Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə17/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   47

Ochii mei se plimbau de la unul la altul. Cu mişcări lente, am început să-mi scutur haina şi pantalonii de mătase de praful care le murdărise. Mi-am netezit mantia, apoi mi-am trecut o mînă prin păr. Am rămas nemişcat, obser­vîndu-i, cu braţele încrucişate, ca o întrupare a demnităţii şi bunului gust.

Gabrielle a zîmbit subţire. Era calmă, senină şi îşi ţinea mîna încleştată pe mînerul săbiei.

În jurul nostru, domnea stupefacţia. Femeia-vampir cu ochii negri părea fermecată. I-am făcut cu ochiul. Ar fi fost minunată dacă ar fi stat o jumătate de oră într-o baie caldă. I-am spus-o, pe tăcute. S-a dat înapoi cîţiva paşi, strîngîndu-şi rochia peste sîni. Interesant. Foarte interesant.

― Cum se explică toate acestea? am vrut să aflu, privindu-i pe rînd, ca pe nişte animale ciudate. Gabrielle a zîmbit iar, imperceptibil. Cine credeţi că sînteţi? am continuat. Sînteţi dintre acele fantome care bîntuie cimi­tirele şi vechile castele? S-au privit, stînjeniţi. Tobele tăcuseră. Doica mea mă speria adesea cu poveşti despre fantome că oricînd ar putea să iasă din armurile de care era plină casa noastră şi să fugă cu mine în braţe. Am bătut din picior şi m-am repezit spre ei. ASTA SÎNTEŢI, AŞADAR?

S-au retras, ţipînd.

Singura care a rămas pe loc a fost prietena mea cu ochii negri. Am rîs încetişor.

― Trupurile voastre sînt la fel cu ale noastre, nu-i aşa? Citesc în ochii voştri o oglindire a propriilor mele puteri. Straniu...

Minţile lor se zbăteau în confuzie. Chiar şi urletele îndepărtate îşi pierduseră din intensitate, de parcă, în ciuda suferinţelor îndurate, vampirii prizonieri m-ar fi ascultat şi ei.

― Să fie oare chiar atît de amuzantă viaţa în mizerie şi duhori? am continuat.

Frică. Şi, din nou, invidie. Cum se făcea că nu le împărtăşisem soarta?

― Stăpînul nostru este Satana, a spus pe un ton sec creatura cu ochii negri; avea o voce cultivată. Noi îl servim.

― De ce? am întrebat politicos.

Consternare generală.

O slabă emanaţie din direcţia lui Nicolas. Mă auzea oare?

― Sfidarea ta va atrage asupra noastră, a tuturor, mînia lui Dumnezeu, a zis adolescentul, care nu avusese mai mult de şaisprezece ani cînd fusese creat. Cu deşertăciunea şi viciile tale, dispreţuieşti căile întunecate, trăind printre muritori!

― De ce nu faceţi şi voi acelaşi lucru? Credeţi că la capătul suferinţelor pe care vi le impuneţi se află paradisul? Asta v-a promis Satana? Mîntuirea? În locul vostru, n-aş pune preţ pe aşa ceva.

― Vei dispărea în hăul infernului, cu păcatele tale cu tot! m-a asigurat o bătrînă zbîrcită.

― Şi cînd se va întîmpla asta? am persiflat-o. Au trecut şase luni de cînd sînt aşa cum mă vedeţi şi n-am avut de-a face nici cu Dumnezeu, nici cu Satana!

Mica cuvîntare i-a paralizat. De ce nu am pierit oare de cum am intrat în biserică? Cum am reuşit să sfidăm în asemenea hal ordinea stabilită? Erau întrebările care îi chinuiau.

Dacă n-ar fi fost Nicki, sînt sigur că i-aş fi putut pune pe fugă. Habar nu aveam însă ce se afla dincolo de faldu­rile acelea de ţesătură mucedă.

Adulmecam păcură şi lemne: fără îndoială, un rug.

Femeia cu ochii negri s-a apropiat. Nu mai era răuvoi­toare, ci vrăjită. Adolescentul a îmbrîncit-o într-o parte, cu violenţă, strigîndu-mi în faţă:

― Netrebnicule! Ticălosul de Magnus te-a creat ca să ne sfidezi clanul şi căile întunecate. Iar tu, în nechibzuinţa şi vanitatea ta, ai transmis darul întunecat acestei femei, aşa cum ţi-a fost transmis şi ţie.

― Dacă Satana nu l-a pedepsit, a spus bătrîna cea zbîrcită, atunci îl vom pedepsi noi, după cum avem drep­tul şi datoria să o facem!

Adolescentul a arătat cu degetul spre rugul înveşmîn­tat în negru, făcînd celorlalţi semn să se dea la o parte.

Tobele au răsunat din nou, rapid, asurzitor. Cercul s-a lărgit şi cei doi purtători de făclii s-au apropiat de enor­mul giulgiu de stofă neagră, pe care alţi doi vampiri l-au smuls, stîrnind un nor de praf sufocant.

Am văzut un rug la fel de mare precum fusese cel al lui Magnus, în vîrful căruia se afla Nicolas, închis într-o cuşcă grosolană de lemn, rezemîndu-se de gratii. Şi-a întors către noi privirile oarbe.

Vampirii şi-au ridicat făcliile cît mai sus, pentru a-l lumina din plin. Am simţit cum le creştea nerăbdarea.

Gabrielle m-a strîns de mînă, îndemnîndu-mă să fiu prudent. Expresia de pe chipul ei rămăsese de nepătruns.

Gîtul lui Nicki era plin de urme vineţii. Cămaşa şi pantalonii îi erau sfîşiaţi şi murdari, precum zdrenţele vampirilor. Era plin de vînătăi şi fusese aproape golit de sînge.

Frica mi-a explodat tăcut în piept; ştiam că ei doar atît aşteptau, aşa că m-am străduit să mi-o ţin în frîu.

Cuşca nu era greu de sfărîmat, dar mai erau şi torţele. Nu trebuia să pierim aşa, nu, în nici un caz astfel.

Am reuşit să-l privesc, cu răceală, pe Nicolas şi rugul său. Valul de furie s-a retras. Chipul lui Gabrielle se transformase într-o mască a urii.

Deodată, cercul a părut a se strînge în jurul nostru.

Gabrielle mi-a atins mîna:

― Iată-l pe conducătorul lor!

Undeva, se deschisese o uşă. Bătăile de tobe s-au înteţit, iar vampirii captivi, din adîncuri, au început să urle mai tare, cerînd iertare şi libertate. Demonii care ne înconju­rau au devenit ecoul lor frenetic. Cu greu m-am stăpînit să nu-mi astup urechile.e

Instinctul mi-a şoptit să nu-l privesc pe şeful lor, dar n-am rezistat. M-am întors cu o mişcare lentă, privindu-l, măsurîndu-i, din nou, puterile.

2
A PĂTRUNS în centrul cercului, întorcînd spatele rugului. Alături de el se afla o creatură stranie.

Privindu-l în lumina făcliilor, m-a încercat aceeaşi uimire ca atunci cînd intrase în Nôtre-Dame. Nu era vorba doar de frumuseţea sa, ci şi de surprinzătoarea inocenţă a chipului său juvenil. Mergea cu paşi atît de repezi şi de uşori, încît mişcarea picioarelor sale nu era vizibilă. Ochii săi imenşi ne-au privit fără mînie. În ciuda jegului, în păr îi străluceau reflexe castanii.

Am încercat să-i sondez mintea, în speranţa că aveam să aflu de ce o fiinţă atît de sublimă întîrzia în tovărăşia acestor strigoi trişti, cînd întreaga lume îi stătea la dispo­ziţie. Dacă aş fi reuşit să aflu, poate aş fi fost în măsură să îl înving şi, cu siguranţă, n-aş fi ratat ocazia de a o face.

Mi s-a părut că desluşesc o reacţie din partea lui, un răspuns mut, un fulger ceresc în hăul infernal al chipului său, de parcă, după cădere, Necuratul i-ar fi îngăduit să-şi păstreze forma îngerească.

Şeful tăcea. Ceva grav era pe cale să se întîmple. Tobele şi-au continuat larma neliniştitoare, dar parcă nu cu aceeaşi convingere.

Tînăra cu ochii negri nu şi-a unit glasul lamentaţiilor generale şi, curînd, alţii i-au urmat exemplul.

Femeia care intrase împreună cu şeful, un personaj ciudat, înveşmîntată şi ea în zdrenţe, dar în zdrenţele unei regine, a început să rîdă. Întregul clan al vampirilor a rămas descumpănit, iar una dintre tobe a tăcut.

Creatura ce avea ţinuta unei regine rîdea din ce în ce mai tare. Dinţii ei albi străluceau prin vălul imund al părului încîlcit. Odinioară fusese frumoasă, şi nu bătrîneţea fusese cea care îi răvăşise chipul. Mai degrabă, de vină era demenţa; gura i se schimonosise într-o grimasă oribilă, iar privirile-i aveau o fixitate înspăimîntătoare. Rîzînd, trupul i se contorsiona precum a lui Magnus cînd dansase în jurul rugului.

― Nu v-am avertizat, oare? a strigat ea, triumfγtoare.

Nicolas s-a mişcat în cuşca lui. Dementul rîs îl ardea, dar acum era în stare să mă privească şi sensibilitatea i s-a întipărit din nou pe chipul pentru a cărui stăpînire se lupta frica împotriva urii, amestecată cu neîncrederea şi dispe­rarea.

Şeful i-a adresat bătrînei regine o privire indescifrabilă.

Întorcîndu-i spatele, regina s-a oprit în faţa noastră şi ne-a spus, cu un glas răguşit şi asexuat, izbucnind din cînd în cînd în hohote de rîs isteric:

― V-am repetat-o de o mie de ori, dar n-aţi vrut să mă ascultaţi. Mi-aţi spus că sînt nebună, că sînt o martiră a timpului, o Casandră hoinară, pe care o şedere prea îndelungată în această lume a corupt-o! Ei bine, acum puteţi vedea cu ochii voştri. Fiecare prevestire a mea s-a împlinit. A trebuit să vină această creatură ― şi, spunînd acestea, s-a apropiat de mine, cu chipul ei care, precum cel al lui Magnus, mă ducea cu gîndul la o mască hidoasă şi comică ― acest elegant gentilom, ca să v-o dovedească, o dată pentru totdeauna!

Şi-a îndreptat spinarea şi, în scurtul interval de nemiş­care, frumuseţea ei mi s-a dezvăluit pe de-a-ntregul. Aş fi vrut să îi pot spăla părul, să i-l pieptăn cu mîinile mele, s-o îmbrac în haine moderne, să o privesc în oglinda epocii mele.

Vreme de o clipă, conceptul eternităţii a ars în mine. Am ştiut atunci ce însemna nemurirea. Am avut impresia fugară că, alături de această femeie, nimic nu era imposibil.

Privirea ei, aţintită asupră-mi, mi-a captat vederea, iar frumuseţea ei părea că se intensifică.

― Trebuie să-i osîndim! a răcnit adolescentul. Să chemăm judecata lui Satan. Să aprindem rugul.

Dar nimeni din încăperea vastă nu s-a mişcat.

Cu gura închisă, bătrîna regină fredona o melodie ireală. Şeful continua să privească ţintă înainte.

Băiatul, scos din fire, a înaintat spre noi, descoperin­du-şi colţii, ridicîndu-şi mîna ca o gheară.

I-am expediat o lovitură în plin piept, trimiţîndu-l de-a dura pînă la baza rugului, unde erau îngrămădite aşchiile mărunte.

Regina a scos un hohot de rîs strident, care i-a înspăi­mîntat pe ceilalţi, cu excepţia şefului, al cărui chip a rămas netulburat.

― N-am de gînd să accept nici un fel de judecată a Satanei, am declarat, decît în cazul în care însuşi Satana va veni să mă condamne.

― Da, aşa să faci, copile! Obligă-l să-ţi răspundă! a strigat triumfător bătrîna regină.

― Le cunoaşteţi nelegiuirile, a bubuit glasul adoles­centului.

Acum se înfuriase cu adevărat şi puterea lui părea că împrăştie raze. Mi-am dat seama că nu trebuia să îi judec după aspectul lor fizic. Adolescentul era cu siguranţă unul dintre înţelepţii lor, în vreme ce baborniţa cea zbîrcită nu era decît o novice, iar tînărul şef era cel mai în vîrstă dintre toţi.

― Ascultaţi-mă! a continuat adversarul meu, cu o strălucire de ferocitate în ochii săi cenuşii. Acest demon n-a fost novice, nici aici şi nicăieri altundeva, şi nu a cerut să fie primit între noi. Nu i-a jurat credinţă Satanei. Nu a renunţat la sufletul său pe patul de moarte fiind şi, de alt­fel, nici nu e mort! Nu a ieşit din mormînt, ca toţi ceilalţi fii ai întunericului. Şi îndrăzneşte să colinde lumea luîndu-şi înfăţişarea unei fiinţe vii! În inima Parisului, îşi vede de treburile sale, ca oricare muritor de rînd!

Din adîncuri i-au răspuns cîteva strigăte, dar vampirii aflaţi în cerc au rămas tăcuţi. Bărbia băietanului a început să tremure. A ridicat braţele, gemînd. Unul sau doi dintre vampiri l-au imitat. Chipul îi era desfigurat de furie.

Bătrîna regină a rîs din nou, fremătător, şi mi-a adresat un zîmbet de maniac.

Băieţandrul însă nu putea să accepte înfrîngerea.

― El caută bucuriile unui cămin, ceea ce este strict interzis. Pătrunde în templele plăcerii şi se amestecă prin­tre muritori, în jocurile lor!

― Încetează cu aiurelile astea! i-am spus, dar aveam chef să îl aud pînă la capăt.

A făcut un salt înspre mine, mişcîndu-şi un deget pe sub nasul meu.

― Nici un ritual nu l-ar putea purifica! E prea tîrziu pentru jurămintele întunecate, pentru binecuvîntările întunecate...

― Jurăminte întunecate? M-am întors către regină. Tu ce-ai de spus despre toate astea? Eşti la fel de bătrînă precum Magnus... De ce îngădui să se întîmple aşa ceva?

Doar ochii îi mai păreau vii pe faţa încremenită. Rîsul i-a ţîşnit din nou de pe buze.

― N-am să îţi fac niciodată vreun rău, micuţule, şi nici ei, a spus ea, privind-o cu dragoste pe Gabrielle. Vă aflaţi pe calea diavolului, în drum spre o mare aventură. Cu ce drept aş putea interveni în ceea ce vă rezervă seco­lele?

Calea diavolului. Era pentru prima oară cînd unul dintre ei pronunţa aceste cuvinte care mi-au răsunat în suflet ca o trîmbiţă. Mi-a fost de ajuns să o privesc, pentru a resimţi o puternică exaltare. În felul ei, era sora geamănă a lui Magnus.

― Oh, da, sînt la fel de bătrînă ca şi creatorul tău!

A zîmbit, arătîndu-şi pentru o clipă colţii, şi i-a arun­cat o ocheadă şefului, care o observa fără să manifeste nici un interes.

― Eram deja aici, membră a acestui clan, cînd jupînul Magnus, vicleanul alchimist Magnus, ne-a furat secre­tele... Cînd s-a adăpat din sîngele care avea să îi dăruiască viaţa veşnică într-un fel pe care lumea întunericului nu-l mai cunoscuse pînă atunci. Şi iată, au trecut trei veacuri şi el ţi-a transmis, pur şi nealterat, darul cel întunecat, frumosul meu copil!

Chipul ei a redevenit apoi comica mască cu rînjet batjocoritor, schimonosit, care semăna atît de mult cu cea a lui Magnus.

― Arată-mi, copile, forţa cu care te-a înzestrat, mi-a spus. Ştii oare ce înseamnă să fii creat ca vampir de către o fiinţă atît de puternică, ce nu a mai acordat niciodată darul? Aşa ceva e interzis aici, micuţule, nici un vampir de această vîrstă nu îşi transmite puterile. Căci, dacă ar face aşa ceva, novicele, căruia i-ar da naştere, ar putea cu uşu­rinţă să-l biruiască pe graţiosul conducător, aici de faţă, laolaltă cu întregul său clan!

― Destul cu nebunia asta nechibzuită! a întrerupt-o tînărul adolescent.

Ascultam cu toţii. Frumoasa cu ochi negri s-a apropiat ca să o vadă mai bine pe bătrîna regină, uitînd cu totul să se mai teamă de noi ori să ne urască.

― Ai vorbit destul acum o sută de ani, a strigat băia­tul, ridicîndu-şi mîna pentru a o reduce la tăcere pe regină. Eşti nebună, ca toţi cei bătrîni. Aşa muriţi voi. Eu vă spun că acest nelegiuit trebuie să fie pedepsit. Ordinea nu va fi restabilită decît atunci cînd el şi femeia pe care a creat-o vor fi fost distruşi de faţă cu noi toţi. Vă repet, a spus el, întorcîndu-se către ceilalţi, voi sînteţi cei ce colindă lumea ca unelte ale răului, pentru a-i face pe muritori să sufere întru gloria veşnică a lui Dumnezeu. Prin voinţa lui, riscaţi să fiţi distruşi şi trimişi în iad, dacă îl înfruntaţi, căci sufletele voastre sînt blestemate şi trebuie să vă plătiţi nemurirea cu preţul a mii de chinuri.

Au răsunat lamentaţii şovăitoare, răzleţe.

― Aşadar, aceasta vă e filozofia întemeiată pe o minciună! am exclamat. Iar voi tremuraţi ca nişte laşi, înduraţi de bună voie supliciile infernului, mai supuşi decît cel mai umil dintre muritori, şi aţi vrea să ne pedep­siţi, fiindcă refuzăm să facem aşa ceva. Mai bine ne-aţi urma exemplul!

Vampirii erau în culmea agitaţiei şi nu îi scăpau din ochi nici o clipă pe şeful lor şi pe regină. Şeful a refuzat însă să intervină.

Adolescentul i-a readus la ordine.

― Nu i-a fost de-ajuns să pîngărească locurile sacre, nu i-a ajuns să se amestece printre muritori; în noaptea aceasta, într-un sat de lîngă Paris, a terorizat o comuni­tate întreagă de credincioşi. Întreaga capitală vorbeşte acum de această grozăvie, de nălucile răsărite din mormînt chiar la baza altarului. Nu se vorbeşte decît despre el şi de această femeie-vampir, căreia i-a dat darul întunecat, fără consimţămîntul nimănui, fără nici un ritual, exact aşa cum a fost creat el însuşi.

S-au auzit murmure scandalizate, dar bătrîna regină a rîs bucuroasă.

― Sînt crime grave, care nu pot să rămînă nepedep­site. Cîţi dintre voi mai ignoră astăzi scălîmbăielile sale dintr-un teatru de bulevard unde, în faţa a sute de parizi­eni şi-a etalat puterile de fiu al întunericului, trădînd, pentru a se distra şi pentru a amuza vulgul, taina pe care noi o păzim de secole încoace.

Bătrîna regină şi-a frecat mîinile de bucurie, privindu-mă.

― E-adevărat, copile? m-a întrebat. Ai fost la Operă şi la Comedia Franceză? Ai dansat la Tuileries împreună cu această frumuseţe pe care ai creat-o atît de perfectă?

A rîs, apoi şi-a întors privirile spre unul dintre cei prezenţi, spre a-i domoli elanul.

― Te văd atît de elegant, atît de demn. Ce s-a întîmplat cînd ai pătruns în catredală? Spune!

― Absolut nimic, doamnă!

― Crima supremă! a urlat vampirul adolescent. Pentru asta, întreg oraşul se va ridica împotriva noastră, dar ce spun eu? Întreaga ţară. De veacuri facem să sîngereze oraşul, pe ascuns, fără să fi stîrnit altceva decît mici zvonuri confuze referitoare la puterile noastre. Sîntem creaturi ale nopţii, făcute să profite de pe urma spaimei oamenilor!

― Ah, toate acestea sînt sublime, a intonat bătrîna regină, cu ochii aţintiţi spre tavan. Pe perna mea de piatră, am visat lumea muritoare de deasupra noastră, glasurile şi muzica ei m-au legănat, am avut o viziune a fantasticelor ei descoperiri, i-am intuit curajul, în sanctuarul veşnic al gîndurilor mele. Şi, deşi formele ei strălucitoare îmi sînt inaccesibile, mi-am dorit fierbinte venirea unei fiinţe care să fie îndeajuns de puternică pentru a o străbate fără teamă, pentru a-i traversa inima, de-a lungul căii diavolului.

― Daţi foc rugului chiar acum! a urlat băieţandrul, scos din fire, fulgerîndu-l cu privirea pe conducător.

A întins mîna spre cea mai apropiată dintre făclii, dar eu m-am aruncat asupra lui, i-am smuls-o, iar pe el l-am azvîrlit în sus, către tavan. Apoi am stins flăcăruia.

Mai rămăsese o singură torţă. Între vampiri s-a iscat haosul. Unii au alergat să-l ridice pe băiat, alţii au început să şuşotească între ei, dar şeful era încremenit, de parc-ar fi fost în transă.

Am profitat de deruta lor pentru a escalada rugul şi a deschide uşa şubredei cuşti.

Nicolas arăta ca un cadavru, cu ochii tulburi, cu gura contorsionată de un rînjet de ură. L-am tîrît afară din închisoarea lui şi l-am ajutat să coboare pînă jos, pe pămîntul bătătorit. Febra îl făcea să tremure, se zbătea şi mă înjura în şoaptă.

Bătrîna regină ne-a privit, fascinată. I-am aruncat lui Gabrielle o privire. Am scos din buzunar mătăniile cu perle şi le-am aşezat la gîtul prietenului meu. Acesta şi-a coborît privirile rătăcite spre cruciuliţă şi a început să rîdă, un hohot metalic, din care răzbăteau dispreţul şi răutatea. Cu toate acestea, sunetul era cu totul diferit de cele produse de către vampiri. Era în el toată bogăţia sîngelui omenesc, iar ecourile lui s-au lovit de ziduri. Dintr-o dată, Nicolas mi-a părut cald, îmbujorat şi, în chip straniu, incomplet, singurul muritor din întreaga adunare, ca un copil printre păpuşile de porţelan.

Tumultul din vasta încăpere atinsese apogeul.

― Acum, însăşi legile voastre vă interzic să-l atingeţi, le-am spus. Şi totuşi, cel care i-a acordat această protecţie supranaturală este tot un vampir. Ei, ce-aveţi de spus?

L-am împins înainte pe Nicki, iar Gabrielle şi-a deschis braţele pentru a-l primi. S-a lăsat în voia ei, dar a privit-o de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată şi, ridicîndu-şi mîna, i-a atins obrazul. Ea l-a luat de mînă, cum iei un prunc, cu ochii ţintă la conducător şi la mine.

― Poate că şeful vostru a rămas fără glas, dar eu n-am de gînd să tac, am spus. Mergeţi şi spălaţi-vă în apele Senei şi îmbrăcaţi-vă ca oamenii, plimbaţi-vă printre aceştia, căci aceasta este menirea existenţei voastre.

Învins, adolescentul s-a întors în cerc, împingîndu-i cu brutalitate pe cei ce-l ajutaseră să se ridice.

― Armand, l-a implorat el pe şeful care continua să tacă, porunceşte-le să-ţi dea ascultare! Armand, salvează-ne!

― În numele Satanei, am strigat, încercînd să îi aco­păr glasul, de ce diavolul v-a crea frumoşi, agili, vizionari, înzestraţi cu puterea hipnozei? Vă risipiţi harurile. Mai rău, vă risipiţi nemurirea! Nimic în lume nu e mai absurd şi mai contradictoriu decît voi, poate doar muritorii ce se lasă amăgiţi de superstiţiile trecutului.

Domnea o tăcere totală. Îl auzeam pe Nicki răsuflînd încet. Îi simţeam căldura. Îi ghiceam fascinaţia leneşă în vreme ce se lupta cu moartea.

― N-aveţi pic de viclenie? am continuat. Nici o îndemînare? Cum se face atunci că un orfan ca mine a fost în stare să descopere atîtea posibilităţi, în timp ce voi, sub oblăduirea acestor întrupări ale răului ― spunînd acestea, i-am arătat pe tînărul furios şi pe şef ― vegetaţi, pe pipăite, sub pămînt, ca nişte cîrtiţe?

― Puterea Satanei te va trimite curînd în iad! a răcnit tînărul, adunîndu-şi ultimile puteri.

― Ai repetat această ameninţare de nu ştiu cîte ori, i-am replicat, şi totuşi, iată-mă tot aici. S-a auzit un murmur clar de aprobare. De altfel, dacă ai fi crezut cu adevărat în ceea ce spui, nu te-ai mai fi ostenit să mă aduci pînă aici!

Din nou murmure, şi mai pronunţate.

Mi-am întors privirea spre silueta mică şi patetică a şefului. Mi-au urmat cu toţii pilda, chiar şi regina nebună. În tăcerea ce se coborîse, l-am auzit şoptind:

― S-a sfîrşit.

Chiar vampirii din adîncuri tăcuseră. Şeful a repetat:

― Plecaţi cu toţii, s-a sfîrşit.

― Nu, Armand, nu! l-a implorat adolescentul.

Dar ceilalţi vampiri se retrăseseră deja, ascunzîndu-şi chipurile în mîini şi şuşotind. Tobele au fost abandonate, iar făclia, pusă într-un suport fixat în perete.

Nu l-am scăpat din ochi pe şef. Ştiam că nu pronunţase acele cuvinte cu scopul de a ne da drumul.

După ce-au plecat cu toţii, cu excepţia bătrînei regine, el şi-a întors încet capul înspre mine.

3
SUB CUPOLA imensă, încăperea goală în care se aflau doar cei doi vampiri ce ne măsurau din priviri, părea înspăimîntătoare. Unica torţă rămasă nu reuşea să risi­pească întunericul.

Mă gîndeam în tăcere: ceilalţi aveau să părăsească cimitirul sau vor rămîne să ne pîndească din capul scărilor? Mă vor lăsa oare să părăsesc acest loc, luîndu-l cu mine pe Nicki, viu?

Fără îndoială, adolescentul va rămîne prin preajmă, dar el e slab. Bătrîna regină nu va face nimic. De fapt, singurul rămas era şeful, dar asta nu însemna să renunţ la prudenţă, devenind prea impulsiv.

Acesta continua să mă privească, fără să scoată o vorbă.

― Armand, i-am spus, pe un ton respectuos. Pot să-ţi spun astfel? M-am apropiat de el, pentru a-i vedea mai bine

expresia feţei. E limpede că tu eşti şeful, deci tu eşti cel mai în măsură pentru a ne explica totul.

Aceste cuvinte nu reuşeau însă să îmi exprime prea bine gîndurile. L-am întrebat cum se făcea că îşi condusese adepţii pe această cale, el, care părea la fel de în vîrstă precum bătrîna regină. L-am revăzut, cu ochii minţii, în faţa altarului de la Nôtre-Dame, cu o puritate eterică înti­părită pe chip. Mi-am dat seama că aveam încredere în posibilităţile pe care le întruchipa această fiinţă care îşi zidise, de jur împrejur, un zid al muţeniei.

Cred că încercam acum să desluşesc în el o cît de măruntă emoţie omenească, oricît de fugară! Asta era revelaţia pe care o aşteptam din partea înţelepciunii sale. Muritorul din mine, cel pe care viziunea haosului îl făcuse să plîngă acolo, la han, a întrebat:

― Armand, ce înseamnă toate astea?

Mi s-a părut că citesc în ochii lui negri o urmă de ezitare, dar furia i-a invadat atît de brusc chipul său pur, încît m-a dat înapoi, înspăimîntat. Nu-mi venea să-mi cred simţurilor. Transformarea, al cărei martor fusesem în catedrală, nu însemna nimic în comparaţie cu ceea ce-mi era dat să văd acum. Nu mai văzusem niciodată o încar­nare atît de desăvîrşită a răutăţii. Chiar şi Gabrielle s-a tras la o parte şi a ridicat mîna, încercînd să-l apere pe Nicki, iar eu m-am alăturat lor, cît am putut de repede.

Dar ura i s-a topit ca prin minune, la fel de brusc cum apăruse.

― Mie îmi ceri o explicaţie? m-a întrebat într-un tîrziu.

A privit-o pe Gabrielle, apoi şi-a îndreptat privirea spre chipul rătăcit al lui Nicolas, care îşi sprijinise capul pe umărul ei. Apoi s-a uitat la mine.

― Ţi-aş putea vorbi pînă la sfîrşitul lumii, a declarat, şi tot n-ai înţelege ceea ce tocmai ai distrus.

Mi s-a părut că zăresc pe chipul bătrînei un zîmbet ironic, dar Armand mă vrăjise, mă fermecase cu blîndeţea cuvintelor sale şi cu furia enormă ce fierbea în el.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin