Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə15/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   47

Gabrielle îl apucase însă de coamă şi îl strunea, făcîndu-l să o apuce pe cărare.

În timp ce galopam spre turn, i-am auzit hăulind pe urmele noastre. Cînd iapa s-a prăbuşit, am abandonat-o şi am luat-o la fugă spre poarta de fier, ţinîndu-ne de mîini.

Trebuia să ajungem în camera secretă prin tunel, înainte ca urmăritorii noştri să fi escaladat zidul exterior, ca să ne vadă mişcînd din loc piatra care masca intrarea.

După ce am baricadat poarta de fier şi uşile din urma noastră, cît am putut de repede, am tras-o după mine pe Gabrielle, pe trepte.

N-am apucat să ajungem în camera secretă şi să punem la loc piatra, cînd i-am auzit urlînd şi răcnind la poalele turnului, apoi i-am auzit căţărîndu-se pe ziduri.

Am luat un braţ de lemne şi l-am aruncat în faţa feres­trei.

― Repede, aprinde aşchiile! am strigat.

Prea tîrziu însă. Dincolo de gratii se iţeau deja vreo şase chipuri palide. Urletele lor trezeau ecouri mons­truoase în mica noastră celulă. Vreme de o clipă, am rămas încremenit.

Se agăţau de gratiile de fier ca nişte lilieci, dar erau vampiri, vampiri ca şi noi, cu formă omenească.

Ochii lor înflăcăraţi ne contemplau de sub clăile de păr, soioase şi încîlcite, lătrăturile lor creşteau în intensi­tate şi în ferocitate, degetele agăţate de gratii erau negre de murdărie. Erau îmbrăcaţi în zdrenţe decolorate şi răspîndeau o duhoare asemănătoare celei ce domnea în cimitire.

Gabrielle a aruncat nişte aşchii peste butucii de sub fereastră şi a sărit înapoi cînd ei au încercat să o apuce. Urlînd, îşi dezveleau colţii. Mîinile lor încercau să apuce butucii, pentru a-i arunca în noi. Trăgeau cu toţii de gratii, încercînd să le smulgă din zidul de piatră.

― Dă-mi amnarul! am strigat.

Am aruncat o buturugă groasă în faţa cea mai hidoasă, încercînd să desprind scîrboasa creatură din locul unde părea că îşi făcuse cuib. Am auzit-o strigînd, în vreme ce cădea. În timp ce eu încercam să desprind alt demon, Gabrielle a reuşit să aprindă aşchiile.

Flăcările au izbucnit. Urletele au făcut loc unui val de cuvinte inteligibile:

― Foc, daţi-vă la o parte, înapoi, faceţi loc, idioţilor! Mai jos, mai jos! Gratiile ard! Repede, spălaţi putina!

Frumoasă-i limba franceză! Devenea însă din ce în ce mai puţin frumoasă, pe măsură ce se înmulţeau înjurăturile.

Am izbucnit în rîs, aruncîndu-i o ocheadă lui Gabrielle.

― Blestemat să fii, blasfemiatorule! mi-a strigat unul chiar în clipa în care flăcările i-au ars degetele.

― Blestemaţi să fie profanatorii, nelegiuiţii! ne-au mai strigat.

Strigătele au devenit un adevărat cor.

― Blestemaţi să fie nelegiuiţii care au îndrăznit să pătrundă în Casa Domnului!

Flăcările se ridicaseră pînă în tavan.

― Întoarceţi-vă în cimitirul vostru, adunătură de caraghioşi! le-am strigat, la rîndul meu.

Aş fi aruncat după ei cu butuci aprinşi, dacă aş fi putut să mă apropii de fereastră.

Gabrielle stătea nemişcată şi gînditoare.

Un nou concert de blesteme s-a abătut asupra noastră, dar păream imuni. Încercau să desprindă gratiile de la ferestre şi azvîrleau cu bolovani în ziduri.

― Nu pot să intre, a spus Gabrielle cu o voce egală, cu capul plecat. Nu pot să distrugă grilajul.

N-aş fi pus mîna în foc pentru asta. Poarta era veche şi ruginită. Dar nu puteam decît să aşteptăm.

M-am lăsat să alunec pe podea, cu braţele încrucişate, rezemîndu-mă de sarcofag.

Gabrielle s-a aşezat lîngă perete, întinzîndu-şi picioa­rele. Respira într-un ritm convulsiv, iar cosiţa-i lungă stătea să se desfacă. Hainele ni se umpluseră de funingine.

Focul degaja o căldură greu de suportat. În cămăruţa noastră, fumul era atît de des, încît mi se părea că l-aş putea pipăi, iar văpăile ne ascundeau cerul nocturn. Aveam însă destul aer ca să putem respira liniştiţi; ne chinuiau doar căldura şi oboseala.

Avusese dreptate în privinţa grilajului, curînd i-am auzit pe inamicii noştri îndepărtîndu-se, căci nu fuseseră în stare să forţeze intrarea.

― Mînia lui Dumnezeu să-i pedepsească pe necredin­cioşi!

Am auzit larmă dinspre grajduri. Am avut parcă înain­tea ochilor imaginea sărmanului idiot care mă slujea, tîrît afară din ascunzătoarea lui, nebun de groază, iar furia mea s-a înzecit. În gînd îmi răsuna intenţia lor de a-l ucide. Monştrii!

― Fii calm, mi-a zis Gabrielle. Oricum, e prea tîrziu!

Moartea sărmanului nefericit mi s-a arătat sub forma unei păsăruici negre ce s-a înălţat, dintr-odată, deasupra grajdului. Gabrielle s-a aplecat brusc înainte, de parcă ar fi simţit şi ea, apoi s-a rezemat din nou de perete. Părea a-şi fi pierdut cunoştinţa, dar nu era aşa. A murmurat două cuvinte, cu voce scăzută; am crezut că aud "catifea roşie".

― Am să vă pedepsesc pentru această crimă, asasinilor! am strigat din răsputeri, sperînd să mă audă. Jur că veţi plăti foarte scump!

Simţeam cum membrele îmi deveneau din ce în ce mai greoaie. Căldura focului era ca un drog. Toate peripeţiile de peste noapte începeau să mă apese. Eram într-un ase­menea hal de epuizare, încît nu reuşeam să-mi dau seama cît era ceasul. Cred că am aţipit vreme de o clipă, căci m-am trezit tremurînd, fără să ştiu cît timp trecuse. Ridicînd privirea, am văzut un tînăr cu o înfăţişare ireală care se plimba prin încăpere.

Era, desigur, Gabrielle.

6
PĂREA că degajă o impresie de forţă, aproape de violenţă, înfrînată însă de o graţie fără cusur. A lovit cu piciorul în jarul rămas, contemplînd ultimele văpăi ale focului. Acum puteam din nou să văd cerul. Mai aveam cam o oră la dispoziţie.

― Dar cine sînt ei? Stătea în faţa mea, cu picioarele depărtate şi cu mîinile în şolduri. De ce spun c-am fi nele­giuiţi şi blasfematori?

― Ţi-am povestit tot ce ştiam, i-am răspuns. Pînă astă-noapte, nici măcar nu ştiam că au chipuri, membre şi nici voci.

M-am ridicat, scuturîndu-mi hainele de praf.

― Ne blestemau fiindcă am intrat în biserici! a zis. Ai recepţionat imaginile trimise de ei? Ei n-ar îndrăzni să pătrundă acolo.

Am descoperit că tremura. Alte cîteva semne imper­ceptibile îi trădau neliniştea: tresăririle involuntare ale pleoapelor, gestul nervos cu care îşi aranja părul.

― Gabrielle, i-am spus, încercînd să adopt un ton autoritar şi liniştitor. Important e să plecăm de aici, chiar acum. Nu putem fi siguri că aceste creaturi se trezesc numai după apusul soarelui. Trebuie să ne găsim o altă ascunzătoare.

― Cripta din donjon?

― Dacă cumva ar reuşi să forţeze grilajul, cripta s-ar dovedi o capcană şi mai periculoasă decît camera asta. Aruncînd din nou o privire spre cer, am dat la o parte piatra care bloca intrarea în pasaj. Haide!

― Unde vrei să mergem?

Pentru întîia oară, mi se părea fragilă, neajutorată.

― Într-un sat, situat mai înspre răsărit. Mi se pare evident că singurul loc sigur în acest moment este o biserică.

― Te-ai gîndit bine? Într-o biserică?

― Bineînţeles. Ai spus chiar tu, adineauri, că demonii aceştia n-ar îndrăzni să intre acolo. Iar criptele ce se sapă sub altare sînt la fel ca oricare alt mormînt.

― Ei, haide, Lestat, doar n-ai vrea să ne odihnim chiar dedesubtul altarului?

― Mă surprinzi, mamă. Mi-am luat victime chiar şi în catedrala Nôtre-Dame.

Îmi mai venise o idee. Am răscolit în cufărul lui Magnus şi am scos la iveală două şiraguri de mătănii, unul cu perle şi celălalt cu smaralde. Ea s-a uitat la mine, palidă, cu privirile rătăcite.

― Poftim, ia asta, i-am spus, întinzîndu-i şiragul cu smaralde. Ţine-l la tine. Dacă se întîmplă să dăm peste ei, arată-le crucea. Asta ar trebui să îi pună pe fugă.

― Dar ce are să se întîmple dacă nu vom găsi un adă­post sigur în biserică?

― De unde vrei să ştiu? Ne vom întoarce aici şi vom vedea!

Simţeam cum frica se acumulează în ea; a ezitat, privind pe fereastră la stelele ce începuseră să pălească.

I-am smuls şiragul şi l-am îndesat în buzunar, după care am sărutat-o pe buze.

― Smaraldele sînt semnul vieţii eterne, i-am spus.

Redevenise un băieţandru, cu obrajii şi buzele înroşite de sclipirile ultimelor văpăi.

― E aşa cum îţi spuneam, a murmurat. Nu ţi-e, într-ade­văr, teamă de nimic, nu-i aşa?

― Ce importanţă are asta?

Am ridicat din umeri, după care am luat-o de braţ, conducînd-o spre intrarea în tunel.

― Noi sîntem cei care îi înspăimîntăm pe toţi ceilalţi. Să nu uiţi asta.

CÎND am intrat în grajd, am descoperit că bietul băiat fusese asasinat. Trupul lui frînt zăcea pe o grămadă de paie, de parcă un titan l-ar fi aruncat cît colo. Ceafa şi toată partea din spate a craniului erau sfărîmate. Din bătaie de joc, pentru el sau pentru mine, îl îmbrăcaseră într-un cos­tum superb de catifea roşie. Catifea roşie. Cuvintele pe care ea le şoptise în momentul comiterii crimei. Mi-am întors privirile, scîrbit. Toţi caii dispăruseră.

― Vor plăti pentru asta, am scrîşnit.

Am apucat mîna lui Gabrielle, dar ea rămăsese cu ochii ţintă la sărmanul mutilat, de parcă acesta ar fi hipnotizat-o.

― Mi-e frig, a şoptit. Simt cum mi se golesc membrele de puteri. Trebuie să merg acolo unde e întuneric. Simt asta.

Am tras-o după mine cît am putut de repede.

ÎN CIMITIRUL din sat nu era ascuns nici unul dintre monştrii urlători. De fapt, nici nu mă aşteptasem să găsesc vreunul. Gabrielle nu mai era de-acum în stare să mă ajute cu sfaturile ei.

Am tîrît-o spre uşa scundă, pe flancul bisericii, pe care am deschis-o cu forţa, dar fără să fac nici un zgomot.

― Mi-e frig. Îmi ard ochii. Vreau la întuneric.

În clipa în care intram, însă, m-a oprit.

― Dacă au dreptate că locul nostru nu e nicidecum în Casa Domnului?

― Toate astea-s scorneli şi baliverne. Nici măcar însuşi Dumnezeu nu e în Casa Domnului.

― Taci!... a gemut.

Am tras-o după mine prin sacristie pînă la altar. Îşi ascunsese faţa în mîini, după care a ridicat privirile direct spre crucea de deasupra tabernacolului. A lăsat apoi să îi scape un ţipăt gîtuit, şi şi-a ferit ochii din direcţia vitralii­lor, apărîndu-şi faţa, cufundîndu-şi-o în umărul meu. Primele raze ale soarelui, pe care eu nici nu le simţisem, o ardeau deja!

Am luat-o în braţe, ca în noaptea trecută, şi am pornit în căutarea unei cripte. M-am îndreptat spre altarul închi­nat Sfintei Fecioare, ale cărui inscripţii erau aproape şterse, îngenunchind, mi-am înfipt unghiile sub o lespede largă şi-am ridicat-o, descoperind un mormînt adînc în care se afla un singur sicriu, putred.

Am tras-o pe Gabrielle înăuntru, lîngă mine, şi am tras la loc lespedea de piatră. Domnea întunericul. Sub apăsarea degetelor mele, sicriul s-a sfărîmat, astfel încît m-am trezit ţinînd în mînă un craniu prăfuit, măcinat de vreme. Simţeam, în dreptul pieptului, conturul celorlalte oase. Gabrielle a oftat, iar în glas i se citea încîntarea.

― Da. Departe de lumină.

― Sîntem în siguranţă, am şoptit.

Am dat la o parte osemintele, cît am putut de bine, încropind un soi de cuib în mijlocul aşchiilor de lemn şi a

prafului care era prea vechi ca să mai păstreze vreun miros de putregai omenesc.

Mi-a trebuit însă mai bine de o oră ca să pot adormi.

Nu-mi puteam scoate din minte nefericitul grăjdar căsăpit, lăsat să zacă acolo, în acele haine roşii superbe. Mai văzusem cândva haina aceea, dar nu mai ştiam unde. Era unul dintre costumele mele?

Îl luaseră cumva din turn? Nu, era imposibil, n-ar fi avut cum să intre acolo. Făcuseră oare un costum identic cu unul de-al meu? Doar aşa, ca să-şi bată joc de mine? Nu, ar fi fost greu de crezut aşa ceva, din partea acelor creaturi. Şi totuşi... haina aceea... Avea ceva anume...

7
DESCHIZÎND ochii, am auzit cîntecul cel mai dulce, cel mai frumos, din cîte auzisem vreodată. Cum mi se întîmplă adesea cu sunetele, acesta mi-a readus în minte copilăria, o noapte de iarnă, cînd coborîsem, întreaga familie, la biserica din sat pentru a privi, în strălucirea provenită de la sute de lumînări, în parfumul persistent şi senzual de tămîie, cum preotul conducea o procesiune, ridicînd cît putea de sus odăjdiile.

Mi se părea că revedeam rotunjimea albă a ostiei, dincolo de sticla groasă, aureola de aur şi pietre scumpe care o înconjura şi, pe deasupra, praporii brodaţi, purtaţi cu neîndemînare de doi copii din cor, înveşmîntaţi în anterie de dantelă albă.

Sutele de binecuvîntări la care asistasem de atunci îmi întipăriseră în memorie cuvintele vechiului imn:
O Salutam Hostia

Quae caelipandis ostium

Bella premunt bostilia,

Da robur, fer audlium
Întins printre resturile coşciugului sfărîmat, sub lespe­dea de marmură albă a imensei biserici de ţară, simţind-o pe Gabrielle alături, agăţată de mine, pradă încă somnului, am devenit, încetul cu încetul, conştient de faptul că dea­supra noastră stăteau sute de fiinţe umane care tocmai cîntau cîntecul amintit.

Biserica era plină de oameni. Nici nu putea fi vorba să părăsim acest osuar blestemat înainte ca ei să fi plecat.

De jur împrejur, în întuneric, simţeam creaturi vii mişunînd. Nările mi se umpleau de mirosul scheletului pe jumătate transformat în pulbere, al pămîntului şi al umi­dităţii. Eram zgribulit de frig.

Mîinile lui Gabrielle erau ţepene, ca nişte oase, iar chipul părea al unei moarte.

M-am străduit să nu mă gîndesc la nimic şi să rămîn total nemişcat. Deasupra mea respirau sute de persoane. Poate chiar o mie. Începuseră să cînte un alt cîntec.

Ce are să urmeze? m-am întrebat, tulburat. Litania? Binecuvîntarea? Nu era momentul potrivit pentru a rămîne inactiv. Trebuia, cu orice preţ, să ies din gaura asta. Imagi­nea hainei roşii îmi stăruia în minte, însoţită de un senti­ment inexplicabil al urgenţei şi de un fulger de suferinţă.

Deodată, Gabrielle a deschis ochii. Desigur, nu aveam cum să o văd în bezna desăvîrşită ce ne împresura, dar am simţit-o. I-am simţit membrele ce se trezeau la viaţă.

Numaidecît, a înlemnit de groază. I-am dus mîna la buze.

― Taci, i-am şoptit, dar îi percepeam panica.

Grozăviile nopţii trecute îi reveneau în amintire; ştia că se afla acum într-un mormînt sub o lespede pe care cu greu ar fi putut să o ridice.

Cîntecele pioase continuau să se rostogolească pe deasupra noastră: Tantum ergo Sacramentum, Veneremur cemui.

― E o binecuvîntare, a spus Gabrielle, cu voce gîtuită.

S-a străduit să stea liniştită, dar frica a fost în cele din urmă mai puternică şi am fost nevoit să o ţin cu ambele mîini.

Trebuie să ieşim de-aici, Lestat, pentru numele lui Dumnezeu, sacramentul se află pe altar!

Zbătîndu-se, făcea să scrîşnească resturile sicriului, frecîndu-le de piatră, şi am fost nevoit să mă întind cît eram de lung peste ea, ca s-o împiedic să se mişte.

― Nu te mişti deloc! Ai priceput? am mormăit. N-avem de ales, trebuie să aşteptăm.

Dar panica ei punea, încetul cu încetul, stăpînire şi pe mine. Simţeam cum aşchiile de os se sfărîmau sub genun­chii mei, iar duhoarea ţesăturilor putrezite mă sugruma. Aveam impresia că o putoare de groapă comună se stre­cura în mormîntul nostru şi ştiam că nici unul nici celălalt n-o vom putea suporta.

― Nu se poate. Nu mai putem rămîne aici. Trebuie să ies numaidecît! Scîncea. Lestat, nu mai suport.

A pipăit pereţii gropii, apoi lespedea de deasupra noastră şi a lăsat să-i scape un geamăt de teroare. Cînd a încetat cîntecul, preotul a urcat treptele altarului, a luat odăjdiile cu ambele mîini şi s-a întors spre credincioşii săi, ridicînd în sus ostia sfinţită, binecuvîntîndu-i.

Gabrielle ştia, desigur, toate aceste lucruri şi a început să se zbată sub povara mea, ca scoasă din minţi.

― Bine, foarte bine, ascultă-mă, acum! i-am şuierat cu voce scăzută, înţelegînd că nu mai puteam să o stăpî­nesc. Vom ieşi afară, aşa cum vrei, dar vom ieşi ca doi vampiri demni de acest nume, m-auzi? În biserică se află vreo mie de oameni şi le vom trage sperietura vieţii lor. Eu voi ridica lespedea şi ne vom înălţa amîndoi deodată, dînd din mîini şi făcînd mutrele cele mai hidoase din tot repertoriul nostru. Încearcă, totodată, să urli. Asta îi va face să dea înapoi, în loc să se arunce asupra noastră. Vom profita de spaima provocată pentru a ajunge la uşă.

Incapabilă să îmi răspundă, încerca deja să se ridice. Împingînd din toate puterile lespedea, am sărit afară din adăpostul nostru, fluturîndu-mi mantia.

Am aterizat în mijlocul corului puternic luminat, scoţînd un răcnet puternic.

Întreaga asistenţă s-a ridicat în picioare, sute de guri s-au deschis pentru a scoate urlete de spaimă.

Cu un urlet îngrozitor, am apucat mîna lui Gabrielle şi m-am repezit direct spre ei, sărind peste balustrada care înconjura altarul. Gabrielle a scos, la rîndul ei, un geamăt lung, ascuţit, în vreme ce o trăgeam după mine pe aleea centrală. În jurul nostru domnea panica; credincioşii îşi luau în braţe copiii, urlau, se zvîrcoleau.

Porţile grele erau deschise spre cerul întunecat, iar vîntul sufla în rafale. Împingînd-o afară pe Gabrielle, m-am întors şi am scos un ultim răcnet, arătîndu-mi colţii către credincioşii înspăimîntaţi. Apoi mi-am vîrît mîna în buzunar şi am aruncat pe marmura albă o ploaie de monede de aur.

― Diavolul ne aruncă aur! a urlat cineva.

Am traversat cimitirul cu iuţeala unor săgeţi şi am luat-o peste cîmpuri.

Cîteva secunde mai tîrziu, ne aflam în pădure şi am simţit în nări mirosul grajdurilor unei gospodării.

Am rămas nemişcat, concentrîndu-şi întreaga voinţă pentru a chema caii. În vreme ce alergam într-acolo, auzeam tunetul surd provocat de loviturile de copite în pereţii de lemn.

Am sărit peste un gard viu destul de scund, cu Gabrielle pe urmele mele, am smuls poarta din balamale chiar în clipa în care un armăsar superb ieşea din boxa lui şi i-am sărit în spinare. Ca de obicei, Gabrielle stătea în faţa mea.

Mi-am înfipt călcîiele în burta animalului şi am luat-o la goană spre sud, înspre pădure şi spre Paris.

8
ÎN VREME ce ne îndreptam spre oraş, m-am străduit să concep un plan de acţiune, dar nu prea ştiam ce aveam de făcut.

Mi-era imposibil să evit monştrii. Bătălia era inevi­tabilă. Situaţia în care eram semăna destul de mult cu cea în care mă aflasem în ziua cînd pornisem să ucid lupii, bazîndu-mă doar pe furie şi voinţă.

De-abia trecusem de primele ferme răzleţite din Montmartre cînd le-am auzit, vreme de o cupă, murmurul confuz, nociv ca un nor de vapori otrăvitori.

Ştiam amîndoi că trebuie să ne hrănim cît de repede puteam, ca să fim gata să-i înfruntăm.

Am descălecat lîngă o fermă, am traversat livada, cu paşi furişaţi, ca nişte lupi, către poarta din spate, şi-am găsit înăuntru un cuplu care moţăia în jurul unei vetre goale.

Sătui, am ieşit apoi şi ne-am oprit pentru cîteva clipe să privim cerul cenuşiu. Nici o manifestare din partea duşmanilor. Doar nemişcarea, limpezimea sîngelui proaspăt şi ameninţarea ploii strînse în norii de deasupra capetelor noastre.

I-am poruncit, pe tăcute, armăsarului, să se apropie. Apucînd frîiele, m-am întors către Gabrielle.

― Nu văd decît o singură soluţie, i-am spus. Să intrăm în Paris şi să-i înfruntăm. Dar pînă în clipa în care se vor hotărî să se arate şi să reia ostilităţile, am de rezol­vat cîteva probleme. Trebuie să mă gîndesc la Nicki, trebuie să-i vorbesc lui Roget.

― Bazaconiile astea nu mai au nici o importanţă acum, a protestat.

Mizeria din mormînt îi rămăsese întipărită pe haine şi încîlcită în buclele-i blonde.

― N-am de gînd să-i las să-mi strice planurile, am declarat.

Ea a inspirat profund.

― Şi ai de gînd să le conduci pe aceste creaturi pînă la scumpul tău domn Roget? m-a întrebat.

Gîndul mi s-a părut de nesuportat.

Am simţit primele picături de ploaie şi un fior de frig m-a străbătut, deşi de-abia mă îndopasem cu sînge.

― Foarte bine, am spus, n-am să fac nimic atîta vreme cît nu-mi voi fi încheiat conturile cu ei.

Am încălecat şi i-am întins mîna însoţitoarei mele.

― Răul ce ţi se face nu poate decît să te întărîte, nu-i aşa? m-a întrebat, cercetîndu-mi chipul. Orice ţi-ar face sau ar încerca să-ţi facă, n-ar putea decît să te facă mai puternic!

― De data asta, tu eşti cea care spune bazaconii! Hai să mergem!

― Lestat, a reluat, pe un ton grav. Haina în care l-au îmbrăcat pe bietul grăjdar, după ce l-au ucis... Ai văzut-o? Nu ţi s-a părut cunoscută de undeva?

Blestemata aceea de haină roşie...

― Eu am mai văzut-o, a continuat. Ceasuri întregi am văzut-o, veghind la căpătîiul meu, la Paris. E a lui Nicolas.

Am privit-o îndelung, dar fără s-o văd. Furia care creştea în mine era mută. Şi avea să rămînă aceeaşi furie turbată, pînă în clipa în care aveam să fiu pe deplin convins că trebuia să se transforme în durere. Au fost ulti­mele-mi gînduri. Apoi am încetat a mai gîndi.

Confuz, simţeam că ea încă nu înţelegea cît de violente pot fi pasiunile noastre, cum ne paralizau cînd ne loveau. Am vrut să vorbesc, dar buzele-mi pecetluite nu au scos nici un sunet.

― Nu cred că l-au ucis, Lestat.

Aş fi vrut s-o întreb: De ce spui asta, dar nu eram în stare s-o fac.

― Cred că e viu şi că e prizonierul lor. Altfel, am fi găsit cadavrul lui şi nu pe cel al sărmanului idiot.

― Poate că da, poate că nu.

Aceste cuvinte le-am pronunţat cu un efort deosebit.

― Haina se voia a fi un mesaj.

Era mai mult decît puteam suporta.

― Am să îi provoc! am strigat. N-ai prefera să te întorci în turn? Dacă voi da greş...

― Nici nu încape-n discuţie să te părăsesc, a replicat.

CĂDEA o ploaie deasă cînd am trecut pe boulevard du Temple. Pavajul ud reflecta lumina. Gîndurile mi se cristalizaseră în strategii ţinînd mai degrabă de instinct decît de raţiune. Nu fusesem niciodată mai pregătit de luptă ca atunci. Cîţi erau? Ce voiau, de fapt, de la noi? Să ne captureze şi să ne distrugă sau să ne înspăimînte pentru a ne alunga? Erau întrebările ce mă torturau. Am fost silit să-mi astîmpăr furia, să-mi amin­tesc cît erau de copilăroşi, de superstiţioşi, că erau uşor de păcălit şi de speriat.

În apropiere de Notre Dame, i-am auzit nu departe de noi; am perceput vibraţia ca pe un fulger argintiu care a dispărut cît ai clipi din ochi.

Gabrielle a devenit mai atentă, şi i-am simţit mîna stîngă cuprinzîndu-mi încheietura. Dreapta şi-o ţinea pe mînerul săbiei.

Tocmai pătrunseserăm pe o străduţă întortocheată, care şerpuia în întuneric, şi doar tropotul copitelor calului nostru mai tulbura tăcerea. În aceeaşi clipă, i-am văzut.

Gabrielle s-a lipit de mine, iar eu mi-am înghiţit ţipă­tul ascuţit, care ar fi putut părea un semn de frică.

Departe, deasupra capetelor noastre, de fiecare parte a străzii înguste, chipurile lor palide se detaşau pe streşinile caselor, lucind slab, în contrast cu cerul ame­ninţător şi cu aversele tăcute ale ploii argintii.

Mi-am îndemnat calul s-o pornească în galop şi i-am văzut acolo, sus, luînd-o la goană ca nişte şobolani. Glasu­rile lor scheunau atît de încet, încît urechea unui muritor n-ar fi fost în stare să îi audă.

Gabrielle şi-a înăbuşit un ţipăt, văzîndu-le braţele şi picioarele atît de albe, dezvelite, cum se lăsau să lunece în jos, de-a lungul zidurilor, pentru a ne ieşi în întîmpinare. În urma noastră, auzeam tropăitul înfundat al tălpilor pe caldarîm.

― Drept înainte! am strigat, scoţînd sabia şi condu­cîndu-mi calul în plin, spre două dintre siluetele zdrenţă­roase care ni se aşezaseră în cale. La o parte, creaturi blestemate!

I-am auzit, urlînd, striviţi, sub noi.

Desluşeam în fugă feţe înnebunite; cei de deasupra au dispărut, urmăritorii au început să dea semne de obo­seală, astfel încît ne-am continuat goana. Distanţa dintre noi şi atacatorii noştri sporea întruna şi, în cele din urmă, am nimerit în piaţa din faţa bisericii, singuri. Ei s-au grupat într-una din marginile pieţei. Am reuşit să le citesc foarte clar gîndurile: unul dintre ei ar fi vrut să ştie cît de mari ne erau puterile, iar altul insista să continue urmărirea, dorind să afle de ce trebuia să se teamă de noi.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   11   12   13   14   15   16   17   18   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin