Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə13/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   47

Am aruncat o privire spre uşă. Nicki şi Roget se aflau în camera de alături.

― N-au decît să zboare-n ţăndări! a strigat ea, iar expresia de pe chipul ei nu avea nimic vesel într-însa. Nu ne puteam hotărî să ne despărţim unul de altul. Era ceva mai puternic decît noi.

În cealaltă încăpere, muritorii începuseră să se neli­niştească; medicul şi infirmiera se gîndeau că ar fi fost timpul să se întoarcă la căpătîiul muribundei.

A privit spre uşă. Şi ea îi auzea. Însă eu de ce nu reuşeam s-o aud?

S-a desprins din braţele mele, aruncînd scurte priviri de jur-împrejur. A luat sfeşnicul şi s-a apropiat de oglindă, pentru a se contempla.

Ştiam senzaţiile care începeau. Avea nevoie de timp pentru a învăţa să vadă totul din noua perspectivă. Dar trebuia să părăsim cît mai repede acest apartament.

L-am auzit pe Nicki sfătuindu-l pe medic să bată la uşă.

Cum să o conving să plecăm, cum să mă descotorosesc de ei?

― Nu, nu pe acolo! a şuierat, urmărindu-mi privirea.

A privit apoi patul şi obiectele de la căpătîiul lui. Şi-a luat bijuteriile, ascunse sub pernă, într-un toc de catifea uzată.

Fiecare gest, oricît de mărunt, părea să aibă o impor­tanţă extremă. Deşi nu eram în stare să îi captez gîndurile, ştiam că bijuteriile erau singurul lucru pe care dorea să îl ia cu sine. A abandonat restul obiectelor fără remuşcări, veşmintele, trusa de toaletă din argint şi cărţile de pe noptieră. S-au auzit ciocănituri în uşă.

― Vom pleca pe acolo, mi-a sugerat, îndreptîndu-se spre fereastră, pentru a o deschide.

Vîntul se încurca în faldurile aurii ale draperiilor şi făcea să-i fluture şuviţele blonde, lungi, de pe ceafă. Văzîndu-i pletele zburlite acoperindu-i obrajii şi ochii plini de o infinitate de fragmente multicolore, scăldaţi într-o lumină aproape tragică, m-a străbătut un fior. Nu se temea de nimic.

Am apucat-o şi, pentru o clipă, n-am vrut să-i dau drumul să plece. Mi-am cufundat faţa în părul ei, ameţit de gîndul că eram, în sfîrşit, împreună, şi nimic nu avea să ne mai despartă vreodată. Nu-i înţelegeam tăcerea, nu ştiam de ce nu eram în stare să-i aud gîndurile, dar eram convins că nu era vina ei. Poate că asta nu avea să dureze. Era lîngă mine. Moartea era generalul care îmi poruncea, iar eu îi ofeream mii de victime, dar această pradă i-o suflasem de sub nas. Am afirmat-o cu glas tare, laolaltă cu numeroase alte divagaţii absurde. Eram două fiinţe din aceeaşi specie, înfiorători, ucigaşi, plimbîndu-ne prin grădina sălbatică. Am încercat să o conving de realitatea existenţei acestei grădini, deşi nu era neapărat nevoie ca ea să înţeleagă.

― Grădina sălbatică! a repetat şi un surîs blînd i-a arcuit buzele.

Toate mi se amestecau în minte. M-a îmbrăţişat şoptindu-mi:

― Acum, ajută-mă. Vreau să te văd la lucru, chiar acum, şi vom avea apoi o veşnicie întreagă numai pentru noi. Vino.

Setea. Eram sfîrşit. Eram cu adevărat însetat şi ştiam că şi pe ea o încerca o poftă nebună de a cunoaşte gustul sîngelui. Îmi aminteam foarte limpede propria mea poftă din prima noapte. Mi-a trecut prin minte că grozăvia propriei morţi ― în clipa în care toate lichidele aveau să-i părăsească trupul ― avea să fie oarecum diminuată dacă ar fi băut, înainte, puţin sînge.

Cineva a bătut insistent. Uşa nu era închisă cu cheia.

Am urcat pe pervazul ferestrei şi i-am întins braţele. S-a lipit îndată de mine. Nu cîntărea mai nimic, dar îi simţeam puterea acumulată în braţe. Cu toate acestea, zărind cheiul, departe, sub noi, a şovăit vreme de o clipă.

― Pune-ţi braţele în jurul gîtului meu, i-am spus, şi ţine-te bine.

Am escaladat zidul de piatră, ţinînd strîns preţioasa-mi povară, care îşi lipise obrazul de al meu, pînă cînd am ajuns pe acoperişul lunecos, de ardezie.

O dată ajunşi aici, am luat-o de mînă şi am tras-o după mine, alergînd din ce în ce mai repede peste streşini, trecînd în salturi pe deasupra aleilor, pînă în celălalt capăt al insulei. Mă aşteptasem ca ea să ţipe sau să se agaţe disperată de mine, dar nu îi era teamă deloc.

Privea tăcută acoperişurile de pe malul stîng şi, în depărtare, pe fluviu, numeroasele bărci întunecate, pline de fiinţe sărmane, în zdrenţe, mulţumindu-se, deocam­dată, să simtă dezmierdarea vîntului prin plete. Aş fi putut sta ore în şir să o privesc, observînd amănunţit fiecare detaliu al transformării, ardeam însă de nerăbdare să o port prin întreg oraşul să-i arăt totul, să o învăţ tot ceea ce aflasem. Asemeni mie, uitase şi ea ce înseamnă oboseala.

Din fericire, ea nu avusese parte de grozăvia unei viziuni ca aceea a lui Magnus aruncîndu-se în flăcări.

Dedesubt, pe chei, cu un zgomot infernal, şi-a făcut apariţia o caleaşcă. Vizitiul se chircise pe bancheta lui. I-am arătat însoţitoarei mele vehiculul care se apropia şi i-am apucat mîna.

În clipa cînd a ajuns chiar sub noi, am sărit, aterizînd fără nici un zgomot pe acoperişul îmbrăcat în piele groasă. Am strîns-o pe Gabrielle în braţe, ajutînd-o să îşi regăsească echilibrul, şi ne-am pregătit să sărim de pe acoperiş de îndată ce ni s-ar fi arătat vreun prilej. Mi se părea extrem de palpitant să fac toate acestea împreună cu ea.

Am traversat un pod, am luat-o de-a lungul catedralei, după care am traversat din nou, pe malul drept, de această dată. Am auzit din nou rîsul lui Gabrielle. M-am întrebat ce gîndeau oare oamenii care ne vedeau trecînd, de la ferestrele lor, cocoţaţi pe acoperişul trăsurii ca doi copii neascultători ce se suie într-o barcă şubredă.

Caleaşca a făcut un ocol. Ne îndreptam cu mare viteză către Saint-Germain-des-Pros şi am trecut ca vîntul prin duhoarea Cimitirului Inocenţilor.

Vreme de o secundă, mi s-a părut că simt un fel de emanaţie a prezenţei, dar a dispărut atît de repede, încît m-am îndoit de adevărul mărturiei simţurilor mele. Întor­cîndu-mă, n-am mai perceput nici o urmă. Într-o clipă de luciditate acută, m-am gîndit că, de acum înainte, voi putea discuta cu Gabrielle despre această prezenţă, că vom înfrunta împreună orice ni s-ar ivi în cale. Într-un anume fel, noaptea aceasta a constituit pentru mine un cataclism la fel de violent precum acela în care Magnus a făcut din mine un vampir. Iar noaptea de-abia începuse.

Cînd am ajuns într-un cartier favorabil vînătorii, am luat-o de mînă şi am sărit în stradă.

Şi-a aţintit privirile asupra roţilor ce se învîrteau atît de repede, dar ele s-au făcut nevăzute, cît ai clipi din ochi. Deşi părul nu-i era despletit, părea ireală; o femeie smulsă din timpul şi de la locul ei firesc, îmbrăcată doar cu o rochie subţire şi nişte pantofiori gingaşi. Părea gata să îşi ia zborul.

Am cotit-o pe o alee îngustă şi am luat-o la fugă ţinîn­du-ne de după mijloc Din cînd în cînd, îmi coboram privirile şi o vedeam scrutînd zidurile care ne înconjurau, zecile de ferestre cu obloanele închise, prin care se strecurau ici-colo raze subţiri de lumină.

Ştiam ce vede, cunoşteam fiecare sunet care-i ajungea la urechi. Dar tot nu reuşeam să îi aud gîndurile şi ideea că ar fi fost posibil ca ea să mi le ascundă dinadins mă îngrozea.

Se oprise. I-am citit pe faţă faptul că fusese cuprinsă de prima zvîcnire a morţii.

Am liniştit-o, aducîndu-i aminte de viziunea pe care i-o dezvăluisem cu puţin timp în urmă.

― E o durere de scurtă durată, în comparaţie cu ceea ce ai îndurat pînă acum. Va dispărea în cîteva ore, poate chiar mai devreme, dacă ne vom potoli setea chiar acum.

A încuviinţat, mai degrabă nerăbdătoare decît înspăi­mîntată.

Am nimerit într-o piaţetă. La poarta unei clădiri vechi, un bărbat părea că aşteaptă pe cineva. Chipul îi era ascuns de gulerul ridicat al mantiei sale cenuşii.

Era ea îndeajuns de puternică pentru a-l înfrînge? Era oare la fel de tare, ca şi mine? Venise vremea să aflăm aceste lucruri.

― Dacă setea nu te îndeamnă la acţiune, înseamnă că e încă prea devreme, i-am spus.

Am privit-o, şi ceea ce am văzut m-a făcut să îngheţ. Intensitatea şi încrîncenarea cu care se concentra erau aproape omeneşti, iar în ochi îi plutea ca o umbră aceeaşi tragică strălucire pe care o zărisem mai înainte. Nu-i scăpa nimic. Cînd, însă, a pornit către bărbatul acela, nu mai avea nimic omenesc. Devenise asemeni unui animal de pradă. Părea doar o femeie care se îndrepta spre un bărbat, mai exact o doamnă, ce nimerise în acest loc pustiu, fără capă, fără pălărie, de una singură, intenţionînd să ceară ajutor unui bărbat galant.

I-am privit mişcarea de-a lungul pavajului inegal, pe care de-abia îl atingea, în mers. Fiecare părticică a fiinţei sale, pînă la şuviţele ce fluturau în bătaia vîntului, dădea impresia unui control perfect. Cu pasul hotărît, părea că ar putea trece prin ziduri.

M-am ascuns în umbră.

Bărbatul a tresărit şi s-a întors în direcţia ei. Călcîiul cizmei sale a scrîşnit, cînd ea s-a înălţat pe vîrfuri pentru a-i şopti ceva la ureche. Vreme de-o clipă, mi s-a părut a şovăi. Poate că era puţin îngrozită. Aproape instantaneu, am văzut-o apucîndu-l şi, curînd, bărbatul se afla în puterile ei. Eram fascinat şi nu mă hotărâm să-mi întorc privirile.

Deodată, mi-am dat seama că nu îi spusesem că trebuie să-nceteze a mai bea înainte ca inima victimei să îşi oprească bătăile. Cum putusem oare să uit aşa ceva? M-am repezit spre ea, dar dăduse deja drumul bărbatului, care se prăbuşise la baza zidului, cu capul înclinat într-o parte, cu pălăria căzută la picioare. Mort.

Încremenise, privindu-l. Vedeam cum sîngele îi aleargă prin vene, încălzind-o şi colorîndu-i pielea, redîndu-i roşeaţa buzelor. Mi-a adresat o privire fulgerătoare, de un violet intens, avînd aproape aceeaşi nuanţă cu cea a ceru­lui în clipa în care intrasem în camera ei. Am observat-o în tăcere, în timp ce îşi cerceta victima cu o uimire ciu­dată, de parcă nu i-ar fi venit să-şi creadă ochilor. I-am îndepărtat de pe frunte cîteva şuviţe încîlcite.

S-a strecurat în braţele mele, iar eu am condus-o departe de cadavru. A aruncat o privire în urmă, apoi s-a uitat ţintă drept înainte.

― Cred că ajunge pentru astă-noapte. Ar trebui să ne întoarcem în turn, i-am spus.

Voiam să îi arăt comoara, să fim singuri în acel adăpost sigur, să o strîng în braţe şi să o încurajez, dacă evenimentele aveau să o zăpăcească. Spasmele morţii o cuprinseseră din nou. Acolo ar fi putut să se odihnească, lîngă foc.

― Nu, nu vreau să plec. Nu încă, a protestat. Durerea nu are să ţină prea mult, mi-ai promis doar. A ridicat ochii şi mi-a zîmbit. Vezi tu, doar venisem să mor la Paris, a şoptit ea.

Fiecare detaliu îi atrăgea atenţia: tînărul mort din urma noastră, cu mantia lui cenuşie, oglindirea senină a cerului într-o băltoacă, o pisică ţopăind pe ziduri. Sîngele din ea era încă destul de cald şi continua să circule.

Am luat-o de mînă, îndemnînd-o să mă urmeze.

― Trebuie să mă hrănesc şi eu, i-am explicat.

― Da, înţeleg, a şoptit. Ar fi trebuit să ţi-l las ţie. Ar fi trebuit să mă gîndesc la asta... Ah, nu ţi-ai pierdut galan­teria.

― E o galanterie de flămînd, i-am răspuns, zîmbind. Doar n-o să ne uscăm pe picioare, respectînd bunele maniere pentru monştri.

Am început să rîd. Cînd am vrut să o sărut, atenţia mi-a fost atrasă de un ciudat fenomen. I-am strîns mîna, mai să i-o strivesc.

În depărtare, către Cimitirul Inocenţilor, auzeam prezenţa mai puternică decît oricînd.

Şi ea se oprise, înclinîndu-şi uşor capul.

― Auzi şi tu? am întrebat-o.

Şi-a ridicat ochii spre mine.

― E un altul?

Ochii i s-au micşorat şi a aruncat încă o ocheadă în direcţia din care venise acea emanaţie.

― Nelegiuiţi! a rostit cu glas tare.

― Poftim?'



Nelegiuiţi, nelegiuiţi, nelegiuiţi. M-a apucat, brusc, ame­ţeala, precum amintirea unui fragment de vis. Nu reuşeam să gîndesc. Îmi supraapreciasem puterile, creînd-o, după chipul şi asemănarea mea. Trebuia să beau, numaidecît.

― Ne-a numit nelegiuiţi, a spus. N-ai auzit?

Şi-a ciulit urechile, dar prezenţa fugise.

― Să nu-ţi pese de ea, oricine-ar fi, i-am spus. Nu s-a apropiat niciodată mai mult de atît.

Dar chiar cînd pronunţam aceste cuvinte, mi-am dat seama că, de astă dată, fusese mult mai aproape. Doream să plec cît mai departe de Cimitirul Inocenţilor.

― Trăieşte prin cimitire, am şoptit. Poate că nu poate să trăiască altundeva... un timp prea îndelungat.

Chiar înainte de a-mi fi terminat fraza, am simţit-o iar; părea că se amplifica şi emana cea mai înverşunată rea-voinţă din cîte îmi fusese dat să cunosc.

― Rîde! a murmurat Gabrielle.

Am privit-o atent. Fără nici o îndoială, percepea prezenţa mult mai clar decît mine.

― Sfideaz-o! am strigat. Spune-i că e fricoasă! Cere-i să se arate!

M-a privit, mirată.

― Chiar vrei asta? m-a întrebat, în şoaptă.

Tremura uşor. Am sprijinit-o. Deodată şi-a cuprins mijlocul cu mîinile, ca şi cum spasmele ar fi cuprins-o iar.

― Bine, poate altă dată... am spus. Încă n-a venit vremea. Dar nu-ţi fie teamă, nu vom apuca s-o uităm. O vom auzi iar.

― A plecat, a spus Gabrielle. Creatura asta ne urăşte...

― Atunci, hai să ne îndepărtăm, am spus dispreţui­tor, trecîndu-mi braţul peste umerii ei.

Nu i-am spus la ce mă gîndeam, ce mă sîcîia mai mult decît prezenţa şi năbădăile acesteia, cu care începusem deja să mă obişnuiesc. Dacă Gabrielle putea percepe pre­zenţa la fel de bine ca mine, poate chiar mai bine, însemna că se bucura de toate puterile mele, inclusiv de însuşirea de a transmite imagini şi gînduri. Şi totuşi, noi doi nu reuşeam să comunicăm pe această cale!

3
DE ÎNDATĂ ce traversarăm fluviul, am găsit un muncitor.

Nici nu apucasem să pun bine mîna pe acel bărbat, cînd, cu o nemaipomenită intensitate, un gînd s-a impus minţii mele. De acum înainte, tot ceea ce făcusem de unul singur, aveam să facem împreună. Ea avea să mă observe, trăgînd învăţăminte.

Mi-am ademenit victima afară din cîrciumă, ameţind-o cu întrebări.

Mi-am dat seama că încercam să strălucesc în ochii lui Gabrielle jucîndu-mă, arătîndu-mă mai crud ca de obicei. Clipa supremă a fost de o violenţă extremă, extenuantă.

Gabrielle jubila. Nu mă scăpa din ochi nici o clipă, de parcă s-ar fi hrănit cu această viziune, aşa cum se hrănea cu sînge.

M-am întors apoi lîngă ea, am cuprins-o în braţe şi am rămas agăţaţi unul de altul, în întuneric, ca două statui fierbinţi, despărţiţi numai de stratul subţire, străin, al veşmintelor noastre.

Noaptea şi-a pierdut după aceea dimensiunile obişnuite. Chiar şi acum, o socotesc printre nopţile cele mai lungi pe care le-am cunoscut în viaţa-mi de nemuri­tor. O noapte infinită, vertiginoasă, de nepătruns. În unele clipe, mi-am dorit să mă pot apăra de plăcerile şi surprizele pe care mi le oferea, dar nu aveam cum.

Degeaba îmi repetam în minte numele ei pentru mine, ea nu era încă Gabrielle. Era ea, pur şi simplu, cea pe care o dorisem toată viaţa, cu întreaga mea fiinţă. Singura femeie pe care am iubit-o vreodată.

Moartea ei nu a durat prea mult.

Ne-am refugiat într-o pivniţă părăsită, pînă cînd s-a sfîrşit totul. Tot timpul, am ţinut-o în braţe şi i-am vorbit. I-am povestit din nou, în cuvinte de această dată, ceea ce mi se întîmplase.

I-am descris turnul, i-am repetat cuvintele lui Magnus, i-am explicat manifestările prezenţei şi cît îmi repugna să o urmăresc pînă în vizuinile ei. În repetate rînduri, am încercat să îi comunic imagini, dar fără rezultat. Nu am comentat însă nici eu, nici ea, acest eşec. M-a ascultat cu mare atenţie.

I-am dezvăluit bănuielile lui Nicki şi i-am spus că mă tem pentru sănătatea lui mintală. Încă o fereastră deschisă şi încă o încăpere pustie, iată cîteva motive care ar fi înnebunit pe oricine.

Trebuia să găsesc o poveste îndeajuns de plauzibilă pentru Roget şi o cale pentru a rupe lanţul bănuielilor lui Nicki.

Spusele mele i-au trezit o oarecare fascinaţie, dar nu le-a acordat importanţă. Pentru ea, conta cu adevărat numai prezentul. Poate că nu credea în propria-i nemurire.

Părea mai degrabă convinsă că nu-i mai rămăsese decît această unică noapte de energii supranaturale şi simţea nevoia să cunoască şi să facă absolut totul înaintea zorilor, cînd avea să se cufunde în hăul morţii.

Am încercat de mai multe ori să o conving să ne refu­giem în turn. Mă cuprinsese un soi de oboseală spirituală. Simţeam nevoia să mă retrag într-un loc liniştit, pentru a medita în voie la toate cîte se întîmplaseră. Deschideam ochii şi, deocamdată, nu vedeam decît bezna. Ea, în schimb, visa mereu noi experienţe, noi aventuri.

Mi-a propus să pătrundem în locuinţele muritorilor şi să căutăm haine pentru ea. A rîs cînd i-am spus că eu con­tinuam să îmi cumpăr haine de la diverşi negustori...

― Ne vom da seama, cu siguranţă, dacă acea casă este sau nu pustie, mi-a spus în vreme ce străbăteam străzile, grăbiţi, cu privirile înălţate spre ferestrele clădirilor. Vom auzi servitorii dormind.

Nu mă gîndisem, dar mi s-a părut logic ceea ce spunea.

Am urcat nişte scări de serviciu interminabile şi am parcurs lungi culoare, uimit că totul era atît de simplu, şi fascinat de fiecare detaliu al acestor apartamente intime. Mi-am dat seama că îmi făcea plăcere să ating obiectele personale: evantaie, tabachere, chiar şi ziarul pe care îl citise stăpînul casei ori cizmele aşezate în faţa căminului. Era la fel de amuzant ca şi atunci cînd îi pîndeam pe fereastră pe muritori.

Ea îşi urma propriile scopuri. Într-un budoar, a desco­perit veşminte somptuoase, potrivite pentru formele-i mai împlinite acum. Am ajutat-o să-şi schimbe taftaua albastră cu o rochie de catifea roz şi să-şi aranjeze buclele sub o pălărie împodobită cu pene de struţ. Nu reuşeam să mă obişnuiesc cu prezenţa ei şi cu senzaţiile stranii pe care mi le trezea această incursiune într-o casă plină de mirosuri omeneşti.

A cules o serie de obiecte mărunte de pe masa de toaletă, un flacon de parfum, o forfecuţă din aur, apoi s-a privit în oglindă.

Am sărutat-o, şi ea s-a lăsat în voia mea. Eram ca doi amanţi palizi.

Ne-am întors în stradă, am trecut pe la Operă, apoi pe la Comedia Franceză, chiar înainte de închidere, după care ne-am îndreptat spre Palatul Regal. A constatat cu încîntare, că muritorii ne vedeau, fără să ne vadă, că îi atrăgeam şi îi păcăleam întru totul.

Am perceput din nou, foarte acut, prezenţa, cînd am trecut pe lîngă biserici.

Am escaladat clopotniţe, pentru a ne contempla împă­răţia, apoi am alergat, refugiindu-ne în cafenelele ticsite, doar din plăcerea de a savura contactul şi mirosul oame­nilor care ne înconjurau, schimbînd priviri semnificative şi rîzînd pe furiş, între noi.

Din cînd în cînd, cădea în visare, contemplînd aburii ce se înălţau din ceştile noastre de cafea.

Dar, mai presus de orice, adora străduţele înguste, întunecate, şi plimbările în aer liber. Ar fi vrut să se caţere în copaci pentru a ajunge pe acoperişuri. Se mira că eu nu eram ispitit să parcurg oraşul pe acoperişuri ori cocoţat pe vreo trăsură.

După miezul nopţii, am ajuns în mijlocul unei pieţe pustii, ţinîndu-ne de mînă.

Încă o dată, am simţit prezenţa, dar nici unul, nici altul nu am reuşit să îi ghicim starea de spirit.

Pentru Gabrielle, tot ceea ce ne înconjura constituia încă prilej de mirare: gunoaiele, pisicile care alergau după vreun şobolan, nemişcarea stranie care ne împresura, faptul că nici cele mai întunecate cotloane ale metropolei nu prezentau vreun pericol pentru noi. O încînta posibilitatea de a trece pe lîngă cuiburile tîlharilor fără a fi auziţi, fiind în stare să pedepsim pe oricine ar fi fost îndeajuns de nechibzuit ca să ne atace; însuşirea de a fi, în acelaşi timp, vizibili şi invizibili, palpabili şi, totodată, insesizabili.

N-am sîcîit-o cu sfaturi şi cu întrebări. M-am mulţumit să îi urmez capriciile, cufundat, uneori, în gînduri.

Cînd şi-a făcut apariţia printre tarabe un tînăr călăreţ, l-am privit ca pe o apariţie venită din lumea celor vii în împărăţia morţilor. Părul şi ochii lui întunecaţi m-au purtat cu gîndul la Nicolas, ca de altfel şi expresia chipu­lui său, inocentă şi frămîntată, totodată. N-ar fi trebuit să calce niciodată în aceste locuri. Era mai tînăr decît Nicki şi de o inconştienţă nebunească.

N-am avut măsura nechibzuinţei lui decît atunci cînd ea a sărit, ca o felină roz, uriaşă, şi l-a trîntit de pe cal.

Eram de-a dreptul tulburat. Nevinovăţia victimelor ei nu părea să o deranjeze defel. Ignora întru totul scrupu­lele mele morale. La urma urmei, nici eu nu mă mai sinchiseam de ele, aşa că, de ce-aş fi judecat-o?

Nepăsarea cu care l-a ucis pe tînăr ― rupîndu-i gîtul, cu graţie, cînd şi-a dat seama că nu-i era îndeajuns de sete ― m-a înfuriat la culme, deşi o privisem cu interes atunci cînd o făcuse.

Era mai rece decît mine. Se descurca mai bine. Magnus îmi spusese: "Fii fără milă!", dar voia oare să-mi spună să ucid atunci cînd nu era necesar?

Văzînd-o cum îşi smulgea hainele roz, îmbrăcîndu-le pe cele ale tinerelului, am înţeles de ce procedase astfel. Îl alesese fiindcă era mai firav.

Ce-i drept, o dată cu veşmintele ― ciorapi de mătase crem, cămaşă de dantelă, vestă galbenă, pantaloni, haină stacojie şi panglică roşie ― îşi însuşise chiar înfăţişarea victimei sale.

O parte din mine se revolta împotriva farmecului ei, împotriva îndrăznelii cu care îşi atribuise acest costum masculin; părul ei despletit aducea acum mai mult cu coama unui leu decît cu pletele unei doamne. Am simţit pofta de a-i face rău. Am închis ochii. Cînd i-am deschis din nou, m-a apucat ameţeala. Nu puteam suporta prezenţa tînărului mort.

Şi-a legat părul în coadă de cal, cu panglica stacojie. Apoi, după ce şi-a acoperit victima cu rochia ei roz, s-a în­cins cu sabia acesteia. În cele din urmă, s-a aplecat şi şi-a ridicat fularul cafeniu.

― Să mergem, dragul meu, mi-a spus, îmbrăţişîndu-mă.

Parcă devenisem de piatră. Îmi doream doar un lucru: să mă întorc în turn, împreună cu ea. M-a strîns de mînă şi a luat-o la fugă. Părea că zboară printre tarabe şi grămezile de gunoaie. M-am oprit.

A fost lîngă mine cît ai clipi din ochi.

― Hai, te rog, n-are nici un rost să mai port rochii, mi-a spus, cu tonul pe care-l folosesc copiii care au făcut o boroboaţă.

― Nu, într-adevăr, ai dreptate! am încuviinţat.

Poate era mai bine că nu îmi putea citi gîndurile. Nu îmi puteam desprinde privirea de la picioarele ei perfecte, de la coapsele rotunde şi de la pîntecele-i plat.

Amintiţi-vă, în vremea aceea, femeile nu-şi arătau deloc picioarele. Dar acum, nici ea nu mai era cu adevărat o femeie. O fracţiune de secundă, înfiorarea mi-a cuprins sufletul.

― Vino, să ne întoarcem pe acoperişuri. Vreau să mergem pe boulevard du Temple, să-mi arăţi micul teatru pe care l-ai cumpărat. Vrei să faci asta pentru mine?

― Desigur, am răspuns. De ce nu?

CÎND, în sfîrşit, ne-am întors pe insula Saint-Louis, mai erau vreo două ore de întuneric. În depărtare, pe cheiul pavat, scăldat în lumina clarului de lună, mi-am văzut iapa, legată lîngă un zid, acolo unde o lăsasem. Cu siguranţă, în zarva care se iscase după plecarea noastră, nimeni nu o băgase în seamă.

Am pîndit cu atenţie semnele prezenţei lui Nicki şi a lui Roget, dar casa era întunecată şi părăsită.

― Şi totuşi, simt că nu sînt prea departe, a şoptit Gabrielle.

― În apartamentul lui Nicki, am murmurat. Iar de la vreuna din ferestre, se prea poate ca un servitor să fi fost însărcinat să-mi supravegheze iapa.

― Atunci, hai s-o lăsăm şi să furăm alta.

― Nu, e iapa mea! am zis.

Deodată am simţit cum mîna i se crispează într-a mea.

Era din nou vechea noastră cunoştinţă, prezenţa; de astă dată, mergea de-a lungul Senei, în celălalt capăt al insulei, îndreptîndu-se spre malul stîng.

― A dispărut! a rostit Gabrielle. Să mergem! O să furăm un alt cal.

― Aşteaptă o clipă, voi încerca să ademenesc iapa încoace.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin