Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə38/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   ...   47


Marius, scoate-ne din Egipt.

Apoi a dispărut.

Nu-mi mai puteam stăpîni bătăile inimii. Am alergat în grădină, căutînd-o. Am sărit peste zidul împrejmuitor şi m-am trezit, singur, pe o ulicioară pustie, nepavată.

Am luat-o la fugă înspre cartierul străvechi, unde descoperisem intrarea în templu. Voiam să-l aflu pe cel vîrstnic şi să-i spun că trebuia să mă ducă la ea, că o văzusem mişcîndu-se, că-mi vorbise, că venise la mine! Deliram însă! O dată ajuns la poarta templului, am ştiut că n-aveam nevoie să cobor, că, dacă aveam să părăsesc oraşul, afundîndu-mă în adîncurile pustiei, aveam să o găsesc. Ea însăşi mă va călăuzi înspre locul în care se afla.

În ceasul care a urmat, mi-am adus aminte de forţa şi viteza cu care alergasem prin pădurile Galiei şi pe care, de atunci, nu le mai folosisem. Am părăsit oraşul către locul în care stelele dădeau unica geană de lumină şi-am tot mers pînă cînd am dat de un templu în ruine. Am început să sap în nisip. Chiar de-ar fi fost mai mulţi, nişte muritori ar fi avut nevoie de multe ore pentru a descoperi lespedea ce ascundea intrarea. Eu însă am dat foarte curînd de ea şi-am ridicat-o singur, ceea ce muritorii n-ar fi fost în stare să facă.

Treptele întortocheate şi coridoarele prin care am trecut nu erau luminate. Mi-am blestemat graba, căci nu mă gîndisem să iau cu mine o lumînare, în clipa de stupefacţie care urmase vederii ei şi mă repezisem pe urmele ei ca un îndrăgostit.

― Ajută-mă, Akasha, am şoptit.

Am întins mîinile înainte şi-am încercat să-mi stăpînesc fireasca spaimă de întunericul în care mă simţeam ca orb.

Mîinile-mi au atins ceva tare, aflat chiar în faţa mea. M-am oprit, încercînd să-mi recapăt răsuflarea, încercînd să mă stăpînesc. Apoi mîinile au pipăit ceea ce se afla acolo şi au desluşit, parcă, conturul obrazului unei statui, apoi umărul şi braţul. Nu era însă o statuie, căci era alcă­tuit din ceva ce nu semăna cu piatra. Cînd mîna mea i-a atins chipul, buzele s-au dovedit ceva mai moi decît restul. M-am retras, înfiorat.

Îmi auzeam bătăile inimii. Simţeam umilinţa laşităţii. Nu îndrăzneam să rostesc numele Akasha. Ştiam că ceea ce mîna-mi atinsese erau formele unui bărbat. Era Enkil.

Mi-am închis ochii, încercînd să-mi fac curaj, să născo­cesc un plan de acţiune care să nu fie doar un du-te-vino nebunesc. În clipa aceea am auzit un pîrîit sec şi, prin pleoapele coborîte, am desluşit lumina.

Cînd am deschis ochii, mi-a fost dat să văd o torţă pîlpîind pe peretele de dincolo de el. Silueta lui neagră se afla în faţa mea şi ochii îi străluceau în semiîntuneric. Mă privea fără să-mi pună vreo întrebare. Pupilele-i negre se conturau clar în lumina cenuşie, difuză. În rest, părea lipsit de viaţă, mîinile-i atîrnau pe lîngă trup. Era împo­dobit la fel ca şi ea; purta hainele unui faraon, iar în păr îi străluceau şuviţe de aur. Pielea lui părea a fi de bronz, rumenă, după cum spusese cel vîrstnic. Cum stătea şi mă privea astfel, încremenit şi tăcut, părea o întruchipare a ameninţării.

În încăperea lipsită de ornamente, ce se întrezărea dincolo de el, am zărit-o, aşezată pe o laviţă de piatră, cu capul uşor plecat, cu mîinile atîrnînd, de parcă ar fi fost un trup lipsit de viaţă. Inul tunicii ei era murdar de nisip, la fel şi picioarele-i încălţate-n sandale. Privirea îi era aţintită în gol, drept înainte. Atitudinea perfectă a morţii.

Ca o santinelă pe calea regală a mormîntului, el îmi bloca trecerea.

N-am auzit nimic dinspre ei, cum n-ai auzit nici tu atunci cînd ai intrat în odaia lor, aici, pe insulă. Am crezut că spaima mă va ucide.

Totuşi, tunica-i de in şi picioarele îi erau pline de nisip. Venise, într-adevăr, să mă vadă! Venise!

Cineva pătrunsese pe coridorul pe care îl lăsasem în urmă. Cineva gîfîia înapoia mea, în tunel, şi, întorcîndu-mă, l-am văzut pe unul dintre cei arşi. Era mai degrabă un schelet ambulant.

I se vedeau gingiile negre, iar colţii îi zgîriau buza de jos, acoperită de o pieliţă precum cea a strugurilor negri.

Am înghiţit în sec, văzîndu-i membrele osoase, picioa­rele jigărite şi braţele ce stăteau să-i cadă la fiecare pas. S-a îndreptat către noi, dar nu părea să mă fi remarcat. Şi-a ridicat mîinile, arătînd spre Enkil.

― Nu, nu, înapoi în odaie! a şoptit cu un glas hîrîit. Nu, nu! spunea, şi fiecare silabă pe care o rostea părea că îl epuizează.

Braţele lui descărnate au atins silueta încremenită. Nu a reuşit să o urnească.

― Ajută-mă! mi-a zis. S-au mişcat. De ce s-au miş­cat? Convinge-i să se întoarcă. Cu cît se mişcă mai mult, cu atît e mai greu să-i lămureşti să se întoarcă.

L-am privit pe Enkil şi-am simţit groaza pe care-ai încercat-o şi tu la vederea statuii vii care, în aparenţă, nu putea sau nu voia să se mişte. Pe măsură ce îl priveam, spectacolul devenea tot mai oribil, căci epava înnegrită zbiera şi se agăţa acum de Enkil, incapabil să-l urnească din loc. Văzînd cum fiinţa aceasta se chinuia, încercînd să mişte stana aceea de piatră, încît era de mirare că nu se prăbuşea, răpusă de efort, în vreme ce Enkil, care arăta exact ca un zeu, nici nu se gîndea să-l ajute, am simţit că nu mai puteam îndura.

― Ajută-mă! a gemut sărmana vietate. Du-l înapoi în odaia lui. Du-l înapoi, acolo unde-i e locul.

Cum aş fi putut face aşa ceva? Cum să ating fiinţa aceea? Cum să-l forţez să intre acolo unde el nu voia?

― Totul va fi bine, dac-ai să mă ajuţi, a grăit creatura. Vor fi împreună, în pace. Împinge-l! Ah, priveşte, priveşte ce s-a întîmplat cu ea. Priveşte.

― La naiba, fie! am şoptit şi, cuprins de ruşine, am încercat.

Mi-am pus din nou mîinile pe trupul lui Enkil şi am împins.

Era încă imposibil. Puterea mea nu valora nimic în acel context, iar pîrjolitul începea să mă enerveze şi mai mult cu icnetele şi gîfîiturile lui opintite, lipsite de sens.

Deodată însă, l-am văzut cum încremeneşte, se împie­dică şi, întinzîndu-şi înainte mîinile sale scheletice, se dă înapoi.

― Ce s-a întîmplat cu tine? l-am întrebat, străduindu-mă să n-o iau la fugă urlînd.

Curînd însă am văzut despre ce era vorba.

Akasha apăruse în spatele lui Enkil. Stătea chiar în spatele lui şi mă privea peste umărul său. I-am văzut vîrfurile degetelor aşezîndu-se pe braţele musculoase ale tovarăşului său. Ochii îi erau la fel de goi şi de frumoşi ca mai înainte. Dar ea îl determina să se mişte. Era un ade­vărat spectacol să priveşti aceste două fiinţe mişcîndu-se de bună voie. El se dădea înapoi încetişor, cu picioarele-i de-abia atingînd pămîntul, acoperind-o cu trupul său pe Akasha, astfel încît nu-i vedeam decît mîinile şi ochii.

Am clipit scurt, încercînd să-mi limpezesc gîndurile.

Stăteau din nou pe laviţă, amîndoi, în postura în care i-ai văzut şi tu în noaptea aceasta.

Creatura arsă era gata să se prăbuşească. Căzuse în genunchi, dar nu era nevoie să-mi explice de ce. Îi găsise de multe ori în diferite poziţii, dar nu fusese niciodată martor la mişcările lor. Iar pe ea n-o văzuse niciodată aşa.

Eram copleşit de faptul că ştiam care era motivul pentru care ea arăta astfel: venise la mine! Însă, la un moment dat, orgoliul şi entuziasmul meu au făcut loc tristeţii devastatoare şi, în cele din urmă, disperării.

Am început să plîng. M-am pus pe un plîns nestăpînit, cum nu o mai făcusem de cînd mă aflam în temniţa din dumbravă împreună cu bătrînul zeu, de cînd blestemul, acest blestem luminos şi măreţ, se abătuse asupră-mi. Plîngeam, cum ai plîns şi tu cînd i-ai văzut întîia oară. Le plîngeam încremenirea şi singurătatea. Plîngeam pentru acest loc mizerabil în care se aflau, privind în gol, ori stînd în întuneric, în vreme ce, la suprafaţă, Egiptul se stingea încet.

Zeiţa, mama, creatura aceea sau ce va fi fost ea, născătoarea smintită, tăcută ori neajutorată, se uita la mine. Eram convins că nu era o iluzie. Ochii ei umezi, cu strălucirea lor biciuitoare, erau aţintiţi asupra mea. Şi, din nou, i-am auzit glasul, lipsit însă de puterea de adineauri, era doar un gînd fugar, aflat dincolo de orice limbaj, în mintea mea.

Scoate-ne din Egipt, Marius. Cel vîrstnic are de gînd să ne distrugă. Apără-ne, altfel, vom pieri aici.

― Vor sînge? a chelălăit pîrjolitul. S-au mişcat fiindcă au nevoie de o ofrandă?

― Du-te şi adu-le o victimă, i-am zis.

― Nu pot s-o fac acum. N-am putere. Iar ei refuză să-mi dea sîngele vindecător. Dacă mi-ar îngădui să iau doar cîteva picături, carnea mea arsă s-ar reface, sîngele meu s-ar împlini din nou, şi le-aş aduce cel mai măreţ sacrificiu...

Micul său discurs avea însă o doză de nesinceritate în el, căci ei nu-şi mai doreau, de-acum, sacrificii măreţe.

― Încearcă din nou să le bei sîngele, l-am îndemnat, mînat de oribilu-mi egoism.

Voiam doar să văd ce are să se întîmple.

Spre ruşinea mea, el mi-a dat ascultare şi s-a apropiat, închinîndu-se şi smiorcăindu-se, implorîndu-i să-i dea sîngele lor cel preaputernic, ca arsurile să i se tămăduiască mai repede, spunîndu-le că el era nevinovat, nu el era cel care îi scosese în nisipuri, ci vîrstnicul era acela; îi ruga, îi implora să-i îngăduie să soarbă din izvorul cel dintîii.

Foamea mistuitoare a pus stăpînire pe el. Zvîrcolindu-se, şi-a dezgolit colţii, asemeni unei cobre, şi s-a repezit înainte, cu ghearele-i negre, întinse la gîtul lui Enkil.

După cum îmi povestise cel vîrstnic, Enkil şi-a ridicat braţul, aruncîndu-l pe cel ars de-a curmezişul încăperii. Acesta a căzut pe spate, iar Enkil şi-a reluat locul.

Pîrjolitul scîncea, iar eu m-am simţit cuprins de ruşine. El era prea slab pentru a le aduce victime, chiar şi pentru a vîna pentru sine. Fusese nevoie să-l pun să facă asta, pentru a mă convinge. Bezna acestui loc, nisipul care scrîşnea pe pardoseală, pustietatea care ne înconjura, sclipirile torţei şi groaznica privelişte a pîrjolitului care se tîra, plîngînd, toate acestea puse laolaltă erau înspăimîntător de deprimante.

― Vino şi bea sîngele meu, i-am spus.

M-am înfiorat văzîndu-l din nou cu colţii dezveliţi şi mîinile întinse. Dar asta era tot ce puteam face.

12
DE CUM am sfîrşit cu sărmana creatură, i-am poruncit să nu îngăduie nimănui să intre în criptă. Cum naiba ar fi putut el să împiedice pe cineva să pătrundă, nu-mi dau seama. Cert e că i-am cerut asta cu un glas teribil de autoritar, după care m-am grăbit să plec.

M-am întors la Alexandria şi am pătruns într-un magazin unde se vindeau antichităţi. Am furat de acolo două sarcofage frumos pictate şi placate cu aur. Am mai luat un balot de pînză de in, pentru înfăşurat, şi m-am întors la cripta din deşert.

Curajul, dar şi teama mea, în acelaşi timp, atinseseră apogeul.

Cum se întîmplă adesea atunci cînd oferim sau primim sînge de la unul dintre semenii noştri, văzusem tot soiul de lucruri, le visasem exact cum se întîmplaseră, în vreme ce dinţii celui ars erau înfipţi în gîtul meu. Ceea ce văzusem şi visasem era Egiptul în vremea lui de glorie, şi faptul că, de patru mii de ani, ţinuturile acestea cunoscu­seră prea puţine schimbări, în limbajul, religia ori artele lor. Pentru întîia oară, toate acestea deveniseră inteligi­bile pentru mine şi îmi provocau un val imens de simpatie şi respect faţă de Mamă şi de Tată, consideraţi ca fiind nişte vestigii ale acelei epoci, la fel ca şi piramidele. Sentimentul acesta îmi sporea curiozitatea, trezindu-mi totodată un soi de devotament.

Cu toate acestea, mărturisesc că i-aş fi răpit oricum pe Mamă şi pe Tată, mînat numai de dorinţa de a supravieţui.

Pătruns de infatuarea noilor mele cunoştinţe, m-am apropiat de cei doi, convins că Akasha avea să se lase aşezată în sarcofagul de lemn fără să protesteze şi conştient, totodată, de faptul că o lovitură a lui Enkil ar fi fost suficientă pentru a-mi zdrobi ţeasta.

Enkil însă mi s-a supus, la fel ca şi Akasha. Mi-au îngăduit să-i înfăşor în pînză de in şi să-i aşez în sicriele de lemn avînd formele unor trupuri omeneşti şi purtînd efigiile unor morţi de odinioară, împreună cu nesfîrşitele instrucţiuni hieroglifice pentru răposat. Am pornit apoi către Alexandria.

L-am lăsat pe bietul pîrjolit într-o stare de agitaţie te­ribilă şi m-am îndepărtat, ţinînd la subsuori cîte un sarco­fag.

Ajungînd la porţile oraşului, am angajat nişte oameni ca să transporte cele două sicrie acasă la mine, cu tot res­pectul ce li se cuvenea, iar apoi le-am îngropat în fundul grădinii, explicîndu-le Akashei şi lui Enkil, cu glas tare, că n-aveau să zacă prea multă vreme îngropaţi.

În noaptea următoare, mi-a fost teamă să-i părăsesc. Am vînat şi-am ucis la numai cîţiva paşi de poarta pro­priei mele grădini. Apoi mi-am trimis sclavii să îmi pro­cure cai şi o căruţă şi să facă pregătirile pentru o călătorie de-a lungul coastei, spre Antiohia, pe fluviul Orontes, o cetate pe care o cunoşteam şi o iubeam, unde simţeam că aveam să fiu în siguranţă.

După cum mă temusem, cel vîrstnic şi-a făcut apariţia destul de curînd. Îl aşteptasem în dormitorul cufundat în penumbră, aşezat pe un pat, în postura unui adevărat roman, cu un opaiţ aprins alături şi ţinînd în mînă o copie veche a nu mai ştiu cărui poem. Mă întrebam dacă avea să ghicească unde se aflau Akasha şi Enkil şi mi-am imaginat dinadins tot soiul de aiureli ― bunăoară, cum că i-aş fi închis chiar în Marea Piramidă.

Mai visam încă visul despre Egipt pe care mi-l insuflase cel ars: un ţinut în care legea şi credinţa rămăseseră aceleaşi de neînchipuit de multă vreme, o ţară în care scriitura picturală, piramidele şi mitul lui Isis şi Osiris erau cunoscute din vremurile cînd Grecia zăcea în beznă, iar Roma nici nu exista. Am văzut Nilul inundîndu-şi luncile, mărginite de munţii care-i străjuiau valea. Percepeam timpul din cu totul alt unghi. De fapt, nu mai era numai visul sărmanei creaturi arse: era tot ceea ce văzu­sem şi aflasem despre Egipt, un fluviu de gînduri născute încă din clipa în care începusem să aflu din cărţi, cu mult înainte de a deveni odrasla Mamei şi a Tatălui pe care mă pregăteam acum să-i răpesc.

― Ce te face să crezi că ne vom încumeta să ţi-i încre­dinţăm? a tunat cel vîrstnic, de cum mi-a trecut pragul.

Văzîndu-l cum dădea ocol încăperii, purtînd doar un şorţ de in, mi s-a părut enorm. Lumina opaiţului făcea să-i strălucească faţa rotundă, creştetul pleşuv şi ochii bulbu­caţi.

― Cum ai îndrăznit să-i iei pe Mamă şi pe Tată? Ce le-ai făcut? a şuierat ameninţător.

― Tu eşti cel ce i-a lăsat pradă soarelui, i-am replicat. Tu eşti cel ce-a căutat să-i distrugă. Tu eşti cel ce n-a dat crezare vechii legende. M-ai minţit, tu erai de fapt pazni­cul Mamei şi al Tatălui. Ai pus în primejdie de moarte întreaga noastră stirpe de-a lungul şi de-a latul pămîntului. Tu eşti acela, şi m-ai minţit.

Era uluit. Îi păream mîndru şi dat naibii. La fel credeam şi eu. Şi ce dacă? Avusese puterea de a mă preface în scrum o dată cu Mama şi cu Tatăl. Şi totuşi, venise la mine! La mine!

― N-aveam de unde să ştiu ce avea să se-ntîmple! Venele tîmplelor i s-au umflat şi pumnii i s-au încleştat. A încetat să mă intimideze. Arăta ca un nubian înalt şi chel. Îţi jur pe tot ce am mai sfînt că n-am ştiut. Habar n-ai ce-nseamnă să-i păzeşti, să-i vezi an după an, deceniu după deceniu, veac după veac, ştiind că pot vorbi, se pot mişca şi totuşi nu vor să o facă!

Nu nutream nici un fel de simpatie pentru el şi pentru ceea ce-mi spunea. Era doar un personaj enigmatic proţăpit în mijlocul odăii mele din Alexandria, zbierînd despre nişte suferinţe greu de închipuit. Cum aş fi putut oare să-l compătimesc?

― I-am moştenit. Mi-au fost daţi în grijă! Ce era să fac? Am fost nevoit să mă mulţumesc cu pedeapsa tăcerii lor, cu refuzul lor de a călăuzi seminţia pe care au slobo­zit-o în lume. Şi de ce se încăpăţînează să tacă? Îţi spun eu, răzbunare. Se răzbună pe noi. Dar pentru ce? Cine îşi mai aminteşte ce s-a întîmplat în urmă cu o mie de ani? Nimeni. Cine să-i înţeleagă? Zeii cei bătrîni se lasă pradă soarelui ori focului ori îşi găsesc o moarte violentă în înfruntări, dacă nu cumva se îngroapă atît de adînc în ţărînă, încît nu mai ies niciodată la suprafaţă. Însă Mama şi Tatăl continuă să trăiască veşnic, dar nu vorbesc deloc. De ce nu se îngroapă acolo unde nu li s-ar putea întîmpla nimic rău? De ce se mulţumesc să privească şi să asculte, şi refuză să vorbească? Doar dacă cineva încearcă să i-o răpească pe Akasha, Enkil se înfurie şi îşi doboară vrăjmaşii, ca şi cum ar fi un colos de piatră trezit la viaţă. Ţi-o jur, atunci cînd i-am lăsat în nisipuri, nici n-au încer­cat să se apere. Au rămas acolo, privind fluviul, în vreme ce eu o luam la sănătoasa!

― Ai făcut-o doar fiindcă voiai să vezi cum au să reacţioneze, dacă aveau să se mişte!

― Am făcut-o ca să mă eliberez! Ca să pot spune: "De-acum n-am să vă mai îngrijesc. Mişcaţi-vă. Vorbiţi." Am vrut să ştiu dacă vechea poveste era adevărată. Iar de-ar fi fost să fie, puţin îmi păsa, n-aveam decît să pierim cu toţii în flăcări.

Mă epuizase, dar obosise şi el. Într-un sfîrşit, a rostit cu voce scăzută:

― Nu-i poţi lua. Cum îţi închipui c-am să te las să faci asta? S-ar putea să nu trăieşti mai mult de un veac, fugind, aşa cum faci, de îndatoririle ce-ţi revin. De fapt, nici nu ştii cine sînt ei cu adevărat. Ţi-am spus minciuni.

― Am să-ţi spun ceva, am rostit. De acum, eşti liber. Ştii bine că nu sîntem zei. Dar nu sîntem nici oameni. N-o slujim pe Mama Pămînt, căci nu ne hrănim cu roadele ei şi nici nu ne întoarcem la sînul ei. Nu-i aparţinem. Voi părăsi Egiptul fără să-ţi datorez nimic şi-i voi lua cu mine fiindcă aşa mi-au cerut şi fiindcă n-am să îngădui ca moartea lor să mă distrugă şi pe mine.

L-am şocat din nou. În ce chip mi-o ceruseră? Era atît de furios însă, încît nu-şi găsea cuvintele. Era atît de plin de ură şi de taine întunecate, încît n-am îndrăznit nici să clipesc. Mintea lui era tot atît de educată precum a mea, în schimb ştia unele lucruri despre puterile noastre pe care nici nu le puteam bănui. Nu ucisesem pe nimeni în cursul vieţii mele de muritor. Habar nu aveam cum este să omori vreo fiinţă decît mînat de nevoia dulce, lipsită de remuşcări, a nevoii de sînge.

El însă se pricepea să-şi folosească forţa supranatu­rală. Ochii i s-au îngustat, devenind două fante subţiri, iar trupul i s-a oţelit. Părea că radiază primejdie.

S-a apropiat de mine, dar intenţiile i-o luaseră înainte, astfel încît am sărit din aşternut pe dată, încercînd să îi parez loviturile. M-a apucat de grumaz şi m-a trîntit de peretele de piatră, sfărîmîndu-mi oasele umărului şi ale braţului drept. În clipa aceea a durerii extreme, am ştiut că avea intenţia să-mi zdrobească ţeasta şi să îmi rupă fiece oscior. Apoi avea să mă stropească cu ulei din opaiţ şi să-mi dea foc. Astfel, aveam să-l las în plata veşniciei sale, de parcă în veci n-aş fi cunoscut tainele sale şi n-aş fi cutezat să le pătrund.

Am luptat cum nu o mai făcusem niciodată. Dar braţul meu fracturat îşi răzvrătea durerea împotriva mea. Puterile lui erau la fel de mari faţă de ale mele, precum sînt ale mele faţă de ale tale acum. Însă, în loc să mă agăţ de mîinile sale ce se încleştaseră în jurul gîtului meu, în loc să-ncerc a-mi elibera grumazul, aşa cum îmi dicta instinctul, mi-am înfipt degetele mari în ochii lui. Deşi braţu-mi era tot o străfulgerare de durere, mi-am folosit toată puterea pentru a-i înfunda globii oculari pînă-n adîncul orbitelor.

Mi-a dat drumul şi s-a retras, clătinîndu-se. Un val de sînge i-a inundat chipul. I-am întors spatele şi-am luat-o la fugă către grădină. Nu-mi recăpătasem încă răsuflarea, atît de crunt mă sugrumase. Am aruncat o privire la braţul care-mi atîrna nefiresc. Am zărit apoi ceva ce, pe dată, n-am înţeles: o jerbă de pămînt a ţîşnit în grădină, iar aerul a devenit dens, ca fumul.

M-am împiedicat de prag, pierzîndu-mi echilibrul, de parcă m-ar fi lovit o pală de vînt şi, privind în urmă, l-am văzut venind, cu ochii lucindu-i în adîncul orbitelor, deşi îi fuseseră înfundaţi pînă-n străfunduri. Mă blestema în egipteană, spunîndu-mi că locul meu era în lumea de dincolo, cu demonii, şi nimeni nu avea să mă plîngă. Apoi chipul i-a îngheţat devenind o mască a groazei. S-a oprit locului şi expresia lui mi-a părut aproape comică, aşa, înspăimîntată.

Apoi am descoperit eu însumi ceea ce văzuse: silueta Akashei care trecea în clipa aceea prin dreapta mea. Inul care o învăluise era sfîşiat în dreptul capului. Şi-a eliberat şi braţele. Trupul îi era plin de ţărînă nisipoasă. Ochii îi erau la fel de inexpresivi ca întotdeauna. S-a îndreptat către cel vîrstnic, care stătea ca paralizat.

Căzuse în genunchi, scîncind ceva în egipteană, mai întîi pe un ton uimit, apoi cu o frică ce îl determina să devină incoerent. Ea însă îşi continua înaintarea, lăsînd în urmă o dîră de nisip. Fîşiile de in se desprindeau de pe trupul ei, căci, cu fiecare pas, bandajul se sfîşia cu un pîrîit sinistru. El s-a întors, a căzut cu faţa în jos şi a început a se tîrî, de parcă, prin cine ştie ce procedee magice, ea îl împiedica să se ridice în picioare. Cu siguranţă, era la mijloc şi ceva de felul acesta, fiindcă în scurt timp s-a oprit prostit, trîntit pe burtă, ridicat pe coate, incapabil să mai facă vreo mişcare.

În tăcere, cu o mişcare lentă, ea a călcat pe dosul genunchiului său stîng, strivindu-l sub greutatea tălpii. Sîngele a ţîşnit de sub călcîiul ei. Următorul pas a strivit zona pelviană a celui vîrstnic, lăsînd-o plată, în vreme ce el urla precum un animal turbat. Sîngele îi izvora în valuri din ţesuturile zdrobite. Următorul pas a fost pe umărul lui, iar următorul i-a ţintit capul, care a explodat sub greutatea ei ca un dovleac prea copt. Ţipetele lui au înce­tat. Din rămăşiţele lui, sîngele împroşca totul în jur.

S-a întors, dar expresia de pe chipul ei a rămas neschimbată, de parcă tot ce se întîmplase n-ar fi însem­nat nimic pentru ea. Părea indiferentă chiar şi la prezenţa unicului martor, care se lipise înspăimîntat de perete. S-a plimbat de cîteva ori în sus şi în jos peste trupul lui, cu acelaşi mers lent, egal, lipsit de efort, pînă cînd l-a făcut, literalmente, una cu pămîntul. A rămas doar o pastă sîngerie întinsă pe pardoseală. Cu toate acestea, pasta continua să sclipească, să facă bule, părînd a se contracta, de parcă viaţa ar fi rămas prizonieră într-însa.

Împietrisem. Ştiam că, într-adevăr, viaţa mai palpita încă acolo. Căci asta înseamnă, de fapt, nemurirea.

Ea s-a oprit, s-a răsucit spre stînga atît de încet, încît părea o statuie pusă în mişcare de vreun dispozitiv meca­nic. Mîna i s-a ridicat şi, o dată cu ea, opaiţul aşezat lîngă pat s-a ridicat şi el în aer, prăbuşindu-se apoi peste mormanul însîngerat. Flăcările au cuprins de îndată uleiul care se împrăştiase.

S-a topit, cum se topeşte untura. Văpaia dansa de la un capăt la celălalt al masei înnegrite. Sîngele părea a hrăni focul, iar fumul ce se degaja era acrişor, dar n-avea alt miros decît cel al uleiului ars.

Căzusem în genunchi, cu capul sprijinit de tocul uşii. Şocul mă adusese aproape de pierderea cunoştinţei. L-am urmărit mistuindu-se. Am privit-o: rămăsese locului, dincolo de flăcări, iar chipul nu-i arăta nici cel mai mic semn de inteligenţă, de triumf ori voinţă.

Mi-am ţinut răsuflarea, aşteptînd ca privirea ei să se aţintească asupra mea. N-a fost însă să fie aşa. Pe măsură ce clipa aceea suspendată se prelungea, în vreme ce focul îşi dădea sufletul, mi-am dat seama că ea încetase să se mai mişte. Se întorsese în starea de tăcere şi încremenire.

Încăperea se cufundase în întuneric. Focul se stinsese. Duhoarea de ulei ars îmi provoca greaţă. Ea părea a fi o fantomă egipteană, în bandajele-i sfîşiate, înţepenită dincolo de tăciunii ce scînteiau încă. Mobilierul din încăpere sclipea şi el în lumina aurie a cerului nopţii. În ciuda alcătuirii sale romanice, aducea întrucîtva cu mobi­lierul auster al unui mormînt regesc.

Cînd m-am ridicat în picioare, durerea din braţ şi din umăr a fulgerat prin mine, cutremurîndu-mă. Simţeam cum sîngele se grăbea să mă tămăduiască, dar rănile erau destul de serioase. Nu ştiam cît timp avea să dureze vinde­carea lor.

Ştiam, desigur, că, dacă aş fi băut sîngele lor, vindeca­rea ar fi fost mult mai rapidă, poate chiar instantanee, şi am fi putut părăsi Alexandria chiar în noaptea aceea. Aş fi putut să o duc departe de Egipt.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   34   35   36   37   38   39   40   41   ...   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin