Vampirul Lestat

Se pare că, în acel moment, o forţă oarecare a emanat dinspre Gabrielle, căci s-au dat înapoi atunci cînd ea şi-a întors privirile către ei, încleştîndu-şi mîna pe mînerul sabiei.

― Opreşte-te şi înfruntă-i! mi-a spus, în şoaptă. Sînt înspăimîntaţi.

Apoi am auzit-o înjurînd printre dinţi. Ieşind din umbra Casei Domnului, alţi şase demoni se avîntaseră către noi, cu trupurile lor scheletice abia ascunse de zdrenţe, cu pletele în vînt, scoţînd urlete înfiorătoare. Îi încurajau pe ceilalţi. Reaua voinţă sporea în jurul nostru.

Calul a cabrat, era cît pe ce să cădem. Ei îi dădeau porunci contrare alor mele.

Apucînd-o de mijloc pe Gabrielle, am descălecat şi am luat-o la fugă către porţile catedralei Nôtre-Dame.

Un vacarm înfiorător, cu accente batjocoritoare, mi-a ajuns la urechi: strigăte, gemete, ameninţări.

― Nu veţi îndrăzni, nu veţi îndrăzni!

Intenţiile lor ticăloase ne-au lovit precum căldura unui cuptor încins, în vreme ce porneau pe urmele noastre; mîinile lor încercau să-mi apuce vîrful săbiei sau haina.

Aveam să mă conving dacă judecasem sau nu corect, de îndată ce aveam să ajungem în catedrală. Am făcut un ultim efort, împingînd-o pe Gabrielle înainte, astfel încît ne-am strecurat împreună pe poarta sfîntului edificiu, trecînd pragul şi prăbuşindu-ne pe lespezile de marmură din interior.

A urmat o serie de urlete, mai înspăimîntătoare ca niciodată, apoi o tăcere de moarte, de parcă întreaga haită ar fi fost lovită de trăznet.

M-am ridicat pe dată, rîzînd foarte tare, dar n-aveam de gînd să rămîn lîngă intrare pentru a-i asculta. Gabrielle a sărit şi ea în picioare şi m-a tras spre interiorul întune­cat al naosului, pînă lîngă lumînările mari de lîngă altar. Am găsit un colţişor mai întunecos, pustiu, lîngă o capelă micuţă şi am căzut amîndoi în genunchi.

― Exact precum lupii aceia blestemaţi! Ne aşteptau.

― Ssst! Taci măcar o vreme, mi-a şoptit, agăţîndu-se de haina mea. Altfel, simt că inima mea nemuritoare are să se facă ţăndări!

9
DUPĂ un timp destul de îndelungat, am simţit-o încordîndu-se. Privea spre intrare.

― Nu te gîndi la Nicolas, a zis. Ei aşteaptă şi ascultă. Aud tot ceea ce gîndim.

― Dar ei? La ce se gîndesc?

I-am simţit concentrarea maximă.

Am strîns-o la piept, cu privirile îndreptate spre raza de lumină argintie ce răzbătea prin crăpătura de la intrare. Acum îi auzeam şi eu, mereu aceeaşi vibraţie.

M-am simţit deodată cuprins de un sentiment imens de împăcare, aproape senzual prin forţa lui. Mi se părea că ar trebui să cedez, că era o prostie încăpăţînarea de a mai opune rezistenţă. Totul avea să se rezolve dacă accep­tam să ne predăm. Nu aveau să-l ucidă pe Nicolas, care se afla în puterea lor.

L-am văzut în mîinile lor, l-am auzit urlînd, în vreme ce îi smulgeau braţele. Mi-am înăbuşit strigătul cu mîna, pentru a nu atrage atenţia muritorilor ce ne înconjurau.

Gabrielle şi-a pus degetul pe buzele mele.

― Nu e decît o ameninţare, pe care n-au pus-o în aplicare, mi-a şoptit. Nu te mai gîndi la asta.

― Deci e încă în viaţă?

― Se pare că asta încearcă să ne spună. Ascultă!

Din nou sentimentul de împăcare, acea invitaţie ― căci aşa ceva se dorea a fi ― de a ne alătura lor, acea voce care părea că spune: Ieşiţi din biserică, predaţi-vă, n-o să vă facem nici un rău.

M-am ridicat, întorcîndu-mă spre uşă. Gabrielle m-a imitat, îngrijorată. Mi se părea că nici nu îndrăzneşte să-mi vorbească.

Minţiţi, le-am spus. Nu aveţi nici o putere asupra noastră! Sfidarea se strecura prin uşa întredeschisă. Să ne predăm? De ce am face-o? Aici, în biserică, sîntem în siguranţă; ne putem ascunde în mormintele subpămîntene, ne putem adăpa din grumazul credincioşilor, fără să-i ucidem, cu atâta grijă, încît nimeni nu ne-ar descoperi .Ce veţi face atunci voi, care nu puteţi trece de poartă? Şi, la urma urmei, pot eu să fiu sigur că îl aveţi într-adevăr pe Nicolas? Aduceţi-l în prag, vreau să-l văd.

În mintea lui Gabrielle domnea haosul. Acum mă privea neliniştită, fără să-şi dea seama ce spuneam, dar pe ei îi auzea limpede, spre deosebire de mine, cînd le transmi­team mesajul.

Emanaţia lor era acum mai slabă, dar nu încetase. Continuau să ne propună un armistiţiu; vorbeau chiar de extaz şi reunire. Îşi regăsiseră senzualitatea şi frumuseţea.

― Sînteţi cu toţii nişte ticăloşi mizerabili, am oftat, îndeajuns de tare, pentru a mă face auzit de Gabrielle. Arătaţi-mi-l pe Nicolas.

Vibraţia a devenit mai stridentă, dublată de o tăcere adîncă, de parcă nu mai rămăseseră decît una sau două voci.

Gabrielle s-a încruntat.

Dintr-o dată s-a făcut tăcere. Afară, în faţa bisericii, nu se mai aflau acum decît muritori, luptînd împotriva vîntului dezlănţuit. N-aş fi crezut că se vor retrage. Cum îl mai puteam salva acum pe Nicki?

M-a cuprins oboseala, eram într-o stare cumplită de iritare. Ridicol, mi-am spus, eu nu disper niciodată! Lupt pînă la capăt, indiferent de consecinţe. Întotdeauna. L-am revăzut pe Magnus sărind în flăcări, cu chipul schimonosit de o grimasă hidoasă, înainte ca vîlvătaia să îl înghită. Aceea să fi fost disperarea?

Gîndul m-a îngrozit, m-a paralizat, aşa cum mi se întîmplase cînd asistasem la actul în sine. Aveam ciudata impresie că mi se vorbea despre Magnus, că acesta fusese motivul pentru care mă gîndisem la el!

― Nu asculta, i-am spus lui Gabrielle. Se joacă cu gîndurile noastre.

Dar ochii mei, aţintiţi pe deasupra capului ei, spre intrare, au văzut apărînd o formă scundă. Era silueta unui băiat tînăr, nu cea a unui bărbat.

Mi-aş fi dorit ca acela să fi fost Nicolas, dar mi-am dat curînd seama că nu putea să fie el. Silueta aceea era mai scundă şi mai lată în umeri. Creatura aceea nu era umană.

Nu purta un costum contemporan, ci o tunică graţioasă, strînsă în talie cu un brîu, în picioare avea încălţări care îi îmbrăcau strimt forma perfectă a piciorului. Mînecile largi îi atîrnau pe lîngă trup. Costumul era la fel cu al lui Magnus.

Cel care îl purta era însă un copilandru. Avea plete buclate şi înainta, cu spatele drept, în lumina argintie a bisericii. A şovăit vreme de o clipă, părînd că admira bolţile înalte. Apoi a traversat naosul înspre noi. Păşea pe lespezi fără să scoată nici un sunet.

În lumina candelelor, am văzut că tunica lui de catifea neagră, odinioară superbă, era acum roasă de timp şi îmbibată cu murdărie. Chipul îi era de un alb strălucitor, de o perfecţiune rară. Un Cupidon pictat de Caravaggio, seducător şi eteric totodată. Părul îi era acaju, iar ochii negri, întunecaţi.

Am cuprins-o în braţe pe Gabrielle, surprins, mai presus de orice, de felul în care ne privea această creatură. A studiat, atent, fiecare detaliu al nostru, apoi a întins mîna parcă mîngîind piatra micului altar. L-a privit ţintă, a examinat crucifixul, icoanele, apoi şi-a întors iar privi­rile spre noi.

Se afla la numai cîţiva paşi de noi şi expresia lui de o blîndeţe dojenitoare s-a modificat sublim. Vocea pe care o mai auzisem a izvorît din această creatură, cerîndu-ne încă o dată să cedăm, să ne predăm. Noi trei eram făcuţi pentru a ne iubi.

Somaţia sa, exprimată în locul în care ne aflam, avea ceva naiv în ea.

M-am opus din instinct. Am simţit cum ochii-mi devin opaci, de parcă mi-ar fi fost zidite ferestrele gîndirii. Totuşi, un elan irezistibil mă atrăgea spre el, îmi doream mai mult decît orice altceva să îl urmez şi să mă las condus de el. Pentru mine, constituia un mister la fel de mare precum Magnus. Mai mult chiar, era frumos, de o frumuseţe inefabilă, şi părea că posedă o complexitate şi o profunzime infinită, pe care nu le desluşisem la Magnus.

Mă apăsa angoasa vieţii mele nemuritoare. Mi-a spus:

Vino la mine, căci doar eu şi semenii mei putem pune capăt singurătăţii tale.

Cuvintele sale au făcut să răbufnească în mine o tristeţe ce nu putuse pînă atunci să fie exprimată. Am simţit un nod în gît, un nod mic şi rigid, acolo unde ar fi trebuit să mi se formeze vocea. Dar am rezistat.

Nu sînt singur, sîntem doi, i-am răspuns, strîngînd mîna lui Gabrielle. Apoi l-am întrebat: Unde e Nicolas? şi m-am agăţat de întrebarea aceasta, fără să mai văd, fără să mai aud nimic.

El şi-a umezit buzele, ca un om de rînd. În tăcere, s-a apropiat de noi şi ne-a privit pe fiecare în parte. Apoi, cu o voce omenească, a spus:

― Magnus. Intonaţia era neutră, mîngîietoare. S-a aruncat în flăcări, aşa cum ai spus?

― N-am spus asta, i-am răspuns. Accentul omenesc al propriului meu glas m-a surprins. Ştiam că vorbea de gîndurile mele de adineauri. E adevărat, am continuat. S-a aruncat în flăcări.

La urma urmei, de ce n-aş fi răspuns sincer celor care mă întrebau? Am încercat să pătrund în mintea lui, dar, dîndu-şi seama de intenţiile mele, mi-a transmis cîteva imagini atît de ciudate, încît am fost gata să scot un ţipăt de surprindere.

Ce am văzut, oare, în acea străfulgerare care a durat o clipă?

Habar nu am. Un soi de paradis în care vampirii beau seva florilor grele de sînge care atîrnau din copaci.

M-a cuprins un val de scîrbă. Aveam impresia că se strecurase în visele mele secrete, ca un duh rău.

A încetat brusc, lovit de dezgustul meu. Nu-mi prevă­zuse reacţia. Nu prevăzuse o atare... O atare forţă?

Da, şi părea să îmi transmită acest lucru aproape cu politeţe.

Am răspuns curtoaziei sale trasmiţîndu-i imaginea sălii din turn în care stătusem cu Magnus. Mi-am amintit cuvintele acestuia înainte să sară în flăcări. I-am dezvăluit totul.

A încuviinţat şi, aflînd care fuseseră ultimele cuvinte ale lui Magnus, expresia de pe chipul lui s-a schimbat. Dar nu mi-a dezvăluit nimic despre el însuşi.

Dimpotrivă, spre surprinderea mea, s-a întors şi a privit spre altarul cel mare. A trecut pe lîngă noi, întorcîndu-ne spatele, ca şi cum n-ar fi avut de ce să se teamă, de parcă ne-ar fi uitat.

A înaintat spre culoarul central, dar mersul lui nu avea nimic omenesc. Trecea atît de repede dintr-un colţ umbrit în altul, încît părea că dispare şi reapare succesiv. Nu-l vedeam niciodată în plină lumină şi era de ajuns ca vreunul dintre credincioşii care îşi vedeau de ale lor în catedrală să întoarcă privirile după el, ca să se facă pe dată nevăzut.

Îndemînarea lui, căci altfel nu aş putea-o numi, m-a încîntat. Curios să văd dacă eram în stare să fac şi eu la fel, l-am urmat înspre loja corului. Ne-a urmat şi Gabrielle fără să facă nici un zgomot.

Era chiar mai uşor decît crezusem, însă, cu toate acestea, vizitatorul nostru a fost în chip vădit surprins să ne găsească alături de el.

Descoperirea uimirii sale, mi-a revelat marea lui slăbi­ciune, orgoliul. Se simţea umilit de faptul că reuşisem să-l urmărim cu atîta uşurinţă, ascunzîndu-i total gîndurile noastre. Mai mult chiar, cînd a înţeles că îi percepusem orgoliul, printr-o revelaţie fulgurantă, furia lui s-a dublat.

Gabrielle a scos un mic sunet dispreţuitor. Vreme de o clipă, ochii lui i-au adresat un fulger vibrant, o comuni­care din care eu eram exclus. Părea perplex. Totodată, căzuse pradă unei lupte interioare mai feroce, pe care am încercat să o înţeleg. Contempla altarul, credincioşii din biserică, efigiile atotputernicului şi ale Sfintei Fecioare. Părea un tînăr zeu; lumina se juca pe albeaţa aspră a chi­pului său inocent. Şi-a petrecut braţul pe după mijlocul meu, pe sub mantia pe care o purtam. Atingerea lui era atît de stranie, de blîndă şi de seducătoare, iar frumuseţea lui de un farmec atît de aparte, încît nu m-am dat înapoi. Şi-a pus celălalt braţ pe după mijlocul lui Gabrielle. Mi se părea că admiram doi îngeri, unul lîngă altul.

Trebuie să veniţi, a zis.

― De ce am face-o? Şi încotro? a întrebat Gabrielle.

Am simţit o apăsare cumplită. A încercat să mă urnească împotriva voinţei mele. Nu a reuşit însă. Gabrielle s-a încruntat, întorcîndu-se spre el. A fost din nou stupefiat, scos din minţi şi deloc în stare să ne ascundă acest lucru.

Aşadar, ne subestimase atît forţa fizică, cît şi cea mintală. Interesant.

― Trebuie să plecăm, ne-a spus, desfăşurîndu-şi întreaga putere a voinţei, pe care o percepeam însă prea limpede, pentru a mă lăsa prins în capcană. Ieşiţi afară, adepţii mei n-au să vă facă nici un rău.

― Ne minţi, i-am replicat. Ţi-ai împrăştiat adepţii şi ai vrea să ieşim înainte ca ei să se întoarcă şi să te vadă ieşind din biserică.

Mi-am pus mîna pe pieptul lui şi am încercat să îl împing. Părea la fel de puternic ca şi Magnus. Am refuzat să mă las impresionat.

― De ce vrei ca ei să vadă asta? am şoptit, scrutîndu-l.

În el s-a produs atunci o schimbare atroce, izbitoare. Aspectul lui angelic s-a risipit, ochii i s-au mărit, iar gura i s-a schimonosit, consternată. Întreg trupul lui a devenit diform şi s-ar fi zis că încerca din răsputeri să nu scrîş­nească din dinţi şi să nu îşi încleşteze pumnii.

Gabrielle s-a dat la o parte. Am început să rîd. Nu era întocmai ceea ce îmi doream să fac, dar nu m-am putut abţine. Era ceva înfiorător şi teribil de caraghios totodată.

Iluzia, dacă fusese o iluzie, a încetat pe dată, iar el a redevenit ceea ce fusese înainte. Am văzut reapărînd expresia sublimă de mai înainte. Un val constant de gînduri mi-a dat de înţeles că eram infinit mai puternic decît bănuise el. Cu toate acestea, ceilalţi s-ar fi speriat, văzîndu-l ieşind din biserică, deci trebuia să ieşim înainte de întoarcerea lor.

― Iarăşi minciuni, mi-a şoptit Gabrielle.

Ştiam acum că mîndria lui nu era în stare să ierte. Dumnezeu să îl aibă în pază pe Nicolas, dacă nu reuşeam să ducem de nas această creatură.

Întorcîndu-i spatele, am luat-o de mînă pe Gabrielle şi am apucat-o pe culoarul central în direcţia uşilor de la in­trare. Tovarăşa mea, palidă şi încordată, mi-a adresat o privire întrebătoare.

― Răbdare, i-am şoptit.

M-am întors, pentru a-l privi pe adversarul nostru, care rămăsese pe loc, lîngă altar. Mi s-a părut oribil, respingător, ca un strigoi hidos.

Ajungînd în vestibul, i-am somat pe tăcute, din toate puterile mele, pe ceilalţi demoni, să se întoarcă. Le-am spus că, dacă voiau, puteau să intre chiar şi în biserică; n-aveau să păţească nimic. Însuşi şeful lor se afla acum, viu şi nevătămat, lîngă altarul cel mare.

Gabrielle şi-a unit voinţa cu a mea şi am repetat frazele la unison.

L-am simţit, deodată, repezindu-se spre noi, apoi a dispărut. S-a materializat dintr-o dată alături de mine şi m-a apucat de braţe, trimiţînd-o de-a rostogolul pe Gabrielle. A încercat să mă ridice ca să mă poată azvîrli afară, pe uşa deschisă. Dar m-am luptat cu el. Agăţîndu-mă cu disperare de amintirea lui Magnus şi de felul ciudat în care se mişca acesta, asemeni adversarului meu, l-am aruncat cît am putut de departe, prin aer. A căzut şi s-a lovit de un zid.

Muritorii au început să se agite. Vedeau mişcări confuze şi auzeau zgomote stranii. Dar creatura dispăruse, iar eu şi Gabrielle nu ne deosebeam prin nimic de ceilalţi tineri care se rugau în umbra bisericii.

Inamicul nostru şi-a făcut din nou apariţia, aruncîndu-se înspre mine ca o săgeată. Am făcut un pas lateral. A tre­cut pe lîngă mine şi s-a repezit înainte, prăbuşindu-se pe lespezile pardoselii, la vreo douăzeci de picioare distanţă. A ridicat spre mine doi ochi plini de o teroare res­pectuoasă. Părul lui lung, buclat, de culoare acaju, atîrna, zburlit. În contrast cu dulcea nevinovăţie a figurii sale, voinţa lui poruncitoare se prăvălea asupra mea, încercînd să mă convingă că eram o creatură slabă, imperfectă şi proastă, că adepţii lui aveau să mă facă bucăţele de cum aveau să sosească şi aveau să îl prăjească pe iubitul meu muritor la foc mic, lăsîndu-l să se perpelească în chinuri groaznice.

Am rîs pe înfundate. Părea o secvenţă din acele groteşti bătălii din comedia dell'arte.

Gabrielle ne privea pe rînd, fără să scoată o vorbă.

Mi-am trimis din nou mesajul către restul trupei, iar de astă dată, i-am auzit răspunzînd, întrebînd la rîndul lor.

― Intraţi în biserică, m-am încăpăţînat să repet.

Şeful lor s-a ridicat şi s-a repezit la mine, nebun de furie. Gabrielle şi cu mine l-am prins în aceeaşi clipă şi l-am imobilizat.

Vreme de un moment înspăimîntător, dar, din fericire, scurt, a încercat să-şi înfigă colţii în gîtul meu, holbîndu-şi ochii. L-am trimis din nou de-a berbeleacul. Apoi s-a făcut nevăzut.

Ceilalţi se apropiau.

― Şeful vostru e aici, în catedrală, veniţi să-l vedeţi! am reluat eu. Oricare dintre voi poate intra. Nu există nici o primejdie!

Am auzit-o pe Gabrielle ţipînd, în chip de avertis­ment. Prea tîrziu. A apărut ca din pămînt, chiar în faţa mea, şi m-a lovit în falcă. Mi-am pierdut echilibrul şi, înainte să am timp să mi-l recapăt, m-a împins, cu un brînci violent, afară, prin uşa întredeschisă, pe caldarîmul pieţei.

PARTEA A PATRA

COPIII ÎNTUNERICULUI

1
NU VEDEAM decît ploaia, dar îi auzeam împrejurul meu. Mai ales pe el, poruncind.

― Ăştia doi n-au nici o putere, le-a spus, exprimîn­du-se prin gînduri de o simplitate ciudată, de parcă s-ar fi adresat unor copii ai străzii. Puneţi mîna pe ei!

― Lestat, abandonează lupta! mi-a strigat Gabrielle. N-are nici un rost să o mai prelungim.

Ştiam că avea dreptate, dar nu cedasem niciodată în faţa nimănui. Trăgînd-o după mine, am luat-o la fugă spre pod.

Goneam prin forfota de oameni şi trăsuri, dar ceilalţi cîştigau teren, alergînd atît de repede, încît un ochi de muritor de abia i-ar fi putut distinge. Acum nu se mai temeau de noi.

Vînătoarea s-a sfîrşit pe străduţele înguste de pe malul drept.

Am văzut apărînd de peste tot chipuri palide, de heru­vimi diabolici şi, cînd am încercat să-mi scot spada, zeci de mîini m-au imobilizat. N-am lăsat să-mi scape arma, dar nu i-am putut împiedica să mă ridice în braţe şi nici să o prindă, în acelaşi fel, şi pe Gabrielle.

O vîlvătaie de imagini atroce m-a informat că ne duceau spre Cimitirul Inocenţilor, aflat undeva pe-aproape. Zăream de-acum strălucirea focurilor care ardeau în fiecare noapte în duhoarea gropilor comune, ale căror miasme greţoase ar fi trebuit să le împrăştie.

Agăţat de gîtul lui Gabrielle, am urlat că nu puteam să suport mirosul de putregai, dar ei continuau să ne poarte, iute, prin bezna fără sfîrşit. Curînd, am depăşit grilajul intrării şi am trecut de galeriile de marmură albă.

― Mirosul ăsta ar trebui să vă dezguste şi pe voi, am urlat, zvîrcolindu-mă. De ce trăiţi printre morţi, de vreme ce vă hrăniţi cu sîngele celor vii?

Repulsia pe care mi-o stîrnise cimitirul era atît de mare, încît mai că mă împiedica să vorbesc şi chiar să lupt. Eram împresuraţi de cadavre în curs de descompunere.

În vreme ce ne îndreptam spre capătul cel mai întune­cat al cimitirului, urmînd a pătrunde într-o criptă imensă, mi-am dat seama că duhoarea nu le plăcea nici lor. Totuşi, îşi deschideau gurile şi plămînii în faţa ei, de parcă ar fi vrut să o devoreze. Lîngă mine, Gabrielle tremura.

Trecînd de încă un grilaj, ne-am afundat sub pămînt, pe nişte trepte de pămînt bătătorit, luminate slab, cu torţe.

Duhoarea sporea, părînd că izvorăşte din pereţi, întorcîndu-mi capul, am vomat un firicel subţire de sînge stacojiu.

― Cum puteţi să trăiţi printre morminte? am reluat furios. De ce vă supuneţi voi înşivă, de bună voie, la chinurile iadului?

― Linişte! a şuierat către mine un vampir-femelă, ai cărei ochi străluceau, negri, de sub o claie de păr demnă de o vrăjitoare. Blasfematorule! Profanator blestemat!

― Nu-l lăsa pe diavol să se joace cu tine, frumoaso! am ironizat-o. Mă îndoiesc că se poartă mai bine cu tine decît Atotputernicul!

A rîs. Mai bine zis, a izbucnit în rîs, dar s-a oprit imediat, de parcă ar fi făcut ceva nepermis. Frumoasă întîlnire de familie ni se pregătea!

Ne-am cufundat tot mai adînc în măruntaiele pămîntului.

Lumina pîlpîindă a torţelor, lipăitul picioarelor goale, zdrenţele respingătoare atingîndu-mi faţa. Am zărit un craniu care rînjea, apoi încă unul, o grămadă întreagă, într-o firidă săpată în zid.

Am încercat să scap, dar vampirii m-au apucat şi mai strîns. Spectacolul crunt al mumiilor agăţate pe ziduri, în hainele lor putrezite, mi-a atras atenţia.

― Toate acestea sînt scîrboase! am strigat, scrîşnind din dinţi.

Coborîrea se sfîrşise, iar acum traversam nişte cata­combe vaste. În depărtare auzeam bubuitul înfundat şi rapid al unor tobe, iar drept înainte am zărit strălucirea unor făclii. Corul unor gemete lugubre se suprapunea peste alte ţipete, îndepărtate, dar de o tristeţe infinită. Deodată am simţit o senzaţie nouă.

Am ştiut că în apropiere se afla un muritor. Era Nicolas; era în viaţă şi îl auzeam, percepeam curentul cald şi vulnerabil al gîndurilor sale, amestecîndu-se cu parfumul lui. Mintea lui dezorientată era pradă unor frămîntări. Nu-mi dădeam seama dacă şi Gabrielle îl simţise.

Fără nici un avertisment prealabil, am fost trîntiţi pe jos, în praf, şi s-au dat cu toţii înapoi, îndepărtîndu-se de noi.

M-am ridicat imediat, ajutînd-o pe Gabrielle să facă la fel. Ne aflam sub o cupolă imensă, luminată foarte slab de trei făclii, care formau un triunghi în centrul căruia fuse­serăm aşezaţi noi.

În capătul opus al încăperii se înălţa o formă enormă, întunecată, care mirosea a lemn şi a răşină, a ţesătură udă, mucegăită, şi a om. Acolo se afla Nicolas.

Gabrielle, cu părul despletit, s-a lipit de mine, arun­cînd în jur priviri calme şi circumspecte.

De jur împrejurul nostru, se înălţau rugi, dar strigătele cele mai pătrunzătoare răzbăteau de sub pămînt. Mi-am dat seama că acolo erau îngropaţi vampiri care urlau, cerînd sînge, implorîndu-şi iertarea, rugîndu-se să fie eliberaţi ori chiar invocînd flăcările iadului. Larma pe care o făceau era la fel de înspăimîntătoare ca şi duho­rile ce ne împresurau.

Dinspre Nicki nu percepeam nici un gînd coerent. Înnebunise oare?

Ritmul tobelor era acum mai aproape, acoperit cînd şi cînd de lătrături imprevizibile. Mi se părea că tobele răsu­nau undeva în capul meu.

Am privit în jur. În jurul nostru se formase un cerc larg, şi am desluşit, printre vampiri, chipuri tinere şi bătrîne, bărbaţi şi femei, ba chiar şi un adolescent; cu toţii erau înveşmîntaţi în zdrenţe pe care jegul se întărise, iar lutul se uscase. Aveau picioarele goale şi părul le era încîlcit. Am văzut-o pe femeia cu care discutasem pe cînd cobo­ram scările; trupul ei de o frumuseţe răpitoare era ascuns de nişte ţoale respingător de murdare, iar ochii ei negri şi vioi străluceau ca două onixuri în vreme ce ne privea. Chipul îi era tot mînjit. Ceva mai în spate, doi vampiri loveau ritmic în tobe.

Pe tăcute, adunîndu-mi puterile, m-am străduit să îl aud pe Nicolas, fără să mă gîndesc la el. Mi-am jurat solemn: Încă nu ştiu cum, dar voi face în aşa fel, încît să scăpăm de-aici.

Ritmul tobelor a încetinit, adoptînd o cadenţă mai lentă, neplăcută. Fără să vreau, am simţit un nod în gît. Unul dintre cei ce purta o torţă s-a apropiat de mine.

Simţeam cum în ceilalţi excitarea sporea, o plăcere anticipată încercîndu-i atunci cînd vampirul a îndreptat flacăra spre mine.

I-am smuls făclia, răsucindu-i braţul, pînă cînd l-am făcut să cadă în genunchi. Cu o lovitură puternică de picior, l-am trimis de-a dura în praf. Cum ceilalţi schiţau gestul de a se repezi spre mine, am descris un cerc larg cu făclia în mînă, iar asta i-a făcut să dea înapoi.

Apoi, sfidîndu-i, am stins torţa, aruncînd-o jos. Au încremenit, cuprinşi de uimire. Avîntul lor părea a se mai fi domolit.

Nu am mai dat atenţie sarabandei insistente a tobelor. Demonii ne priveau ţintă fundele pantofilor, părul şi obrajii curaţi, cu o asemenea tristeţe, încît păreau ame­ninţători şi lacomi. Adolescentul, strîmbîndu-se de durere, a întins mîna să o atingă pe Gabrielle.

― Îndărăt! am strigat, iar el mi-a dat ascultare.

Acum ştiam că pentru ei, eram un obiect al curio­zităţii şi al invidiei, iar acesta era principalul nostru atuu.