Vampirul Lestat



Yüklə 3,45 Mb.
səhifə43/47
tarix03.11.2017
ölçüsü3,45 Mb.
#29786
1   ...   39   40   41   42   43   44   45   46   47

De ce-aş mai aminti oare de cîte ori venise la mine zdrobit de nelinişte, implorîndu-mă să nu-l părăsesc nici­odată, sau de vremurile cînd ne plimbam împreună şi poves­team, sau jucam fragmente din piesele lui Shakespeare, spre a o amuza pe Claudia? Alteori, ieşeam braţ la braţ, spre a vîna pe cheiuri şi prin taverne sau valsam cu fru­museţile tuciurii ale locului la balurile garnizoanei.

Citiţi printre rînduri.

De trădat, îl trădasem atunci cînd l-am creat, asta-i mai important. Aşa cum am trădat-o şi pe Claudia. Îi iert nonsensurile pe care le-a scris, fiindcă a spus adevărul despre momentele privilegiate pe care el, Claudia şi cu mine le-am împărtăşit, deşi nu ne-ar fi fost îngăduit în acele decenii lungi ale veacului al nouăsprezecelea, cînd culorile de păun ale vechiului regim păleau, iar gingaşa muzică a lui Mozart şi Haydn făcea loc bombasticului Beethoven, ce-mi aminteşte uneori atît de mult de imagi­narele-mi clopote ale iadului.

Am avut parte de ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. I-am avut pe ei. Din cînd în cînd, mi-am permis chiar să uit de Gabrielle şi de Nicki, să uit chiar de Marius, de chipul palid şi lipsit de expresie al Akashei, de atingerea îngheţată a mîinilor ei, de fierbinţeala sîngelui ei.

Eu însă mi-am dorit dintotdeauna prea mult. Ce a stat la temelia vieţii pe care a descris-o el în Interviu cu un vampir? De ce a durat atît de mult?

De-a lungul secolului al nouăsprezecelea, vampirii au fost "descoperiţi" de către scriitorii europeni. Lordul Ruthven, creaţia doctorului Polidori, a deschis calea lui sir Francis Varney din romanele de groază ieftine, iar mai tîrziu a venit pe lume senzuala contesă Carmilla Karnstein a lui Sheridan Le Fanu; în sfîrşit, a urmat marele maimuţoi al vampirilor, hirsutul conte slav, Dracula. Acesta, deşi se putea transforma într-un liliac ori putea să se facă nevă­zut oricînd dorea, simţea uneori nevoia ca, probabil pentru distracţie, să se tîrască în jos pe zidurile castelului său, ca o şopîrlă. Toate aceste creaţii, şi multe altele asemenea lor, au hrănit pofta nesătulă a oamenilor pentru "poveşti gotice şi fantastice".

Noi eram însăşi esenţa concepţiilor veacului al nouă­sprezecelea: aristocratici şi distanţi, de o eleganţă fără cusur şi mereu fără milă, sfîşiindu-ne unii pe alţii într-un ţinut netulburat de cei din seminţia noastră, ce era însă gata să-i primească.

Poate că aflaserăm momentul potrivit din istorie, echilibrul perfect între omenesc şi monstruos, vremea în care "romantismul vampiric" ce se născuse în mintea mea sub faldurile de brocart ale vechiului regim avea să îşi găsească măreaţa întruchipare în mantia neagră fluturîndă, jobenele negre şi-n buclele luminoase ale fetiţei, revărsate de sub panglica violet pe umerii pufoşi ai rochiei sale de mătase.

Dar ce îi făcusem Claudiei? Şi cînd aveam să plătesc pentru asta? Cît timp s-a mulţumit să fie misterul care ne lega atît de strîns, pe mine şi pe Louis, muza orelor noastre tîrzii, singurul obiect al devotamentului nostru comun?

Era oare inevitabil ca ea, ce n-avea să se împlinească niciodată ca femeie, să se răzvrătească împotriva părinte­lui demon care o condamnase pe vecie să-şi ducă zilele în trupul unei păpuşi chinezeşti?

Ar fi trebuit să dau ascultare avertismentului lui Marius. Ar fi trebuit să mă opresc o clipă pentru a cugeta atunci cînd mă aflam la limita acestui măreţ şi îmbătător experiment: să creez un vampir din ceva neîngăduit. Ar fi trebuit să răsuflu adînc şi să renunţ.

A fost însă ca atunci cînd i-am cîntat din vioară Akashei. Mi-am dorit s-o fac. Am vrut să văd, adică, ce-avea să se întîmple cu o fetiţă nespus de frumoasă precum Claudia!

Oh, Lestat, îţi meriţi soarta. Nu meriţi să mori, ci să te chinui în focurile iadului.

De ce, mînat numai de egoism, nu ţinusem seama de sfaturile ce-mi fuseseră date? De ce n-am învăţat nimic de la nici unul dintre ei ― Gabrielle, Armand, Marius? E drept însă că, niciodată, n-am ascultat de nimeni. N-am putut.

Nici măcar acum nu pot afirma că o regret pe Claudia, că mi-aş fi dorit să n-o fi văzut vreodată, să n-o fi ţinut în braţe, să nu-i fi şoptit tot felul de secrete, să nu-i fi auzit rîsul cristalin răsunînd în încăperile cufundate în penum­bră, iluminate de becuri de gaz, în casa aceea în care ne mişcăm printre mobilele lăcuite şi tablourile înnegrite de vreme, printre ghivecele de flori de alamă, cum s-ar fi mişcat orice fiinţă vie. Claudia era copila mea cea întune­cată, iubirea mea, rău din răul meu. Claudia mi-a zdrobit inima.

Într-o noapte înăbuşitor de caldă, în primăvara anului 1860, s-a răzvrătit. M-a ademenit, m-a prins în capcană, înfigînd un cuţit, de nenumărate ori, în trupul meu drogat şi otrăvit, pînă cînd aproape fiecare picătură din sîngele-mi vampiric s-a scurs din mine, înainte ca rănile să fi avut parte de cele cîteva preţioase clipe necesare vindecării.

Nu o învinuiesc. Ar fi trebuit să fac eu însumi aşa ceva.

Acele clipe delirante n-am să le dau niciodată uitării, niciodată nu le voi exila în vreun compartiment neexplo­rat al minţii. Voinţa şi viclenia ei m-au doborît în aceeaşi măsură cu lama ce mi-a tăiat gîtul şi mi-a despicat inima. Mă voi gîndi la acele clipe noapte de noapte, cît voi trăi, la hăul ce s-a deschis sub mine, la prăbuşirea în moartea de care aproape că am avut parte. Claudia mi le-a dat.

Însă, în vreme ce sîngele-mi se scurgea, luînd cu sine orice putere de a vedea, de a auzi şi, în cele din urmă, de a mă mişca, gîndurile-mi călătoreau tot mai departe, înapoi, în timp, înainte de crearea acestei familii blestemate în paradisu-i plin de dantele şi tapet, spre neguroasele deser­turi ale pămînturilor mitice, unde bătrînul zeu dionisiac al desişurilor îşi simţea mereu carnea sfîşiată şi sîngele risipit.

Chiar dacă acestea n-aveau nici un înţeles, aveau, în schimb, un lustru al congregaţiei, ca o uimitoare repetiţie a aceleiaşi vechi teme.

Zeul moare. Zeul reînvie. De astă dată însă, nimeni nu e mîntuit.

Cu sîngele Akashei, îmi spusese Marius, vei supra­vieţui unor dezastre care i-ar distruge pe alţii.

Într-un tîrziu, abandonat în umezeala şi în întunericul mlaştinii, am simţit cum setea mă reînsufleţeşte, îmi dă puteri, mi-am deschis fălcile în apa sălcie şi colţii mi-au căutat creaturile cu sînge cald care aveau să mă pună pe picioare din nou, pentru lungul drum de întoarcere.

Trei nopţi mai tîrziu, cînd, din nou înfrînt, copiii mei m-au părăsit o dată pentru totdeauna în infernul casei noastre în flăcări, sîngele celor vîrstnici, Magnus, Marius şi Akasha, a fost cel ce mi-a dat puterile necesare pentru a mă tîrî departe de arşiţa ucigătoare.

Însă, lipsit de sîngele tămăduitor, de o infuzie proas­pătă, doar timpul mai putea să-mi vindece cumplitele răni.

Ceea ce Louis nu avea cum să descrie în istorisirea sa a fost ceea ce mi s-a întîmplat mie după aceea. Ani de zile, am vînat la periferia turmei umane, ca un monstru hidos şi pîrjolit, ce nu era în stare să doboare decît pe cei infirmi sau foarte tineri. Eram veşnic primejduit de victimele mele. Devenisem exact antiteza demonului romantic, nu mai eram răpitor, ci terifiant, semănăm mai degrabă cu bătrînele fantome din Cimitirul Inocenţilor, înveşmîntate în zdrenţe murdare.

Rănile ce mă făceau să sufăr îmi afectaseră şi spiritul, capacitatea de gîndire. Iar ceea ce descopeream atunci cînd îndrăzneam să mă privesc într-o oglindă îmi sfîşia inima.

Cu toate acestea, nici măcar o dată n-am încercat să îl chem pe Marius, n-am încercat să dau de el dincolo de zare. Nu îndrăzneam să-i cer sîngele tămăduitor. Prefe­ram să sufăr ca-n purgatoriu vreme de un veac decît să-i îndur dispreţul. Preferam să îndur cea mai cumplită singurătate, cele mai crunte spaime decît să descopăr că ştia tot ce făcusem şi îmi întorsese spatele cu mult timp în urmă.

Cît despre Gabrielle, care mi-ar fi iertat orice, şi-al cărei sînge era de-ajuns de puternic măcar pentru a-mi grăbi însănătoşirea, nici măcar nu ştiam încotro să o caut.

Cînd mi-am revenit destul pentru a putea întreprinde traversarea către Europa, m-am îndreptat spre singura fiinţă care m-ar mai fi putut ajuta: Armand.

Armand, care mai vieţuia încă pe pămînturile pe care i le dăruisem, în turnul în care eu fusesem creat de către Magnus. Armand, care mai conducea încă prosperul clan de la Teatrul Vampirilor de pe boulevard du Temple, care încă îmi mai aparţinea. La urma urmei, lui Armand nu-i datoram nici un fel de explicaţii. El, în schimb, nu-mi era oare îndatorat?

VEDEREA lui mi-a provocat un şoc, cînd a răspuns bătăilor mele în uşă.

Arăta ca un tînăr din romanele lui Dickens, în fracul negru ce-i venea ca turnat, cu pletele-i buclate în stil renascentist căzute pe umeri. Chipul lui veşnic tînăr purta pecetea inocenţei unui David Copperfield şi cea a mîndriei unui Steerforth. Nimic din adevărata sa fire nu răzbătea la suprafaţă.

Vreme de o clipă, o lumină strălucitoare i s-a aprins în priviri. Mi-a contemplat alene cicatricele ce-mi acopereau mîinile şi faţa şi a rostit blînd, aproape cu milă:

― Intră, Lestat.

M-a luat de mînă şi am străbătut casa pe care şi-o clădise la baza turnului lui Magnus, un loc întunecat şi trist, potrivit pentru grozăviile demne de pana lui Byron din această epocă stranie.

― Ştii, s-a zvonit că ţi-ai găsit sfîrşitul undeva în Egipt sau în Orientul îndepărtat, mi-a spus în franceza de toate zilele, cu o vioiciune pe care nu i-o cunoşteam înainte. De-acum, se pricepea de minune a se preface că e o fiinţă de rînd. Că ai pierit o dată cu secolul trecut, iar de-atunci, nimeni n-a mai auzit de tine.

― Dar Gabrielle? l-am întrebat, mirîndu-mă că nu îl întrebasem asta încă din pragul uşii.

― Nimeni n-a mai văzut-o şi nici n-am auzit nimic despre ea din clipa în care aţi părăsit împreună Parisul.

Din nou, privirile lui m-au iscodit, mîngîietoare. Părea a fi căzut pradă unei febre care dogorea ca un foc aflat chiar alături, era cuprins de un entuziasm abia voalat. Ştiam că încerca să-mi citească gîndurile.

― Ce-ai păţit, ce s-a întîmplat cu tine?

Cicatricele mele îl intrigau. Erau prea numeroase, prea întortocheate, erau cicatricele rămase de pe urma unui atac ce ar fi trebuit să-mi aducă moartea. M-a cuprins deodată spaima că, în confuzia momentului, i-aş fi putut dezvălui totul, tot ceea ce, cu mult timp în urmă, Marius îmi interzisese să dezvălui.

Povestea lui Louis şi a Claudiei a fost însă cea care mi-a ţîşnit pe dată de pe buze, bîlbîită şi plină de jumătăţi de adevăruri, omiţînd însă un singur lucru, esenţial: faptul că Claudia fusese doar... o copilă.

I-am povestit pe scurt despre anii petrecuţi în Louisiana şi despre felul în care ei sfîrşiseră prin a se răzvrăti împotriva mea, aşa cum profeţise el. I-am mărturisit totul, fără ruşine ori mîndrie, explicîndu-i că aveam acum nevoie de sîngele lui. Durere, durere şi iar durere, i-am dezvăluit-o toată, pentru ca el să o ia în seamă. Ca să-mi spună, vezi, am avut dreptate. Nu era întreaga poveste. Însă, în mare, avusese dreptate.

Să fi fost tristeţe ceea ce am văzut zugrăvindu-i-se atunci pe chip? Cu siguranţă, nu era triumf. Fără să mă întrerupă, mi-a privit mîinile tot timpul cît i-am povestit. A aşteptat răbdător atunci cînd m-am poticnit, negăsind cuvintele potrivite.

O infuzie cît de mică din sîngele lui mi-ar fi grăbit vindecarea, i-am şoptit. Cîteva picături ar fi de-ajuns pentru a-mi limpezi minţile. Am încercat să nu par trufaş ori meschin atunci cînd i-am amintit că eu îi dăruisem turnul şi aurul necesar pentru a-şi clădi casa, că mai eram încă proprietarul Teatrului Vampirilor, că eram convins că putea să facă un lucru atît de mărunt pentru mine, un lucru atît de intim. În cuvintele mele se cuibărise o naivitate oribilă, ameţit cum eram, slăbit, însetat şi înspăimîntat. Văpaia focului din vatră mă neliniştea. Lumina lui, oglindită de suprafeţele lemnăriei din aceste încăperi ticsite, făcea să apară chipuri imaginare care dispăreau pe dată.

― Nu vreau să rămîn la Paris, i-am spus. Nu vreau să te tulbur, pe tine ori clanul de la teatru. Nu-ţi cer decît un lucru mărunt. Nu-ţi cer...

Cuvintele şi curajul meu ş-au risipit.

A trecut o clipă îndelungată, cît un ceas:

― Mai spune-mi, despre Louis, mi-a cerut.

Lacrimi dizgraţioase mi s-au ivit în ochi. Am repetat tot soiul de aiureli despre indestructibila umanitate a lui Louis, despre faptul că el era în stare să înţeleagă unele lucruri pe care alţi nemuritori nu le puteau pricepe.

Nepăsător, am rostit vorbe venite direct din inimă. Nu el mă atacase. Femeia mi-a făcut-o, Claudia...

Am simţit cum sîngele lui a prins a pulsa mai repede. Bujori palizi i s-au ivit în obraji.

― Au fost văzuţi aici, la Paris, mi-a spus blînd. Iar acea creatură nu e o femeie. E o copilă-vampir.

Nu-mi mai amintesc ce-a urmat. Poate c-am încercat să-mi justific crima. Poate c-am admis că nu exista nici o scuză pentru ceea ce făptuisem. Poate c-am încercat să aduc din nou vorba de scopul vizitei mele, de ceea ce aveam nevoie cu orice preţ. Îmi amintesc doar că mă simţeam îngrozitor de umilit, în vreme ce el mă conducea afară din casă, spre trăsura care ne aştepta, spunîndu-mi că trebuia să îl însoţesc la Teatrul Vampirilor.

Nu mă-nţelegi, i-am spus. Nu pot să merg acolo. Nu vreau ca ceilalţi să mă vadă în halul în care sînt acum. Opreşte trăsura. Fă cum îţi spun.

― Nici nu poate fi vorba de aşa ceva, m-a contrazis cu un glas mieros.

Ne aflam deja pe străzile aglomerate ale Parisului. Nu regăseam însă nicăieri oraşul de care îmi aduceam eu aminte. Metropola asta cu bulevarde pavate cu granit şi trenuri cu aburi care vuiau era un coşmar. Fumul şi mize­ria specifice erei industriale nu mi se păruseră niciodată într-atît de hidoase, precum aici, în Oraşul Luminilor.

Abia-mi mai amintesc cum am fost obligat să cobor din trăsură, cum am înaintat poticnindu-mă pe caldarîm, în timp ce el mă împingea spre uşile teatrului. Unde ne aflam? Ce era clădirea aceasta enormă? Eram oare pe boulevard du Temple? Apoi am coborît în beciul acela oribil, ticsit cu talouri, copiind cele mai sîngeroase scene imaginate de Goya, Brueghel şi Bosch.

Eram înfometat, zăceam pe pardoseala unei celule din cărămidă şi nu mai eram în stare nici măcar să-l blestem.

Bezna era plină de vuietul omnibuzelor şi tramvaielor, străpunsă cînd şi cînd de scrîşnetul metalic al roţilor.

La un moment dat, bîjbîind prin întuneric, am desco­perit trupul unei victime. Victima murise, însă. Sîngele-i era rece, greţos. Cea mai proastă hrană din cîte există. Zăceam prăvălit peste cadavrul ţeapăn, sugînd ce mai rămăsese de supt.

Apoi şi-a făcut apariţia Armand, încremenit în penumbră, imaculat în veşmintele-i de in alb şi lînă neagră. Vorbea cu glas scăzut despre Louis şi Claudia. Avea să aibă loc un soi de proces. A îngenuncheat lîngă mine, uitînd pentru o vreme să-şi joace rolul de om, de tînăr gentilom, aşezîndu-se aici, în locul acesta împuţit şi umed.

― Vei spune celorlalţi ce mi-ai spus şi mie, că ea a făcut-o.

Ceilalţi, cei noi, pe care nu-i cunoşteam, s-au ivit, pe rînd, în pragul uşii, pentru a mă privi.

― Faceţi-i rost de nişte haine curate, a poruncit Armand. Mîna lui se odihnea acum pe umărul meu. Seniorul nostru pierdut trebuie să arate bine, a adăugat mai tîrziu. Aşa arăta odinioară.

Au izbucnit în rîs cînd i-am implorat să mă lase să vorbesc cu Eleni, Félix sau Laurent. Nu cunoşteau aceste nume. Gabrielle... nu însemna nimic pentru ei.

Dar unde era Marius? Cîte ţări, fluvii şi munţi se întindeau între noi? Putea oare să audă şi să vadă ce se petrecea aici?

Deasupra, în teatru, publicul, asemeni unei turme de oi într-un ţarc, lărmuia, tropăind pe trepte şi pe podelele de lemn.

Visam c-aş fi evadat de acolo, întorcîndu-mă la Louisiana şi lăsînd timpul să-şi ducă la bun sfîrşit opera sa inevitabilă. Visam să mă întorc în ţărînă, visam la răco­area ei, pe care o cunoscusem, pentru scurtă vreme, la Cairo. Visam că eram din nou împreună cu Louis şi Claudia, care se transformase în chip miraculos într-o femeie superbă şi-mi spunea, rîzînd: "Vezi, acesta e moti­vul pentru care am venit în Europa, ca să descopăr asta!"

Mă temeam că n-avea să mă lase niciodată să plec, că aveam să fiu înmormîntat asemeni însetaţilor de sub Cimitirul Inocenţilor. Mi-era teamă că făcusem o greşeală fatală. Scînceam şi plîngeam, încercam să-l văd pe Armand. Apoi mi-am dat seama că Armand nici măcar nu se afla lîngă mine. Dacă fusese cumva aici, atunci, cu siguranţă, plecase de îndată. Avusesem năluciri.

O victimă, o victimă caldă...

― Dă-mi-o, te implor!

Armand mi-a răspuns:

― Vei spune ceea ce ţi-am spus eu.

Era acolo un tribunal întreg de monştri, demoni cu chipuri albe, aruncîndu-mi în faţă tot soiul de acuzaţii. Louis pleda cu disperare în glas, în vreme ce Claudia mă privea mută, iar eu spuneam: da, ea e cea care mi-a făcut-o. Da, apoi îl blestemam pe Armand care mă arunca din nou în beznă, cu chipul său inocent mai radios ca niciodată.

― Te-ai descurcat bine, Lestat! Te-ai descurcat de minune.

Ce făcusem oare? Depusesem mărturie împotriva acelora care încălcaseră vechile legi? Urlam, cerînd să-l vadă pe Louis. Apoi sorbeam sîngele în întuneric, sînge viu, sîngele unei victime, dar nu era sîngele tămăduitor, era doar sînge.

ERAM din nou în trăsură, ploua. Traversam cîmpia. Apoi am urcat sus, tot mai sus, pînă pe acoperişul vechiu­lui turn. Ţineam în mîini rochia galbenă a Claudiei. O văzusem într-un cotlon îngust şi umed, acolo unde soarele o pîrjolise.

― Răspîndiţi cenuşa! le-am spus.

Dar nimeni nu s-a clintit pentru a-mi da ascultare. Rochiţa sfîşiată, plină de sînge, zăcea pe podeaua pivniţei. Acum o ţineam în mînă.

― Vor risipi cenuşa, nu-i aşa?

― Ai vrut dreptate, nu-i aşa? m-a întrebat Armand.

Mantia lungă de lînă neagră îi înfăşura trupul bătut de vînt, iar chipul îi era întunecat de puterea unei victime recente.

Ce căuta aici dreptatea? De ce ţineam în mînă rochiţa aceea?

Am privit în zare de pe meterezele lui Magnus şi-am descoperit că oraşul mă ajunsese din urmă. Îşi întinsese braţele sale lungi, îmbrăţişînd turnul, iar aerul putea a fum industrial.

Armand încremenise lîngă balustrada de piatră şi mă privea şi, dintr-o dată, mi s-a părut că era la fel de tînăr precum fusese Claudia. Asigură-te că au trăit destul înainte ca tu să le dăruieşti sîngele tău; şi niciodată, în veci, nu crea un vampir la fel de tînăr precum Armand. În clipa morţii, ea nu scosese nici un cuvînt. Îi privise pe cei din jur de parc-ar fi fost nişte uriaşi bolborosind într-o limbă necu­noscută.

Ochii lui Armand erau roşii.

― Louis... Unde se află acum? am îngăimat. Nu l-au ucis. L-am văzut. A ieşit afară, în ploaie...

― S-au dus după el, mi-a răspuns Armand. L-au distrus deja.

Un mincinos, cu chip de băiat din corul bisericii.

Opreşte-i, trebuie să o faci! Dacă mai e încă timp... A clătinat din cap. De ce nu-i poţi opri? De ce-ai făcut toate astea, procesul, totul, ce-ţi pasă ţie de ce mi-au făcut ei mie?

― S-a sfîrşit.

Prin şuierul vîntului, a răzbătut larma unei sirene. Pierdusem trenul gîndului. Îl pierdusem... Nu mai voiam să mă întorc. Louis, întoarce-te la mine.

― N-ai de gînd să mă ajuţi, nu-i aşa?

Disperare.

S-a plecat înainte şi chipul i s-a transformat precum odinioară, de parcă furia dinăuntru l-ar fi topit.

― Tu, care ne-ai scos la lumină pe afişele vulgare din boulevard du Temple, tu, care ai făcut din noi subiect de bîrfe şi conversaţii de budoar.

― Dar, eu n-am... Ştii prea bine că eu... Ţi-o jur... Nu eu am fost acela!

― Tu, care ne-ai scos secretele la lumina rampei, tu, cel chipeş şi mereu elegant, marchizul cu mănuşi albe, strigoiul cu mantie roşie!

― Eşti nebun, dacă mă învinuieşti doar pe mine de toate acestea. N-ai dreptul, am insistat, dar mă bîlbîiam atît de tare, încît nici eu însumi nu-mi mai înţelegeam propriile cuvinte.

Vocea lui ţîşnea ca o limbă despicată de şarpe.

― Aveam paradisul nostru acolo, sub cimitir. Aveam o credinţă şi un ţel. Tu ne-ai scos de acolo, cu spada-ţi cea înflăcărată! Şi ce ne-a mai rămas acum? Răspunde-mi! Nimic, doar iubirea pe care ne-o purtăm unul celuilalt! Dar ce-nseamnă ea pentru nişte creaturi cum sîntem noi?

― Nu, nu e adevărat, totul fusese deja pus în mişcare. N-ai înţeles nimic. N-ai înţeles niciodată nimic.

El însă nu mă asculta. Iar asta nici nu mai conta. S-a apropiat şi, asemeni unui fulger negru, mîna lui s-a întins, iar capul mi-a fost azvîrlit pe spate, şi am văzut cerul şi Parisul întorcîndu-se cu susul în jos.

Cădeam, rostogolindu-mă prin aer.

Am coborît mereu mai jos, trecînd prin dreptul feres­trelor turnului, pînă cînd aleea pietruită mi-a venit în întîmpinare şi fiecare oscior al trupului meu s-a frînt sub învelişul subţire al pielii mele supranaturale.

2
Au trecut doi ani, pînă m-am înzdrăvenit îndeajuns pentru a urca la bordul unui vas, către Louisiana. Eram încă zdrobit şi plin de cicatrice. Trebuia însă să părăsesc Europa, unde nu mă ajunsese nici o şoaptă a pierdutei Gabrielle ori vreun gînd al măreţului şi puternicului Marius care, cu siguranţă, mă judecase şi mă azvîrlise-n uitare.

Trebuia să mă întorc acasă. Acasă însemna pentru mine New Orléans, acolo unde era cald şi florile nu înce­tau niciodată a înflori, acolo unde, în ciuda veşnicei mele nevoi de bani, mai stăpîneam încă vreo douăsprezece case vechi şi pustii, avînd coloane putrezite şi albe, şi verande coşcovite, pe sub care aş fi putut bîntui.

Mi-am petrecut ultimii ani ai veacului al nouăspreze­celea izolat în bătrînul Garden District, la numai o stradă distanţă de Cimitirul Lafayette, în cea mai frumoasă dintre casele mele, umbrită de stejari falnici.

Citeam, la lumina unei candele sau a unei lămpi cu petrol, toate cărţile care-mi cădeau în mînă. Mă simţeam adesea precum Gabrielle, închisă în camera ei de la castel, cu excepţia faptului că aici nu se afla nici un fel de mobi­lier. Mormanele de cărţi se înălţau pînă în tavan în fiecare odaie, atunci cînd mă hotăram să o părăsesc, mutîndu-mă în următoarea. Din cînd în cînd, îmi adunam puterile şi pătrundeam în cîte o bibliotecă sau librărie, pentru a-mi procura cărţi noi. Ieşeam însă din ce în ce mai rar. Mă abonasem la tot soiul de reviste. Îmi făcusem provizii de lumînări şi bidoane cu petrol.

Nu-mi amintesc de venirea veacului al douăzecilea, căci totul devenise mai urît şi mai cenuşiu, iar frumuseţea pe care o cunoscusem în veacul al optsprezecelea părea, mai mult decît oricînd, o născocire fantezistă. Burghezii conduceau lumea acum, slujindu-se de principii nemiloase şi dispreţuind senzualitatea şi excesele atît de dragi vechiului regim.

Viziunile şi gîndurile mele deveneau din ce în ce mai neguroase. De-acum nu mai vînam oameni. Iar un vampir nu poate trăi fără sînge omenesc, fără moarte de om. Îmi duceam traiul de pe o zi pe alta, pîndind în grădină animalele din cartier, cîini vagabonzi şi pisici. Iar atunci cînd acestea nu se lăsau prinse cu uşurinţă, îmi rămîneau rozătoarele ― şobolani cenuşii şi graşi, cu cozi lungi ― pe care le atrăgeam precum cîntăreţul din flaut, din poveste.

Într-o noapte, m-am aventurat într-o călătorie mai lungă, pînă într-o sală părăginită de pe chei, ce purta numele de Happy Hour. Voiam să văd noua invenţie, imaginile mişcătoare şi mute. Mă înfăşurasem într-un palton şi îmi acoperisem faţa cu o eşarfă. Purtam mănuşi, spre a-mi ascunde mîinile scheletice. Vederea cerului la vreme de zi, chiar şi într-un film imperfect, ca acesta, m-a înspăimîntat. Mi s-a părut însă că nuanţele jalnice de negru şi alb se potriveau de minune cu această epocă lipsită de culoare.

Nu mă gîndeam la semenii mei, nemuritorii. Şi totuşi, din vreme-n vreme, cîte un vampir îşi făcea apariţia: novici orfani care dăduseră peste vizuina mea ori pribegi porniţi în căutarea legendarului Lestat, implorîndu-mă să le dezvălui taine şi să le dau putere. Intruziunile de soiul acesta mi se păreau dezgustătoare.


Yüklə 3,45 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   39   40   41   42   43   44   45   46   47




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin