Vampirul Lestat

― Luaţi-o înainte, domnule, pînă cînd mă voi îmbrăca. Se află pe Île Saint-Louis, a treia uşă la dreapta apartamentului domnului Nicolas. Porniţi chiar acum.

L-am privit, descumpănit. Nici măcar nu-l vedeam. O vedeam numai pe ea. Peste mai puţin de un ceas, avea să răsară soarele, iar eu aveam nevoie de trei sferturi de oră pentru a mă întoarce în turnul meu.

― Mîine... mîine, la căderea nopţii, am şoptit.

― Dar, domnule, nu m-aţi înţeles! Mama dumnea­voastră nu va putea porni niciodată către Italia. A făcut această ultimă călătorie cu speranţa că v-ar putea vedea pentru ultima oară.

Cum nu-i răspundeam, m-a apucat de reverul hainei şi a vrut să mă zgîlţîie. Nu-l mai văzusem în asemenea stare.

Nu mai eram decît un copil, pe care trebuia să îl readucă la realitate, cu picioarele pe pămînt.

― Am închiriat pentru ea acest apartament, a conti­nuat el, am angajat infirmiere şi pe cei mai buni medici, aşa cum aţi fi dorit şi dumneavoastră. Dar ei nu mai pot face mare lucru. Doar dorinţa de a vă reîntîlni îi mai prelungeşte viaţa. Doreşte să vă vadă înainte de a închide ochii pentru totdeauna. Aşa că uitaţi că e tîrziu şi daţi fuga s-o vedeţi. Oricît de puternică i-ar fi voinţa, nu poate să facă minuni.

Nu eram în stare să-i răspund. Eram incapabil să mai gîndesc coerent. M-am ridicat şi m-am îndreptat spre ieşire, avîndu-l pe avocat pe urmele mele.

― Du-te la ea, chiar acum, i-am poruncit. Spune-i că voi fi lîngă ea mîine, de cum se va lăsa noaptea.

A clătinat din cap. Era furios şi scîrbit. A încercat să îmi întoarcă spatele, dar l-am împiedicat.

― Pleacă în clipa asta, fără să mai pierzi un minut, Roget! am insistat. Rămîi la căpătîiul ei toată ziua, pricepi, şi ai grijă să aştepte... să-mi aştepte sosirea. Dacă aţipeşte, vegheaz-o. Dacă ţi se pare că se stinge, trezeşte-o şi vorbeşte-i. Dar n-o lăsa să moară înainte de sosirea mea!

PARTEA A TREIA

CUMINECĂTURĂ PENTRU MARCHIZĂ

1
DUPĂ EXPRESIA utilizată de noi, vampirii, sînt, cum s-ar zice, un matinal. Ies din mormînt de îndată ce soarele coboară sub linia orizontului, cînd cerul e încă brăzdat de nuanţe de roşu. Mulţi alţi vampiri aşteaptă să se întunece complet, aşa că eu le sînt, în mod clar, supe­rior din acest punct de vedere. De asemenea, ei sînt nevoiţi să se întoarcă în sarcofage cu mai bine de o oră înaintea mea.

În noaptea următoare, am pornit, aşadar, spre Paris, pe cînd cerul era încă învăpăiat. Mă îmbrăcasem îngrijit, încă înainte de a mă întinde în sarcofag, astfel încît am sărit pe cal de îndată ce m-am trezit şi am luat-o la goană spre vest, înspre capitală.

Urcînd în galop podul ce ducea pe insula Saint-Louis, mi se părea că întregul oraş căzuse pradă unui incendiu, într-atît de puternică şi de înspăimîntătoare mi se arăta lumina amurgului.

Nu voiam să mă gîndesc la scena care urma să se petreacă, nici la felul în care aveam să-i ascund mamei adevărul. Ştiam însă că trebuia să o văd, să o strîng în braţe şi să rămîn în preajma ei atît cît avea să fie posi­bil. Nu reuşeam să-mi închipui moartea ei. Mă purtam poate asemeni simplilor muritori, convins că, dacă a­veam să-i îndeplinesc ultima dorinţă, aveam să fiu în stare, Dumnezeu ştie cum, să-mi controlez groaza provo­cată de dispariţia ei.

Am ajuns lîngă casa de pe chei pe cînd amurgul smulgea luminii ultima picătură de sînge. Era o clădire foarte elegantă. Roget îmi ascultase ordinul, astfel încît un valet mă aştepta la poartă pentru a-mi arăta drumul. Cînd am intrat, în hol se aflau două servitoare şi o infirmieră.

― Domnul de Lenfent e lîngă ea, domnule, mi-a spus infirmiera. A ţinut morţiş să se îmbrace înainte de sosirea dumneavoastră. S-a aşezat lîngă fereastră ca să privească turnurile catedralei şi v-a văzut trecînd podul.

― Lăsaţi o singură lumînare aprinsă, am poruncit. Şi rugaţi-l pe domnul de Lenfent, ca şi pe avocatul meu, să ne lase singuri.

Roget şi-a făcut în curînd apariţia, urmat, la scurt timp, de către Nicolas. Şi el se primenise, de dragul ei. Era îmbrăcat în catifea roşie, strălucitoare, cu dantele superb lucrate şi mănuşi albe. Recentele sale beţii îl slăbi­seră, era palid, dar asta nu făcea decît să îi sporească frumuseţea. Cînd privirile ni s-au încrucişat şi năduful lui a răbufnit, am simţit cum inima-mi era pîrjolită.

― Doamna marchiză a fost ceva mai vitează astăzi, domnule, mi-a spus Roget; a continuat însă să piardă mult sînge. Medicul afirmă că nu...

S-a oprit, aruncînd o privire spre cameră. Gîndul lui mi s-a dezvăluit, limpede: nu va trece noaptea.

― Domnule, trebuie să o convingeţi să se culce din nou.

― La ce bun? am şoptit cu glas mohorît. Poate doreşte să moară la fereastră. De ce am împiedica-o?

― Domnule! m-a admonestat Roget pe un ton rugător.

Aş fi vrut să-i spun să plece şi să-l ia cu sine şi pe Nicki.

Am aruncat o privire spre încăperea vecină. Simţeam cum în mine se schimba ceva.

Nu eram în stare să mă mişc ori să vorbesc. Ea era acolo şi era, într-adevăr, pe moarte.

Toate zgomotele mărunte ale apartamentului se amestecau într-un bîzîit înfundat, continuu. Prin uşa dublă se zărea o cameră foarte drăguţă: un pat alb, cu decoraţiuni aurii, draperii aurite la ferestrele prin care desluşeam cerul nopţii, pe care încă mai întîrziau cîţiva norişori roşiatici. Dar acest lux pe care mă grăbisem să i-l ofer avea ceva oribil în sine acum, cînd ea trăgea să moară. M-am întrebat dacă o exaspera sau o făcea să rîdă.

A apărut medicul, apoi infirmiera a venit să-mi spună că nu mai rămăsese decît o singură lumînare, aşa cum poruncisem. Mirosul de medicamente îşi disputa întîietatea cu un parfum de trandafiri, şi atunci mi-am dat seama că auzeam gîndurile mamei.

Mintea ei emitea o vibraţie mohorîtă, în vreme ce ea aştepta lîngă fereastră şi întregu-i trup, în ciuda comodităţii fotoliului în care se aşezase şi a păturii cu care fusese aco­perită, o făcea să sufere într-un chip de nesuportat.

La ce se gîndea, dincolo de nebuneasca-i nerăbdare? Lestat, Lestat, Lestat, asta auzeam, desigur. Aş vrea ca durerea să se înteţească, fiindcă numai atunci cînd ea devine cumplită îmi doresc să mor. Astfel, nu mi-ar mai fi frică să dispar.

― Domnule, mi s-a adresat medicul, nu vrea să chemăm preotul.

― Nu... nu mă miră acest lucru...

Întorsese capul spre uşă. Dacă nu intram, s-ar fi ridi­cat, pentru a-mi veni în întîmpinare.

Mi se părea că n-am să mă pot urni, dar, totuşi, am trecut pe lîngă medic şi infirmieră, am intrat în încăpere şi am tras uşa în urma mea.

Un parfum de sînge.

Şedea, în lumina palidă, violetă, care pătrundea pe fereastră, îmbrăcată somptuos, cu o rochie de tafta albastru-închis. Îşi ţinea o mînă pe genunchi, iar cealaltă pe spătarul fotoliului. Pletele-i dese şi blonde erau ridicate deasupra urechilor.

Vreme de-o clipă, mi s-a părut că redevenisem copil. Cît era de frumoasă! Nici timpul şi nici boala nu altera­seră perfecta simetrie a trăsăturilor ori splendoarea părului de aur. M-am simţit cuprins de o fericire sfîşietoare, caldă iluzie că eram din nou muritor, din nou nevinovat, în preajma ei. În siguranţă...

Nu mai exista nici moarte, nici groază; eram doar noi doi în camera ei, iar ea avea să mă cuprindă în braţe.

M-am oprit lîngă ea. Şi-a ridicat ochii plini de lacrimi. Corsetul o strîngea prea tare, iar pielea de pe gîtul şi mîinile ei era atît de transparentă, încît nu suportam să o privesc. De jur împrejurul ochilor, carnea-i părea lovită. Simţeam moartea în pieptul ei. Putregaiul. Cu toate acestea, radia de fericire şi îmi aparţinea. Era aşa cum fusese dintotdeauna; i-am spus-o, pe tăcute: Eşti la fel de răpi­toare ca în primele mele amintiri cînd, îmbrăcată cu cele mai elegante veşminte, mă luai pe genunchi, în trăsura noastră, atunci cînd mergeam la biserică.

Şi, în acea clipă stranie, cînd încercam să-i arăt cît de mult o iubeam, mi-am dat seama că şi ea mă auzea şi îmi răspundea că mă iubeşte din toată inima.

Răspundea la o întrebare pe care nici măcar nu o pusesem. Era conştientă de importanţa ei; privirea-i era limpede, împăcată.

Dacă îşi dăduse cumva seama cît de insolită era această conversaţie fără cuvinte, nu lăsa să se întrevadă. Cu sigu­ranţă, nu înţelegea întru totul... Fără îndoială, îmi simţise pur şi simplu, pe deplin, dragostea.

― Vino aici, vreau să te văd aşa cum eşti acum! mi-a spus.

Singura lumînare ce rămăsese aprinsă era pusă pe pervazul ferestrei. Am stins-o cu un gest intenţionat. I-am văzut sprîncenele blonde încruntîndu-se uşor şi ochii albaştri mărindu-şi pupilele, în vreme ce examina brocartul superb al hainei mele, dantela spumoasă şi mînerul bătut cu pietre scumpe al săbiei.

― De ce nu vrei să te văd? a întrebat ea. Doar pentru asta am venit la Paris. Aprinde lumînarea.

Dar în vocea ei nu se afla nici o urmă de severitate. Eram alături de ea, şi asta îi era de-ajuns.

Am îngenuncheat lîngă ea. Aveam intenţia să-i spun că trebuie să plece în Italia împreună cu Nicki dar, înainte ca eu să apuc a pronunţa măcar un singur cuvînt, mi-a declarat, pe un ton hotărît:

― E prea tîrziu, dragul meu. N-aş putea duce la capăt o asemenea călătorie. Mă voi opri aici.

Un spasm de durere a întrerupt-o, apăsîndu-i pieptul, iar pentru a mi-l ascunde, a încercat să-şi şteargă orice expresie de pe chip. Asta îi dădea o înfăţişare de fetiţă; am simţit din nou boala care o măcina, plămînii ei ferfeniţiţi, cheagurile de sînge.

Panica îi răvăşea mintea. Ar fi vrut să-mi urle că îi e frică. Să mă implore să o strîng în braţe şi să rămîn cu ea, deoarece, după cum am descoperit cu surprindere, se temea să aş putea să o refuz. Mă credea prea tînăr şi prea fluşturatec pentru a înţelege aşa ceva.

Sufeream ca un martir.

Fără să-mi dau seama, m-am îndepărtat de ea, traversînd încăperea. În minte mi se întipăreau detalii idioate: nim­fele care se hîrjoneau pe tavanul pictat, clanţele din bronz aurit şi stalactitele de ceară topită care se scurgeau din lumînări, ce mă ispiteau să le rup şi să le frămînt între degete. Locul era de-a dreptul hidos. Ura ea oare această încăpere? Regreta zidurile goale de piatră de acasă?

M-am întors ca să o privesc: o siluetă elegantă, spriji­nindu-se de pervazul ferestrei. Dincolo de ea, cerul se întunecase, iar luminile trăsurilor care treceau în răstim­puri făceau să-i strălucească blînd, din vreme în vreme, triunghiul subţire al chipului.

― Deci nu poţi să îmi vorbeşti? a murmurat ea. Nu-mi poţi spune cum s-a întîmplat? Ne-ai dăruit atîta fericire, tuturor. Simplul act al vorbirii era de-ajuns pentru a o face să sufere cumplit. Spune-mi, ce-ai mai făcut?

Mă pregăteam să o înşel, să creez în juru-mi, cu toate mijloacele de care dispuneam, o aură de satisfacţie. I-aş fi spus minciuni de muritor cu îndemînarea mea de nemuritor. Mi-aş fi măsurat fiecare cuvinţel, ca istorisirea mea să pară perfect adevărată. Dar s-a petrecut un fenomen straniu.

Tăcerea n-a durat mai mult de o secundă, dar am simţit cum ceva se schimba în mine. O alunecare înspăimîntătoare. Ca un fulger, am întrevăzut o posibili­tate teribilă, imensă şi, pe dată, fără să şovăi, m-am hotărît.

Hotărîrea mea nu era susţinută de nici o intenţie anume, de nici un plan, de nici un cuvînt. Dacă atunci cineva m-ar fi întrebat, în privinţa ei, aş fi negat. Ba chiar aş fi strigat: "Nu, niciodată! Ce vă-nchipuiţi? Mă credeţi un monstru?... " Cu toate acestea, alegerea fusese făcută.

Mama căzuse din nou pradă spaimei şi durerii, însă, în ciuda suferinţei, s-a ridicat în picioare.

Am văzut pătura alunecîndu-i la picioare. Ştiam că se îndrepta spre mine şi că ar fi trebuit să o opresc, dar n-am făcut-o. I-am văzut mîinile întinzîndu-se spre mine, însă, brusc, s-a retras, de parc-ar fi fost dusă de un suflu puternic. S-a dat înapoi, împleticindu-se şi s-a prăbuşit dincolo de fotoliu, lîngă perete. S-a calmat însă imediat, cu preţul unui efort supraomenesc al voinţei. Pe chipul ei nu se citea spaima, deşi inima-i bătea să-i spargă pieptul. Părea mai degrabă mirată.

Dacă-n minte i se frămînta vreun gînd, l-am uitat. Am înaintat spre ea, cu paşi la fel de hotărîţi cum se îndrep­tase ea spre mine. Cîntărindu-i fiecare reacţie, am ajuns lîngă ea înainte să se dea înapoi. Îmi privea fix pielea şi ochii. Deodată, a întins mîna, atingîndu-mă.

― Tu nu eşti viu! Acesta a fost gîndul ei cumplit, pe care mi l-a adresat, pe tăcute. Te-ai schimbat în altceva, dar NU MAI EŞTI VIU.

I-am spus, cu blîndeţe, că nu, nu era adevărat. I-am transmis un torent rece de imagini, o succesiune de frînturi din noua mea existenţă. Fragmente, eşantioane din viaţa nocturnă a Parisului, sentimentul de-a fi o lamă ce des­pică în tăcere lumea.

A suspinat. Suferinţa se strînsese ca un pumn deasupra ei, scoţîndu-şi la iveală ghearele. A înghiţit în sec, strîngînd din buze pentru a birui durerea, aţintind asupra mea o privire fierbinte. Acum ştia că nu comunica prin senzaţii, ci prin gînduri.

― Cum, aşadar? a întrebat.

I-am istorisit fiecare etapă a periplului meu: fereastra sfărîmată prin care mă răpise monstrul fantomatic zărit la teatru, turnul şi schimbul nostru de sînge. I-am dezvăluit cripta în care dormeam şi comoara pe care o ascundea, bîntuirile mele, puterile şi, mai ales, natura setei care mă mîna. Gustul sîngelui, contactul cu el; felul în care toate pasiunile, toate poftele se ascuţeau în această dorinţă, împlinită numai atunci cînd ucideam pentru a-mi astîmpăra setea.

Durerea o măcina, dar încetase s-o mai simtă. Întreaga-i sensibilitate i se concentrase în priviri. Nu am avut de gînd să-i dezvălui toate acestea, dar mi-am dat seama că o luasem de mînă şi mă aşezasem în aşa fel, încît lumina trăsurilor care treceau pe stradă să îmi cadă, din plin, pe chip.

Fără să o scap din ochi, am apucat sfeşnicul de argint aşezat pe pervaz şi am început să încovoi, încet, metalul.

Lumînările au căzut pe podea.

A dat ochii peste cap. A căzut pe spate, agăţîndu-se cu mîna stîngă de aşternutul patului, iar sîngele i-a ţîşnit printre buze.

Am scăpat din mînă bucata de metal răsucit. Am privit-o, fără să clipesc, cum se luptă cu durerea, ştergîndu-şi neîndemînatică gura cu cearşaful, ca un beţiv după ce a vomitat. Apoi s-a lăsat să alunece pe pardo­seală, nemaifiind în stare să se ţină pe picioare.

M-am aplecat asupră-i pentru a o vedea mai bine, dar suferinţa ei din acele clipe nu însemna nimic în compa­raţie cu jurămîntul pe care am început să îl pronunţ. Fără să vorbesc, desigur; era aceeaşi enunţare tăcută, mai puter­nică decît cuvintele: Vrei să vii cu mine acum? VREI SĂ VII CU MINE, ACUM?

Nu îţi ascund nimic, nici ignoranţa mea, nici spaima şi nici riscul de a nu reuşi. Nu ştiu nici măcar dacă voi fi în stare să ofer mai mult de o dată darul întunecat şi nici preţul pe care va trebui să-l plătesc, dar sînt gata să îmi asum acest risc pentru tine, îl vom descoperi împreună, oricît de mare ar fi grozăvia misterului acestuia, aşa cum eu însumi am descoperit, de unul singur, toate celelalte.

Din întreaga ei fiinţă, a răspuns DA.

― Da! a strigat cu glas tare, cu o voce păstoasă. Ochii-i erau închişi şi îşi legăna capul: Da!

M-am aplecat, sărutîndu-i buzele însîngerate. Un tremur fulgerător mi-a străbătut membrele şi setea mea a ţîşnit, încercînd să o transforme într-o simplă bucată de carne. Mi-am petrecut braţele sub trupul ei fragil şi am ridicat-o; am purtat-o spre fereastră, cu părul plutindu-i unduios în urmă. Sîngele-i a izbucnit din nou din adîncul pieptului, dar asta nu mai avea nici o importanţă.

Toate amintirile pe care le-am avut despre viaţa noastră comună ne înconjurau, ţesîndu-şi linţoliul şi izolîndu-ne de restul lumii; poemele dulci şi cîntecele copilăriei, mirosul ei, învăluindu-mă; vocea ei, alinîndu-mi plînsul, apoi ura mea faţă de ea şi nevoia de a o şti aproape; dispariţia ei, dincolo de miile de uşi închise, dincolo de răspunsuri, apoi groaza pe care mi-o stîrnea, complexitatea ei, indiferenţa şi puterea-i greu de cuprins în cuvinte.

Purtată de acest curent, s-a ivit setea care, în loc să întunece amintirile, le-a intensificat, pînă cînd cea pe care o strîngeam în braţe a devenit, sub apăsarea degetelor şi buzelor mele, o creatură din carne şi sînge, mamă şi amantă în acelaşi timp, obiect al tuturor dorinţelor mele. Mi-am înfipt colţii în gîtul ei. Am simţit-o înţepenind şi sufocîndu-se, şi gura mi s-a deschis lacomă, pentru a primi valul fierbinte de îndată ce acesta a ieşit la suprafaţă.

Inima şi sufletul i s-au despicat în două. Nu mai avea vîrstă. Conştiinţa mi se întuneca, clătinîndu-se, acum nu mai exista mama, nu mai exista teroare şi nici nevoi meschine; ea era ceea ce era: Gabrielle.

Întreaga ei viaţă i-a sărit în apărare, anii de suferinţă, singurătatea la care fusese condamnată în acele uriaşe încăperi goale şi umede, cărţile care o consolau, copiii care o devorau, abandonînd-o apoi, durerea şi boala, ultimul ei duşman, care se prefăcuse a-i fi prieten, promiţîndu-i eliberarea. Dincolo de cuvinte şi imagini, pulsul secret al patimei sale, nebunia ei aparentă, refuzul de a ceda disperării.

Gemeam aplecat peste sînul ei, la fiecare înghiţitură de sînge, încît mi se părea că îngîn un cîntec în ritmul bătăilor inimii ei. Dar aceasta din urmă îşi încetinea, de-a­cum, cadenţa. Moartea venea, iar ea lupta din răsputeri pentru a o respinge. Cu un ultim efort de voinţă, am dat-o la o parte, continuînd însă să o sprijin.

Eram aproape sătul. Setea mea însă îi rîvnea inima. Setea mea nu ştia ce înseamnă alchimia sentimentelor. Fără să-i dau drumul din braţe, cu gura căscată, cu ochii sticlind, o ţineam la distanţă, cît mai departe posibil, de parcă în mine s-ar fi aflat două fiinţe, una care încerca să o îndepărteze şi una care ar fi vrut să o lipească de mine.

Ochii ei larg deschişi păreau orbi. În aceste momente, se afla într-un alt univers, dincolo de suferinţă, în care nu exista decît blîndeţe şi înţelegere. Deodată am auzit-o ros­tindu-mi numele. Mi-am dus încheietura mîinii drepte la gură şi mi-am sfîşiat vena, ducîndu-mi apoi braţul înspre buzele ei Ea nu s-a mişcat însă cînd sîngele meu i-a stropit buzele.

― Bea, mamă! am strigat, apăsîndu-mi braţul pe gura ei, însă metamorfoza începuse deja.

Buzele-i au fremătat şi s-au închis, lacome, deasupra încheieturii mele; o durere bruscă mi-a străbătut fulgerător întreaga fiinţă, împresurîndu-mi inima.

Trupul mamei s-a întins crispat, mîna ei stîngă mi-a cuprins încheietura atunci cînd prima înghiţitură i-a coborît în gîtlej. Durerea sporea întruna, eram gata să urlu; mi se părea că o văd, metal topit parcurgîndu-mi toate venele, strecurîndu-se în fiecare fibră a fiecărui muşchi. Dar nu era decît mama, care aspira, sugea, îşi lua îndărăt sîngele pe care îl băusem din gîtul ei. Acum stătea în picioare, cu capul abia sprijinit pe pieptul meu. M-a cuprins o moleşeală stranie, brăzdată la fiecare înghiţitură a ei de fiori fier­binţi; inima-mi bătea, gata să explodeze, sporindu-mi, cu fiecare bătaie, suferinţa şi, în acelaşi timp, hrănind-o.

Ea aspira din ce în ce mai violent; mîna ei mă strîngea ca o menghină, corpul ei se rigidiza. Îmi venea să îmi smulg braţul din strînsoare, dar nu doream să o fac; cînd n-am mai putut să mă ţin pe picioare, ea m-a sprijinit. Mă clătinam şi mi se părea că încăperea se învîrte cu mine, dar ea îşi continua treaba şi tăcerea ne învăluia din toate părţile. Apoi, fără convingere, lipsit de voinţă, am împins-o departe de mine.

S-a împleticit şi a încremenit lîngă fereastră, apăsîndu-şi gura cu degetele-i lungi. Înainte să mă prăbuşesc într-un fotoliu din apropiere, i-am contemplat, vreme de o secundă, faţa palidă, formele noi ce umpleau taftaua de un albastru întunecat şi ochii care străluceau ca două globuri de cristal, înrobind lumina.

Ca un prostovan de muritor, cred că am şoptit: "Mamă", după care am închis ochii.

2
ERAM aşezat în fotoliu. Mi s-a părut că am dormit o veşnicie. Credeam că sînt acasă, în castelul tatălui meu. Am căutat din priviri vătraiul şi cîinii, întrebîndu-mă dacă mai rămăsese vreo gură de vin şi, chiar atunci, am zărit ornamentele aurite de-a lungul ferestrelor şi spatele catedralei Notre-Dame profilîndu-se, în depărtare, pe cerul înstelat, şi am văzut-o. Eram la Paris şi aveam să trăim veşnic. Ţinea ceva în mînă. Un sfeşnic şi un amnar. Stătea în picioare şi gesturile ei erau extrem de vioaie. Cînd a reuşit să obţină o scînteie, a aprins lumînările una cîte una. Flăcăruile s-au înălţat, florile pictate pe pereţi au tîşnit în sus, spre tavan, iar nimfele de acolo s-au agitat o clipă.

Stătea în faţa mea, cu sfeşnicul aşezat în dreapta ei. Faţa-i albă era cu totul netedă. Cearcănele din jurul ochilor dispăruseră fără urmă, ca de altfel şi micile imperfecţiuni şi riduri de care-mi aduceam aminte. Acum era perfectă.

Pleoapele mai păstraseră un uşor pliu de piele în plus, dînd parcă mai mult farmec simetriei triunghiulare a chipului ei. Buzele-i erau de un roz dulce. Părea la fel de delicată ca un diamant în care se joacă lumina.

Am închis ochii, apoi i-am redeschis: nu era o iluzie, aşa cum nici tăcerea ei nu era un miraj.

Îşi regăsise formele împlinite ale unei tinere femei, rotunjimile pieptului bombau taftaua albastră, rozul cald al pielii părea că se datorează unui subtil joc de lumini, iar pletele îi păreau vii. Străluceau în ele atîtea nuanţe, încît fiecare fir de păr părea diferit de celelalte, miliarde de fire de o fineţe extremă, care se legănau în jurul acelui chip angelic.

Pe grumazul fin nu se zărea nici o zgîrietură, nici măcar un rid.

Mai rămăsese de împlinit un ultim act de curaj: s-o privesc în ochi. Să-mi cufund privirile de vampir în cele ale unuia dintre semenii mei, pentru prima oară de la dispariţia lui Magnus?

Se pare că mi-a scăpat un sunet, căci ea a reacţionat. Gabrielle era singurul nume pe care i-l puteam acorda de acum înainte.

― Gabrielle, i-am spus şi mi s-a părut că o surprind surîzînd.

Mi-am aruncat privirile spre propria-mi încheietură. Nici urmă de rană, dar setea mă chinuia îngrozitor. Mi-am ridicat iarăşi ochii spre ea şi am zărit un rictus, datorat cu siguranţă foamei, deformîndu-i trăsăturile. Expresia de pe chipul ei, stranie şi grea de sensuri, părea a-mi spune: "Ei, nu înţelegi?"

Dar ea nici nu a clipit. Se înstăpînise tăcerea. Desigur, exista frumuseţea ochilor ei, aţintiţi asupra mea şi poate iubirea pe care o ghiceam, unul faţă de celălalt, dar în rest a urmat tăcerea. Eram incapabil să o destram. Îşi ferea oare mintea de contactul cu mine? Am întrebat-o, fără cuvinte, dar ea nu părea a mă auzi.

― Acum! a spus, iar glasul ei m-a surprins.

Vocea îi era mai blîndă, mai sonoră decît fusese înainte. Pentru o clipă, am fost din nou în Auvergne: ningea şi ea îmi cînta un cîntec ale cărui ecouri se propagau ca într-o peşteră imensă. Nu, toate acestea se sfîrşiseră demult. A continuat:

― Lasă... Toate acestea au trecut, repede ― acum! S-a apropiat şi m-a luat de mînă: Priveşte-te în oglindă! a şoptit.

Îi dădusem mai mult sînge decît luasem. Eram golit de sînge. Cu atît mai mult cu cît nu mă hrănisem nici înainte de a fi venit aici.

Eram atît de absorbit de sonoritatea acestor silabe, de impresia ninsorii, de amintirea cîntecului ei, încît mi-a trebuit o vreme ca să reacţionez. I-am privit degetele, care se împleteau cu ale mele. Carnea noastră era la fel. M-am ridicat din fotoliu, apucîndu-i ambele mîini, apoi i-am atins braţele şi obrajii. Ceea ce trebuia să se împlinească, se împlinise, iar eu eram încă în viaţă! Acum, ea era alături de mine. Trecuse graniţa îngrozitoarei mele singurătăţi, venindu-mi alături, şi nu mă gîndeam decît să o iau în braţe, s-o strivesc, îmbrăţişînd-o, şi să nu o mai las nicio­dată să plece.

Am ridicat-o de la podea şi-am început să mă învîrtesc asemeni unui titirez. Şi-a lăsat capul pe spate şi a izbucnit într-un hohot de rîs, care a crescut ameninţător, aşa că i-am astupat gura cu mîna.

― Vocea ta e în stare, acum, să spargă toate geamu­rile din încăpere, i-am şoptit.