Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə25/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   47

Ca odinioară, vampirii hoinari povesteau despre legendara Pandora ce hălăduia în Rusia, în atît de îndepărtată Moscovă, sau despre Mael, care trăia pe coastele pustii al Angliei. Călătorii vorbeau chiar şi despre Marius, care se spunea că ar fi fost iarăşi văzut în Egipt ori în Grecia. Dar cei ce povesteau nu-i văzuseră cu propriii ochi pe eroii legendelor. De fapt, nu ştiau nimic concret; nu făceau decît să repete mereu aceleaşi poveşti.

Dar aceste legende nu-i amuzau deloc pe slujitorii credincioşi ai Satanei. Respectîndu-şi cu loialitate jurămîntul faţă de căile întunecate, Armand continua să slujească.

Însă, de-a lungul veacurilor de ascultare, Armand con­tinuase să păstreze pentru sine două secrete. Acestea îi aparţineau doar lui, mai mult chiar decît coşciugul în care se închidea pe timpul zilei sau decît cele cîteva amulete pe care le purta.

Cel dintîi era acela că, oricît de mare i-ar fi fost singu­rătatea, oricît de lungă căutarea unor fraţi sau surori alături de care să se simtă în siguranţă, nu oferise nicio­dată darul întunecat. Nu voia cu nici un chip să-i ofere Satanei un copil al întunericului.

Cel de-al doilea, pe care-l ţinea departe de cei care îl urmau, spre binele lor, era dimensiunea disperării sale, care era cu fiecare zi mereu mai adîncă.

Căci nu-şi dorea nimic, nu iubea nimic şi nu credea în nimic, iar puterile sale, tot mai mari, mai înspăimântătoare, nu-i ofereau nici măcar un grăunte de plăcere, trăia de pe o clipă pe cealaltă, într-un gol imens, străpuns doar o dată pe noapte, în viaţa-i veşnică, de către omoruri. Păstrase această taină faţă de ei atîta timp cît avuseseră nevoie de el şi cît timp îi putuse conduce, căci spaima lui i-ar fi îngrozit.

Totul se sfîrşise însă.

Un mare ciclu luase sfîrşit, îl simţise încheindu-se cu ani în urmă, încă dinainte de a şti că era un ciclu.

Hoinarii aduseseră veşti de la Roma, ştiri ce nu mai erau de multă vreme proaspete cînd i-au ajuns la urechi. Spuneau că Santino, căpetenia, îşi părăsise turma. Unii spuneau că îşi luase cîmpii, alţii că se aruncase în flăcări, iar alţii că "lumea" îl înghiţise, că se urcase într-o trăsură neagră plină de muritori şi nu mai fusese văzut niciodată.

"Sfîrşim în flăcări sau în legendă", spusese unul dintre povestitori.

Au venit apoi zvonuri despre haosul de la Roma, despre duzini de căpetenii ce îmbrăcaseră pe rînd robele lungi cu glugi negre, pentru a conduce clanul. Apoi, brusc, nu a mai venit nici o veste.

Din anul 1700, nu mai primise nici un fel de veşti din Italia. Vreme de o jumătate de veac, Armand nu fusese în stare să se încreadă în patima sa ori a celorlalţi din jurul său, pentru a da viaţă freneziei adevăratului sabat. Şi îşi visase vechiul stăpîn, pe Marius, în faldurile de catifea roşie ale veşmintelor sale, revăzuse acel palazzo plin de picturi cutremurătoare şi se temuse.

Apoi venise celălalt.

Supuşii săi năvăliseră în beciurile de sub Cimitirul Inocenţilor, descriindu-i-l pe noul vampir ce purta o mantie roşie de catifea, căptuşită cu blănuri, şi nu se sfia să profaneze biserici şi să-i doboare pe cei ce purtau la gît cruci, ba chiar se arăta în locurile luminate. Catifea roşie. Era doar o coincidenţă, şi totuşi îl înfuriase; i se părea o ofensă adusă lui, o suferinţă nemeritată pe care sufletul său nu era în stare să o îndure.

Apoi fusese creată femeia, femeia cu coamă de leu şi nume de înger, frumoasă şi la fel de puternică precum fiul ei.

Acesta urcase treptele catacombei, conducînd haita împotriva noastră, aşa cum vampirii cu chipurile ascunse veniseră cu veacuri în urmă, să-l distrugă pe el şi pe stăpînul său, la Veneţia.

Eşuase.


Stătea în picioare, înveşmîntat în acele zdrenţe stranii de brocart şi de dantelă. În buzunare avea ceva mărunţiş. Mintea îi vuia, plină de imagini din miile de cărţi pe care le citise. Se simţea străpuns de tot ceea ce văzuse în locu­rile luminate ale uriaşei metropole, Parisul, şi în urechi părea că-i răsună şoapta bătrînului său maestru:

Dar un mileniu de nopţi îţi vor aparţine şi-ţi va fi dat să vezi lumina aşa cum n-a văzut-o vreodată vreun muritor, şi să smulgi, asemeni lui Prometeu, din stele, o veşnică ilumi­nare ce-ţi va îngădui să înţelegi totul.

― Dar absolut totul a scăpat înţelegerii mele, a spus el. Mă simt ca un mort pe care pămîntul l-a scuipat înapoi, afară, iar voi, Lestat şi Gabrielle, îmi păreţi a fi imagini pictate de bătrînul meu stăpîn şi maestru, în azuriu, stacojiu şi aur.

S-a oprit în prag, cu braţele încrucişate la piept şi ne-a privit, întrebîndu-ne în tăcere:

Si ce-are să mai urmeze de-acum înainte? Ce-aş putea să mai ofer? Dumnezeu ne-a părăsit. Şi nici o cale a diavo­lului nu-mi poartă paşii înainte, iar clopotele iadului nu-mi răsună în urechi...

A TRECUT O ORĂ. Poate chiar mai mult. Armand şedea lîngă foc.

Pe chipul lui nu mai rămăsese nici o urmă a bătăliei, de mult uitate. În mişcarea lui, părea fragil precum o cochilie goală.

Gabrielle se aşezase în colţul opus şi privea, la rîndul ei, flăcările, tăcută, cu oboseala întipărită pe faţă, ameste­cată cu o aparentă compasiune. Faptul că n-aveam cum să-i aflu gîndurile mă chinuia.

Eu mă gîndeam la Marius. La Marius, la Marius... vampirul care pictase în şi din lumea reală. Tripticuri, portrete, fresce pe zidurile palazzo-ului său.

Iar lumea reală nu-l bănuise niciodată, nu îl vînase şi nu îl izgonise. Doar haita de strigoi mascaţi venise să-i ardă picturile, creaturile de un neam cu el, cei ce îi împărtăşeau darul întunecat ― dar oare el îl numise darul întunecat? ― cei ce susţineau că el nu trebuia să trăiască şi să creeze printre muritori. Iar nu muritorii înşişi.

Am revăzut scena teatrului lui Renaud şi mi s-a părut că mă aud cîntînd, şi cîntecul mi s-a transformat într-un răget. L-am auzit pe Nicolas spunînd: "E splendid", iar eu i-am răspuns: "E o copilărie". Mi se părea că astfel îl sfidam.În imaginaţia mea, el pronunţa cuvintele pe care nu le pronunţase în seara aceea: "Dă-mi un lucru în care să cred. Tu n-ai face niciodată asta."

Tripticurile lui Marius se aflau în biserici şi în cape­lele mănăstirilor, poate şi pe pereţii marilor case din Veneţia şi din Padova. Vampirii n-ar fi îndrăznit să intre în locurile sfinte pentru a le da jos. Aşadar, erau pe undeva, pe-acolo, purtînd probabil o iscălitură mîzgălită, aceste creaţii ale unui vampir ce se înconjura de ucenici muritori, îşi păstra un amant muritor, din al cărui sînge sorbea uneori, atunci cînd nu vîna de unul singur.

M-am gîndit la noaptea aceea de la han, cînd mi-a fost dat să văd lipsa de sensuri a vieţii, iar disperarea blîndă, fără margini, a lui Armand mi-a apărut ca un ocean în care-mi era sortit să mă înec. Era mai îngrozitor decît ţărmul distrus al minţii lui Nicki. Bezna şi nimicnicia aceasta durau deja de trei veacuri.

Băieţandrul cu păr castaniu de lîngă foc şi-ar fi putut deschide din nou gura, lăsînd ca din ea să-i iasă întune­ricul, ca o cerneală neagră, ce ar fi putut acoperi întreaga lume.

Aşa s-ar fi întîmplat, poate, dacă n-ar fi existat şi celă­lalt protagonist al poveştii, acel maestru veneţian, care comisese erezia de a crea sensuri, în picturile sale, motiv pentru care semenii noştri, aleşii lui Satan, îl transforma­seră într-o torţă vie.

Văzuse oare şi Gabrielle picturile din poveste, aşa cum le văzusem eu? Arseseră oare şi în văzul ochilor minţii sale, aşa cum le văzusem eu arzînd?

În sufletul meu, Marius pornise pe o cale pe care ar fi putut rătăci la nesfîrşit, laolaltă cu strigoii care îi transformaseră picturile, din nou, în haos.

Cuprins de o tristeţe ciudată, m-am gîndit la poveştile hoinarilor: că Marius ar fi fost încă în viaţă, că fusese văzut în Grecia ori în Egipt.

Aş fi vrut să-l întreb pe Armand, era oare cu putinţă aşa ceva? Marius fusese, se pare, foarte puternic... Dar mi se părea că nu s-ar fi cuvenit să-l întreb una ca asta.

― E doar o legendă învechită, a şoptit el.

Vocea lui era la fel de limpede cum îi fusese glasul interior. Fără grabă, a continuat, cu ochii aţintiţi pe mai departe asupra focului:

― O legendă care datează dinaintea distrugerii lui.

― Poate că nu e chiar aşa! am strigat. Ecouri ale viziunilor, tablourile de pe pereţi. Poate că Marius mai e încă în viaţă.

― Sîntem ori miracole, ori grozăvii, mi-a răspuns calm. Depinde doar de punctul de vedere. Cînd cineva află pentru întîia oară de existenţa noastră fie primind sîngele întunecat, fie datorită unor promisiuni ori vedenii, i se pare că totul este posibil. Dar nu este adevărat. Foarte curînd, lumea reală se închide în jurul acestui miracol; cum să mai speri în minuni? N-ai ce să faci, te obişnuieşti cu noile limite, iar limitele definesc iarăşi absolut totul. Deci, ei spun că Marius continuă să trăiască. Şi îţi doreşti din suflet ca toţi să continue să trăiască undeva. N-a mai rămas nimeni în clanul de la Roma, dintre cei ce erau pre­zenţi în noaptea în care m-au învăţat ritualurile; poate că nici măcar clanul nu mai există. De ani de zile n-am mai avut ştiri despre ei. Şi totuşi, ei continuă să trăiască undeva, nu-i aşa? La urma urmei, noi nu putem muri. A oftat. Hai s-o lăsăm baltă, nu contează.

De contat, conta ceva mult mai teribil şi anume că această disperare l-ar fi putut strivi pe Armand. În ciuda setei care-l măcina, a sîngelui pierdut în luptă şi a arsuri­lor din trupul ce-şi vindeca rănile, nu dorea să plece în lumea de la suprafaţă ca să vîneze. Prefera să îndure în tăcere setea şi arsurile decît să mă părăsească.

Dar el cunoştea deja răspunsul, ştia că nu va putea rămîne alături de noi.

Nu fusese nevoie ca eu şi Gabrielle să vorbim pentru a i-o spune. O ştia, aşa cum probabil şi Dumnezeu cunoaşte viitorul, căci Dumnezeu e atoatestăpînitor.

O tristeţe de nesuportat. Iar expresia de pe chipul lui Gabrielle era mereu mai ostenită şi mai tristă.

― Ştii că aş vrea din tot sufletul să te pot lua cu mine, i-am spus. Propria-mi emoţie m-a tulburat. Dar ar fi o nenorocire, pentru noi toţi.

Nici o schimbare în atitudinea lui. Ştia. Şi nici o provocare din partea lui Gabrielle.

― Nu-mi pot lua gîndul de la Marius, le-am mărturisit.



Ştiu. Dar şi mai ciudat mi se pare că nu te gîndeşti la Cei Ce Trebuie Păziţi.

― Acela e doar un mister oarecare, i-am răspuns. Există o mie de mistere. Mă gîndesc la Marius şi rămîn, în prea mare măsură, sclavul propriilor mele obsesii şi fascinaţii. Mi se pare îngrozitor să-mi fie atît de dor de Marius, să nu fi extras decît această unică figură din întreaga-ţi povestire.



Nu contează. Dacă-ţi place, ia-l. Nu pierd nimic din ceea ce ofer.

― Cînd cineva rupe zăgazurile durerii, aşa cum ai făcut tu, te vezi constrîns să respecţi tragedia în întregul ei. Trebuie să încerci să mă înţelegi. Dar atîta neajutorare şi atîta disperare mi se par de neînţeles. Iată de ce mă gîndesc la Marius. Pe Marius îl pot înţelege. Pe tine, nu.



De ce?

Tăcere.


Dar oare nu merita să-i spun adevărul?

― Am fost mereu un răzvrătit, i-am spus. Tu, în schimb, ai fost dintotdeauna sclavul celor care ţi-au cerut-o.

― Am fost căpetenia clanului meu!

― Nu. Ai fost sclavul lui Marius şi apoi cel al copiilor întunericului. Ai căzut sub vraja celui dintîi, iar apoi sub a celorlalţi. Acum suferi numai din cauza dispariţiei vrăjii. Şi mă cutremur cînd îmi dau seama ce m-ai lăsat să întrevăd şi să pricep, de parcă aş fi văzut totul cu ochii altuia.

― Nu contează, mi-a spus, cu privirea spre foc. Gîndeşti prea mult în termeni precum decizie şi acţiune. Povestea mea nu s-a vrut a fi o justificare. Nu-mi stă în fire să mă aştept la o încuviinţare respectuoasă din partea ta, în cuvinte sau gînduri. Ştim cu toţii că răspunsul e prea concludent pentru a fi pronunţat şi, de asemenea, ştim şi că este definitiv. Un singur lucru nu ştiu: de ce? Fie sînt o fiinţă prea deosebită de tine, fie nu mă poţi înţelege. Dar de ce n-aş putea să vin cu tine? Voi face tot ce-ai să vrei tu, dacă mă iei cu tine. Voi fi sub stăpînirea ta.

M-am gîndit la Marius, cu pensula şi cu vopselele lui amestecate cu gălbenuş de ou.

― Cum ai mai putut să-i crezi vreodată, după ce ai văzut acele tablouri arzînd? l-am întrebat. Cum de-ai putut să li te dăruieşti?

Agitaţie, mînie crescîndă. Prudenţă în ochii lui Gabrielle, dar nu şi spaimă.

― Dar tu, cînd stăteai pe scenă şi priveai publicul ce urla şi încerca să iasă din sală, ce-ai crezut? Tovarăşii mei mi-au descris pe acel vampir care înspăimîntase mulţi­mea, făcînd-o să se reverse pe boulevard du Temple. Ai crezut că locul tău nu mai este printre muritori, asta ai crezut. Ştiai că locul tău nu e acolo. Deci, n-a fost nevoie de o haită de strigoi cu glugi negre ca să ţi-o spună. Ştiai. Deci, nici locul lui Marius nu era printre muritori. Şi nici al meu.

― Atunci a fost altceva.

― Nu, n-a fost. De-aceea dispreţuieşti Teatrul Vam­pirilor care, chiar în aceste clipe, lucrează la dramele sale ieftine ca să stoarcă banii mulţimilor de pe bulevard. Nu vrei să fii dezamăgit, aşa cum a fost Marius. Iar asta te îndepărtează şi mai mult de omenire. Ai vrea să te dai drept muritor, dar înşelătoria te înfurie şi te împinge spre omor.

― În acea clipă, pe scenă, i-am replicat, m-am arătat aşa cum sînt. Am făcut exact opusul înşelătoriei. Am vrut ca, într-un anume fel, să-mi manifest monstruozitatea, pentru a mă alătura tovarăşilor mei umani. Prefer să fugă de mine decît să nu mă vadă. Prefer să mă considere un monstru decît să mă furişez prin lume, nerecunoscut de cei la care ţin.

― Dar n-a fost o alegere prea bună.

― Nu. Ceea ce a făcut Marius a fost mai bine. El n-a înşelat pe nimeni.

― Bineînţeles că a făcut-o. A păcălit o lume întreagă!

― Nu. A găsit o cale pentru a imita viaţa muritorilor. A reuşit să fie asemeni lor. Ucidea numai răufăcători şi picta aşa cum pictează muritorii. Îngeri şi ceruri albastre, şi nori, astea m-ai făcut să le văd pe cînd povesteai. El crea lucruri bune. Am văzut în el înţelepciune şi nici o urmă de vanitate. El n-a avut nevoie să se arate. Trăise o mie de ani şi credea mai mult în priveliştile edenice pe care le picta decît în sine însuşi.

Confuzie.

Diavoli pictînd îngeri, astea-s aiureli.

― Acelea erau doar metafore, am intervenit. Dar nu erau aiureli. Dacă vrei să te regăseşti, dacă vrei să găseşti iar calea diavolului, atunci nu sînt aiureli! Putem găsi o cale pentru a exista. Dacă aş putea să imit viaţa, dacă aş putea găsi o cale...

― Spusele tale nu-nseamnă nimic pentru mine. Dumnezeu ne-a părăsit.

Gabrielle l-a privit uimită.

― Tu crezi în Dumnezeu? l-a întrebat.

― Da, am crezut dintotdeauna în Dumnezeu. Satana, în schimb, e doar o scorneală şi această scorneală, stăpînindu-mă, m-a trădat.

― Ah, dar asta înseamnă că eşti cu adevărat blestemat, i-am spus. Şi ştii prea bine că retragerea ta în sînul frăţiei copiilor întunericului a fost o retragere dintr-un păcat care nu e păcat.

Furie.


― Inima ta se frînge tînjind după ceva ce nu vei avea niciodată. I-ai adus pe Nicolas şi pe Gabrielle alături de tine, dar, de întors, n-ai să te mai poţi întoarce niciodată, a constatat, ridicînd vocea.

― De ce nu-ţi asculţi propria poveste? l-am întrebat. Să fie oare fiindcă nu l-ai iertat niciodată pe Marius că nu te avertizase în privinţa lor, lăsîndu-te să cazi în mîinile lor? N-ai să doreşti niciodată să extragi pilde şi inspiraţie din amintirea lui Marius? Eu nu sînt Marius, dar pot să-ţi spun un lucru: de cînd am păşit pe calea diavolului, n-am auzit decît de un singur vampir mai vîrstnic care să mă mai poată învăţa ceva, şi acela e Marius, fostul tău stăpîn. El îmi vorbeşte chiar şi acum. Şi-mi povesteşte despre o cale pentru a vieţui în veci.

― Îţi baţi joc de mine.

― Nu. Nu-mi bat joc de tine! Tu eşti cel cu inima frîntă de ceva ce nu poate să aibă: îţi lipseşte obiectul credinţei, îţi lipseşte o altă vrajă.

Nici un răspuns.

― Noi nu putem să fim Marius pentru tine şi nici Santino, întunecatu-ţi stăpîn. Nu sîntem artişti cu viziuni măreţe care să îţi dea avînt şi nici căpetenii ale unui clan al răului, avînd convingeri care ar putea duce la pierzanie legiuni. Tu de o asemenea vrajă ai nevoie, de un astfel de exemplu glorios.

Fără să-mi dau seama, mă ridicasem în picioare. Mă apropiasem de vatră şi priveam în jos, către el.

Cu coada ochiului, am remarcat subtila încuviinţare a lui Gabrielle şi felul în care, vreme de o clipă, şi-a închis ochii, de parcă ar fi căutat un răgaz de gîndire.

El încremenise.

― Va trebui să treci cum vei putea prin această pustietate şi să-ţi găseşti imboldul care te-ar determina să continui, i-am spus. Dacă vei veni cu noi, ai să fii dezamă­git şi ne vei distruge.

― Şi cum am să pot îndura?

A privit în sus, la mine, şi sprîncenele i s-au unit într-o încruntare tulburătoare.

― De unde să încep? Te porţi de parc-ai fi mîna dreaptă a lui Dumnezeu. Pentru mine, lumea adevărată, lumea în care trăia Marius, e cu neputinţă de atins. N-am trăit niciodată în ea. Am admirat-o de la distanţă, dar cum aş putea pătrunde în ea?

― Asta nu-ţi pot spune.

― Va trebui să studiezi această epocă, m-a întrerupt Gabrielle, cu vocea calmă, dar poruncitoare.

Auzind-o, Armand şi-a întors privirile spre ea.

― Vei încerca să înţelegi vremurile acestea, a conti­nuat, prin literatura, muzica şi arta lor. Ai părăsit ţărîna în care tu însuţi te-ai îngropat şi ai venit în lume. Acum, trebuie să trăieşti în această lume.

Nici un răspuns din partea lui. O străfulgerare de imagini cu apartamentul răvăşit al lui Nicki, cu toate cărţile împrăştiate pe podea. Civilizaţie occidentală în ruine.

― Ce alt loc ar fi oare mai potrivit decît centrul, bule­vardul şi teatrul? l-a întrebat Gabrielle retoric. El a clăti­nat din cap, încruntîndu-se, dar ea a insistat: Tu ai harul unei căpetenii, iar clanul tău e încă acolo.

A oftat, descumpănit.

― Nicolas nu e decît un novice. Îi poate învăţa multe despre lumea de afară, dar nu-i va putea conduce cu adevărat. Femeia aceea, Eleni, e înzestrată şi foarte isteaţă, dar va fi gata să-ţi cedeze locul.

― La ce-mi vor folosi mie jocurile lor mărunte?

― E şi aceasta o cale de a trăi. Iar tu, tocmai de aşa ceva ai nevoie acum.

― Teatrul Vampirilor! Aş prefera să mă arunc în foc.

― Gîndeşte-te bine, l-a avertizat ea. Nu poţi să-i negi o anume desăvîrşire. Noi sîntem iluziile a ceea ce este muritor, iar scena e o iluzie a realităţii.

― E o monstruozitate. Cum spunea Lestat adineauri? O copilărie?

― El i-o spunea lui Nicolas, a zis Gabrielle, fiindcă acesta se apucase să clădească filozofii fantasmagorice pornind de la nimic. Acum însă trebuie să trăieşti fără asemenea iluzii, aşa cum ai trăit pe cînd erai ucenicul lui Marius. Învaţă să trăieşti o dată cu epoca. Iar Lestat nu crede în valoarea răului. Tu, în schimb, crezi, ştiu asta.

― Răul sînt eu, a zîmbit Armand cu jumătate de gură. Mai că rîdea. Dar asta nu-i o temelie pentru credinţă, nu-i aşa? Crezi că eu aş putea părăsi cărarea spirituală pe care am urmat-o vreme de trei secole pentru asemenea voluptăţi şi dezmăţuri? Noi eram sfinţii răului, a protestat el. N-am de gînd să devin un rău oarecare. Nicidecum.

― Fă să nu mai fii un oarecare, a zis ea. Începea să îşi piardă răbdarea. Dacă te consideri o întruchipare a răului, atunci dezmăţul şi voluptatea nu-ţi pot fi duşmani. Lumea, carnea şi diavolul nu conspiră, oare, în egală măsură împotriva omului?

El a clătinat din cap, de parc-ar fi zis că nu-i pasă.

― Te interesează mai mult spiritul decît răul, nu-i aşa? am exclamat, privindu-l îndeaproape.

― Da, a venit răspunsul lui scurt.

― Chiar nu-ţi dai seama că şi culoarea vinului într-un pahar de cristal ţine tot de spiritualitate? am continuat. Sau privirea unui chip sau muzica unei viori... Un teatru parizian poate fi impregnat de spiritualitate, în ciuda banalităţii sale. Întreaga lui alcătuire a fost concepută de către oameni care posedau o viziune spiritualizată despre ceea ce ar putea el să devină.

Am simţit că ceva se mişcase în el, dar se încăpăţîna într-ale lui.

― Poţi seduce publicul prin voluptate, a spus Gabrielle. Pentru numele lui Dumnezeu, şi-al diavolului, poţi folosi în ce fel doreşti puterea teatrului.

― Tablourile stăpînului tău nu erau şi ele spirituale? l-am întrebat. Gîndindu-mă la ele, simţeam cum mă cuprinde un val de căldură. Poate cineva să admire marile opere ale acelei epoci, fără să le considere spirituale?

― Mi-am pus eu însumi această întrebare şi nu numai o singură dată, a răspuns Armand. Era oare spirit sau era voluptate? Era îngerul din triptic prizonier al materiei sau era doar materie transformată?

― Indiferent prin ce ai trecut mai tîrziu, nu te-ai în­doit niciodată de frumuseţea şi valoarea operei sale, i-am spus. Ştiu că am dreptate. Materialul fusese transfigurat. Încetase a mai fi doar vopsea, devenise magie, aşa cum, atunci cînd ucizi, sîngele încetează a mai fi sînge şi devine viată.

Ochii lui erau tulburi, dar nu mai emanau viziuni. Indiferent pe ce căi o apucase, prin propria sa memorie, prefera să le urmeze singur.

― Carnalul şi spiritualul se alătură, în teatru ca şi în pictură, a intervenit Gabrielle. Prin însăşi firea noastră, sîntem nişte strigoi senzuali. De la asta trebuie să pornească judecata ta.

Vreme de o clipă, Armand şi-a închis ochii, de parc-ar fi încercat să facă abstracţie de noi.

― Du-te să-i vezi şi ascultă muzica lui Nicki. Creează arta, împreună cu ei, în Teatrul Vampirilor. Trebuie să treci de la ce te-a înşelat, la ce te-ar putea sprijini. Altfel, nu mai există nici o speranţă.

Aş fi preferat ca ea să n-o fi spus atît de brutal, să nu îşi fi accentuat spusele.

Dar el a încuviinţat şi şi-a strîns buzele într-un surîs amar.

― Singurul lucru cu adevărat important pentru tine, a rostit ea rar, este să mergi pînă la capăt.

El a privit-o, nedumerit. Nu reuşea să priceapă încotro bătea ea. Adevărul ce-i fusese aruncat în faţă mi se părea brutal. Dar nu a contrazis-o. Chipul i-a redevenit gînditor şi neted, precum cel al unui copil.

A privit focul un timp îndelungat, apoi ne-a întrebat:

― Dar, la urma urmei, de ce trebuie să plecaţi? Nimeni nu se războieşte cu voi. Nimeni nu încearcă să vă dea la o parte. De ce n-am clădi împreună această micuţă întreprindere?

Însemnau oare aceste cuvinte că avea de gînd să o facă, să li se alăture celorlalţi şi să devină o parte inte­grantă a teatrului de pe bulevard?

Nu m-a contrazis. M-a întrebat de ce nu puteam să imit viaţa, după expresia mea, chiar aici, pe bulevard.

În acelaşi timp, însă, era o capitulare. Ştia că nu puteam să suport vederea teatrului sau a lui Nicolas. Nici măcar nu avusesem curajul de a-l îndrepta spre ei. Gabrielle o făcuse. Şi-a dat seama că era prea tîrziu ca să mai insiste.

În cele din urmă, Gabrielle a rupt tăcerea:

― Nu putem trăi printre cei din neamul nostru, Armand.

M-am gîndit, la rîndul meu, că acesta era cel mai adevărat răspuns posibil, dar nu ştiu de ce n-am putut să-i dau glas.

― Pe noi ne aşteaptă calea diavolului. Deocamdată, noi doi sîntem de ajuns unul altuia. Poate că peste ani şi ani, cînd vom fi fost şi vom fi văzut o mie de lucruri, ne vom întoarce. Atunci vom putea sta de vorbă din nou, aşa ca în noaptea aceasta.

Cuvintele ei n-aveau de ce să îl surprindă, dar era imposibil să-ţi dai seama ce gîndea cu adevărat.

Multă vreme n-am mai scos nici un cuvînt. Nu ştiu cît timp a trecut astfel, încăperea fiind cufundată în tăcere.

Încercam să nu mă mai gîndesc nici la Marius şi nici la Nicolas. Nu mai presimţeam nici o primejdie acum, dar mi-era teamă de despărţire, de tristeţea ei, de faptul că îi smulsesem acestei creaturi uimitoarea-i poveste, fără să-i fi dat mare lucru în schimb.

Din nou, Gabrielle a fost aceea care a rupt tăcerea. S-a ridicat şi, graţioasă, s-a aşezat lîngă el.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   21   22   23   24   25   26   27   28   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin