Valori expresive ale conversiunii



Yüklə 52.18 Kb.
tarix30.01.2018
ölçüsü52.18 Kb.



Valori expresive ale conversiunii. Adjectiv(iz)area

Asist. univ. drd. Valerica Sporis

Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu




Notre démarche fait partie d‘une ample étude systématique sur la dérivation impropre (le changement de la valeur grammaticale des mots) dans la langue roumaine. Ce procédé consiste à transférer un mot appartenant à une classe grammaticale dans une autre classe. Nous allons essayer de présenter de nombreux transferts des mots dans la classe de l’adjectif. Dans la langue roumaine on utilise le terme de « conversion » et non de «dérivation impropre».
Studiul de fată ilustrează relatia strânsă existentă între stilistică, lexicologie si gramatică. Înainte de a aborda însă problema resurselor expresive ale conversiunii în limba noastră, propunem o scurtă introducere cu privire la acest fenomen revendicat de mai multe discipline lingvistice.
Conceptul de conversiune
Termenul conversiune este de origine latină: conversio,-onis (=rotire, schimbare, răsturnare, transformare). În limba română, acest lexem cunoaste o sferă relativ largă de utilizare, mai multe domenii ale activitătii umane detinându-l în vocabularul specific. În lexicologie, conversiunea este considerată un mijloc intern de îmbogătire a vocabularului. Se recurge deci la conversiune pentru a spori bogătia lexical-semantică a limbii. Prin acest procedeu de „expansiune internă”1 vocabularul românesc se îmbogăteste cu noi cuvinte si sensuri. Asa se explică studierea conversiunii în cadrul lexicologiei. Dacă tinem însă seama de modul de definire si de echivalentul sinonimic al conversiunii – schimbarea valorii gramaticale a unui cuvânt –, considerăm că este un procedeu, prin excelentă, gramatical, deci morfosintactic. Trecerea unui cuvânt dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta este marcată atât morfologic (prin mărci flexionare proprii noii clase sau prin invariabilitate, de la caz la caz), cât si sintactic (prin crearea unor noi contexte si ocuparea altor pozitii sintactice).

Astfel, conversiunea rămâne un fenomen morfologic, sintactic si lexical-semantic, deoarece implică o schimbare de ordin gramatical, dar si semantic. De aceea, considerăm a fi pertinentă definitia oferită de Dictionarul de termeni lingvistici: „schimbare a clasei lexico-gramaticale a unui cuvânt, a valorii sale lexicale si gramaticale (a caracteristicilor lexicale, morfologice si sintactice); trecere a unui cuvânt de la o clasă de cuvinte la altă clasă de cuvinte prin modificarea (sau nemodificarea) formei, prin schimbarea (sau neschimbarea) sensului, prin schimbarea clasei morfologice si a functiilor sintactice”2.


Sinonime ale termenului conversiune în lingvistica românească
Cele mai utilizate sinonime ale acestui termen apartin lingvisticii traditionale: schimbarea valorii gramaticale, schimbarea functiunii gramaticale, schimbarea clasei morfologice. Fenomenul este cunoscut si sub denumirea de transpozitie lexico-gramaticală3 sau derivare improprie4. Luând în discutie cazul substantiv(iz)ării, se presupune că, desi trecerea dintr-o clasă lexico-gramaticală în clasa substantivului nu se realizează cu ajutorul unui formativ / formant (afix), ci îndeosebi prin articulare, intervine reorganizarea sintagmatică a enuntului, ca si în cazul derivării propriu-zise. Asa se explică structura sinonimică derivare improprie. Limba franceză contemporană denumeste acest fenomen lingvistic prin sintagmele dérivation impropre sau le changement de la valeur grammaticale des mots.

Criterii de clasificare a conversiunii





  1. Criteriul morfologic al noii clase:

  • substantiv(iz)area;

  • adjectiv(iz)area;

  • adverbializarea;

  • clasa de adoptie: verbul;5

  • clasa de adoptie: pronumele;6

  • interjectionalizarea;

  • conjunctionalizarea;

  • prepozitionalizarea.




  1. Criteriul morfologic al clasei de origine:

  • Alte părti de vorbire provenite din substantive;

  • Alte părti de vorbire provenite din adjective;

  • Alte părti de vorbire provenite din verbe;

  • Alte părti de vorbire provenite din numerale;

  • Alte părti de vorbire provenite din pronume;

  • Alte părti de vorbire provenite din adverbe;

  • Alte părti de vorbire provenite din prepozitii;

  • Alte părti de vorbire provenite din conjunctii;

  • Alte părti de vorbire provenite din interjectii.




  1. Criteriul frecventei / importantei / valorizării:

  • treceri consacrate / stabile / uzuale;

  • treceri ocazionale;

  • treceri limitate contextual.



Adjectiv(iz)area

Adjectiv(iz)area este definită astfel: „tip de schimbare a clasei morfologice a cuvintelor al cărui specific este trecerea în clasa adjectivului”7. Trecerea este marcată sintactic (prin aparitia în contexte specifice clasei adjectivale) si morfologic (prin acord, categoria comparatiei si a intensitătii).



1. Adjectiv(iz)area substantivului
Substantivul exprimă notiunea în continut (totalitatea însusirilor definitorii ale unui obiect) si în sferă (totalitatea obiectelor caracterizate printr-o anumită însusire). Adjectivul actualizează substantivul printr-una sau mai multe trăsături semantice ocazionale sau definitorii în scopul individualizării lui. Sensul exprimat de adjectiv apare ca sens calificativ / caracterizant sau ca „sens-notă”8.

Procesul de transformare a unui substantiv în adjectiv presupune o restrângere semantică, fiind cunoscut în anumite cazuri si sub denumirea de antmetrie („figură de substitutie prin abatere”9): „Si câni mai bărbati.” (Miorita); „Zoe! Zoe! fii bărbată…” (Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută). Sinonimul acestor epitete adjectivale este curajos. Din parimiile: „Muierea bărbată, avutia casei.”; „Muierea bărbată / Mult tort ne arată.” se desprinde un alt sens - harnică.

Constituind fapte lingvistice rare, adjectivele de provenientă substantivală au functia stilistică de epitet: „Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!” (Mihai Eminescu, Scrisoarea IV); „Porumbii prooroci îsi scaldă / aripile înnegrite de funingine / în ploile de sus.” (Lucian Blaga, Semne).

Prin acest tip de transfer lexico-gramatical, poezia lui Eminescu, mai ales cea de tinerete, comunică o stare interioară specific romantică: „Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare, / Ce zilele-mi copile si albe le-a tesut, / Ce auzi odată copila-mi murmurare, / Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.” (Din străinătate); „(…) – privesc / În ochii tăi, în fata ta – în gura jună” (Iubită dulce, o, mă lasă…); „Pe fruntea-i copilă cu spasmuri si chin” (Speranta); „Când în straturi luminoase basmele copile cresc.” (Memento mori); „Voi urmati cu răpejune cugetările regine” (Epigonii); „Pentru-o inimă fecioară mândru idol ti-ai ales!” (Călin (file din poveste)); „Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară” (Scrisoarea I); „Că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin” (Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci!).

Si Macedonski recurge la adjectivul convertit copil(ă): „Ai dat tu oare viată la inima-mi copilă” (Noaptea de septembre), iar Blaga, la calificativul june: „Ne amăgesc cu mii de june guri” (Poveste). La I. Heliade Rădulescu ne atrage atentia sintagma „pruncă vitelusă”, în care forma adjectivală cu desinenta de feminin este mai putin obisnuită (Zburătorul). Poemul lui Mircea Dinescu Dodeskaden, exprimând revoltă si sarcasm, devine discurs rimat si ritmat si prin actualizarea substantivului peiorativ târfă ca adjectiv: „Saci cu pâine, sudoare, tigări / si tăcerea complice si târfă.” Sintagma „ochiul sclav” este, la acelasi poet, expresia freneziei senzoriale a tineretii (Sunt tânăr, Doamnă…).
2. Adjectiv(iz)area verbului
Modurile verbale actualizează felul subiectiv în care vorbitorul consideră actiunea. Faptul că modurile nepersonale sunt lipsite de categoria persoanei permite transformarea facilă a verbelor de acest tip în alte părti de vorbire, apropiind verbul de alte clase morfologice.

Adjectiv(iz)area gerunziilor a reprezentat un procedeu productiv la marii creatori de limbă si literatură ai secolului al XIX-lea. Cu timpul însă a scăzut interesul scriitorilor români pentru aceste forme. Stridente sau armonioase, acestea rămân mărci ale muzicalitătii. Este de notorietate faptul că Eminescu a fost unul dintre marii creatori de limbă poetică ai neamului. Originalitatea artei sale include numeroase forme adjectivale gerundivale: „lira vibrândă”, „vibrânda a clopotelor jale”, „vinele vibrânde”, „cânturi răsunânde”, „plai râzând”, „râzândul tău delir”, „inime râzânde”, „zori râzânde”, „vocea-i vuindă”, „lumină pălindă”, „silfe sopotinde”, „apele lucinde”, „umbre suspinânde”, „notele murinde”, „mâna-ti tremurândă”, „furtuna descrescândă”, „gemândul uragan”, „turbarea lui fugindă”, „durerea lor mugindă”, „căzânde stele” etc.

Gerunziile acordate valorifică sensul verbal dinamic si durativ pe care îl au la origine: „Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan” (Alexandru Macedonski, Ocnele); „Născândele ei raze piezis se strecurau…” (Alexandru Macedonski, Noaptea de noiembrie); „Răsunete suave, voioase sau murinde” (Alexandru Macedonski, Avânt); „Aceste cuvinte / Ti le trimit / De lângă lampa arzândă.” (George Bacovia, Nihil novi); „Vioarele în doliu, cu strunele plesnite, / Te cheamă tremurânde cu nota cea din urmă” (George Bacovia, Tu ai murit…).

Adjectivele gerunziale de la sfârsitul poemului Măiastră sunt atribute ale „privirii” care „a născut” în noapte „pasărea” (măiastră) – simbol al sufletului care încearcă să se elibereze, dar si simbol al stării de gratie dinaintea actului artistic: „Mi-am lungit privirea lungă, / foarte ruptă, sângerândă, / foarte neagră, pururi blândă, / ocolindă si plângândă. / Dreaptă, totusi tremurândă…” (Nichita Stănescu).

Când actiunea verbală îmbracă marca însusirii calitative, participiul devine adjectiv. Prin articulare, forma participială se poate transforma în substantiv, trecând sau nu prin faza adjectivală. Adjectivul propriu-zis are sens static, în timp ce participiul adjectival păstrează o fărâmă din sensul dinamic, procesual al participiului verbal. Adjectivele formate prin conversiunea participiului alcătuiesc o clasă foarte bogată în limba noastră. Pentru exemplificare redăm doar fragmentele următoare: „În ochii stinsi de moarte, pe frunti învinetite / De sânge putrezit / (…) / De bratele slăbite, puterea lesinată / A junelui cănit.” (Mihai Eminescu, Junii corupti); „Nainte de-a lăsa condeiul să zacă / Uscat, ruginit si frânt” (Tudor Arghezi, Epitaf). Însusirea este rezultatul unei actiuni încheiate, prezentându-se deci în starea sa finală, după ce actul verbal propriu-zis a fost săvârsit.

La Macedonski, anotimpul renasterii si bucuria trăirii acestui moment sunt conturate cu ajutorul adjectivelor provenite, în mare parte, din participii verbale: „(natura) renăscută”, „(liliacul) înflorit”, „(cer) deschis”, „(aerul) îmbălsămit”, „(vederea) fermecată”, „(aeru)-mbătat” etc. (Noaptea de mai). Aceste adjective participiale sunt esteme în cadrul refrenului sufletesc pe tema primăverii, care apare de trei ori neschimbat: „Veniti: privighetoarea cântă si liliacul e-nflorit.” si cu subtile si melodioase modificări, de patru ori: „În aer e parfum de roze. – Veniti: privighetoarea cântă.“ / „Veniti: privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.” / „Veniti, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.” / „În aeru-mbătat de roze, veniti: privighetoarea cântă.“. Acest laitmotiv face din Noaptea de mai o adevărată poemă a simturilor. Prin cântecul inconfundabil al privighetorii, simbol al katharsis-ului universal, teluricul se uneste cu celestul. În contemplarea universului, eul liric îsi găseste linistea si împlinirea, simtindu-se încă tânăr. Această tehnică a refrenului transformă o parte din Noptile macedonskiene în adevărate poeme simfonice. În contrast cu această lume mirifică apare imaginea catastrofică a sfârsitului lumii din Noaptea de octombrie: „(dărmături) muiate”, „(Apollo) amutit”, „(pământul) zguduit”.


3. Adjectiv(iz)area pronumelui
Adjectivele de provenientă pronominală constituie o clasă distinctă, bine conturată în cadrul conversiunii. Acordul adjectivele pronominale cu termenul determinat impune un comportament asemănător adjectivelor calificative, desi acestea nu califică obiectul denumit lingvistic prin substantiv.

Pronumele demonstrativ devine adjectiv pronominal demonstrativ

Opera lui Octavian Goga solicită prezenta adjectivelor demonstrative de apropiere si de depărtare în proportie apropiată datorită ancorării afective a eului în prezentul contemporan, dar si întoarcerii spre trecut, datorită polaritătii revoltă / compasiune: „Si uite,-n clipa asta / Eu nu stiu ce mă-ndeamnă / Să simt întreg amarul / Acestei nopti de toamnă.” (Departe); „Cutremurat de clipa asta sfântă, / (…) / Că fătul ăst-al patimii amare / (…) / Acesti ostasi cu fete ofilite” (Clăcasii); „Acestui trist amurg de vară…” (Cosasul); „Am trimis această carte si, precum ca să se stie” (De demult…); „<asta?… >> / (…) / Plecarea asta din viată…” (Un om); „Eu ascultam pierdut la masă, si toate zvonurile-acele / (…) / (…) Simteam, în clipele acele, / (…) / Biet călător, în lumea asta, tu nu mai esti al nimănui!” (Prăpastie); „Si vezi, atunci, în noaptea-aceea, m-a chinuit o arătare…” (Prima lux); „Te miri că-n doinele acele / E parcă vraja firii-ntregi…” (Cum zbori cu trenul) etc.

Demonstrativele de identitate se regăsesc deopotrivă în opera poetică a lui Goga, ilustrând un destin comun: „Tu mă auzi si mă-ntelegi / Si-acelasi vis ne poartă” (Cântece I); „Ne luminau aceleasi stele, / Acelasi colt senin de cer.” (Măsuta mea); „Si simte-aceleasi frământări” (Lacul); „Acelasi vis vă dă ocol” (Asteptare); „Pe urma ta acelasi sfat” (Pajurei cu două capete); „Nu stiu, la cronică nu scrie, / De când avem acelasi rost…” (Muntii) etc.

În Hronicul si cântecul vârstelor, Lucian Blaga evocă pe larg „paradisul pierdut” al copilăriei. Încercând retrăirea sufletească a trecutului, el alternează demonstrativele de depărtare cu demonstrativele de apropiere: „acelei tăceri initiale”, „acel sentiment de rusinare”, „acel ceas de dogoare”, „în după-amiaza aceea”, „din clipa aceea”, „ziua aceea”, „în acea zi”; „acest eveniment”, „acest salon”, „aceste lucruri”, „în mijlocul acestei lumi” etc.

Pronumele posesiv devine adjectiv pronominal posesiv

Acest transfer îl întâlnim des în poezia lirică, mai ales ca expresie a frământării interioare a eului liric.

În prezenta misterioasă a lunii si a stelelor, protagonistul din postuma eminesciană Stau în cerdacul tău… îsi contemplă iubita. Universul poetic apartinând fiintei dragi este redat prin posesivele: „(cerdacul) tău, (fereastra) ta, (mâna) ta”. Prin schimbarea persoanei (si a numărului) – „(ochii) mei” – în finalul sonetului, se trece „dincolo” de fereastra celei adorate, în alt univers, acolo unde îndrăgostitul rămâne în întuneric si în deziluzie. Ca si la Eminescu, în opera poetică a lui Tudor Arghezi apar posesive însotind substantive ce desemnează părti ale corpului femeii: „degetele tale”, „soldul tău”, „sânul tău” (Psalmul de taină).

În timp ce forma de singular corespunde unei viziuni individuale asupra realitătii, fiind mai aproape de „constiintă”10, forma de plural sugerează solidarizare, spirit de colectivitate, fiind preferată în literatura cu continut social, patriotic, mesianic. Pentru Octavian Goga formele de plural ale posesivelor sunt instrumente lingvistice de exprimare a constiintei solidaritătii nationale: „sufletul nostru”, „cuvântul strigărilor noastre”, „clipele noastre”, „a noastră mosie”, „bratele noastre”, „tara noastră”, „holdelor noastre”, „nevestelor noastre” (De la noi).

La Nichita Stănescu pronumele si adjectivele pronominale posesive repetate constituie materia verbală în jurul căreia gravitează semnificatia, dacă aceasta mai există: „Singura mea pradă e viata mea. / Tot ce pot pierde e viata mea. / Ceea ce se întâmplă este în timpul vietii mele / Inima mea învinge sângele meu. / Sângele meu cotropeste inima mea / si-apoi / inima mea alungă sângele meu. / Sângele meu umflă inima mea. / Singura pradă e viata mea, / da. / Singura pradă e viata mea.” (Lupta inimii cu sângele).

Prin analogie cu dativul etic, stilistica valorifică adjectivul posesiv etic, prin rolul său de catalizator afectiv al actiunii, înviorând povestirea: „Atunci lupul nostru începe a mânca hâlpov;” (Ion Creangă, Capra cu trei iezi); „Asa, drumetul nostru, mirându-se si de această mare prostie, (…)” (Ion Creangă, Poveste).

Pronumele negativ devine adjectiv pronominal negativ

Prin aparitia adjectivului negativ, atitudinea eului liric este înclinată spre anulare sau negare (uneori până la refuz): „Acelasi tictac de târziu, / Cu tăceri ce plâng, / Din nici un timp…” (George Bacovia, Noapte de oras II); „Lângă tine nici o lumină, nici o stea, nici un zeu / nu rămâne.” (Lucian Blaga, Schimbarea zodiei). Alteori, forma negativă afirmă un fapt deosebit, unic: „ – Nici un minut / Pierdut degeaba, –” (George Bacovia, Stil simplu); „Tu stii că nici o stea / n-a fost făcută de mâna ta, / (…) / nici o stea nu-i frumoasă.” (Lucian Blaga, Lucrătorul).
Pronumele nehotărât devine adjectiv pronominal nehotărât

Desi procedeul nu impresionează în mod deosebit, oferim totusi câteva contexte în care se produce acest tip de conversiune, ca expresie a deznădejdii: „Urât si sărăcie (…) / A căror urme crude le aflu pururi iarăsi / Pe orice chip si-n orice-ndrăznii de a iubi…” (Mihai Eminescu, Urât si sărăcie); „Si să lase-orice sperantă pentru vecinicie-afar’!” (Alexandru Macedonski, Ocnele); „În stante / Efemere / Se duc / Orice plăceri…” (George Bacovia, Pro arte); „Seceta a ucis orice boare de vânt. / (…) / Tâmpla apasă pe umăr. Păsesc ca pe-o altă / Planetă, imensă, străină si grea.” (Nicolae Labis, Moartea căprioarei); „Din resturi consumate încercări sterile / Alt vis să-ti reînvie, ascultă azi alt glas.” (Nicolae Labis, Baladă obisnuită). Dacă orice generalizează, alt si altă deschid o altă perspectivă, înfătisează un alt univers, prefigurează o schimbare a orizontului fizic si spiritual.



Tot, toată multiplică reprezentarea noastră; viziunea e totalitară, globală, creând hiperbola: „Vino: Uită lumea toată.” (Alexandru Macedonski, Romanta frunzei de chiparos).

Ceea ce se remarcă în anumite contexte prin forta lor expresivă sunt unele forme populare si/sau regionale care evocă un anumit mediu, dând culoare discursului poetic: „Si care-n fiece miscare pierzi cu-o petală câte-o stea.” (Tudor Arghezi, Psalmul de taină); „Fiescare os mă doare” (Tudor Arghezi, Dor dur); „La fiestecare pas, la fiece colt te-ntâmpină timpul.” (Lucian Blaga, Vârsta de fier).



Pronumele de întărire devine adjectiv pronominal de întărire

În limba veche pronumele de întărire era întrebuintat cu sens de pronume personal, fapt valorificat de limbajul poetic: „Si te miri de întrebare precum însumi sunt mirat” (Alexandru Macedonski, Noaptea de aprilie). În limba română literară actuală nu se mai utilizează pronumele de întărire, ci doar adjectivul corespondent, existând tendinta de a-l înlocui cu adverbul chiar sau cu adjectivul singur.11 Adjectivul pronominal de întărire poate primi doar marca [+uman], exceptând limbajul poetic.

În opera blagiană, ca urmare a stilului meditativ-elegiac, a îmbinării poeticului cu filozoficul, se remarcă formele adjectivului pronominal de întărire: „Aiurind mă căutam în leagănul bătrân / cu mâinile pe mine însumi / – ca prunc.” (Leagănul); „si mă scutur de mine însumi” (Am înteles păcatul ce apasă peste casa mea); „Drumul tău nu e-n afară, / căile-s în tine însuti.” (Suflete, prund de păcate).



Pronumele interogativ devine adjectiv pronominal interogativ

În interogatiile retorice adjectivul pronominal interogativ (ocurent în pozitie initială) favorizează elementul meditativ: „Care inimă stă rece? Care suflet nemiscat?” (Grigore Alexandrescu, Unirea Principatelor); „Ce visuri plăcute în preajmă-ti se joc?” (Grigore Alexandrescu, Reveria); „Câte inimi sfărâmate, Dumnezeule,-am văzut! / Câte chipuri sigilate (…)” (Alexandru Macedonski, Ocnele); „Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?” (Lucian Blaga, Gândurile unui mort); „Ce demon am, ce sorti, ce tară?” (Tudor Arghezi, Pe ploaie).

Pronumele relativ devine adjectiv pronominal relativ

Adjectivele pronominale relative pot avea implicatii interogativ-meditative sau conotatii superlative: „Si încă vedea-vei / ce jaf în lumină / va fi, (…)” (Lucian Blaga, Jale la început de noiembrie); „(…) nu ghiceau ce aripi de soare are la suflet, si în ce tăvăliri de noroaie l-ar fi dus gândul, (…)” (Alexandru Macedonski, Pe drum de postă).
4. Adjectiv(iz)area adverbului
În timp ce substantivul exprimă notiuni, adjectivul, note ale notiunii, adverbul exprimă „note ale notelor”12. Din punct de vedere gramatical, adverbul de mod exprimă circumstanta (modală), calitatea unei actiuni, iar adjectivul, calitatea obiectelor: „De s-au tâmplat acmu asè sminteală, de acmu să va chivernisi într-altu chip, de n-a fi asè.” (Ion Neculce, Letopisetul Tării Moldovei); „De-asa vremi se-nvredniciră cronicarii si rapsozii;” (Mihai Eminescu, Scrisoarea III); „Pe atunci dormeam afară, într-un cerdac, si-i spuneam ei despre insomnii, pe asemenea nopti, (…)” (George Bacovia, Dintr-un text comun); „că sunt cu putintă si un asemenea foc, / si asemenea arderi.” (Lucian Blaga, Cântecul focului).

Obtinând proprietatea de a se declina, adverbul trece în clasa adjectivului: „Apa lină face mult noroi, iar cea repede si pietrele le spală.” (proverb); „Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi.” (Mihai Eminescu, Sarmis); „Si te iubesc, copilă, cum repedea junie / Iubeste-n ochi de flăcări al zilelor noroc” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure); „Târâte de ridicol în repedele-i curs!” (Alexandru Macedonski, Destul); „Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.” (George Cosbuc, Regina ostrogotilor); „În vaduri ape repezi curg” (George Cosbuc, Mama); „Sub zarea joasă si fără pătanii” (Lucian Blaga, Schimbarea zodiei). Fiecare formă aduce un adaos subiectiv mesajului artistic.

Uneori cele două clase lexico-gramaticale ajung să se confunde. Unele adverbe sunt percepute ca adjective, fapt ce reiese din utilizarea formei acordate: „Sunt grei bătrânii de pornit, / Dar de-i pornesti, sunt grei de-oprit!” (George Cosbuc, Nunta Zamfirei).

Gh. N. Dragomirescu retine si întrebuintarea adjectivului în locul adverbului atunci când explică antmetria.



5. Adjectiv(iz)area numeralului

Adjectivele-numeral formează o grupă morfologică distinctă. Numeralul cardinal poate avea valoare adjectivală, însă nu de adjectiv calificativ, ci determinativ-cantitativ: „Doi cartofi se iau de mână / două frunze-si spun adio” (Mircea Dinescu, Soră si frate).

Numerele mici pot devaloriza, deprecia: „nu face nici doi bani”; „a umbla pe trei cărări”. Aceeasi valoare pot avea însă si numerele mari, conducând uneori la hiperbolă: „Ai copii / Ai griji mii.” (proverb)

Prin repetitia numeralului trei se înfătisează ideea de conservare a unui ritual străvechi, ancestral: „După ce moare, sufletul mortului dă ocol casei în care a trăit, trei zile si trei nopti. (…) Abia după trei zile si trei nopti îl apucă îngerul negru de mână (…)” (Zaharia Stancu, Ce mult te-am iubit) sau ideea de alternare: „Trei pasi la stânga linisor / Si alti trei pasi la dreapta lor;” (George Cosbuc, Nunta Zamfirei).

Limbajul poetic proiectează în prim plan functia conotativă, expresiv-estetică a comunicării. Inspirându-se din legenda genezei lumii, Marin Sorescu pune în mâinile geniului shakespearian puterea de a recrea lumea, închipuind-o însă sub alte forme. Pentru că „Shakespeare a creat lumea în sapte zile.”, autorul apelează de sapte ori la adjectivul-numeral antepus sau postpus substantivului: „în prima zi”, „în ziua a doua”, „în ziua a treia”, „ziua a patra si a cincea”, „în ziua a sasea”, „în ziua a saptea” (Shakespeare).

Întoarcerea la universul paradisiac al copilăriei este tema creatiei blagiene Leagănul: „Era leagănul, / în care-o mână-mbătrânită azi de soarta mea / mi-a legănat întâiul somn si poate-ntâiul vis”. Numeralul ordinal actualizat ca adjectiv, repetat în text, trimite la începuturile fiintei, la ideea de origine.



Numeralul multiplicativ, acordându-se cu substantivul determinat, devine adjectiv cu valoare superlativă: „A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri” (Mihai Eminescu, Memento mori); „Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie…” (Mihai Eminescu, Memento mori).
Materialul ilustrativ variat prezentat pe parcursul studiului demonstrează că procedeul conversiunii poate avea caracter regulat sau ocazional / accidental, de la context la context, generând numeroase fapte de expresivitate lingvistică si, mai ales, artistică.



1 Mihaela Găitănaru, Adjectivul în limba română, Pitesti, Editura Universitătii, 2002, p.20.

2 Gheorghe Constantinescu Dobridor, Dictionar de termeni lingvistici, Bucuresti, Editura Teora, 1998, p.74.

3 Iorgu Iordan,Vladimir Robu, Limba română contemporană, Bucuresti, Editura Didactică si Pedagogică, 1978, p.306.

4 Gheorghe Constantinescu Dobridor, op. cit., p.74, 109; Mioara Avram, Gramatica pentru toti, Bucuresti, Editura Academiei, 1986, p.22; Mihail Andrei, Iulian Ghită, Limba română, Bucuresti, Editura Corint, 1996, p.74, 189.

5 Nu am folosit termenul verbalizare, deoarece am considerat că semnificatia acestuia este alta.

6 Dictionarul de termeni lingvistici recurge la termenul pronominalizare (p.257), însă Dictionarul de stiinte ale limbii defineste altfel acest concept: „regulă care înlocuieste un nominal printr-un pronume, asezând pronumele în pozitiile sintactice ale substantivului” (Bucuresti, Editura Nemira, 2001, p.411-412).

7 Dictionar de stiinte ale limbii, p.26.

8 D. D. Drasoveanu, Teze si antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1997, p.21-22.

9 Gh. N. Dragomirescu, Dictionarul figurilor de stil, Bucuresti, Editura Stiintifică, 1995, p.94.

10 Jacques Claret, Ideea si forma, Bucuresti, Editura Stiintifică si Enciclopedică, 1982, p.123.

11 Mihail Andrei, Iulian Ghită, op. cit., p.204.

12 Dumitru Nica, Teoria părtilor de vorbire. Cu aplicatii la adverb, Iasi, Editura Junimea, 1988, p.85 (cf. G. Ivănescu).





Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə