Valentin Barbu – X c marcela Gabriela Blenche – IX d bianca Bogdana Biriş – IX d andrada Borcovici – X c sabina Chiru – IX c flavia Ignuţa – X c loredana Nechita



Yüklə 310,44 Kb.
səhifə1/3
tarix05.03.2018
ölçüsü310,44 Kb.
#44107
  1   2   3

Sfântul Augustin zice aşa:

«Ce este timpul? Dacă nu mă întreabă nimeni, ştiu. Dacă mă întreabă, atunci nu ştiu.» Acelaşi sentiment îl am eu în privinţa poeziei.”
(Jorge Luis Borges, Şarada poeziei)

Valentin Barbu – X C

Marcela Gabriela Blenche – IX D

Bianca Bogdana Biriş – IX D

Andrada Borcovici – X C

Sabina Chiru – IX C

Flavia Ignuţa – X C

Loredana Nechita – X C

Paula Pintilie – XII C

Brigitte Beatrix Schweisthal – X C

Diana Claudia Stoica – IX D

Lorena Stroescu – IX D

Andreea Timiş – X C

Snejana Ung – IX D
Exerciţii de creaţie – 2008-2009

Grigore Vieru

Nichita Stănescu



V

A

L

E

N

T

I

N
B

A

R

B

U
X C


Mărţişor
Un curcubeu ascuns după zare,

Pal în alb strălucitor de nor


Aşteaptă, aşteaptă să apară,
Fuior în arc de patimă şi dor,

Lumea să o învie iară,

Să o sculpteze din întuneric

Cu reflectoare de culoare


Cu rogvaive frânghii să o tragă

Spre soare din adâncul greu de mare...

Întristarea dispară,
Culoarea reapară.
Soarele lumineze,

Lumea descătuşeze,


Iar pe căi neumblate,
Drumuri de mult uitate,
Speranţele presară.

Oamenii despietrească,


Sufletul încălzească.
Ai noştri ochi plăpânzi,

Ce mult au fost furaţi,


De o raza singulară,
Ivită ca-ntr-un vis,
În alb de paradis,
Şi roşu de abis.
Aşteaptă fermecaţi

Să vii, să ieşi, să creşti,

Din zare să porneşti,

Cu cerul să uneşti

Străfunduri pământeşti.

Iubirea să-mplineşti!






M

A

R

C

E

L

A
G

A

B

R

I

E

L

A
B

L

E

N

C

H

E
IX D


Pe-un trunchi de pin bătrân...
Mă aşez uşor pe-un trunchi de pin

Şi aş vrea cumva să îl alin.

Este un arbore cam bătrânel,

Timpul nu a uitat de el.


E atâta linişte-n pădure

Şi a trecut atâta timp

De când n-am mai păşit spre tine,

De când eu singură mă mint

Că timpul se va opri-n loc

Şi voi putea să îţi vorbesc,

Să-ţi spun că viaţa nu-i un joc,

Că ea nu e de neînţeles.


Şi mă trezesc ca dintr-un vis

Şi vântu-mi flutură prin plete,

Azi lângă tine am atins

Lumina marilor regrete.


Şi apa curge lin în vale

Ca un şirag de perle pe gât

Şi timpul iarăşi trece agale

Iar vântul nu mă satur să-l ascult.








B

I

A

N

C

A
B

O

G

D

A

N

A
B

I

R

I

Ş
IX D


Lacrimă de frunză
În Soare, închegate gânduri

Citesc privirea care nu-i,

Şi văd sunetul cum trece

Cercetând pustiul lui

Şi e rece.
Tu-mi mături amintirea,

Cu pleoapa ta de vânt închisă

Şi sufletul meu e-o batistă,

Plină de sînge-i privirea

Doar ea.
Pe geam un tunet e-n război

Natura se răzbună iar pe noi,

Centrul lumii de durere e prelins

Vârteju-mi lasă trupul neatins

De dor.
Stelele se luptă-n doi

O floare avem în comun noi,

Şi-ţi văd pe-o lacrimă de frunză chipul

Trecutul ni-l acoperă nisipul

Şi pe noi.
In ceea ce nu are sfârşit
Chiar în dorul nopţii am zărit,

O rază de soare din infinit.

Ea, călătoare eternă a visului meu,

S-a avântat în arenă precum un leu.

Şi într-o clipă avea să-mi spună,

Că şi fără soare în vise există lună,

Că în tăcere se ascunde o singurătate în doi,

Că nu poţi fi singur nici atunci când sunt ploi.

Dintr-o pată de cerneală atunci am cules,

Un punct alb de nimic, neînţeles.

Pe care am decis să nu-l mai părăsesc,

În infima lume în care nu ştiu să clipesc,

Pe care un suflet timid nu o înţelege,

Pe care mentalitatea mea o lasă rece.

Sfârşitul e pierdut în orice poezie

În aceasta însă nu pentru că ţi-o dedic ţie.



Toamnă, cu tot şi nimic
Pe terasa unei zile însorite de toamnă,

Cearceaful dimineţii, îşi aşterne roua măruntă

Pe crengile copacilor, care

Nesăbuite se avântă spre cer...


Când însoritul cer a început să plângă,

Când oamenii şi viaţa au luat-o la fugă,

Când totul e departe,

Când îmi fac avânt spre moarte.


Lângă ceea ce frunzele numesc libertate,

Lângă pătura ce acoperă interesele curate,

Lângă liniştea înmărmurită care gângură,

Lângă pacea nerostită, ce un vis îşi murmură.


Acolo găsesc, un singur gând,

Acolo voi realiza, cât de departe sunt,

Acolo nimeni şi nimic, mă vor găsi râzând,

Acolo vei fi şi tu alături de soarele din vânt.


Şi ştiu că pereţii sunt muţi, dar aud,

Şi nu vreau să cred, dar totuşi îi ascult,

Şi numai tu ai să poţi întelege, că

Şi gândul meu şi sufletul pot fi de gheaţă,


Când afară e toamnă şi se aşterne o nouă dimineaţă.

Umbră de muză
Mişcări feroce ale vântului se abat spre mine,

Razele lunii le simt doar când sunt aproape de tine.

Adevarul e că simt un gol imens în gând,

Stelele-şi trec lumina prin al tău păr aşteptând,

Ca sufletul meu să te cuprindă din vis,

Prin petale dorindu-te în paradis.

Imaginea ta îmi zboară în amintire,

Căci e acum a ta şi orice-ar fi să fie,

Tu, iubită zână, a mea muză eşti,

Nu pleca la stele, să nu îndrăzneşti.

Căci şi fugind de mine eu tot voi răsări,

Ale tale nopţi cu luna, curând le voi sfârşi.

Şi credeai că mint, că te cern prin vise

Zile neîncetate aşteptând cuprinse,

De ultimul surâs, de mângâierea nopţii

Muza mea, eşti al meu centru cuprins de emoţii.

Ştiind că eu voi răsări şi-mi vei umbri privirea,

Acolo jos sunt oamenii, Noi suntem nemurirea.



Încep să mor
Văd şi simt, dar când ating, se preling

Pete de gheaţă, pe-a ta tristă faţă

Le simt, nu le văd, am un suflet orb

Pleacă, toate le-aş uita dar nu se poate

Aud, tremură vântul, n-am vrut să-mi încalc cuvântul

Plângi, rău nu îmi pare, din lac s-a făcut mare

În vid, spui că e nimic, caută-mă, am să-ţi explic

Sunt eu, pe-un mal prăpăstios de viaţă, spune-mi în faţă

Voi mai trăi?

Îţi voi mai zâmbi?

Început, mă duc undeva, n-aş mai vrea să cunosc pe cineva

Uit, începutul e pierdut, corpul îmi rămâne mut,

Eu mă duc, nu realizez, împotriva mea cedez

Aş fi vrut să plec, dar totuşi nu, nu şi tu

Sfârşesc, sper uşor, îmi voi sfâşia inima-ntr-un nor

Cineva mă pândeşte, vede că nu mă găseşte

Am plecat, am crezut că am scăpat

Nu-i aşa, acum mă cert cu fiinţa mea.

Nu este un rai frumos, e un iad regizat prost.
Moarte clinică
Şi mi-e somn

Şi somn îmi e,

Tavanu-i doar o pânză,

Sub ceaţa zilei eu adorm

Şi mi-e somn.
Şi somn îmi e,

Din nou adorm

În patul cel de gheaţă

Şi în gât zilele le-nec

Lag inima cu-o aţă.
Şi mi-e somn,

Ce dulce-ar fi

Eterna fericire,

Mâine în somn eu aş muri

Şi somn mi-ar fi şi mâine.
Şi îmi e somn

Şi nu-i durerea,

Dar tu îmi spui să plec,

Eu vreau din nou s-aud tăcerea

Şi în somn să mă-nec.





A

N

D

R

A

D

A
B

O

R

C

O

V

I

C

I
X C

Ţigară
Cum am ajuns aici?
Stau pe un pod, în miez de noapte
Şi fumez o ţigară.
Apa şi cerul sunt una,
ambele de un negru înfricoşător.
Nimeni nu e pe drum, nici un glas nu se aude.
Stau şi mă gândesc la tine,
Cum m-ai ranit, cum mi-ai spulberat toate speranţele.
Sentimentele mele pentru tine, speranţa că vom fi din nou împreună sunt ca ţigara asta
Incet, încet se arde, devine scrum
Si mă intoxică pe dinăuntru, mă omoară încetişor, încetişor.
Nu am fumat în viaţa mea
Dar acum o fac pentru că mă pregătesc
Să trec în altă viaţă
Singura lumina este cea a lunii şi a ţigării, iar
Un bec deasupra mea, pâlpâie continuu...
Dar acum s-a ars,
Tigara s-a terminat,
Norii acoperă luna,
E beznă, mă uit la apă...
Cum am ajuns aici?
De ce nu m-ai iubit cum te iubesc eu?
De ce m-ai rănit?
Sunt gata să mă arunc în adâncul necunoscut
Când deodată se auzi un sunet…
Versuri despre mine, gânduri pentru tine
Fără regrete, fără cuvinte,
Fără a şti unde vom ajunge.
Nu mai am zile, doar nopţi singuratice
De când m-ai lăsat în flăcări roşiatice.

Sunt puternică la suprafaţă,


Dar nu şi-n interior
Când a ta faţă
O văd de zor.

Acest oraş n-are dragoste şi pentru mine


Şi eu strig după tine,
Dar tu nu auzi pentru că nu-ţi pasă
Cum mă simt eu când îs singură acasă.

N-am fost niciodată perfectă, dar nici tu.


Te-ai transformat în cel mai mare duşman al meu.
Odată inima mea a bătut pe ritmul ploii,
Acelaşi ritm al ploii ca atunci când ne-am despărţit.

Spune-mi cum te simţi când eşti ultimul în picioare…


Spune-mi cum e să simţi că te doare…
Spune-mi, ţi-e dor de mine?
Suferi că m-ai pierdut? Atunci e bine…

Lumea ta, lumea mea, lumi paralele


Pentru că în ultima vreme, numai rele
Ai adus în viaţa mea.
Ei, bine, atunci eu acum îţi zic „pa”.

Inger strălucitor


În mârâitul tainic al ploii
Îngere strălucitor, eu cred că
Tu erai salvatorul meu.
Ascult tăcerea şi mă opresc.

Orbită de soartă n-am putut auzi


Toate şoaptele, avertismentele atât de clare.
Am fi putut fi pentru totdeauna împreună,
Dar acum s-a sfârşit.

Zâmbetul tău când mi-ai rupt inima


Nu-l voi uita niciodată.
Mi-ai arătat vise
Şi-mi doream să fie adevărate.

Ai încălcat o promisiune şi m-ai făcut să realizez


Că totul a fost o minciună
Înger strălucitor, n-am putut vedea
Intenţiile tale rele, sentimentele tale pentru mine.

Înger căzut, spune-mi de ce?


Care-s motivele, răutatea din ochii tăi?
Eu ştiu că trebuie să încetez să cred
Eu ştiu că s-a sfârşit...

Eu am aşteptat după cineva ca tine,


Dar acum tu îmi aluneci printre degete
De ce, de ce soarta trebuie să fie aşa crudă?
Este un blestem între noi, între mine şi tine.
Tango
Cel mai frumos tango a fost atunci
Când mă priveai cu ochi dulci...
Pe înserat, eu am aflat
Că ceva mi-a fost furat.

Inima, oare e ea?


Sau a fost doar imaginaţia mea?
Tu mi-ai furat ceva,
Ceva ce nu voi mai avea.






S

A

B

I

N

A
C

H

I

R

U
IX C


Amintiri...
Prin mulţimea de oameni

curcubeul răsare,

lăsând o dâră de culoare

pe cer.


Alunecând aşa încet

simt că mă înec

în mulţimea de nuanţe.
Stau şi mă gândesc,

La râul din vale,

La gărgăriţa ce-mi ieşi în cale

Azi-dimineaţă.

La pasărea cu clonţ de rubin,

s-o vezi în cuşcă e un chin;

la oamenii de pe stradă,

la pasărea din livadă,

la albatrosul ucis de frumuseţea fetei din clasă,

la ce mama pune pe masă

în ziua ei liberă - curcan în sos de casă.
În pădurea de la marginea oraşului

i-a sunat ceasul ucigaşului

de găini,

pe care le fura de la proprii lui vecini

şi făcea din ele zeamă

ce o vindea pe piaţa neagră.


Toate florile au ofilit

stând în aerul îmbâcsit

al florăriei din colţ.

Ceasul s-a oprit,

Acul lui nu s-a mai învârtit

Încă de la prânz.


Când te uiţi la ele toate sunt complicate,

dar, dacă stai mai aparte

şi le observi în deamănunt,

vei vedea cât de mult

se aseamănă cu ale tale,

cu ale moşului din vale,

cu ale babelor din gară

şi ale ţaţelor de pe stradă.

Toate sunt amintiri ciudate

din copilărie uitate

care acum s-au regăsit

şi vor să umple spaţiul golit

de trecerea rapidă a timpului.

Stau şi mă gândesc

şi rima îmi isprăvesc

cu aceste însemnări

care cu timpul vor deveni urmări

ale trecutului.

Nimeni nu ştie ce va urma

pân’ se va afla

la locul plănuit,

urmărit


îndeaproape de cei ce stăpânesc

Cerul.







F

L

A

V

I

A
I

G

N

U

Ţ

A
X C


Iubire stinsă
Am urmărit de sub brad

O stea căzătoare.

În splendoarea sa,

Am văzut-o cum moare.


Dar ochii plecându-mi

Din nou la pământ,

Am înţeles: fericirea

Nu e decât un gând.


Cu susur de izvoare

Cântând în stânga mea,

Am comparat iubirea

Cu acea stinsă stea.


E-un sentiment ambiguu

Pe muchie de cuţit,

Se-aseamănă adesea

Unui asfinţit.


Copacii toţi vibrează

La privirea mea;


Doar ei mă înţeleg

Căci tu nu ai putea


Şi frunzele-şi aruncă

Peste al meu creştet

Încercând să-mi aline

Dulcele plânset.


Luna pare să viseze

Şi nu mă vede cum

O privesc cu deznădejde

Căci totul este scrum.


De azi nici că-mi mai pasă

Că te iubeam pe tine.

Îşi spun adio; azi

Te-asemeni cu-orişicine.





L

O

R

E

D

A

N

A
N

E

C

H

I

T

A
X C


De ce?...
De ce vremea în care trăim

Este așa de rapidă,

Încât nu mai poți aprecia

faptele bune și bucuriile?...


De ce totul este făcut în grabă,

fără a mai avea timp

să medităm la fiecare lucru mărunt

și neimportant pentru noi,

neobservând că i-am putea răni pe cei din jur...
De ce atunci cănd vrei

să atingi fericirea,

ea dispare?...
De ce lacrimile te inundă,

te împresoară și te cufundă

în melancolie...

și simți că nu mai ai scăpare:

Te simți vinovat pentru vinovăție...
Seară de mai
E o seară tainică de mai...

o seară în care toată natura îmi cântă...

seara care a dezvăluit

misterele întregii omeniri

printr-un singur vis...

Îmi voi aminti de cerul stelos

care a răsărit deasupra lunii,

înainte ca eu să-l zăresc...

În natura dormindă

o stea mi-a şoptit:

„Aş vrea să te îmbrăţişez,

dar te voi topi...

Aş vrea să-ţi ating inima,

dar ţîi va lua foc...

De aceea am decis

să stau aici, departe de tine

şi să nu te pot răni niciodată...

Dar nu uita: eu totuşi exist...!”


Universul...
Mă-ntrebam adeseori

De ce rouă e pe flori,

De ce soarele-mi zâmbește

Cald în fiecare zi?...


De ce luna luminează

Noaptea străzile pustii?...

Privesc stele cum sclipesc

Ușor în nopțile târzii...


Norii unde s-au supus

Când seninul i-a străpuns,

De ce păsări mi se pierd

În zările de necuprins?

Ploaia unde s-a ascuns

Când seninul a pătruns

Și în cercul lui de vis

Curcubeul mi-a deschis?


Când prin ochii apelor

Privesc mersul clipelor,

Vântu-mprăștie mireasma

Șoaptei mute din izvor...


Doar târziu am înțeles

Că întregul Univers

E zidit în inimă,

Creat ca un tainic vers!



Visarea e totul...
Atunci când suferința și lacrimile mă îneacă,

încerc să aud vocea ta...

încerc să îmbrățișez soarta așa cum e ea...

Dar această lume în care trăiesc

e o lume crudă...

O lume care îmi interzice să stau și să te aștept plângând...

O lume care pretinde de la mine ambiție, curaj,

dar oricum...

fără tine nu voi reuși.

Fără tine sunt ca o pană

care se lasă purtată de vânt

și este dusă departe, în abis,

nedorindu-și să știe încotro se îndreaptă.

Aș vrea, pentru o clipă,

să opresc timpul în loc,

dar soarele să rămână pe bolta sensibilității mele,

iar eu să te aduc din gânduri lângă mine!

Azi doresc să fiu mai mult decât am fost ieri,

dar nu doresc ca, din greșeală,

să-mi lovesc din nou amintirile

și să te găsesc printre rafturile prăfuite...

Când mă trezesc dimineața și privesc pe fereastră

cum roua acoperă întreaga natură,

aș vrea și eu să fiu acoperită de...

zâmbetul tău!

Dar acum înțeleg că tu nu exiști...

și că eu aștept, de fapt,

picătura de ploaie în mijlocul secetei...

Acum am realizat că în această lume în care trăiesc

Visarea e totul!








P

A

U

L

A
P

I

N

T

I

L

I

E
XII C


Gândeşte-te bine!
Dacă ai şti că soarele răsare,

Doar să te vadă pe tine

Ai iubi lumina, ai urî întunericul?

Ce-ai face? Gândeşte-te bine!


Dacă ai şti că asfaltul pe care calci,

Stă nemişcat doar pentru tine

Ai iubi pământul, ai urî vântul?

Ce-ai face? Gândeşte-te bine!


Dacă ai şti că fluviul izvorăşte,

te urmeze doar pe tine

Ai iubi apa, ai urî muntele?

Ce-ai face? Gândeşte-te bine!


Dacă ai şti că o să mori mâine,

Că azi este ultima zi pentru tine

Ai iubi viaţa, ai urî moartea?

Ce-ai face? Gândeşte-te bine!



Diversitate
Un sentiment de nerăbdare

O dulce fericire…

Un sentiment fără culoare

O tristă amăgire…


Un sentiment aşa curat

O mare-nsufleţire…

Un sentiment puţin ciudat

O mare desluşire…


Un sentiment venit de sus

O mare de iubire…

Un sentiment venit de jos

O mare de uimire…


Un sentiment deplin trăit

O mare raritate…

Un sentiment din plin jignit

O mare răutate…


Un sentiment împlinitor

O viaţă reuşită…

Un sentiment supărător

O viaţă chinuită…


Un sentiment şi bun şi rău

O mare întrebare.

Un sentiment şi rău şi bun

O întrebare mare.



Şi...
Şi soarele are zile proaste,

Atunci când după nori stă ascuns

Şi omul are zile nefaste,

Atunci când faţa-i acoperită de plâns.

Şi soarele are zile frumoase,

Atunci când raze trimite din cer

Şi omul are zile luminoase,

Atunci când zâmbete oferă fără să-i ceri.

Şi soarele ştie să urască,

Atunci când arde tot ce prinde în cale

Şi omul ştie să dispreţuiască,

Atunci când cu vorbe totul în jur taie.

Şi soarele ştie să iubească,

Atunci când trimite căldură spre flori

Şi omul ştie să îndrăgească,

Atunci când împarte dragoste tuturor.

Şi soarele ştie să lupte,

Atunci când învinge ploaia c-un curcubeu

Şi omul ştie să bată,

Atunci când înfrânge tot ce-a fost greu.


Şi soarele tot mai aşteaptă,

Ca omul să ajungă un soare

Şi omul ar vrea să întâlnească

Doar soare atunci când moare.









B

R

I

G

I

T

T

E
S

C

H

W

E

I

S

T

H

A

L
X C


Păduri
Străvezie, clipa unică alunecă după trunchiuri,

Se joacă de-a baba-oarba

Într-o lume a pădurilor unde

Bătranii pini mor, foioase le iau locul,

Frunzele cad ne-ncetat şi învăluie pământul.
În zori,

Curajos, dar visător, găseşti pasul următor,

Într-o lume unde, atunci cand soarele apare

Pădurea capătă parcă scăpare

Şi acoperă labirintul, ce te cheamă-n infinit.

Crengile înlesnite în mii de bucăţele

Tăinuie pământul ca un suflet smuls şi părăsit.

Pe unde să păşeşti fără să răneşti

Timpul răpus, soarele apus?

Viaţa ţi se scurge cu foşnet...


Insecte
Zburătoare cu zumzet a două perechi de-aripi

Adesea colorate, urcând dinspre omizi,

Omizi care se arată ca vipere pluşate

Spre-a păcăli cu bun-rău naivii-admiratori,


În raza vie-a zilei de vară luminoase

Dansând sub ochii noştri adâncuri de culori

Îţi mângâie privirea prin fluturii de pleoape

Te alintă, te transformă,

Te fac să vrei să zbori,

Te încălzesc gingaşe cu stropi de frumuseţe,

Te farmecă, te încearcă şi îţi vorbesc cu dor,

Cu mută-ngăduinţă, cu licăr de aripă,

De-un univers de stele şi rouă, depărtat,

Prin zbor şi preţuire a clipei cercetat.



Lumina pădurii
Mă cheamă pădurea în al ei vârtej,

Sub lumina lunii încerc să descifrez,

Nuanţele, frunzele, şoapta, culoarea...

Încerc să aud chiar şi vântul, şi marea,

Acea mare care-n lumina-albei luni

Devine oglindă de zare şi sare.


Licuricii în zbor

Spre nemărginire

Topesc, sting în dor

Iubiri peste fire.







D

I

A

N

A
C

L

A

U

D

I

A
S

T

O

I

C

A
IX D


Poveste
Spune-mi o poveste în care toţi ne schimbăm,

În care ploaia nu răneşte cu picuri mari şi grei,

Ci doar sărută frunţi şi-mbrăţişează.
Iar eu, ascunsă printre fire proaspete de iarbă

Cu mâna pe sub cap, cu ochii visători,

Să număr umbre trecătoare pe-un limpede cer de câmpie.

Să număr avioane de hârtie.

Timpul grăbit să mă tragă de mână,

Iar noi să-l gonim fără niciun regret.


Ştiu, iarba nu e întotdeauna verde,

Iar avioanele de hârtie se mai şi prăbuşesc...

Şi timpul aleargă, aleargă întruna,

Iar stropi grei de ploaie îmi spun să mă grăbesc.


Dar lasă lumea astăzi, trăieşte-acum un vis!

Măcar o zi, un ceas măcar

Uită de nori, soarbe lumina proaspătă de dimineaţă!
Hai, spune-mi o poveste! Ştii doar că mi-ai promis!
CU OCHII ÎNCHIŞI
Oare cum e să cunoşti lumea cu ochii închişi,

Să întinzi braţele şi să descoperi

oamenii doar atingându-i pe obraz?
Legaţi la ochi cu panglici albastre de mătase;

Aşa dacă ne-am naşte am fi mai fericiţi,

Căci nu am mai cunoaşte ochi verzi, căprui sau negri,

Doar oameni, doar mâini calde

Care se împletesc.
N-am vedea măştile frumoase ale celor ce ne- nconjoară,

Şi i-am cunoaşte deci mai bine,

Căci limba spune mult mai multe decât un chip armonios.
Aşa, cu ochii larg deschişi, suntem mai orbi

Decât cel care caută pe întuneric.

Nu recunoaştem ce e pur, visăm doar la ce e frumos,

Uităm cum e să vezi cu-adevărat, cu gândul, cu inima

Şi nu cu ochii.

Nu astfel vom cunoaşte lumea, aşa cunoaştem haina ei

Prin ochii celor care au descris-o

De-atâtea şi de-atâtea ori la fel.

Vedem ce vede orişicine.

Nu înţelegem, dar vedem.


Închide ochii. Aici stă adevărul.

Acum descoperi cerul cum l-ai văzut în vis.

Acum “vezi” prima dată apa şi pământul,

Căci lumea se cunoaşte cu ochii închişi.



Nimeni.Nimic

Valuri de linişte grea i-apasă fruntea încălzită

Şi încărcate, pleoapele-i se zbat, ascunzând ochi

Prea obosiţi de căutare.

Gol. Întuneric. Linişte.
Şi nici o voce, chiar străină,

Nici ochi pe care să nu-i ştiu.

Nimeni care s-audă o strigare. Să audă.

Nimic. Doar gânduri. Gânduri care-aleargă

Cu mine înaintea lor.

Dar mă opresc şi caut. Aştept. Ascult.

Aştept şi chem.
Întind cu sete mâinile-nainte, vidul să îl îmbrăţişez.

Dar nu e nimeni, doar eu şi vântul şi întuneric înaintea mea.

Un strigăt surd, zadarnic, fără ecou, fără răspuns.

Doar o lumină de-aş găsi în noapte!

Da, o lumină albă-ar fi de-ajuns.

Căci noaptea dimprejur e doar un sunet;

Auzul gândului e un dar nedorit.

Sunt notele unei viori de altădată, izvor al nesfârşitei căutări,

Praf de-amintire, nu cenuşă, vrut risipit încă de ieri.

Să o arunc într-un colţ al rotundei şi veşnicei uitări,

S-o regăsesc, s-o am, s-o sparg… Ce mult aş vrea!

Cu palme reci şi degete-ncleştate mi-acopăr buzele întredeschise.

Respir adânc, iar apoi deschid ochii:

“E păcat. Nu-i a mea” .



NU CRED ÎN EA
Nu cred în nimic.

De aceea supravieţuiesc şi viaţa-mi pare mai frumoasă.

Dacă aş crede, aş fi strigat de durere că nu îl pot realiza.

Pe cine? Pe ce?

Pe nimic?

Nu.


Nimicul nu cunoaşte uşi încuiate, nici spaima prăpastiei,

Nici chiar durere fizică, dacă nu crezi în ea.


Voi trăi fără să cunosc superstiţia veşniciei.

Astfel, nu mă izbesc la orice pas de realitate,

Pentru că eu deja trăiesc în ea,

O accept, ca pe ceva care îmi aparţine,

Care este-al meu.

Trăiesc cu ea.

Nu cred în nimic.

De aceea mă simt liberă, eliberată.


Placiditatea.

Acesta e secretul eternităţii.

Să ai curaj să recunoşti singurătatea,

Căci tot nu vom găsi izvorul tinereţii.


În jurul meu-vid.

Nesfârşită şi apăsătoare-obscuritate.

Dar eu nu trăiesc în întuneric

Şi asta pentru că nu cred în el.




Yüklə 310,44 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin