Vampirul Lestat

― Tainele acestea existγ din negurile vremurilor, a continuat. Ξncγ din zorii omenirii, rasa noastrγ a bξntuit cetγώile oamenilor, hγituindu-i prin ξntuneric, dupγ cum ne porunceau Dumnezeu Ίi diavolul. Eram aleΊii Satanei Ίi, pentru a fi admiΊi ξn rξndurile noastre, muritorii trebuia sγ uceniceascγ, ξnfγptuind sute de crime ξnainte de a primi darul ξntunecat.

A venit mai aproape, şi lumina torţei i s-a oglindit în priviri.

― Ceilalţi muritori îi credeau morţi. Nu primeau decît o mică infuzie din sîngele nostru, pentru a putea îndura chinurile sicriului în aşteptarea venirii noastre. De-abia atunci le era acordat darul întunecat. Apoi erau din nou închişi ermetic în morminte, pînă cînd setea le dădea puterea de a sfărîma pereţii strîmtei lor închisori şi de a se elibera. Astfel, cunoşteau moartea. Înţelegeau moartea şi puterea răului, ieşind prin propriile puteri din morminte. Şi vai de cei slabi, de cei ce nu reuşeau să scape din groapă. Pentru ei, nu aveam nici o milă. Dar cei care se ridicau, ah, aceştia erau vampirii care colindau pămîntul, puşi la încercare, purificaţi, copii ai întunericu­lui, născuţi din sîngele unui novice, şi nu din vastele puteri ale unui maestru bătrîn, pentru ca timpul să le aducă înţe­lepciunea necesară, înainte ca ei să fie cu totul stăpîni pe darul întunecat. Le impuneam legile întunericului:

Să se întoarcă printre morţi, căci noi sîntem morţi, şi să revină mereu, pentru odihnă, în morminte. Să evite locu­rile unde stăpîneşte lumina şi să îşi atragă victimele departe de ceilalţi muritori, hărăzindu-le morţii în locuri păgîne, bîntuite. Să cinstească în veci puterea lui Dumne­zeu, crucea şi cele sfinte. Să nu pătrundă niciodată în Casa Domnului, de teamă ca nu cumva să fie loviţi de nepu­tinţă şi aruncaţi în abisul iadului, pentru a arde de-a pururi în focul lui veşnic.

A tăcut şi a privit-o pe bătrîna regină. Ceea ce a citit pe chipul ei l-a scos din minţi.

― Tu dispreţuieşti toate astea, i-a spus, aşa cum şi Magnus le dispreţuia! Asta era natura nebuniei sale şi la fel e şi nebunia ta, dar, crede-mă, cînd îţi spun, tu nu înţelegi deloc aceste taine! Le sfărîmi de parc-ar fi de sticlă, dar n-ai altă putere decît ignoranţa. Distrugi, şi-atît.

Ezita să mai continue şi, deodată, am auzit-o pe bătrîna regină cîntînd cu voce scăzută. Fredona încetişor, legănîndu-se, cu capul plecat, cu ochii pierduţi în gol. Redevenise frumoasă.

― De-acum, pentru copiii mei totul s-a sfîrşit, a mur­murat Armand. Totul s-a terminat, căci de-acum ei ştiu că pot înfrunta Legile, pot călca în picioare tot ceea ce ne unea, tot ceea ce dădea unor blestemaţi ca noi puterea de a îndura tainele care ne apărau. Iar tu îmi ceri mie o expli­caţie, mi-a mai spus, de parcă ar fi ceva inexplicabil! Tu, care consideri practicile întunecate drept un act de lăcomie neruşinată. Tu, care ai dat darul întunecat măruntaielor care ţi-au dat viaţă! La urma urmei, de ce nu i l-ai dăruit şi acestui lăutar blestemat, pe care îl venerezi de la distanţă în fiece noapte?

― Nu aşa spuneam eu? i-a cerut confirmarea bătrîna regină. N-am ştiut oare dintotdeauna că nu trebuie să ne temem de semnul crucii, de apa sfinţită şi nici măcar de sfînta împărtăşanie? Nici de vechile ritualuri, de tămîie, de flacăra candelelor, de rugăciunile rostite atunci cînd se crede că necuratul se ascunde în umbră, venit pentru a ne şopti...

― Tăcere! a cerut Armand, cu glas ostenit.

Era gata să-şi astupe urechile cu un gest ciudat de omenesc. Părea un băieţel, un copilaş pierdut. Cît de dife­rite sînt închisorile trupurilor noastre nemuritoare şi cît de bine ascund chipurile noastre veşnice realitatea sufle­telor noastre.

Văzînd că-şi întorcea din nou privirile spre mine, am crezut că aveam să asistăm din nou la oribila-i metamor­foză sau vom fi martorii unei violenţe de nestăpînit, pentru care m-am pregătit cît am putut de bine.

Dar el nu făcea decît să mă implore pe tăcute.

De ce s-au întîmplat toate astea? Vocea lui părea că se înneca atunci cînd repeta aceste cuvinte cu glas tare, stră-duindu-se să-şi domolească mînia.

― Tu să-mi explici! Tu, care ai puterea a zece vampiri şi curajul a toţi demonii din infern, tu, care calci lumea în picioare, înveşmîntat în brocart şi mătase! Lelio, actorul de la teatrul lui Renaud, care se dă în spectacol pe bule­varde! Spune-mi! Spune-mi de ce?!

― Este puterea lui Magnus, geniul lui Magnus! a spus bătrîna regină cu un surîs plin de nostalgie.

― Nu! Îţi spun, el nu depinde de nimeni. Nu cunoaşte nici o limită şi nici nu are de gînd să îşi impună vreuna. Dar de ce? S-a apropiat şi mai mult. De ce tu? Tu, care ai îndrăzneala de a parcurge străzile lor, de a le sfărîma zăvoarele, de a-i chema pe nume. Îi înşeli, îi îmbrăţişezi, le sugi sîngele la numai cîţiva paşi de locurile în care alţi muritori rîd şi dansează. Tu, care fugi de cimitire şi te ascunzi în criptele bisericilor. De ce tu? Smintit, arogant, neştiutor şi obraznic! Tu eşti cel care-mi datorează expli­caţii. Răspunde-mi!

Inima-mi bătea să se spargă. Obrajii îmi ardeau. Acum nu-mi mai era teamă de el, ci simţeam cum creşte în mine o furie enormă, ale cărei motivaţii nu le cunoşteam prea bine.

Dorisem să-i cunosc gîndurile şi iată ce-mi fusese dat s-ascult: o grămadă de superstiţii şi absurdităţi. Nu era nicidecum un spirit sublim, care ar fi înţeles tot ceea ce adepţii săi nu pricepeau. Nu debitase aceste aiureli doar aşa, ci credea în ele, ceea ce era de o mie de ori mai rău.

Acum înţelegeam foarte limpede ce era. Nici înger, nici demon, ci o sensibilitate făurită într-o perioadă de obscu­rantism, cînd omul se mai credea încă a fi centrul acestui mare univers pe care-l bîntuim, cînd părea că fiecare întrebare îşi poate găsi răspunsul. Era doar atît: un copil al vremurilor de demult, cînd vrăjitoarele dansau la lumina lunii, iar cavalerii fără de prihană biruiau dragoni. Un biet copil rătăcit, hoinărind prin catacombe, fără să înţeleagă nimic din acest veac. Poate că starea sa de nemuritor i se potrivea chiar mai bine decît îmi închipuisem.

Dar n-aveam timp să-i plîng de milă. Cei chinuiţi din adîncuri sufereau la porunca lui. Cei pe care îi alungase se puteau reîntoarce în orice clipă. Trebuia să găsesc un răspuns care să îl mulţumească. Adevărul nud nu era de ajuns, trebuia să-i fie prezentat într-o formă poetică, aşa cum ar fi făcut-o gînditorii din vechime, dinaintea epocii raţiunii.

― Vrei să-ţi răspund? am spus cu blîndeţe. În vreme ce-mi făceam ordine printre gînduri, ghiceam spaima lui Nicki şi avertismentele lui Gabrielle. Nu mă ocup de mistere şi nici nu sînt un pasionat al filozofiei, dar ceea ce s-a întîmplat este uşor de înţeles.

Mă privea cu o lăcomie stranie. Am continuat.

― De vreme ce te-nspăimîntă puterea lui Dumnezeu, sînt convins că nici învăţăturile bisericii nu-ţi sînt necu­noscute. Trebuie, deci, să ştii că înfăţişarea bunătăţii se schimbă o dată cu vremurile şi fiecare epocă îşi are sfinţii ei.

În chip evident, spusele mele erau o mîngîiere pentru auzul său.

― Odinioară, existau martiri şi mistici, capabili de cele mai extraordinare miracole. Dar, o dată cu schimba­rea lumii, se schimbau şi sfinţii. În ziua de azi, ei au luat chipul călugăriţelor şi al preoţilor; aceştia fac bine celor din jur, dar nu mai înfăptuiesc miracole. Mi se pare evident, deci, ca şi răul să urmeze aceeaşi cale. Şi el şi-a schimbat forma. Cîţi, dintre oameni, mai cred azi în rai şi în iad? Nu sînt interesaţi decît de filozofie şi de ştiinţă! Crezi că le pasă lor dacă nişte fantome palide bîntuie prin cimitire după căderea nopţii? Crezi că le pasă de cîteva crime în plus sau în minus? Nu cred nici în Dumnezeu şi nici în diavol.

Bătrîna regină a rîs, dar Armand a rămas cufundat în muţenie.

― Chiar şi terenul de vînătoare îţi va fi răpit în curînd, am urmat. Cimitirul acesta, în care vă ascundeţi, va fi demolat. Nici măcar osemintele strămoşilor tăi nu mai sînt sacre în acest veac al necredinţei.

Şocul spuselor mele i-a îmblînzit chipul. S-a cutremurat.

― Vor să distrugă Cimitirul Inocenţilor! Minţi...

― Nu mint niciodată, am spus cu dezinvoltură. În orice caz, nu-i mint pe cei pe care nu-i iubesc. Poporul Parisului s-a săturat de duhoarea gropilor comune. Nu le pasă de emblemele morţilor în măsura în care îţi pasă ţie. Peste cîţiva ani, acest loc va fi acoperit de pieţe, de străzi şi de case. Comerţul. Simţul practic. Aceasta e lumea veacului al optsprezecelea.

― Destul! Inocenţii există de cînd mă ştiu!

Chipul îi trăda descumpănirea, dar bătrîna regină rămăsese netulburată.

― Chiar nu-ţi dai seama? am murmurat. Trăim în alte vremuri, cărora li se cuvine o altă întrupare a răului. Şi această întrupare sînt eu. Sînt vampirul timpurilor moderne.

Nu prevăzuse o asemenea concluzie. Pentru întîia oară, ghiceam la el o strălucire de înţelegere, o străfulgerare de spaimă. Am schiţat un gest resemnat.

― Incidentul de astă-noapte, am spus cu prudenţă, din biserica satului a fost dintre cele mai vulgare, sînt de acord cu tine. Iar numărul executat de mine pe scena teatru­lui a fost chiar mai rău. Dar acestea sînt greşelile tinereţii şi ştiu că nu ele au iscat aversiunea ta faţă de mine. Uită-le o clipă şi încearcă să vezi frumuseţea şi puterile mele. Acesta este, deci, răul pe care îl încarnez eu. Străbat lumea ascunsă sub chipul unui om, sînt cel mai aprig din­tre demoni, monstrul cu chip de om.

Regina a rîs încet, melodios. Dinspre ea adia un vînticel cald, de dragoste. Armand însă nu radia decît suferinţă.

― Gîndeşte-te, Armand, am insistat cu blîndeţe. De ce oare ar trebui moartea să rămînă ascunsă în umbră? De ce ar aştepta afară? Mie mi se deschide orice alcov, orice sală de bal. Sînt însăşi Moartea, ce se preumblă, în vîrful picioarelor, pe culoarele caselor. Vorbeşti despre daruri întunecate; eu sînt cel care se foloseşte de aceste daruri. Sînt Moartea ce vine, înveşmîntată în mătase şi dantele, să sufle în lumînări. Sînt viermele din inima tran­dafirului.

Nicolas a gemut şi mi s-a părut că l-am auzit oftînd pe Armand.

― Nici un sanctuar nu e de-ajuns de sacru, pentru a-i adăposti pe necredincioşii care vor să distrugă Cimitirul Inocenţilor. Nici un zăvor nu va fi de-ajuns de trainic pentru a mă împiedica să ajung la ei.

M-a privit în tăcere, trist şi calm. Dar nu am citit în ochii lui nici mînie şi nici rea-voinţă. După un timp, a spus:

― Să-i vînezi fără milă, trăind printre ei, e o misiune nobilă. Dar tot nu m-ai înţeles.

― Cum adică? l-am întrebat.

― Nu poţi împărtăşi viaţa oamenilor la nesfîrşit, nu poţi să supravieţuieşti printre ei.

― Ba da, se poate, am protestat. Misterele vechimii au lăsat loc unor noi obiceiuri. Cine poate şti ce va ieşi de aici? Personajul tău nu are nimic romantic, în vreme ce al meu este cu totul romantic.

― Nimeni nu este îndeajuns de puternic, a declarat. Nu ştii despre ce vorbeşti, de-abia te-ai născut, eşti prea tînăr.

― Cu toate acestea, e destul de puternic, a intervenit bătrîna regină, gînditoare. La fel şi frumoasa lui însoţitoare! Sînt nişte demoni cu idei măreţe şi o inteligenţă fără margini.

― N-ai să poţi trăi printre oameni! a repetat Armand.

Vreme de o clipă, chipul lui a căpătat puţină culoare. Nu-mi mai era duşman, ci un bătrîn înţelept care încerca să mă convingă de un adevăr crucial. În acelaşi timp însă, semăna cu un copil care se ruga. Aceasta era de fapt esenţa lui, această dualitate, părinte şi copil, rugîndu-mă să-l ascult.

― De ce n-aş putea? Îţi repet: locul meu este printre oameni. Sîngele lor mă face nemuritor.

― Nemuritor, desigur... Dar tu n-ai început încă să înţelegi acest cuvînt. Pentru tine, e doar o vorbă...Gîndeşte-te la soarta creatorului tău. De ce s-a lăsat Magnus pradă flăcărilor? E un adevăr ştiut de noi de veacuri; dacă trăieşti printre oameni, trecerea anilor te va duce la nebunie. Să-i vezi pe ceilalţi îmbătrînind şi murind, imperii înălţîndu-se şi pierind, să pierzi tot ceea ce înţelegi şi iubeşti, cum ai putea suporta aşa ceva? Toate acestea te vor arunca în disperare şi delir. Doar propria ta rasă, nemuritoare, te poate apăra, te poate mîntui.

A tăcut brusc, uimit că vorbise despre mîntuire. Ecourile cuvintelor sale se stingeau sub tavanul boltit al vastei încăperi.

― Armand, i-a spus bătrîna regină, cu glasu-i cîntat, nebunia poate oricînd pune stăpînire pe cei mai în vîrstă dintre noi, fie că se ţin de vechile tradiţii, fie că le abando­nează. Am respectat vechile obiceiuri la fel de bine ca şi tine, şi totuşi sînt nebună, nu-i aşa? Poate că asta se dato­rează şi faptului că nu m-am abătut niciodată de la reguli!

A clătinat din cap furios. Fără să-i dea atenţie, ea s-a apropiat de mine.

― Aşadar, Magnus nu ţi-a spus chiar nimic, copile? Emana o putere imensă. În vreme ce ceilalţi bîntuiau prin aceste locuri, a continuat, am traversat de una singură cîmpia şi l-am căutat pe Magnus. Am urcat în camera lui şi, împreună, am dat ocol turnului, avînd drept unici spec­tatori stelele.

Mîna i s-a crispat pe bărbia mea.

― Magnus ştia o mulţime de lucruri. Dacă eşti îndea­juns de puternic, nu de nebunie trebuie să te temi. Vampirii care îşi părăsesc clanul, pentru a trăi printre oameni, trebuie să înfrunte o osîndă grea înainte de a înnebuni. Căci, inevitabil, ei ajung să-i iubească pe muri­tori! Sfîrşesc prin a înţelege totul, din dragoste.

― Dă-mi drumul, i-am spus, cu blîndeţe, dar privirea ei mă ţintuia locului.

― De-a lungul vremii, ei ajung să-i cunoască pe muri­tori mai bine decît se cunosc ei înşişi, a continuat, fără să se lase impresionată. În cele din urmă, vine o vreme cînd nu mai vor să ucidă, să provoace suferinţă, şi doar nebu­nia sau moartea le mai pot alina chinul. Asta e soarta care îi aşteaptă pe cei bătrîni, aşa mi-a descris-o Magnus. Magnus, care a pierit chiar în acest fel.

Spunînd acestea, mi-a dat, în sfîrşit, drumul.

― Nu cred nimic din ce mi-ai spus, am şuierat. Pretinzi că Magnus îi iubea pe muritori?

― Bineînţeles că nu mă crezi, a răspuns, cu un zîmbet ironic.

Nici Armand nu dădea semne că ar fi înţeles-o.

― Deocamdată, cuvintele mele nu au nici un sens pentru tine, ai însă la dispoziţie o veşnicie pentru a le înţelege.

Şi hohotele ei de rîs au umplut cupola încăperii, părînd că vor să pîrjolească stînca din care era clădită aceasta.

― Nu, e o minciună, o simplificare hidoasă! am strigat. Simţeam cum pulsul îmi bătea cu putere în tîmple şi în ochi. Ideea aceasta despre dragoste e un concept născut din imbecilitate morală!

Mi-am lipit ambele mîini de tîmple. Simţeam o durere cumplită, care-mi întuneca vederea, accentuîndu-mi amintirele despre donjonul lui Magnus, despre muritorii întemniţaţi acolo, împreună cu cadavrele celor ce fuseseră condamnaţi înaintea lor la acea hrubă îngrozitoare.

Suferinţa mea îl tortura, se pare, pe Armand, la fel de crunt precum rîsul bătrînei regine, care continua să se reverse, nestăvilit. A întins mîinile spre mine, dar nu a cutezat să mă atingă.

Toată încîntarea şi durerea din ultimele luni s-au unit în mine. Mi-era teamă că aveam să-ncep a răcni, aşa cum făcusem în acea noapte de pomină, pe scena lui Renaud. Senzaţia m-a îngrozit.

― Lestat! mi-a şoptit Gabrielle.

― Să-i iubesc pe muritori? am repetat, privind spre bătrîna regină. Ţi-a trebuit, pentru asta, trei sute de ani? Dar eu i-am iubit încă din prima noapte în care i-am strîns la piept. Bîndu-le viaţa şi moartea. Îi iubesc.Dumnezeule mare, dar nu e asta chiar esenţa darului întu­necat? Vocea mea crescuse dincolo de orice măsură. Cum sînteţi oare alcătuiţi voi, de nu-i iubiţi? Ce fel de fiinţe scîrboase veţi fi fiind, dacă această însuşire de a simţi constituie suma înţelepciunii voastre?

M-am retras privind cu ochii rătăciţi mormîntul gigan­tic, ce mi se părea a fi doar o închipuire.

― Vă pierdeţi, aşadar, minţile, cu practicile voastre întunecate, cu ritualurile şi cu zidirea novicilor în mor­minte? Sau veţi fi fost nişte monştri încă de cînd eraţi în viaţă? Cum puteţi să nu-i iubiţi pe muritori, cu fiecare răsuflare?

Nici un răspuns. Doar strigătele înnebunite ale celor zidiţi de vii. Şi bătăile leneşe ale inimii lui Nicki.

― Ascultaţi-mă bine, am urmat. Nu mi-am făgăduit niciodată sufletul diavolului! Iar atunci cînd am creat-o pe Gabrielle, am făcut-o pentru a o salva de viermii care devorează cadavrele. Dacă dragostea pentru muritori este infernul de care vorbiţi voi, eu sînt deja cufundat în el. Aşa că daţi-mi pace, sîntem chit!

Vocea-mi era frîntă, mă sufocam. Armand s-a apro­piat, întorcîndu-şi spre mine chipul de o miraculoasă puritate, plin de respect.

― Creaturi ale morţi, nu vă apropiaţi de mine! am strigat. Voi, care vorbiţi despre nebunie şi dragoste, în acest loc împuţit! Şi Magnus, un monstru bătrîn, care-şi închidea victimele în donjon. În ce fel îi iubea, oare, pe sărmanii prizonieri? Aşa cum un copil iubeşte fluturii, cărora le smulge aripile?

― Nu, copile, crezi că înţelegi, dar te înşeli, a cîntat bătrîna regină, netulburată. Iubirea ta e de-abia la început. Ţi-e milă de ei, asta-i tot. Ţi-e milă şi de tine, fiindcă nu poţi fi, în acelşi timp, uman şi inuman. Nu e oare acesta adevărul?

― Minciuni! am strigat, luînd-o de după umeri pe Gabrielle.

― Vei sfîrşi prin a pricepe totul, din dragoste, a continuat bătrîna regină, dar numai atunci cînd vei fi devenit o fiinţă rea şi plină de ură. Asta înseamnă nemuri­rea ta, copile. O înţelegere din ce în ce mai profundă.

― Să te ia dracul! i-am strigat.

Apucîndu-i strîns pe Gabrielle şi pe Nicolas, m-am îndreptat spre ieşire, mergînd cu spatele.

― Sînteţi deja în iad, şi-acolo am să vă las să putre­ziţi!

Spunînd acestea, i-am tras după mine pe cei doi, am traversat în fugă catacombele, înspre trepte.Asemeni unui Orfeu modern, m-am oprit şi am privit înapoi.

― Lestat, grăbeşte-te! mi-a şoptit Nicolas, în vreme ce Gabrielle îmi făcea semne disperate.

Armand părea încremenit, iar bătrîna regină continua să hohotească frenetic.

― Adio, copii curajoşi! ne-a strigat. Urmaţi cu vitejie calea diavolului! Urmaţi-o cît veţi putea de departe!

CÎND ne-au văzut ieşind din criptă, membrii clanului s-au împrăştiat ca nişte fantome înspăimîntate, prin ploaia îngheţată. Cu minţile rătăcite, ne-au urmărit, în vreme ce părăseam Cimitirul Inocenţilor, cît puteam de repede, îndepărtîndu-ne spre străzile din împrejurimi.

Foarte curînd, ni s-a ivit prilejul să furăm o trăsură, şi am apucat-o, în goană, pe calea cea mai scurtă, către turnul nostru.

ÎN CIUDA oboselii care mă împovăra, n-am lăsat caii să răsufle nici o clipă. La fiecare cotitură a drumului, de după fiecare tufiş, mă aşteptam să-i văd pe demoni, ieşindu-ne în cale.

Am zăbovit scurt timp într-un han, destul însă cît să-i cumpăr hrană lui Nicolas şi nişte pături care să-i ţină de cald. Şi-a pierdut cunoştinţa, cu mult înainte de a fi ajuns în turn, şi-a trebuit să îl duc în braţe pînă în încăperea în care Magnus mă închisese în prima noapte. Pe grumazul său, urmele de un vineţiu aproape negru lăsate de colţii vampirilor, se mai vedeau încă. Dormea adînc atunci cînd l-am întins în aşterntul de paie, dar l-am simţit zvîrcolindu-se, pradă setei care m-a chinuit şi pe mine după ce Magnus mi-a supt sîngele.

Pe cinstea mea, avea din belşug mîncare şi băutură pentru clipa în care avea să se trezească. Ştiam, în chip inexplicabil, că nu avea să moară.

Nu reuşeam să îmi închipui cum avea să-şi petreacă ziua, dar trebuia să-l închid acolo, căci, oricît ar fi însem­nat el pentru mine, indiferent de ce avea să devină în viitor, nu puteam să las un muritor să-mi cutreiere liber vizuina atîta timp cît dormeam. Ascultam visele incoe­rente ale lui Nicolas, pline de grozăviile pe care i le impu­seseră copiii întunericului, cînd Gabrielle a pătruns în încăpere. Îl înmormîntase pe bătrînul grăjdar şi era plină de praf. Totuşi, părul ei încîlcit îşi păstrase luciri delicate. L-a privit pe Nicki, apoi m-a tras după ea, afară din încăpere. După ce-am închis uşa cu cheia, am coborît împreună în criptă. Acolo, m-a cuprins în braţe şi m-a strîns la piept, de parcă şi ea ar fi fost în pragul epuizării.

― Ascultă-mă, mi-a spus într-un tîrziu, cuprinzîndu-şi faţa în mîini. De cum ne vom trezi, îl vom scoate din Franţa. Nimeni nu-i va crede vreodată poveştile de adormit copiii.

Nu i-am răspuns, nu îi înţelegeam raţionamentul şi intenţiile. Se-nvîrtea lumea cu mine.

― Îl poţi manipula aşa cum ai făcut-o cu cei din trupa lui Renaud, a continuat. L-ai putea trimite în Lumea Nouă.

― Mi-e somn, am şoptit.

I-am sărutat buzele întredeschise şi am strîns-o la piept, cu ochii închişi.

― De îndată ce el va fi plecat, vom putea sta de vorbă, despre ceilalţi, a spus calmă. Poate c-ar fi bine să părăsim, pentru o vreme, Parisul.

I-am dat drumul, îndreptîndu-mă spre sarcofag. Am rămas o clipă rezemat de lespedea de piatră. Pentru prima oară în existenţa mea de nemuritor, mi-era poftă de liniştea mormîntului, simţeam nevoia să nu mai controlez nimic.

Mi s-a părut c-o aud pe Gabrielle adăugînd: Nu face asta!

4
TREZINDU-MĂ, i-am auzit strigătele. Lovea cu pumnii în uşa masivă de stejar şi mă blestema, fiindcă îl ţineam închis. Larma stîrnită de el umplea turnul, iar mirosul lui se strecura, prin pereţi, pînă la mine: suculent, gustos, miros de carne şi de sînge proaspăt, mirosul cărnii şi al sîngelui lui Nicolas.

Gabrielle încă mai dormea.

Nu face asta!

O simfonie a răutăţii, o simfonie a demenţei mi se transmitea prin pereţi, în vreme ce filozofia îşi sporea eforturile, servind drept purtătoarea imaginilor atroce, a torturii, îmbrăcîndu-le în cuvinte...

Cînd am purces a urca scările, am avut impresia că sînt înghiţit de vîrtejul strigătelor sale, de mirosul lui de muritor, căruia i se adăugau toate amintirile mele olfac­tive: parfumul soarelui pe o masă de lemn, cel al vinului roşu, aroma fumului de rumeguş din vatră.

― Lestat, mă auzi? Lestat!

Grindină de lovituri de pumni în uşă.

Amintiri din basmele copilăriei: uriaşul, spunînd că simte miros de sînge omenesc în bîrlogul său. Groază! Ştiam că uriaşul avea să-l găsească pe om. Îl auzeam venind pas după pas. Iar omul eram chiar eu însumi.

Ba nu, nu eram eu.

Fumul, gustul sărat al cărnii şi al sîngelui clocotind.

― Aici e rugul vrăjitoarelor! M-auzi, Lestat? Rugul vrăjitoarelor!

Vibraţia înfundată a vechilor taine care ne uneau, a iubirii, a unor lucruri cunoscute şi simţite doar de noi.

Dansul nostru în jurul rugului vrăjitoarelor. Le poţi renega? Poţi să renegi tot ce s-a petrecut între noi?

Scoate-l din Franţa. Trimite-l în Lumea Nouă. Iar mai apoi? Tot restul vieţii, va fi unul dintre acei muritori uneori interesanţi, dar cel mai adesea groaznic de plicticoşi, care au văzut fantome şi vorbesc întruna despre ele, fără să fie crezuţi vreodată. Nebunia lui se va agrava. Va sfîrşi oare prin a deveni unul dintre acei nebuni comici, pe care pînă şi bandiţii, şi ucigaşii îi protejează, zdrăngănind la vioară, cu hainele jegoase, pe uliţele din Port-au-Prince?

― Îl poţi manipula!, a spus Gabrielle. Nimeni nu-i va crede niciodată poveştile de adormit copiii.

Dar, de-acum, ne cunoaşte locul tainic de odihnă, mamă! Ne cunoaşte numele, familia, ştie prea multe despre noi. Nu va dori să plece, cu discreţie, în străinătate. Şi, la urma urmei, poate că ei îl vor urmări; iar, de data asta, n-au să-l mai lase în viaţă.

Unde sînt ei acum?

Am urcat scările, prins în vîrtejul urletelor sale, şi am aruncat o privire în afară, printre gratiile ferestrei. Aveau să se întoarcă. Era inevitabil. La început fusesem singur. Apoi o avusesem pe ea. Iar acum, îi aveam pe amîndoi!

Aceasta era oare cheia problemei? Faptul că îmi reproşa întruna că refuzasem să-mi împart puterea cu el?

Dar, mai degrabă, nu aveam acum la îndemînă toate pretextele dorite pentru a-l lua cu mine, aşa cum îmi dori­sem de la început? Nicolas al meu, dragostea mea. Ne aşteaptă veşnicia cu toate plăcerile splendide, măreţe, ale morţii.