru copii, sînt mama şi tata. Actualmente sînt foarte răspîndite căsătoriile mixte. E natural ca în astfel de familii să apară problema alegerii limbii de comunicare. Ar fi minunat dacă în familiile eterogene ar răsuna ambele limbi, numai nu într-o formă „amestecată”: fiecare limbă – în varianta sa literară. Învaţă alte limbi! „Cine nu ştie limbi străine, acela nu cunoaşte nimic despre limba sa”. (Goette.) Genraţiei noastre îi revine o sarcină dificilă şi responsabilă – renaşterea limbii moldoveneşti, a naţiunii. Nimeni nu va face acest lucru în locul nostru. Aceasta e datoria noastră istorică, este confirmarea existenţei noastre în această lume. Nu aruncaţi acest greu pe umerii urmaşilor voştri, căci poate fi tîrziu.
Furat de gînduri, Mihail se pomeneşte, pe neaşteptate, în mijlocul pădurii. Copacii îl înconjoară din toate părţile, înalţi, frunzoşi. Ca nişte ostaşi de gardă. A dispărut cortul cerului, a rămas în cîmp soarele, peste iarba mătăsoasă se mişcă umbre grele, ţintuite doar ici-colo de cîte un strop de lumină. Mihail se simte dintr-o dată mic şi neputincios în lumea asta plină de foşnete şi de veselia zgomotoasă a păsărilor ce se zburătăcesc de pe un ram pe altul fără astîmpăr. Simte că-l apasă ceva, nici el nu ştie ce, şi fără să vrea îşi trage capul între umeri şi păşeşte mai departe pe cărăruia îngustă. Poiana Ciutei... Mihail abia dovedi să se aranjeze în cortul alb, mare, abia făcu o raită prin tabără, că se trezi şi el cu gîndul la poiana aceasta. Pe cine nu întîlnea, auzea vorbindu-se mereu de dînsa. Ai fost? Ai auzit?.. Căprioarele îşi dau întîlnire numai acolo... Ieri cutare a pornit să caute poiana, dar s-a rătăcit... Sînt multe cărări care duc spre Poiana Ciutei. La un moment dat însă dispar toate şi rămîne numai una, ascunsă de ochii lumii... O poate găsi doar acel ce ţine din tot sufletul s-o vadă, care nu se întoarce de la jumătate de cale... Un loc dorit şi rîvnit de toţi, dar la care ajung prea puţini... Curiozitatea lui Mihail crescu. Poate i-o fi sortit lui s-o găsească. Apucă pe o cărăruie îngustă, ce urcă pe povîrniş. Nu era nici un indicator spre Poiana Ciutei, dar urmele proaspete demonstrau că băieţii trecuseră de acum pe aici. Peste puţin timp însă cărăruia se desfăcu în două şi Mihail stătu la cumpănă, neştiind pe care să apuce. ...Mihail ieşi într-un luminiş. Cărăruia se oprea aici. De jur-împrejurul poieniţei copacii înalţi şi tufişurile dese formau un zid, dincolo de care, în umbra adîncă, nu se vedea nimeni, nu se simţea nici o mişcare. (370 cuvinte) ......(După G. Gheorghiu)
Pornit încă în ajun, vîntul se lăsa peste copaci, speriindu-i, se lăsa peste case, încreţea apele, ridica gulerele hainelor de toamnă, fluiera şi dansa într-un mod ciudat pe străzile oraşului. Risipea oamenii, îi răzleţea. Îi ascundea, le subţia sîngele, tăia rădăcina ierbii, o usca, scutura sălciile ca pe nişte cercei, desfăcea păstăile salcîmilor, trimiţîndu-le sămînţa cît mai departe. Ca să răsară într-o primăvară pe unde nici nu te aşteptai un pui de copac, străin şi timid, cuminte ca o brazdă, încît să cucerească mila omului. Şi omul se îndură, îl ocoleşte, începe pe alături o cărăruşă, iar primăvara următoare inima lui parcă ar creşte odată cu puiul de copac. Nici să-l recunoască! Se vede de la distanţă, are frunză şi acum se înţelege clar că e un pui de salcîm. Iar peste cîţiva ani salcîmul va fi mare de tot, va înflori în mai, frumos, ciorchinele grele, ca nişte clopoţei, culoare dăruită de soare; şi mîna omului, vrei nu vrei, se va întinde să ajungă o floare. Şi puiul de copac n-o să mai însemne pentru dînsul ceea ce a însemnat pînă atunci; va deveni, pur şi simplu, un copac ca toţi ceilalţi, căci omul nu va uita ghimpele, cum să-l uite? Mai întîi m-am asemănat cu o piatră. Acum mă aseamăn cu-n copac. Eram şi eu o sămînţă de om, ajunsă departe de pămîntul unde am crescut, o sămînţă scuturată de vînt, din care aş fi putut să răsar plop sau stejar, mai degrabă srejar, ca şi strămoşii mei, fără ghimpi şi fără floare amăgitoare. Dar iată că ajunsesem tocmai salcîm, de parcă mi-ar fi schimbat cineva sămînţa, de parcă mi-ar fi schimbat cineva solul. Eram plin de ghimpi, îi purtam pestotlocul, alungam oamenii de lîngă mine, îmi făceam drum şi mergeam înainte. Treceam printr-um moment de slăbiciune. Devenisem nostalgic. Mai nostalgic decît se cuvine. ... Ecoul vîntului nu mai răzbătea în apartament. Începeam iarăşi să uit de toate. De piatră. De salcîm. Trăiam ca o frunză dusă de apă. Evident deveneam sentimental. Trebuia să întreprind ceva. Să mă debarasez, odată şi pentru totdeauna, de nostalgia care-mi stăpînea mişcarea sîngelui. (350 cuvinte) (După H. Moraru.) 5. Cultivarea limbii A fost odată un băiat căruia îi plăcea geografia şi credea că ştie să vorbească frumos. Odată profesorul de geografie îl chemă la tablă şi îi propuse să povestească tot ce ştie despre Africa. Băiatul începu cu vioiciune: “Africa, vasăzică, este un continenet grozav de mare al Pămîntului. Acolo, vasăzică, cresc nişte păduri grozav de dese, în care trăiesc elefanţi grozav de mari, hipopotami cu pielea grozav de groasă şi lei grozav de periculoşi. Profesorul îl ascultă pînă la capăt, apoi îi spuse binevoitor: “Cunoşti foarte bine obiectul. Se vede clar că-ţi place geografia. Dar nu acorzi destulă atenţie felului tău de a vorbi. La fiecare două-trei cuvinte îl repeţi pe “vasăzică”. Şi încă ceva: ţi se pare, probabil, că dacă spui “elefanţi grozav de mari”, „hipopotami cu pielea grozav de groasă”, cel ce te ascultă înţelege mai bine cum arată ei. Te înşeli. Pe lîngă faptul că acest „grozav de ” e sîcîitor, el mai trădează şi sărăcia limbii tale. Cînd vorbeşti, caută să variezi cuvintele, mai ales adjectivele şi adverbele. Răspunsul ar fi fost cu mult mai bun, dacă îl îmbrăcai într-o limbă mai îngrijită”. Are să vă mire poate dar această observaţie, rostită pe un ton liniştit, şi-a făcut efectul. Băiatul a părăsit deprinderea să-l tot repete pe acel „grozav de”, dar de „vasăzică” i-a fost mai greu să se despartă. Şi totuşi el nu s-a lăsat pînă n-a scăpat nu numai de „vasăzică”, ci şi de alte cuvinte de prisos. Devenind matur a ajuns savant şi scriitor. Deseori este lăudat pentru calităţile sale de orator, şi atunci îşi aminteşte de profesorul său de geografie, care i-a explicat pentru prima dată ce înseamnă „cultivarea limbii”. E greu să înşiri în cîteva cuvinte tot ce trebuie să facă cineva, ca să se spună despre el: „Iată un om care vorbeşte frumos, limpede, curgător, fără greşeli. Se simte că-şi cultivă limba”. Noţiunea „cultivarea limbii” cuprinde foarte multe lucruri. Se înţelege de la sine că în primul rînd trebuie să luptăm cu cuvintele-parazite din limbajul nostru, cu tot felul de „vasăzică”,, „nu-i aşa?”, „cum s-ar zice”,”adică”, „oricum” ş.a. Folosite fără măsură, la orice pas, astfel de expresii urîţesc limba. De asemenea, trebuie să ne ocrotim graiul de felurite cuvinte şi expresii vulgare, grosolane Citiţi cît mai multe cărţi şi cu mare atenţie. Căutaţi să aveţi întotdeauna la îndemînă dicţionare explicative, pentru ca, auzind un cuvînt nou, să puteţi afla dacă e cuvînt literar, care îi e sensul şi cum se utilizează. (362 cuvinte) (După „Vreau să ştiu”)
Orice drum, de unde n-ar porni şi unde n-ar duce el, întotdeauna se lasă ademenit de susurul unui izvor, de răcoarea unei ape. Oamenii, ghicind unde ar fi apa mai bună, au săpat ici-colea, pe marginea unui drum, ba un izvor, ba o fîntînă. Şi, odată scoase la lumină, mîna care le-a găsit are grijă să le primească, să le cureţe la timp. Deoarece, pentru un bun gospodar, ori fîntîna de la poartă, ori cea de la răscrucea drumurilor e totuna. Pentru că apa, ca şi lumina soarelui, e necesară peste tot. Iată: sub coasta unui deal susură un izvoraş! Dă crengile la o parte, apleacă-te să-ţi potoleşti setea! Nu-ţi fie teamă, apă mai curată nu-i! De-aici beau căprioarele, albinele, furnicile şi tot neamul de păsărele. Bună apă! Şi, fără să vrei, te pomeneşti că-ţi pui întrebarea: încotro ţine calea şuviţa aceasta argintie şi jucăuşă? Pe unde ajunge? Pe cine mai răcoreşte în drumul ei? Şuviţă cu şuviţă, pîrăiaş cu pîrăiaş se îndeamnă la vale, şuşotindu-se între ele. Şi iată-le, în sfîrşit, unite, din diferite izvoare, într-o apă întinsă. Pe alături trec în viteză maşini, de pe costişe coboară turiştii, pe mal se înghesuie, una lîngă alta, casele de odihnă. Şi rar cine-şi bate capul cum o duc la fundul apei peştiii. Ba se mai găsesc unii care intră cu maşinile în apă şi le spală stăruitor, curăţind de pe ele murdării şi fel de fel de unsoare. Ce se întîmplă atunci cu apa care porneşte de la izvoarele curate ca lacrima? Ce se întîmplă cu peştii ce respiră cu unsoare? Dar cînd se abate nevoia peste capul peştilor, ei n-au nici o scăpare. Nu pot fugi dintr-un rîu în altul. Orice drum, de unde n-ar porni şi unde n-ar duce el, întotdeauna se lasă ademenit de susurul unui izvor, de răcoarea unei ape. Gîndeşte-te că, încotro n-ar duce şuviţa aceasta argintie, jucăuşă, peste tot trebuie să ajungă curată. De aceea trebuie să avem grijă de ea, s-o păstrăm, pentru că apa, ca şi lumina soarelui şi aerul, înseamnă însăşi viaţa pe pămînt. (340 cuvinte) ( Şt.Melnic)
Într-o zi i-am zis bunelului: – Poate aruncăm undeva mantaua aceasta… Ochii lui, liniştiţi altă dată, mă priveau acum miraţi nu ştiu cum, speriaţi. S-a aşezat tăcut pe un scăunaş. Şi-a prins mîneca goală în brîul roş, împletit de bunica. Am înţeles că s-a pregătit de o discuţie lungă, lucru neobişnuit, căci era zgîrcit la vorbă. – Dacă ai şti cît îmi este ea de scumpă! Am trecut împreună tot războiul. Mi-a fost sprijin la greu. Cînd am primit ştirea că Petru şi Ion au căzut pe front, îmi afundam faţa în mantaua aceasta, să nu mă vadă nimeni cum plîng. Cîte am împărţit cu ea! M-a adăpostit şi încălzit ani de-a rîndul. Şi nu ne-am despărţit nici după ce glontele duşman mi-a străpuns mîna. Amîndoi ne-am întors la vatră… Mi l-am închipuit nu o dată pe bunel aşa cum arată pe fotografia din casa mare – tînăr şi frumos – acolo, pe front, unde la tot pasul explodau obuzele. Da, a fost atît de greu! Şi cred că nu degeaba i-a fost atît de scumpă bunelului mantaua lui. …De cînd bunicul nu mai este, unica amintire de la el mi-a rămas mantaua din cui. Stă ca şi mai înainte şi mereu îmi aminteşte de trecut. În zilele de sărbătoare, cînd mă duc la ţară, o curăţ frumuşel şi o scot la soare. Iar în faţa ochilor îmi apare dragul meu bunel şi cei doi feciori ai lui, pe care nu i-am văzut niciodată. Involuntar, mă prind cu gîndul la copilăria lui. A dorit-o şi el cum şi-au dorit-o atîţia copii de vîrsta lui pe atunci – veselă, fericită, fără griji. Şi n-a fost vinovat nici el, nici părinţii lui că n-a fost aşa. Au fost ani grei de viaţă. (362 cuvinte) (N. Munteanu) 8. Întoarcerea S-au întors flăcăii acasă. Din destin în destin au trecut. Au trecut aşa, cum au fost. Şi aşa cum au ajuns – s-au întors cu trupul ce le-a rămas. Cu mintea brăzdată de război îi avem acum la vatră. Lîngă noi. Şi parcă ne temem să-i cuprindem, în miraj să nu se facă. Fantome să nu devină ce în miez de noapte ar veni să plîngă în prag. Or la somnul nostru prin geam să privesacă. Şi să geamă, că în casă nu mai pot să intre. În casa din care i-au chemat la front. De la numele pămîntului din sat şi de la oraş în lupta crîncenă i-au ridicat. I-au ridicat de la numele mamei care atunci i-a învelit în lacrimă şi-n rugă i-a ascuns. Şi-n nădejde i-a păstrat. Ca să aibă în ce mai crede. Le-a ordonat să ia arma în mînă şi să mai lase copilele de la piept. Să lase dreptul la o parte. Să lase cerul limpede în ochi de mireasă, mai limpede să se facă. Încărcaţi cu vis şi cu gloanţe, mînaţi de vrere semnată, au ieşit prin poartă. Şi s-au dus flăcăii noştri la sfînta datorie. S-au dus cu meserie de soldat. Sau viaţa să apere, sau viaţă pe viaţă să schimbe. S-au dus într-un lut, de unde doar vremea se întoarce. S-au întors flăcăii noştri la vatra părintească. S-au întors doar acei care au avut măcar oleacă de noroc. S-au întors acei care au mai rămas. S-au întors mai bătrîni decît vîrsta şi mai mari decît anii, mai gîrboviţi decît părinţii. S-au întors băieţii la vatră. Şi în noi parcă ceva s-a rupt. Parcă ceva s-a mutat cu locul. Pe cei stinşi i-au primit ca pe o ploaie. I-au uscat la soare şi cu ger i-au chinuit pînă au devenit umbră. Apoi – amintire. Apoi – ecou în care cutremure zac. S-au întors. Aud cum tăcerea în ei sîngeră. Iar ei, grămăjoară, scriu scrisori şi există.
Această lună senină a primăverii, împodobită ca o mireasă în florile livezilor şi grădinilor ce promit, cu miresmele lor îmbătătoare şi culorile lor aprinse, belşug de rodii, poartă în calendarul său purpur înflăcărat. Purpurul sîngelui revărsat peste ani de luptă şi de dăruire în numele marelui nostru Mîine. Purpurul inimii tale se bate în unison cu inimile generaţiilor înaintaşe şi ale contemporanilor tăi, iubitori de adevăr şi libertate, de pe întreaga planetă. În plină dimineaţă de Nouă Mai, vei porni, împreună cu părinţii, fraţii şi surorile, să cinsteşti memoria celor ce şi-au jertfit viaţa în numele fericirii pe pămînt. Pasul tău se va alinia cu cel al celor mari. Picul tău de elan cutezător va creşte într-o mare, cuprinzînd umerii Pămîntului. Şi Pămîntul va fremăta de Pace, Prietenie, Muncă. Ziua Biruinţei e o sărbătoare în care sclipirea picăturilor de rouă din flori şi din ierburi se întîlneşte cu cea din ochii mamelor, trăind nemuritorul sentiment de aşteptare a fiilor. Biruinţa noastră are un preţ înalt de sînge. Ea a costat vieţile a douăzeci de milioane dintre cei mai neînfricaţi şi mai frumoşi feciori şi fiice. Şi atunci cînd te apropii în vîrful degetelor de mormîntul frăţesc, pentru a nu tulbura liniştea vieţilor apuse, gîndeşte-te că în roşul garoafelor tale, depuse la postament, e, fără îndoială, şi picătura de sînge a ostaşului ce-a căzut, pentru ca să se nască Pacea. Pacea bunurilor tale şi a copilăriei fericite. Fii darnic şi împarte purpurul inimii tale, pentru ca el să lumineze calea celor care te vor urma. Seamănă lumină peste întinderea Patriei. Noi nu dorim război! Dorim pace, dorim un cer senin deasupra întregii planete. Să nu se mai repete grozăviile celui de-al doilea război mondial! Să nu fie uitate nicicînd sacrificiile în numele Victoriei! (340 cuvinte) ............ (Din presă)
Graiul florilor e întotdeauna frumos. Dar graiul lor poate fi şi dureros... În oraşul Goldz din Polonia se înalţă un complex memorial unic în felul său. De cîteva decenii încoace, în timp de iarnă sau de vară, întîlneşti aici flori vii. Ele sînt depuse de oamenii sosiţi din difetite colţuri ale planetei. În preajma lor e o adîncă şi zguduitoare tăcere. Şi numai focul veşnic pîlpîie încet, de parcă ar vrea să desfacă aripile, dar îl ţine în loc lespedea lucitoare. Pe acest loc, în timpul războiului, hitleriştii au construit un lagăr de concentrare pentru copii. Lagăr al morţii. ...Tălpi mici, desculţe se întipăresc pe zăpadă. Zdrenţele abia se mai ţin pe ei. Sînt flămînzi, sleiţi de puteri, n-au pus în gură nimic cîteva zile în şir. Inima copiilor îngheaţă la aceea ce-i aşteaptă... Florile la acest monument rămîn veşnic vii. Peste douăzeci de mii de copii din mai multe ţări au fost deţinuţi în acest lagăr. Şi cam tot atîţia şi-au găsit aici moartea. Fără a se bucura de copilărie. Fără a reveni la Patria lor. Nimic nu e dat uitării. Pe banii adunaţi de copiii din Polonia a fost construit complexul memorial impunător din Lodz. Pînă astăzi, părinţi din difetrite ţări îşi caută odraslele dispărute. Aici, precum şi în alte locuri, unde au fost supuşi celor mai neomeneşti grozăvii. Iar florile ard, parcă-s ochi de copii – mereu căutători, mereu în aşteptare... Ce ne vorbesc aceste petale fremătînde? Să păzim pacea, să păstrăm cu vigilenţă frumuseţile acestui pămînt. Să nu se mai repete niciodată dezastrul care a distrus atîtea vise, atîtea nădejdi. Generaţiile tinere din întreaga lume să nu mai cunoască Hirosima, cele mai noi tipuri de arme, bombe atomice şi cu neutroni! Copiii sînt florile vieţii, sînt viitorul omenirii! (370 сuvinte) .........................................(Şt. Lozie)
Bunica, ca întotdeauna de cînd o ţin minte,execută procesul cu mişcări deosebite, care ţine, parcă, de un ritual, de ceva măreţ, tainic şi sfînt. Spală covata, cerne făina albă, moaie botcalele şi plămădeşte. Unicul lucru pe care-l înfăptuieşte domol, fără grabă, ca pe o rugăciune. Şi-i tot lămureşte nepotului ce face şi de ce face aşa şi nu altfel. Cînd aluatul e bine dospit şi trebuie frămîntat, ea îl cheamă iar. Şi nepoţelul priveşte cu ochi mari, plini de curiozitate. Niciodată n-ar fi crezut că bunică-sa, aşa slăbuţă şi puţintică cum e, poate să frămînte cu atîta energie şi îndemînare, timp de o oră, da poate şi mai îndelung, aluatul cleios, pînă ajunge să fie bun de pus în tăvăli. Lemnele trosnesc vesel în adîncul cuptorului. Bunica adună aluatul pe măsuţă, împleteşte colaci din el, face “hulubi”. Acum îşi dă seama că pîinea nu se face uşor, de aceea bunica şi bunicul, cînd scapă o bucăţică de pîine pe jos, o ridică, o suflă de colb şi o pun pe masă. Iar cînd bunica scoate din cuptor primul “ hulubaş”, nepotul rămîne uluit: niciodată n-a mîncat ceva mai gustos. Şi din nou încep întrebările, şi bunica îşi reia rolul de învăţătoare: asta-i cociorva şi e pentru…Acestea-s tăvălile…Şi tot aşa: ba limpezind cuvintele, ba îmbrăcîndu-le. Cuvinte luate din viaţă, cuvinte îmbătrînite, dar cu care se măsoară o bucăţică din viaţa omului. Dispare bogăţia de cuvinte frumoase, pe care noi, nemaiînmînînd-o nimănui, mai că am uitat-o nu se ştie pe unde, şi în felul acesta poate să se piardă fără urmă. Să nu uităm că acesta este trecutul nostru, o parte din viaţa noastră, un şirag de piatră rară revărsat pe moşia inimii noastre. O zestre în care am trudit cu toţii şi la care s-ar cuveni să ţinem. Cuvintele bunicilor… Cu ele ni se măsoară viaţa noastră de mai înainte şi a străbunilor noştri… (330cuvinte) (Mihai Gh. Cibotaru.)
Îchinaţi puterile voastre pămîntului natal, care v-a crescut şi v-a educat, închinaţi-le poporului nostru drag – pe orice tărîm vă veţi afla! Cît de mult vă va fi el recunoscător şi ce roadă îmbelşugată veţi strînge! Iubiţi limba poporului, care este mireasa sufletului nostru. Şi după cum ne îngrijim de frumuseţea şi respectul miresei, tot atît de atenţi şi grijulii trebuie să fim faţă de limba maternă, pe care am primit-o drept moştenire de la părinţi şi strămoşi şi pe care trebuie s-o lăsăm curată copiilor şi generaţiilor viitoare. Cînd, avînd dinainte şi pîine, şi apă, tînjim cu ochii la stea şi nu ne priieşte nimic atîta timp cît nu se învolbură pe cer luna, revărsîndu-şi în jur tainica văpaie galbenă, cît nu ne răsună-n urechi chemarea cunoscută a depărtărilor, e vorba de o minune. E minunea darului pentru frumos, niciodată explicată, niciodată cunoscută pînă la capăt, dar plină de vrajă, de poezie, de sfiiciune ca însăşi icoana sufletului omenesc. Ce ne-am face fără de acest frumos pămînt? Nemărginită-i lumea lui Dumnezeu, dar nu poate omul în activitatea sa să-şi împrăştie puterile în tot largul lumii lui Dumnezeu sau în cuprinsul întreg al ţării sale. Fiecăruia îi este dat un petec de pămînt pentru a fi lucrat: şi cu cît mai bine va lucra fiecare acest petec de pămînt, cu atît mai bun lucrător al Domnului va fi. De ce dar n-am lucra anume acel petec de pămînt care este mai aproape, mai drag inimii noastre, pe care ne-am născut, am crescut şi am fost educaţi, unde ne este vatra părintească. Iubiţi ţara, dragii mei, iubiţi poporul ei cu sufletul deschis adevărului şi dreptăţii, iubiţi trecutul ei bogat în monumente istorice, iubiţi tradiţiile şi obiceiurile lui strămoşeşti – şi nu vă veţi înşela. Iubiţ-o, cunoaşteţi-o – acesta este testamentu-mi adresat vouă.
13. Ţesute din dor Covoarele moldoveneşti sînt vestite. Cele mai bune dintre ele au valoarea minunatelor creaţii ale geniului uman. Covoarele moldoveneşti sînt ţesute din dor. Dor de casa părintească, dor de soţul plecat la oaste, dor de libertate. Şi precum diferite sunt dorurile, asemenea diferite sînt şi uzoarele. Ici-trei flori de trandafir, dincolo – o frunză suspendată, iar mai la vale – o ramurea verde, care tinde spre altă rămurea. Fibrele dese, enigmatice pentru ochiul neantrenat, tăinuiesc destinele femeilor ţesătoare. Răbdarea îngerească şi sufletele mari ale acestor femei ştiu să aştearnă gînduri pe urzeala covorului, precum pictorul aşterne gînduri pe pînză, iar condeierul-pe hîrtie albă. Atîtea multe gînduri vin spre femeia care ţese şi se duc, atîtea multe gînduri se prind în miraculosul păianjen de fire pentru a străbate vremuri apuse, vremuri viitoare! “ Atunci cînd se rupe un fir, se întrerupe continuitatea unui gînd frumos şi nu e semn bun”, zic ţesătoarele. Nu e semn bun, fiindcă frumuseţea covorului depinde întîi de frumuseţea gîndurilor celei care ţese. Tradiţia calităţii înalte a covoarelor vine de la generaţiile trecute. Mamele nu-şi permiteau nicicînd sa dea fetelor zestre ce nu i-ar fi plăcut ginerelui, fiindcă se punea în joc onoarea casei miresei. Apoi covorul mai e şi o amintire de la mamă, deci nu e doar zestre materială, ci şi zestre spirituală. Azi, spre regret, prea puţine covoare moldoveneşti se dăruiesc la nunţile tinerilor. O modă oarbă ne-a luat la vale ca apa cea rea. Iar dacă şi avem un încîntător covor moldovenesc, îl aşternem la podea. Trecem cu nepăsare peste trandafirii doldora de petale, tercem pînă frumuseţea prinde a se uza şi apoi o dăm uitării. Da, se uzează şi adevărata frumuseţe atunci cînd e călcată în picioare. S-au rărit ţesătoarele şi e păcat, fiindcă covoarele ne-au scos neamul în lume de atîtea ori. Între ţesătoare circulă o vorbă: cine a dat gata un covor, îl va ţese numaidecît şi pe al doilea, iar femeia care a ţesut două covoare, nu-şi lasă sculele la voia întîmplării, fiindcă îi vor prinde bine la cel de-al treilea. Adevărate miracole constituie astăzi covoarele bunelor noastre femei. Cinste Dumnealor, cinste tuturor femeielor care-şi ţin privirea şi inima asupra făuririi încîntătoarelor covoare moldoveneşti. (359 cuvinte) …………..(Din presă)
-Zău, moş Dorofti, zise el, aş dori prea mult să ştiu cum ai putut învăţa atîtea meşteşuguri fără să vezi? -O! Aceasta e o istorie lungă, zise orbul. Cînd am pierdut vederea, aveam numai cinci ani. Eram prea tînăr, ca să pot preţui toată mărimea acestei pierderi. Aveam oarecare jucării, care-mi goneau urîtul pentru puţină vreme, dar curînd mă dezgustau. Prin urmare, mă apucai să învăţ a deosebi şi a cunoaşte jucăriile. Doream să mă apuc de o meserie care să mă facă neatîrnat de orice ajutor străin şi învăţai muzica, adică fluierul şi cimpoiul. Astfel începui a cutreiera satele, unde duminicile făceam să dănţuiască flăcăi şi fete, cîntîndu-le hore, iar pe bătrîni îi înveseleam cu doinele mele. Acestea mă făceau să trăiesc destul de bine. Apoi m-am dus la Botoşani, unde învăţai mindirigia (adica să pot confecţiona saltele şi plapume). Cînd m-am simţit în stare a-mi cîştiga pîinea, m-am întors acasă. Părinţii mei, neputincioşi, veniră la mine. Ziua aceasta a fost cea mai frumoasă din toate zilele mele! Eu, un biet băiat orb, acela care trebuia să fie povară familiei sale, am ajuns, prin puterea voinţei mele, să le fiu de ajutor şi sprijin. În toate serile luam de subsiori pe tata şi pe maică-mea şi ne plimbam împreună. Trecătorii stau şi ne priveau cu respect. Alteori, cînd şed la lucru şi aud glasul cerşetorilor care şi-ar putea cîştiga bucăţica de pîine sau pe beţivii care-şi pierd vremea şi starea prin crîşme, zic în sine: “ Orbi în lumea aceasta nu sînt acei care nu văd soarele, ci acei care nu-şi văd datoria”. A doua zi Dediul Frunză a venit iar în dugheniţa lui Dorofti, dar acum ca să-l roage să-l primească de ucenic. (360 cuvinte) (După C. Negruzzi)
Feciorul mi-a adus azi flori. Un buchet mare de lăcrimioare. Le-a cules în pădure şi mi le-a adus mie. Aroma lor a umplut odaia. Şi dintr-o dată soarele a năvălit cu mai multă putere prin ferestre. Părea mai mare şi mai strălucitor. Şi am ieşit din casă. Un bunic cu un nepot coboară spre pădurice. Bunicul merge agale. E bătrîn şi-l dor picioarele. Bunicul face paşi mărunţi şi repezi. El are pe reverul hainei o medalie, iar nepotul ţine o floare. La colţul străzii o fată vinde flori. Are în jur cîteva coşuri. Mai într-o parte, coşuri cu ciorchini grei de liliac. Pansele somnoroase în strai sărbătoresc de catifea, garoafe roşii. Un soldat lat în spate, cu ochi albaştri, limpezi ca de copil, ia un buchet de garoafe. Apoi se urcă în troleibuz. Toţi care urcă au flori în mînă. Şi zîmbete pe faţă. Azi florile sînt mai frumoase, iar ziua mai senină. Azi razele soarelui sînt mai blajine. Par nişte mîini ce ştiu să mîngîie. Trotuarele sînt forfotă de lume. Bărbaţi şi femei, bătrîni, flăcăi şi fete, copii. Parcă a ieşit toată lumea din case. Fiecare cu zîmbetul lui, cu vise şi năzuinţe proprii. Oameni atît de diferiţi şi totodată atît de apropiaţi. Atît de asemănători. Copii, părinţi, bunici, nepoţi... Venim cu toţii din ziua de ieri şi mergem spre cea de mîine. Spre un viitor luminos. Aşa îl dorim. Aşa l-au dorit şi străbunii noştri. Nimeni la vremea sa n-a tins spre întuneric. Toţi au luptat şi au muncit pentru lumină, pentru viitor. Pentru el soldaţii au căzut pe front. Pentru el plugarii şi-au vărsat şi îşi varsă sudoarea pe glie. Pentru el muncitorii se trudesc în fabrici şi uzine. Pentru el învăţătorii, medicii, inginerii, savanţii îşi închină zilele şi nopţile, pentru el şi la capătîiul lui stau mamele de veghe. Sîntem verigile aceluiaşi lanţ. Verigi puternice, de oţel bine călit. Şi gingaşe totodată. Iată o mamă cu un copil în cărucior. Un tată ducîndu-şi fiica de mînă. Un flăcău aşteptîndu-şi draga. Fiecare cu ale lui. Dar în zilele de grea cumpănă pentru Patrie toţi bărbaţii, toţi tinerii, copiii buni şi blînzi, care ne aduc azi flori, se vor ridica la chemarea ei, asemeni celor de ieri, care nu mai sînt printre noi, dar a căror suflare o simţim în flori, în adierea vîntului, a căror viaţă trăieşte în amintirea noastră. (340 cuvinte) (R. Lungu)
Cocostîrcul este simbolul viu al peisajului paşnic de la ţară, o pasăre minunată, care s-a împrietenit cu omul încă din cele mai vechi timpuri. Zborul falnic, devotamentul faţă de locul ales, prevestirea primăverii fac ca aceste păsări să fie îndrăgite atît de copii, cît şi de oamenii maturi. Afară de aceasta, prinzînd şoareci, amfibii, nimicind lăcuste şi alte insecte dăunătoare, ei aduc un mare folos agriculturii. Iată de ce cocostîrcii, ca şi hulubii, au devenit păsări obişnuite de casă, care au tot dreptul la ocrotire. S-ar putea crede că în astfel de condiţii numărul cocostîrcilor ar fi trebuit să crească cu fiece an, să apară din ce în ce mai multe cuiburi. Din păcate, în ultimii ani, pretutindeni se observă o micşorare considerabilă a cocostîrcilor şi a cuiburilor. Una din cauze este dispariţia acoperişurilor de paie sau stuf, pe care cocostîrcii preferă să-şi facă cuiburi. Fiind legaţi de cuibul lor, ei încearcă să-şi facă altele pe acoperişurile noi de tablă, olane, pe copaci, stîlpi de telegraf. Însă după cîteva încercări nereuşite, cocostîrcii sînt nevoiţi să părăsească pentru totdeauna locurile natale. E de ajuns ca pe acoperişul de tablă să fixăm o ramă de lemn nu prea mare sau o roată veche de căruţă şi cocostîrcii vor avea „fundament” pentru cuib. Spre iarnă, părărsind meleagurile noastre, cocostîrcii pleacă în ţări calde foarte îndepărtate. Ei traversează Marea Mediterană, toată Africa de Nord şi se opresc în zona ecuatorială sau chiar în coastele Africii de Sud. În drum multe păsri mor de foame, de sete, de istoveală. O adevărată năpastă, în vremea călătoriilor deasupra mărilor, sînt furtunile puternice. Neputînd înfrunta vîntul, sleite de puteri, păsările cad şi se îneacă în valurile zbuciumate ale mării. Iată de ce, chiar în cele mai favorabile condiţii, cocostîrcii nu se înmulţesc repede. Cei trei-patru puişori, pe care îi scoate într-o vară fiecare pereche de cocostîrci, abia acoperă scăderea naturală a numărului acestei specii. E de datoria noastră să le purtăm cu toţii de grijă. (320 cvinte) (Din presă)
Numai ce pîine n-am visat în viaţa noastră! Şi mare, şi luminoasă, şi puhavă, şi proaspătă! Iar tot ce am visat avem acum pe masă. Mîncăm şi gîndul ne poartă peste tot, căci pîinea ne dă forţa de a ne gîndi la multe lucruri. Numai la felul cum se creşte ea, cu cîtă trudă – nu ne gîndim întotdeauna. Crescătorul de pîine are un suflet mare. În inima lui răzbate, cu razele sale, soarele, dar soarele încă doarme, cînd plugarul e în cîmp. Şi cîntăreşte în palmă ţărîna să vadă dacă pămîntul e gata de a primi la sînul lui seminţele. Si netezeşte pe creştet stiblele încă firave, parcă întrebîndu-le de ce au nevoie, pentru ca ele să crească mai voinice. Apoi, cu durere de tată al cîmpurilor, el mistuie în palmele aspre un spic: îi numără boabele astfel cîntărindu-şi truda depusă. Îl mistuie, iar pleava o vîntură. Numai aşa poţi ţine în palmă adevăratul aur, pentru care ai muncit zile şi nopţi. O, ce frumos e cîntecul plugarului, îmbibat cu sudoare, nesomn şi adevărat devotament faţă de Pămînt şi de Pîine! Ce mai vorbă, e greu să creşti aurul bobului! Dar să ştiţi: pentru plugar nu există anotimpuri. Luptă există. Lupta pentru roadă. Iarna trebuie reparate tractoarele, semănătoarele, adică trebuie să le deie forţe noi tuturor „rechizitelor” de crescut pîine, ca apoi, în primăvară, la primul tril al ciocîrliei, să-l găsească din nou dimineţile pe cîmpul de luptă pentru roade – pe imensele cîmpii. Şi pămînturile nu-l obijduiesc, iar semănătorul...iese în cîmp cu bucuriile; primăvara – cu ciocîrliile şi aburesc, ca o pîine caldă, gliile. Sămînţa încolţeşte ca o fiinţă. Spicul se-nspică cu străduinţa, bobul se-mboabă cu o dorinţă. Plugaru-şi culege bucuriile... Fără aur – mai triste-s cîmpiile şi ciocîrliile. (277 cuvinte) (După V. Codiţă.)
Vorbirea este un proces de exprimare a gîndurilor, setimentelor cu ajutorul mijloacelor de limbă. Pentru a putea vorbi într-o limbă oarecare, trebuie s-o cunoşti, adică să posezi cuvintele necesare pentru exprimare, modalităţile de modificare a cuvintelor, de îmbinare a acestora în propoziţii, fraze. Atunci cînd recurgem la vorbirea orală, trebuie să cunoaştem şi normele de accentuare a silabelor, de pronunţare a anumitor sunete din cuvînt. Iar dacă aşternem gîndurile în scris, mai trebuie să cunoaştem anumite reguli ortografice, punctuaţionale. Vorbirea poate fi perfectă sau mai puţin perfectă. În primul caz avem de-a face cu nivelul superior al vorbirii. Cultura vorbirii, sau aşa-numită vorbire perfectă, constă în relatarea care nu conţine greşeli (ortografice, de punctuaţie, gramaticale), e lipsită de neajunsuri de conţinut şi limbă. Cultura vorbirii se caracterizează prin următoarele trăsături: corectitudinea sau respectarea normelor, caracterul logic sau legăturta firească dintre gînduri, dintre părţile componente ale textului, expresivitatea, adică capacitatea textului de a influenţa asupra celui care ascultă sau citeşte, exactitatea utilizării cuvintelor, evidenţa situaţiei comunicative, ceea ce ar însemna că vorbitorul sau cel care scrie ţine cont de condiţiile concrete în care are loc expunerea. Studiind limba maternă, învăţăm a vorbi şi a scrie frumos şi corect; corectitudinea exprimării îşi găseşte expresie în respectarea normelor ortografice, punctuaţionale, gramaticale, iar frumuseţea exprimării se obţine prin exactitatea celor relatate, laconism, puritate, expresivitate, caracterul logic, prin ajustarea mijloacelor de expresie la condiţiile şi scopul relatării. Cuvintele, ca şi tot ce e viu, au nevoie de mediul favorabil de viaţă, exprimînd o stare spirituală, o gîndire. Forţa cuvîntului depinde de convingerea celui care îl rosteşte, de tandreţea, de pasiunile sale. De multe ori auzim plîngeri de felul acesta: n-am cuvinte, nu găsesc cuvîntul potrivit. Chestia e că insul în cauză nu se nelinişteşte de faptul că nu are ce exprima, că nu se ocupă de cultivarea gîndurilor, sentimentelor sale, dînd toată vina pe cuvinte.
Era duminică. Zi în care strada Armenească era cea mai aglomerată. Coborau la vale spre piaţa centrală în valuri multicolore poamele livezilor din Schinoasa şi Valea Dicescu. Coborau purtate pe umerii oamenilor şi în căruţe. Zeci şi zeci de coşuri cu cireşe, vişine, căpşune, zmeură. Unii bărbaţi purtau cîte patru coşuri pe coromîsle. Femeile, în schimb, aveau agăţate, pe lîngă cele două panere, adevăraţi snopi de flori. Era vremea crinilor albi, trandafirilor şi a iasomiei. Oamenii mergeau greu, veneau de departe şi erau obosiţi. Dar piaţa era de acum aproape, la o azvîrlitură de băţ, cum s-ar zice. Aşa că oamenii se îndemnau la drum. Tocmai atunci apăru avionul de vînătoare. Zbura atît de jos, încît atingea aproape vîrfurile copacilor. De acolo, de la acea înălţime aviatorul vedea strada ca-n palmă. Avionul îşi clătina parcă a joacă aripile şi începu să arunce foc. Trăgea rafale neîntrerupte lunecînd în josul străzii. Făcu cale întoarsă şi mai slobozi un şir de rafale. După care se făcu nevăzut după turla bisericii de la cimitirul din capătul străzii. În urmă rămase strada zvîrcolindu-se de durere, răsunînd de ţipete şi vaiete. Caii înnebuniţi de groază trăgeau în goană căruţele, călcînd peste cei morţi şi cei vii. Bărbaţii smulgeau femeile însîngerate de sub copitele animalelor înspăimîntate. Crinii şi iasomiile care nu fuseseră strivite arătau ca nişte flori apocaliptice cu albul lor imaculat, pătat de sîngele nevinovaţilor. Războiul se încetăţeni. Deveni o groaznică şi dureroasă realitate. Obuzele încă nu explodau pe străzile Chişinăului, dar atacurile distrugeau case, curmau vieţi omeneşti. ... Apoi răbufnirile tunurilor se făcură auzite tot mai aproape. Maşini, căruţe şi oameni înspăimîntaţi, tot mai mulţi şi mai mulţi, ţineau calea spre răsărit... Curînd, în explozii de obuze, în uruit de tancuri şi rafale de mitraliere îşi făcură apariţia armatele eliberatoare. Apoi se lăsă liniştea. Cerul rămînea mereu azuriu, senin, imaculat, fără urmă de cruci negre ale avioanelor, fără nouraşii alburii ai exploziilor obuzelor antiaeriene. Trecuse totul ca un vis urît. Oamenii ieşeau din adăposturile lor, din pivniţe şi subsoluri. Se întorceau din satele şi suburbiile chişinăuiene. Deci viaţa reintrase în normal. Războiul se îndepărtase şi părea că nici nu există. Atît doar că oraşul zăcea în ruine, că uneori noaptea se auzeau împuşcături pe străzi. (360 cuvinte) (V. Malev)
Şi iară revenim la mama, la acest cuvînt frumos, rotund, pe care noi mai mult îl cîntăm decît îl rostim, şi uneori se pare că tot ce-a fost mai frumos şi mai măreţ plăsmuit faţa limbii noastre e legat de acest cuvînt. Mai erau, însă, tineri şi plini de viaţă ochii negri, faţa bălaie, încununată de un zîmbet plin de bunătate — sfinte Dumnezeule, atîta bunătate creştinească, atîta bunătate omeneasca, încît orice cerşetor, ori pui rătăcit de cloşcă, orice fir de iarbă călcat de roţi pe-o margine de drum găseau înţelegere şi compătimire în inima ei. Aş zice că era harnică şi silitoare ca o furnică mama, dar nu ştiu ce fac furnicile acolo în furnicarul lor iarna, pe cînd mama iarna întreagă torcea, ţesea, cosea, cîrpea, iar de cu primăvară şi pînă toamna tîrziu basmaua ei albă, căci purta basma albă, zbura ca o pasăre — ba e în casă, ba e afară, ba e în Cubolta, unde ne erau hectarele, ba se întorcea în amurg, albind uşor pe o dungă de deal, în seninul serii; alerga, pentru că avea, cum zicea ea, copii, şi azi, gîndindu-mă la pasărea ceea albă a copilăriei mele, nu pot spune că am văzut-o măcar o singură dată, măcar o singură clipă, stînd pe-o ramură, lîngă cuibul său. Îşi avea totuşi bucuriile sale. Îi plăcea, de-o pildă, măcar o dată pe zi, măcar o jumătate de oră, să treacă pe uliţele satului, pentru a vedea ce mai face lumea. Nu ştiu cum se întîrnpla, dar cînd se ducea, mă lua şi pe mine, şi-mi plăcea grozav să mă ţin de mîna ei, pentru că în felul mamei de-a vorbi cu unul şi cu altul simţeam cum oscilează glasul ei de la gingăşie la simplă cuvioşie, de la dragoste la compătimire, de la compătimire la mirare, la nelinişte, şi apoi, la întoarcere, căutam tot drumul s-o descos, să aflu de ce cu omul cutare a vorbit intr-un fel, iar cu femeia lui — mult mai altfel. De obicei, ţăranilor nu le-a fost lăsat, timp liber pentru plimbări şi chiar atunci cînd ies şi ei în sat, să vadă ce mai face lumea, îşi găsesc un mic clenci, ca să nu umble cu sloboda — unuia îi întoarce ciurul, de la altul împrumută dîrmoiul. Ne duceam dar şi noi prin Horodişte cu treburi de felul acesta. Înainte de a fi ieşit din ogradă, mama îmbrăca o haină mai bunişoară, îşi punea un bariz curat, pe care îl lega sub bărbie, mă speria şi pe mine cu cîte-un pumn de apă rece şi se făcea cu pieptenele spre chica mea deasă şi aspră ce stătea pururea în piciore, asa încît în fotografiile din copilărie semănăm cu un pui de arici stîrnit din culcuş. Şi iată-ne mergînd, eu cu mama, pe uliţele satului. Necazurile şi Frămîntările oamenilor roiesc ca albinele în jurul nostru, sute şi mii de pătărănii, vorbe de duh, şoapte, scurte lăcrimări într-un colţ de basma. Fireşte, marea fierbere ce se petrecea în jurul meu depăşea mintea unui copil, dar îmi plăcea să asist la acest teatru nesfîrşit, cu cortina veşnic ridicată, îmi plăcea atît de mult, încît chiar şi iarna, cînd veneau la mama femei cu torsul ori cînd intra cîte o vecină să-i tragă cărţile, pentru că mama ştia să ghicească, de fiecare dată mă pomeneam cu urechea ciulită, şi patima asta pentru pătărăniile lumii mi-o fi rămas, cred, încă de pe vremurile cînd mergeam cu mama de mînă pe uliţele satului. (360 de cuvinte) (I. Druţă)
Anulomienuştiucît,văzîndu-se cu totul îmbătrînit, îl cheamă pe Anulviitor şi-i vorbi : - Te-am chemat, dragul meu,să-ţi înmînez cîrma vremii mai departe. Am şi eu povestea mea pe care voiesc a ţi-o înşira. ...S-a întîmplat de cînd domnesc eu pe acest pămînt că s-au adunat într-un rînd copiii globului toţi grămăjoară în zi dulce de primăvară: copii de pe plaiuri îndepărtate, copii de toate culorile, toate : negri- albi-galbeni-roşi, toţi împreună, veseli, bucuroşi. Şi-n ziua ceea multpreafrumoasă copiii gîndiră un pom să sădească. Zis şi făcut, cum se spune-n poveste că pînă în seară e-he, mai este. Au sădit un copăcel, un puiete, toţi copiii mîndrei noastre planete. Abia de l-au sădit şi, fireşte, copăcelul a început a creşte. Ce repede mai creşte pomul, de se minuna pasărea, omul. Creştea văzînd cu ochii, tot în sus, încît într-o bucată de vreme-a ajuns hăt, pîn ‘ sub nori de i-a atins. Iar ramurile i s-au întins cît globul în lung şi-n lat,- ce mai copac minunat! Pomul avea atîtea ramuri, cîte pe pămînt – graiuri şi neamuri. Apoi între frunze s-au aprins flori de nestins. Copiii au prins a cînta voioşi, apoi s-au prins într-o horă - copiii toţi, ca frate cu soră. Toţi la un loc, toţi prieteni în jurul pomului planetei. Hora mare scutura pămîntul, albastru-alb-galben-roşu le era cîntul. Zbura pînă departe, pînă la a stelei bogată lumină. În sfîrşit amurgul se lăsase, părinţii îşi aşteptau copiii pe la case, şi au pornit să-i cate . Dar afară, în tot aerul, - profilate ramurile pomului- minune, ce-şi porniseră florile prin lume. Printre flori coborîseră stele, luminau şi ele. Şi părinţii-au strigat încîntaţi: -Trăiască copiii noştri – fraţi! Trăiască întruna, cît vecii, pomul copiilor noştri, pomul păcii! Şi – nemaipomenit, în aceeaşi noapte pomu – a rodit, din fiece floare a răsărit cîte un pui de soare, nişte soricei micuţi-mititei, şi oamenii- fiecare - cu mic, cu mare, şi-au rupt cîte-o lumină şi au ascuns-o la piept, să le rămînă pentru totdeauna - să fie senini la inimă- ntruna. Asta-i povestea , Anule ce vii, îţi las în grija ta pe aceşti copii şi pomul lor mininat apără-l neîncetat de Vreme rea şi de Vînt. Ţine-l în picioare mereu pe pămînt. Şi păşi în ţară un an nou şi voinic, şi şoiman. Yüklə 300,13 Kb. Dostları ilə paylaş:
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||