Valentin Barbu – X c marcela Gabriela Blenche – IX d bianca Bogdana Biriş – IX d andrada Borcovici – X c sabina Chiru – IX c flavia Ignuţa – X c loredana Nechita

„Sfântul Augustin zice aşa:

«Ce este timpul? Dacă nu mă întreabă nimeni, ştiu. Dacă mă întreabă, atunci nu ştiu.» Acelaşi sentiment îl am eu în privinţa poeziei.”
(Jorge Luis Borges, Şarada poeziei)

Valentin Barbu – X C

Marcela Gabriela Blenche – IX D

Bianca Bogdana Biriş – IX D

Andrada Borcovici – X C

Sabina Chiru – IX C

Flavia Ignuţa – X C

Loredana Nechita – X C

Paula Pintilie – XII C

Brigitte Beatrix Schweisthal – X C

Diana Claudia Stoica – IX D

Lorena Stroescu – IX D

Andreea Timiş – X C

Snejana Ung – IX D
Exerciţii de creaţie – 2008-2009

Grigore Vieru

Nichita Stănescu

V A L E N T I N B A R B U X C

Mărţişor Un curcubeu ascuns după zare, Pal în alb strălucitor de nor Aşteaptă, aşteaptă să apară, Fuior în arc de patimă şi dor, Lumea să o învie iară, Să o sculpteze din întuneric Cu reflectoare de culoare Cu rogvaive frânghii să o tragă Spre soare din adâncul greu de mare... Întristarea dispară, Culoarea reapară. Soarele lumineze, Lumea descătuşeze, Iar pe căi neumblate, Drumuri de mult uitate, Speranţele presară. Oamenii despietrească, Sufletul încălzească. Ai noştri ochi plăpânzi, Ce mult au fost furaţi, De o raza singulară, Ivită ca-ntr-un vis, În alb de paradis, Şi roşu de abis. Aşteaptă fermecaţi Să vii, să ieşi, să creşti, Din zare să porneşti, Cu cerul să uneşti Străfunduri pământeşti. Iubirea să-mplineşti!

M A R C E L A G A B R I E L A B L E N C H E IX D

Pe-un trunchi de pin bătrân... Mă aşez uşor pe-un trunchi de pin Şi aş vrea cumva să îl alin. Este un arbore cam bătrânel, Timpul nu a uitat de el. E atâta linişte-n pădure Şi a trecut atâta timp De când n-am mai păşit spre tine, De când eu singură mă mint Că timpul se va opri-n loc Şi voi putea să îţi vorbesc, Să-ţi spun că viaţa nu-i un joc, Că ea nu e de neînţeles. Şi mă trezesc ca dintr-un vis Şi vântu-mi flutură prin plete, Azi lângă tine am atins Lumina marilor regrete. Şi apa curge lin în vale Ca un şirag de perle pe gât Şi timpul iarăşi trece agale Iar vântul nu mă satur să-l ascult.

B I A N C A B O G D A N A B I R I Ş IX D

Lacrimă de frunză În Soare, închegate gânduri Citesc privirea care nu-i, Şi văd sunetul cum trece Cercetând pustiul lui Şi e rece. Tu-mi mături amintirea, Cu pleoapa ta de vânt închisă Şi sufletul meu e-o batistă, Plină de sînge-i privirea Doar ea. Pe geam un tunet e-n război Natura se răzbună iar pe noi, Centrul lumii de durere e prelins Vârteju-mi lasă trupul neatins De dor. Stelele se luptă-n doi O floare avem în comun noi, Şi-ţi văd pe-o lacrimă de frunză chipul Trecutul ni-l acoperă nisipul Şi pe noi. In ceea ce nu are sfârşit Chiar în dorul nopţii am zărit, O rază de soare din infinit. Ea, călătoare eternă a visului meu, S-a avântat în arenă precum un leu. Şi într-o clipă avea să-mi spună, Că şi fără soare în vise există lună, Că în tăcere se ascunde o singurătate în doi, Că nu poţi fi singur nici atunci când sunt ploi. Dintr-o pată de cerneală atunci am cules, Un punct alb de nimic, neînţeles. Pe care am decis să nu-l mai părăsesc, În infima lume în care nu ştiu să clipesc, Pe care un suflet timid nu o înţelege, Pe care mentalitatea mea o lasă rece. Sfârşitul e pierdut în orice poezie În aceasta însă nu pentru că ţi-o dedic ţie. Toamnă, cu tot şi nimic Pe terasa unei zile însorite de toamnă, Cearceaful dimineţii, îşi aşterne roua măruntă Pe crengile copacilor, care Nesăbuite se avântă spre cer... Când însoritul cer a început să plângă, Când oamenii şi viaţa au luat-o la fugă, Când totul e departe, Când îmi fac avânt spre moarte. Lângă ceea ce frunzele numesc libertate, Lângă pătura ce acoperă interesele curate, Lângă liniştea înmărmurită care gângură, Lângă pacea nerostită, ce un vis îşi murmură. Acolo găsesc, un singur gând, Acolo voi realiza, cât de departe sunt, Acolo nimeni şi nimic, mă vor găsi râzând, Acolo vei fi şi tu alături de soarele din vânt. Şi ştiu că pereţii sunt muţi, dar aud, Şi nu vreau să cred, dar totuşi îi ascult, Şi numai tu ai să poţi întelege, că Şi gândul meu şi sufletul pot fi de gheaţă, Când afară e toamnă şi se aşterne o nouă dimineaţă. Umbră de muză Mişcări feroce ale vântului se abat spre mine, Razele lunii le simt doar când sunt aproape de tine. Adevarul e că simt un gol imens în gând, Stelele-şi trec lumina prin al tău păr aşteptând, Ca sufletul meu să te cuprindă din vis, Prin petale dorindu-te în paradis. Imaginea ta îmi zboară în amintire, Căci e acum a ta şi orice-ar fi să fie, Tu, iubită zână, a mea muză eşti, Nu pleca la stele, să nu îndrăzneşti. Căci şi fugind de mine eu tot voi răsări, Ale tale nopţi cu luna, curând le voi sfârşi. Şi credeai că mint, că te cern prin vise Zile neîncetate aşteptând cuprinse, De ultimul surâs, de mângâierea nopţii Muza mea, eşti al meu centru cuprins de emoţii. Ştiind că eu voi răsări şi-mi vei umbri privirea, Acolo jos sunt oamenii, Noi suntem nemurirea. Încep să mor Văd şi simt, dar când ating, se preling Pete de gheaţă, pe-a ta tristă faţă Le simt, nu le văd, am un suflet orb Pleacă, toate le-aş uita dar nu se poate Aud, tremură vântul, n-am vrut să-mi încalc cuvântul Plângi, rău nu îmi pare, din lac s-a făcut mare În vid, spui că e nimic, caută-mă, am să-ţi explic Sunt eu, pe-un mal prăpăstios de viaţă, spune-mi în faţă Voi mai trăi? Îţi voi mai zâmbi? Început, mă duc undeva, n-aş mai vrea să cunosc pe cineva Uit, începutul e pierdut, corpul îmi rămâne mut, Eu mă duc, nu realizez, împotriva mea cedez Aş fi vrut să plec, dar totuşi nu, nu şi tu Sfârşesc, sper uşor, îmi voi sfâşia inima-ntr-un nor Cineva mă pândeşte, vede că nu mă găseşte Am plecat, am crezut că am scăpat Nu-i aşa, acum mă cert cu fiinţa mea. Nu este un rai frumos, e un iad regizat prost. Moarte clinică Şi mi-e somn Şi somn îmi e, Tavanu-i doar o pânză, Sub ceaţa zilei eu adorm Şi mi-e somn. Şi somn îmi e, Din nou adorm În patul cel de gheaţă Şi în gât zilele le-nec Lag inima cu-o aţă. Şi mi-e somn, Ce dulce-ar fi Eterna fericire, Mâine în somn eu aş muri Şi somn mi-ar fi şi mâine. Şi îmi e somn Şi nu-i durerea, Dar tu îmi spui să plec, Eu vreau din nou s-aud tăcerea Şi în somn să mă-nec.

A N D R A D A B O R C O V I C I X C

Ţigară Cum am ajuns aici? Stau pe un pod, în miez de noapte Şi fumez o ţigară. Apa şi cerul sunt una, ambele de un negru înfricoşător. Nimeni nu e pe drum, nici un glas nu se aude. Stau şi mă gândesc la tine, Cum m-ai ranit, cum mi-ai spulberat toate speranţele. Sentimentele mele pentru tine, speranţa că vom fi din nou împreună sunt ca ţigara asta Incet, încet se arde, devine scrum Si mă intoxică pe dinăuntru, mă omoară încetişor, încetişor. Nu am fumat în viaţa mea Dar acum o fac pentru că mă pregătesc Să trec în altă viaţă Singura lumina este cea a lunii şi a ţigării, iar Un bec deasupra mea, pâlpâie continuu... Dar acum s-a ars, Tigara s-a terminat, Norii acoperă luna, E beznă, mă uit la apă... Cum am ajuns aici? De ce nu m-ai iubit cum te iubesc eu? De ce m-ai rănit? Sunt gata să mă arunc în adâncul necunoscut Când deodată se auzi un sunet… Versuri despre mine, gânduri pentru tine Fără regrete, fără cuvinte, Fără a şti unde vom ajunge. Nu mai am zile, doar nopţi singuratice De când m-ai lăsat în flăcări roşiatice. Sunt puternică la suprafaţă, Dar nu şi-n interior Când a ta faţă O văd de zor. Acest oraş n-are dragoste şi pentru mine Şi eu strig după tine, Dar tu nu auzi pentru că nu-ţi pasă Cum mă simt eu când îs singură acasă. N-am fost niciodată perfectă, dar nici tu. Te-ai transformat în cel mai mare duşman al meu. Odată inima mea a bătut pe ritmul ploii, Acelaşi ritm al ploii ca atunci când ne-am despărţit. Spune-mi cum te simţi când eşti ultimul în picioare… Spune-mi cum e să simţi că te doare… Spune-mi, ţi-e dor de mine? Suferi că m-ai pierdut? Atunci e bine… Lumea ta, lumea mea, lumi paralele Pentru că în ultima vreme, numai rele Ai adus în viaţa mea. Ei, bine, atunci eu acum îţi zic „pa”. Inger strălucitor În mârâitul tainic al ploii Îngere strălucitor, eu cred că Tu erai salvatorul meu. Ascult tăcerea şi mă opresc. Orbită de soartă n-am putut auzi Toate şoaptele, avertismentele atât de clare. Am fi putut fi pentru totdeauna împreună, Dar acum s-a sfârşit. Zâmbetul tău când mi-ai rupt inima Nu-l voi uita niciodată. Mi-ai arătat vise Şi-mi doream să fie adevărate. Ai încălcat o promisiune şi m-ai făcut să realizez Că totul a fost o minciună Înger strălucitor, n-am putut vedea Intenţiile tale rele, sentimentele tale pentru mine. Înger căzut, spune-mi de ce? Care-s motivele, răutatea din ochii tăi? Eu ştiu că trebuie să încetez să cred Eu ştiu că s-a sfârşit... Eu am aşteptat după cineva ca tine, Dar acum tu îmi aluneci printre degete De ce, de ce soarta trebuie să fie aşa crudă? Este un blestem între noi, între mine şi tine. Tango Cel mai frumos tango a fost atunci Când mă priveai cu ochi dulci... Pe înserat, eu am aflat Că ceva mi-a fost furat. Inima, oare e ea? Sau a fost doar imaginaţia mea? Tu mi-ai furat ceva, Ceva ce nu voi mai avea.

S A B I N A C H I R U IX C

Amintiri... Prin mulţimea de oameni curcubeul răsare, lăsând o dâră de culoare pe cer. Alunecând aşa încet simt că mă înec în mulţimea de nuanţe. Stau şi mă gândesc, La râul din vale, La gărgăriţa ce-mi ieşi în cale Azi-dimineaţă. La pasărea cu clonţ de rubin, s-o vezi în cuşcă e un chin; la oamenii de pe stradă, la pasărea din livadă, la albatrosul ucis de frumuseţea fetei din clasă, la ce mama pune pe masă în ziua ei liberă - curcan în sos de casă. În pădurea de la marginea oraşului i-a sunat ceasul ucigaşului de găini, pe care le fura de la proprii lui vecini şi făcea din ele zeamă ce o vindea pe piaţa neagră. Toate florile au ofilit stând în aerul îmbâcsit al florăriei din colţ. Ceasul s-a oprit, Acul lui nu s-a mai învârtit Încă de la prânz. Când te uiţi la ele toate sunt complicate, dar, dacă stai mai aparte şi le observi în deamănunt, vei vedea cât de mult se aseamănă cu ale tale, cu ale moşului din vale, cu ale babelor din gară şi ale ţaţelor de pe stradă. Toate sunt amintiri ciudate din copilărie uitate care acum s-au regăsit şi vor să umple spaţiul golit de trecerea rapidă a timpului. Stau şi mă gândesc şi rima îmi isprăvesc cu aceste însemnări care cu timpul vor deveni urmări ale trecutului. Nimeni nu ştie ce va urma pân’ se va afla la locul plănuit, urmărit îndeaproape de cei ce stăpânesc Cerul.

F L A V I A I G N U Ţ A X C

Iubire stinsă Am urmărit de sub brad O stea căzătoare. În splendoarea sa, Am văzut-o cum moare. Dar ochii plecându-mi Din nou la pământ, Am înţeles: fericirea Nu e decât un gând. Cu susur de izvoare Cântând în stânga mea, Am comparat iubirea Cu acea stinsă stea. E-un sentiment ambiguu Pe muchie de cuţit, Se-aseamănă adesea Unui asfinţit. Copacii toţi vibrează La privirea mea; Doar ei mă înţeleg Căci tu nu ai putea Şi frunzele-şi aruncă Peste al meu creştet Încercând să-mi aline Dulcele plânset. Luna pare să viseze Şi nu mă vede cum O privesc cu deznădejde Căci totul este scrum. De azi nici că-mi mai pasă Că te iubeam pe tine. Îşi spun adio; azi Te-asemeni cu-orişicine.

L O R E D A N A N E C H I T A X C

De ce?... De ce vremea în care trăim Este așa de rapidă, Încât nu mai poți aprecia faptele bune și bucuriile?... De ce totul este făcut în grabă, fără a mai avea timp să medităm la fiecare lucru mărunt și neimportant pentru noi, neobservând că i-am putea răni pe cei din jur... De ce atunci cănd vrei să atingi fericirea, ea dispare?... De ce lacrimile te inundă, te împresoară și te cufundă în melancolie... și simți că nu mai ai scăpare: Te simți vinovat pentru vinovăție... Seară de mai E o seară tainică de mai... o seară în care toată natura îmi cântă... seara care a dezvăluit misterele întregii omeniri printr-un singur vis... Îmi voi aminti de cerul stelos care a răsărit deasupra lunii, înainte ca eu să-l zăresc... În natura dormindă o stea mi-a şoptit: „Aş vrea să te îmbrăţişez, dar te voi topi... Aş vrea să-ţi ating inima, dar ţîi va lua foc... De aceea am decis să stau aici, departe de tine şi să nu te pot răni niciodată... Dar nu uita: eu totuşi exist...!” Universul... Mă-ntrebam adeseori De ce rouă e pe flori, De ce soarele-mi zâmbește Cald în fiecare zi?... De ce luna luminează Noaptea străzile pustii?... Privesc stele cum sclipesc Ușor în nopțile târzii... Norii unde s-au supus Când seninul i-a străpuns, De ce păsări mi se pierd În zările de necuprins? Ploaia unde s-a ascuns Când seninul a pătruns Și în cercul lui de vis Curcubeul mi-a deschis? Când prin ochii apelor Privesc mersul clipelor, Vântu-mprăștie mireasma Șoaptei mute din izvor... Doar târziu am înțeles Că întregul Univers E zidit în inimă, Creat ca un tainic vers! Visarea e totul... Atunci când suferința și lacrimile mă îneacă, încerc să aud vocea ta... încerc să îmbrățișez soarta așa cum e ea... Dar această lume în care trăiesc e o lume crudă... O lume care îmi interzice să stau și să te aștept plângând... O lume care pretinde de la mine ambiție, curaj, dar oricum... fără tine nu voi reuși. Fără tine sunt ca o pană care se lasă purtată de vânt și este dusă departe, în abis, nedorindu-și să știe încotro se îndreaptă. Aș vrea, pentru o clipă, să opresc timpul în loc, dar soarele să rămână pe bolta sensibilității mele, iar eu să te aduc din gânduri lângă mine! Azi doresc să fiu mai mult decât am fost ieri, dar nu doresc ca, din greșeală, să-mi lovesc din nou amintirile și să te găsesc printre rafturile prăfuite... Când mă trezesc dimineața și privesc pe fereastră cum roua acoperă întreaga natură, aș vrea și eu să fiu acoperită de... zâmbetul tău! Dar acum înțeleg că tu nu exiști... și că eu aștept, de fapt, picătura de ploaie în mijlocul secetei... Acum am realizat că în această lume în care trăiesc Visarea e totul!

P A U L A P I N T I L I E XII C

Gândeşte-te bine! Dacă ai şti că soarele răsare, Doar să te vadă pe tine Ai iubi lumina, ai urî întunericul? Ce-ai face? Gândeşte-te bine! Dacă ai şti că asfaltul pe care calci, Stă nemişcat doar pentru tine Ai iubi pământul, ai urî vântul? Ce-ai face? Gândeşte-te bine! Dacă ai şti că fluviul izvorăşte, Să te urmeze doar pe tine Ai iubi apa, ai urî muntele? Ce-ai face? Gândeşte-te bine! Dacă ai şti că o să mori mâine, Că azi este ultima zi pentru tine Ai iubi viaţa, ai urî moartea? Ce-ai face? Gândeşte-te bine! Diversitate Un sentiment de nerăbdare O dulce fericire… Un sentiment fără culoare O tristă amăgire… Un sentiment aşa curat O mare-nsufleţire… Un sentiment puţin ciudat O mare desluşire… Un sentiment venit de sus O mare de iubire… Un sentiment venit de jos O mare de uimire… Un sentiment deplin trăit O mare raritate… Un sentiment din plin jignit O mare răutate… Un sentiment împlinitor O viaţă reuşită… Un sentiment supărător O viaţă chinuită… Un sentiment şi bun şi rău O mare întrebare. Un sentiment şi rău şi bun O întrebare mare. Şi... Şi soarele are zile proaste, Atunci când după nori stă ascuns Şi omul are zile nefaste, Atunci când faţa-i acoperită de plâns. Şi soarele are zile frumoase, Atunci când raze trimite din cer Şi omul are zile luminoase, Atunci când zâmbete oferă fără să-i ceri. Şi soarele ştie să urască, Atunci când arde tot ce prinde în cale Şi omul ştie să dispreţuiască, Atunci când cu vorbe totul în jur taie. Şi soarele ştie să iubească, Atunci când trimite căldură spre flori Şi omul ştie să îndrăgească, Atunci când împarte dragoste tuturor. Şi soarele ştie să lupte, Atunci când învinge ploaia c-un curcubeu Şi omul ştie să bată, Atunci când înfrânge tot ce-a fost greu. Şi soarele tot mai aşteaptă, Ca omul să ajungă un soare Şi omul ar vrea să întâlnească Doar soare atunci când moare.

B R I G I T T E S C H W E I S T H A L X C

Păduri Străvezie, clipa unică alunecă după trunchiuri, Se joacă de-a baba-oarba Într-o lume a pădurilor unde Bătranii pini mor, foioase le iau locul, Frunzele cad ne-ncetat şi învăluie pământul. În zori, Curajos, dar visător, găseşti pasul următor, Într-o lume unde, atunci cand soarele apare Pădurea capătă parcă scăpare Şi acoperă labirintul, ce te cheamă-n infinit. Crengile înlesnite în mii de bucăţele Tăinuie pământul ca un suflet smuls şi părăsit. Pe unde să păşeşti fără să răneşti Timpul răpus, soarele apus? Viaţa ţi se scurge cu foşnet... Insecte Zburătoare cu zumzet a două perechi de-aripi Adesea colorate, urcând dinspre omizi, Omizi care se arată ca vipere pluşate Spre-a păcăli cu bun-rău naivii-admiratori, În raza vie-a zilei de vară luminoase Dansând sub ochii noştri adâncuri de culori Îţi mângâie privirea prin fluturii de pleoape Te alintă, te transformă, Te fac să vrei să zbori, Te încălzesc gingaşe cu stropi de frumuseţe, Te farmecă, te încearcă şi îţi vorbesc cu dor, Cu mută-ngăduinţă, cu licăr de aripă, De-un univers de stele şi rouă, depărtat, Prin zbor şi preţuire a clipei cercetat. Lumina pădurii Mă cheamă pădurea în al ei vârtej, Sub lumina lunii încerc să descifrez, Nuanţele, frunzele, şoapta, culoarea... Încerc să aud chiar şi vântul, şi marea, Acea mare care-n lumina-albei luni Devine oglindă de zare şi sare. Licuricii în zbor Spre nemărginire Topesc, sting în dor Iubiri peste fire.

D I A N A C L A U D I A S T O I C A IX D

Poveste Spune-mi o poveste în care toţi ne schimbăm, În care ploaia nu răneşte cu picuri mari şi grei, Ci doar sărută frunţi şi-mbrăţişează. Iar eu, ascunsă printre fire proaspete de iarbă Cu mâna pe sub cap, cu ochii visători, Să număr umbre trecătoare pe-un limpede cer de câmpie. Să număr avioane de hârtie. Timpul grăbit să mă tragă de mână, Iar noi să-l gonim fără niciun regret. Ştiu, iarba nu e întotdeauna verde, Iar avioanele de hârtie se mai şi prăbuşesc... Şi timpul aleargă, aleargă întruna, Iar stropi grei de ploaie îmi spun să mă grăbesc. Dar lasă lumea astăzi, trăieşte-acum un vis! Măcar o zi, un ceas măcar Uită de nori, soarbe lumina proaspătă de dimineaţă! Hai, spune-mi o poveste! Ştii doar că mi-ai promis! CU OCHII ÎNCHIŞI Oare cum e să cunoşti lumea cu ochii închişi, Să întinzi braţele şi să descoperi oamenii doar atingându-i pe obraz? Legaţi la ochi cu panglici albastre de mătase; Aşa dacă ne-am naşte am fi mai fericiţi, Căci nu am mai cunoaşte ochi verzi, căprui sau negri, Doar oameni, doar mâini calde Care se împletesc. N-am vedea măştile frumoase ale celor ce ne- nconjoară, Şi i-am cunoaşte deci mai bine, Căci limba spune mult mai multe decât un chip armonios. Aşa, cu ochii larg deschişi, suntem mai orbi Decât cel care caută pe întuneric. Nu recunoaştem ce e pur, visăm doar la ce e frumos, Uităm cum e să vezi cu-adevărat, cu gândul, cu inima Şi nu cu ochii. Nu astfel vom cunoaşte lumea, aşa cunoaştem haina ei Prin ochii celor care au descris-o De-atâtea şi de-atâtea ori la fel. Vedem ce vede orişicine. Nu înţelegem, dar vedem. Închide ochii. Aici stă adevărul. Acum descoperi cerul cum l-ai văzut în vis. Acum “vezi” prima dată apa şi pământul, Căci lumea se cunoaşte cu ochii închişi. Nimeni.Nimic Valuri de linişte grea i-apasă fruntea încălzită Şi încărcate, pleoapele-i se zbat, ascunzând ochi Prea obosiţi de căutare. Gol. Întuneric. Linişte. Şi nici o voce, chiar străină, Nici ochi pe care să nu-i ştiu. Nimeni care s-audă o strigare. Să MĂ audă. Nimic. Doar gânduri. Gânduri care-aleargă Cu mine înaintea lor. Dar mă opresc şi caut. Aştept. Ascult. Aştept şi chem. Întind cu sete mâinile-nainte, vidul să îl îmbrăţişez. Dar nu e nimeni, doar eu şi vântul şi întuneric înaintea mea. Un strigăt surd, zadarnic, fără ecou, fără răspuns. Doar o lumină de-aş găsi în noapte! Da, o lumină albă-ar fi de-ajuns. Căci noaptea dimprejur e doar un sunet; Auzul gândului e un dar nedorit. Sunt notele unei viori de altădată, izvor al nesfârşitei căutări, Praf de-amintire, nu cenuşă, vrut risipit încă de ieri. Să o arunc într-un colţ al rotundei şi veşnicei uitări, S-o regăsesc, s-o am, s-o sparg… Ce mult aş vrea! Cu palme reci şi degete-ncleştate mi-acopăr buzele întredeschise. Respir adânc, iar apoi deschid ochii: “E păcat. Nu-i a mea” . NU CRED ÎN EA Nu cred în nimic. De aceea supravieţuiesc şi viaţa-mi pare mai frumoasă. Dacă aş crede, aş fi strigat de durere că nu îl pot realiza. Pe cine? Pe ce? Pe nimic? Nu. Nimicul nu cunoaşte uşi încuiate, nici spaima prăpastiei, Nici chiar durere fizică, dacă nu crezi în ea. Voi trăi fără să cunosc superstiţia veşniciei. Astfel, nu mă izbesc la orice pas de realitate, Pentru că eu deja trăiesc în ea, O accept, ca pe ceva care îmi aparţine, Care este-al meu. Trăiesc cu ea. Nu cred în nimic. De aceea mă simt liberă, eliberată. Placiditatea. Acesta e secretul eternităţii. Să ai curaj să recunoşti singurătatea, Căci tot nu vom găsi izvorul tinereţii. În jurul meu-vid. Nesfârşită şi apăsătoare-obscuritate. Dar eu nu trăiesc în întuneric Şi asta pentru că nu cred în el.