Vampirul Lestat

Din cînd în cînd, glasurile îmi atingeau în treacăt suprafaţa pielii, rîsetele se făceau ecoul altor rîsete păgîne, ciorchinii de luminări mă orbeau, iar spuma valu­rilor muzicii lingea zidurile.

Cîte o rafală de ploaie răzbătea prin uşile larg deschise.

Parfumul de oameni îmi aţîţa cu blîndeţe foamea. Umeri albi, grumazuri diafane, inimi puternice scandîndu-şi ritmul veşnic, cîtă varietate printre aceşti copii despuiaţi, ascunşi sub bogăţiile lor, aceşti sălbatici trudind în scute­cele lor încărcate cu broderii şi încrustate cu perle, cu tălpile chinuite de tocuri prea înalte, cu măşti înconjurîndu-le ochii precum coaja fragilă a unor răni recente.

Aerul iese dintr-un trup, fiind aspirat de un altul. Dar muzica? Iese şi ea printr-o ureche, intrînd în alta, cum spune vechea expresie? Respirăm lumină, respirăm muzică, respirăm clipa ce trece prin noi.

Din vreme în vreme, cîte o privire zăbovea asupra mea, plină de o speranţă confuză. Albeaţa pielii mele îi făcea să şovăie, dar nu aveau oare şi ei obiceiul de a-şi slobozi sîngele din vene, pentru a-şi păstra paloarea deli­cată? (Şi cît mi-aş fi dorit să fiu eu cel ce le ţinea vasul, pentru a sorbi din el mai apoi.) Dar ochii mei, ce însem­nau ei oare în acea mare de giuvaeruri pastelate?

Şuşotelile lor mă împresurau. Şi aromele lor, între care nu găseai două la fel. Uneori, unii dintre muritori mă chemau, de parcă ar fi rostit-o cu voce tare, simţind ce eram, adulmecînd voluptatea. În cine ştie ce grai străvechi, urau bun venit morţii; suspinau după moarte, iar moartea traversa încăperea. Dar o ştiau ei, oare, cu adevărat? Desigur că nu. Nici eu nu ştiam! Chiar în asta consta grozăvia! Cine eram eu, ca să îndur povara acestei taine? Să ard de dorinţa de a o împărtăşi, să doresc a-mi însuşi acea tînără zveltă, sugîndu-i sîngele din carnea fragedă a rotunjimii micuţilor ei sîni?

Muzica îşi vedea de drum, muzica omenească. Culorile vastei încăperi păreau, din cînd în cînd, a lua foc, de parcă totul urma să se topească. Foamea devenea tot mai acută. Nu mai era doar o idee. Venele mi se zbăteau, înfometate. Cineva urma să moară, secat de sînge, cît ai clipi din ochi. Nu suportam să mă gîndesc la asta, să ştiu că se va întîmpla din clipă-n clipă, să-mi închipui degetele încleştînd grumazul, zbaterea sîngelui, dăruirea cărnii. Unde? Acesta este trupul meu, acesta este sîngele meu.

Arată-ţi puterea, Lestat, ca limba unei reptile, culegînd, într-un zvîcnet, inima potrivită!

Braţe mici şi durdulii, coapte de-ţi vine să le sfîşii, obraji strălucitori de bărbat pe care străluceşte un puf moale, de curînd bărbierit, muşchi zvîrcolindu-mi-se-ntre degete, n-aveţi nici o scăpare! Şi, deodată, dindărătul acestei alchimii divine, dincolo de această panoramă ce nega decăderea, mi se arătau oasele!

Tigve goale sub perucile ridicole, cîte două căscate, holbîndu-se de după un evantai. O încăpere plină de sche­lete ce se clătinau, în aşteptarea unei bătăi de clopot. Exact aşa văzusem publicul de pe scena lui Renaud, în vreme ce mă dedam la înspăimîntătoarele mele giumbuş­lucuri. Grozăvia morţii plutea, pîndind deasupra fiecăruia dintre cei prezenţi.

Trebuia să scap de aici. Greşisem în chip îngrozitor socotelile. Aceasta era moartea, şi puteam scăpa de ea, dacă reuşeam să ies afară! Dar eram prins în năvodul muritorilor de parcă acest loc monstruos ar fi fost o cap­cană de prins vampiri. Dacă încercam să mă smulg de aici, întreaga sală de bal ar fi fost cuprinsă de panică. Cît am putut de calm, am început să-mi croiesc drum spre ieşire.

Lîngă zidul din fund, acoperit cu o draperie de mătase filigranată, l-am zărit, cu coada ochiului, de parc-ar fi fost doar rodul fanteziei mele, pe Armand.

Armand.

Nu ştiu dacă mă strigase; dacă mă salutase. Mă privea, creatură strălucitoare, în dantelele-i pline de bijuterii. Viziunea aceasta era precum apariţia Cenuşăresei la balul de la curte, asemeni Frumoasei Adormite, deschizîndu-şi ochii, învăluită în pînze de păianjen, dîndu-le la o parte cu un gest al mîinii ei fierbinţi. Strălucirea neîntinată a frumuseţii sale mi-a tăiat răsuflarea.

Da, un înveliş omenesc desăvârşit şi, cu toate acestea, cu atît mai supranatural: chipul prea strălucitor, ochii săi întunecaţi, clipind uneori, aruncînd fulgere ce mi se păreau că lasă să se întrevadă focurile iadului. Cînd, în sfîrşit, i-am auzit glasul, acesta era aproape o şoaptă, aţîţător, obligîndu-mă să mă concentrez pentru a-l des­luşi: M-ai căutat toată noaptea, mi-a spus, şi iată-mă, te aşteptam. Te-am aşteptat dintotdeauna.

Cred că am simţit chiar atunci, neputînd să-mi desprind privirea de a lui, că niciodată, în toţi anii în care voi mai

colinda pămîntul, nu voi mai avea o revelaţie mai clară a grozăviei care sîntem.

În mijlocul mulţimii, părea de o inocenţă sfîşietoare.

Privindu-l, vedeam cripte şi auzeam bubuitul tobelor. Vedeam cîmpii luminate de torţe, locuri unde nu călcasem în veci, auzeam incantaţii confuze, simţeam pe obraji văpaia unor focuri dezlănţuite. Toate aceste viziuni nu veneau dinspre el. Eu însumi le căutam în mintea lui.

Nici măcar Nicolas, muritor ori nemuritor, nu mi se păruse vreodată atît de seducător. Nici măcar Gabrielle nu mă atrăsese vreodată atît de mult.

Dumnezeule, deci asta să fie iubirea? Asta să fie dorinţa? Toate amorurile mele din trecut nu erau decît o palidă umbră a acestuia.

El părea a-mi da de înţeles că fusesem nebun să cred că nu va fi aşa.

Cine ne-ar mai putea iubi, pe noi doi, aşa cum ne putem noi iubii

L-au mai privit şi alţii. I-am văzut trecînd cu o înceti­neală ridicolă; le-am văzut privirile aţintite asupra lui şi lumina ce cădea dintr-un unghi inedit, atunci cînd îşi lăsa capul în jos.

Am înaintat spre el. Mi s-a părut că-l văd ridicînd mîna, în semn de chemare, apoi mi-a întors spatele şi n-am mai văzut decît silueta unui băieţandru, cu mijlocelul strîmt şi umeri drepţi, sub veşmintele de mătase. Întorcîndu-se din nou, m-a invitat să-l urmez, în vreme ce deschidea uşa.

Un gînd nebun mi-a fulgerat prin minte.

Urmîndu-l, mi s-a părut că nimic din cîte ni s-au întîmplat nu era adevărat. Nu existase nici o criptă sub Cimitirul Inocenţilor, iar el nu era strigoiul fără teamă pe care-l ştiam. Mi s-a părut că, alături de el, eram în siguranţă. Eram suma dorinţelor noastre reciproce şi asta ne era mîntuirea. Grozăviile imense, necunoscute, ale nemuririi mele nu-mi mai stăteau în cale. Navigam pe mări calme, călăuziţi de faruri ce ne erau cunoscute. Venise clipa să ne regăsim unul în braţele celuilalt.
Ne aflam într-o încăpere cufundată în beznă, rece şi pustie. Larma balului era departe. Sîngele pe care-l sorbise îl încălzise şi i-am auzit bătăile puternice ale inimii. M-a tras înspre el. Dincolo de ferestrele înalte vedeam trecînd luminile trăsurilor, auzeam zgomote slabe neîntrerupte vestind siguranţa şi confortul, şi toate celelalte lucruri ce alcătuiau Parisul.

Nu murisem niciodată. Lumea reîncepea de la capăt. Mi-am desfăcut braţele şi i-am simţit inima bătînd la pieptul meu. L-am chemat pe Nicolas al meu, încercînd să-l previn că eram cu toţii osîndiţi. Viaţa se scurgea, picătură cu picătură, din noi. Văzînd livada cu merii scăldaţi în soare, am simţit că înnebunesc.

― Nu, nu, iubitul meu, mi-a şoptit, nu e decît pace şi linişte, şi tu, în braţele mele.

― Ştii, a fost o culme a ghinionului! Nu sînt un diavol îndărătnic. Plîng precum un copil pierdut. Vreau să mă întorc acasă.

Da, da, buzele lui aveau gust de sînge, dar nu de sînge omenesc. Erau asemeni elixirului primit de la Magnus, şi m-am dat înapoi, scîrbit. De data aceasta, puteam să fug. Mi se oferea o a doua şansă.

Am urlat, refuzînd să beau; nu voiam şi, deodată, am simţit doi colţi ascuţiţi înfingîndu-mi-se în gît, străpungîndu-mă în adîncul inimii. Nu mă mai puteam mişca. Extazul primei nopţi revenea de mii de ori mai puternic decît ceea ce simţeam strîngîndu-i în braţe pe muritori. Se hrănea cu mine. Mă golea de sînge.

Căzînd în genunchi, l-am simţit cuprinzîndu-mă şi-am simţit cum sîngele mi se scurgea, la porunca unei voinţe monstruoase, pe care n-o puteam opri.

― Diavole! am încercat să strig. Am silit cuvîntul să urce, făcîndu-l să-mi ţîşnească de pe buze, punînd capăt paraliziei care-mi îngreuna membrele. Diavole! am răcnit şi, apucîndu-l, în vreme ce se adăpa, l-am trîntit la pămînt.

Într-o clipită, l-am înşfăcat şi, sfărîmînd uşa de sticlă, l-am tîrît după mine în noapte. Călcîiele lui zgîriau pămîntul, iar chipul i se transformase într-o mască a mîniei pure. Apucîndu-i braţul drept, l-am zgîlţîit dintr-o parte într-alta pînă l-am ameţit, în vreme ce îl loveam întruna, pînă cînd sîngele i-a izbucnit pe urechi, pe nas şi pe gură.

L-am tîrît printre copaci, departe de luminile palatului.

În vreme ce se zbătea, încercînd să-şi adune puterile, mi-a strigat că are să mă ucidă, fiindcă acum avea şi pute­rile mele. Le băuse o dată cu sîngele meu şi, laolaltă cu ale sale, aveau să-l facă de neînvins.

Înnebunit de furie, l-am prins de gît, apăsîndu-i capul pe pajiştea de sub noi. Ţintuindu-l la pămînt, l-am strîns pînă cînd sîngele a izbucnit în valuri din gura larg deschisă. Ar fi ţipat, dar nu putea. Genunchii mei i se înfipseseră în piept. Gîtul i se umflase sub apăsarea degetelor şi sîngele ţîşnea bolborosind. Clătina din cap cu disperare, ochii i se holbau, fără să vadă nimic. Apoi, cînd l-am simţit lăsîndu-se moale ca o cîrpă în mîinile mele, i-am dat drumul.

L-am lovit iar, întorcîndu-l de pe o parte pe alta. Apoi mi-am scos sabia din teacă, vrînd să-i despart capul de trup.

Am ridicat sabia şi, cînd am privit în jos, către el, i-am văzut chipul spălat de ploaie. Ochii săi erau aţintiţi asupra mea, de parcă ar fi fost pe jumătate mort şi nu era în stare să se mişte şi nici să implore milă.

Am aşteptat. Voiam să-l văd rugîndu-se de mine. Doream să-i aud iar glasul puternic, viclean şi mincinos care, într-o clipă binecuvîntată şi plină de lumină, mă făcuse să cred că eram iar viu şi liber. Minciuni bleste­mate, de neiertat. Minciuni pe care n-am să le uit cît voi bîntui pămîntul. Voiam ca turbarea ce mă cuprinsese să mă poarte dincolo de pragul mormîntului său. Dar buzele lui nu au lăsat să le scape nici un sunet. Şi încetul cu înce­tul şi-a recăpătat frumuseţea.

Zăcea, ca un copil zdrobit, pe aleea pietroasă, la numai cîţiva paşi de strada circulată, de nechezatul cailor şi de huruitul trăsurilor.

Iar acest copil zdrobit însemna veacuri de răutate şi de înţelepciune, dar nu lăsa să-i scape nici o frîntură de

scîrbavnică implorare, ci doar sentimentul blînd a ceea ce era. O răutate atît de veche, ce văzuse vremuri întunecate pe care eu puteam doar să le visez.

I-am dat drumul şi m-am ridicat, punîndu-mi sabia la loc, în teacă. M-am îndepărtat de el cîţiva paşi, apoi m-am prăbuşit pe o bancă de piatră, umedă.

Departe, siluete îngrijorate se agitau în jurul ferestrei sfărîmate prin care ieşisem. Dar noaptea se întindea între noi şi acei muritori neliniştiţi. L-am privit cu tristeţe, zăcea fără să se mişte.

Chipul său era întors spre mine, dar nu dinadins, iar buclele părului îi erau încleiate de sînge. Cu ochii închişi, cu braţele desfăcute, azvîrlite în lături, părea odrasla părăsită a unui accident supranatural al timpului, la fel de nenorocit precum eram eu însumi.

Ce făcuse pentru a deveni ceea ce era? Putuse o fiinţă atît de tînără să înţeleagă, odinioară, sensul unei atare hotărîri, rostise oare de bunăvoie jurămîntul?

M-am ridicat şi m-am îndreptat încet spre el, l-am privit de sus, am privit sîngele care-i umpluse cămaşa şi îi murdărea chipul.

Mi s-a părut că a oftat şi am crezut că-i aud răsuflarea.

Nu-şi deschisese ochii, şi un muritor nu cred că ar fi băgat de seamă vreo schimbare. Dar eu i-am simţit durerea, i-am simţit imensitatea şi mi-am dorit să n-o fi perceput. Vreme de o clipă, am înţeles prăpastia care ne despărţea, care separa încercarea lui de a mă domina de legitima mea apărare.

Cuprins de disperare, încercase să înfrîngă cea ce nu reuşea să înţeleagă. Iar eu îl învinsesem, instinctiv şi aproape fără nici un efort.

Toată durerea s-a aruncat iar asupra mea, o dată cu spusele lui Gabrielle şi cu învinuirile lui Nicolas. Furia mea nu însemna nimic, în comparaţie cu disperarea şi dezolarea lui Armand.

Acesta a fost poate motivul pentru care m-am aplecat asupra lui şi l-am luat în braţe. Poate am făcut-o pentru că era de o frumuseţe ieşită din comun şi atît de pierdut. La urma urmei, eram de-un neam.

Era, nu-i aşa? destul de firesc ca un semen de-al lui să-l ducă din locul acela, unde, mai devreme sau mai tîrziu, muritorii l-ar fi găsit; să-l poarte, clătinîndu-se, sprijinindu-l.

Nu mi-a opus rezistenţă. Curînd a reuşit să se ţină singur pe picioare. Apoi a pornit, clătinîndu-se, rezemîndu-şi braţul de umărul meu. L-am sprijinit şi l-am ajutat pînă cînd ne-am îndepărtat de Palatul Regal, pe strada St.Honoré.

Nu aruncam trecătorilor decît priviri fugare, pînă cînd, sub un pîlc de copaci, am zărit o formă cunoscută, ce nu emana nici un fel de aromă muritoare, şi mi-am dat seama că Gabrielle ne aştepta acolo de o bună bucată de vreme.

A înaintat, şovăitoare şi tăcută, iar chipul i s-a încruntat la vederea cămăşii îmbibate de sînge şi a zgîrieturilor de pe pielea lui cea albă, şi s-a arătat dornică să mă ajute să-l port, deşi nu prea ştia cum ar putea-o face.

Ceilalţi stăteau şi ei pe-aproape, undeva în grădinile cufundate în beznă. I-am auzit înainte de a-i vedea. Nicki era şi el acolo.

Veniseră şi ei, ca şi Gabrielle, de la mile depărtare, chemaţi de tumult, ori de cine ştie ce imagini pe care nu mi le puteam închipui. Ne aşteptaseră, iar acum ne priveau cum ne îndepărtam.

2
L-AM DUS la grajdurile pe care le închiriasem, iar acolo l-am ajutat să încalece. M-a privit însă de parcă ar fi fost gata să cadă în orice clipă, aşa că am urcat şi eu în şa, în spatele lui, şi am pornit toţi trei la galop.

Tot drumul spre casă, m-am întrebat ce aveam de făcut, dacă trebuia să-l duc în vizuina mea. Gabrielle nu a protestat. S-a mulţumit să îl privească. El nu spunea nimic, se făcuse mic şi stătea cuminte în şa, în faţa mea, senin ca un prunc, deşi nu era nicidecum un copil.

Desigur, ştiuse dintotdeauna unde se afla turnul, dar, pînă acum, gratiile îl împiedicaseră să intre. Iar acum, eu aveam de gînd să-l duc înăuntru. De ce nu-mi spunea nimic Gabrielle? Era întîlnirea pe care o dorisem, pe care o aşteptasem atît de mult... Eram convins că ea ştia ce se întîmplase.

Cînd, în sfîrşit, am descălecat, el a luat-o înainte şi s-a oprit în dreptul porţii, aşteptîndu-mă. Am scos la iveală cheia de oţel a zăvorului şi l-am privit îndelung, întrebîndu-mă ce fel de promisiuni i s-ar putea cere unui asemenea monstru înainte de a-i deschide poarta. Legile ospitalităţii însemnau oare ceva pentru creaturile nopţii?

Avea ochii mari şi negri, învinşi. Privirea lui părea tulbure. M-a scrutat în tăcere un timp îndelungat, apoi şi-a întins mîna stingă, încolăcindu-şi degetele pe grilajul de fier. Am privit neputincios, văzînd cum, cu un sunet strident, poarta a început să se mişte, zdrelind stînca. Dar el s-a oprit şi s-a mulţumit să îndoaie puţin gratiile. Ar fi putut, deci, să intre în turn ori de cîte ori ar fi avut chef.

Am examinat gratiile de fier pe care le îndoise. Îl învinsesem o dată. Însemna asta că şi eu eram în stare să fac ceea ce făcuse el adineauri? Nu ştiam. Dacă nu eram în stare să-mi cunosc puterile, cum aş putea vreodată să le măsor pe ale lui?

― Vino, a spus Gabrielle, cu nerăbdare în glas, luînd-o înainte, pe treptele ce coborau spre cripta din donjon.

Era frig ca întotdeauna, căci aerul proaspăt de primă­vară nu avea cum să pătrundă. Ea a aprins focul în vatra bătrînă, în vreme ce eu aprindeam lumînările. El se aşezase pe laviţa de piatră, privindu-ne. Am văzut cum căldura începea să-şi facă efectul asupra lui: trupul părea că îi devine mai solid şi chiar ritmul respiraţiei i s-a modificat. Parcă absorbea lumina, iar privirile i s-au limpezit.

Efectul luminii şi al căldurii asupra vampirilor este greu de prevăzut, şi touşi, vechiul clan renunţase şi la una, şi la cealaltă.

M-am aşezat pe cealaltă bancă de piatră şi mi-am lăsat privirile să rătăcească prin încăperea scundă, asemeni lui.

În tot acest timp, Gabrielle stătuse de-o parte. Într-un tîrziu s-a apropiat de el, şi-a scos batista şi a început să îi şteargă faţa.

A privit-o cu aceeaşi expresie cu care privise focul şi lumînările sau umbrele tremurînde de pe tavan. Părea să-l intereseze la fel de mult.

M-a trecut un fior cînd mi-am dat seama că rănile de pe chipul lui aproape dispăruseră. Oasele lui erau din nou întregi, faţa îşi recăpătase forma iniţială, doar paloarea accentuată mai amintea de sîngele pe care-l pierduse.

Fără să vreau, inima mi s-a umplut de bucurie, ca atunci pe crenelurile turnului, cînd i-am auzit vocea.

M-am gîndit la durerea ce mă străpunsese o dată cu colţii şi minciuna lui, cu numai o jumătate de oră în urmă, la Palat.

Îl uram. Dar nu mă mai săturam să-l privesc. Gabrielle l-a pieptănat şi i-a şters mîinile de sînge. În tot acest timp, părea neputincios. Cît despre ea, nu-i puteam citi pe chip o expresie de înger plin de compasiune, ci mai degrabă curiozitatea, dorinţa de a fi lîngă el, de a-l atinge şi de a-l examina. În lumina pîlpîitoare a lumînărilor, s-au privit stăruitor.

El s-a aplecat uşor înainte, iar ochii îi erau din nou întunecaţi şi expresivi, de parcă viaţa iar fi revenit. Dacă n-ar fi avut hainele pline de sînge, ar fi putut părea uman. Ar fi putut...

― Ce vei face acum? l-am întrebat. Am rostit aceste cuvinte cu glas tare, ca Gabrielle să mă poată auzi. Vei rămîne la Paris şi-i vei lăsa în pace pe Eleni şi pe ceilalţi?

Nici un răspuns. Mă studia, contempla băncile de piatră şi sarcofagele. Trei sarcofage.

― Sînt convins că ştii ce fac ei, i-am spus. Vei părăsi Parisul sau ai de gînd să rămîi?

Am crezut că avea de gînd să-mi explice din nou cît de mare era răul pe care i-l pricinuisem, lui şi celorlalţi, dar gîndul acesta s-a risipit. Pentru o clipă, faţa i s-a posomorit.

Trăsăturile lui mi-l arătau învins, dar plin de căldură şi suferinţă omenească. Cît o fi de bătrîn? m-am întrebat. Cu cît timp în urmă fusese oare un om cu această înfăţişare?

M-a auzit, dar nu mi-a răspuns. A privit-o pe Gabrielle, care stătea lîngă foc, apoi pe mine. Şi, tăcînd, mi s-a adresat: Iubeşte-mă. Ai distrus totul! Dar, dacă mă iubeşti, totul poate fi reclădit sub altă înfăţişare. Iubeşte-mă.

Pledoaria lui mută poseda o elocvenţă inefabilă, pe care nu o pot reda în cuvinte.

― Ce-aş putea face ca să te fac să mă iubeşti? Ce ţi-aş putea oferi? Cunoaşterea a tot ceea ce mi-a fost dat să văd, tainele puterii noastre, misterul care sînt?

Orice răspuns aş fi dat, mi s-ar fi părut o blasfemie. Şi, ca altă dată, în turn, am fost pe punctul de a izbucni în lacrimi. Cu toată puritatea comunicării tăcute, glasul lui mai adăuga şi un adorabil ecou al sentimentelor sale.

Aşa cum mi se păruse la Nôtre-Dame, m-am gîndit din nou că vorbea aşa cum cred că vorbesc îngerii, dacă există cumva.

M-am trezit din gîndurile mele lipsite de importanţă, de o banalitate evidentă, datorită faptului că, brusc, a fost chiar lîngă mine. Braţele lui m-au înconjurat şi şi-a lipit fruntea de obrazul meu. Mi s-a adresat din nou, dar nu cu vocea fermecătoare de la Palatul Regal, ci cu glasul care-mi cîntase de la mile depărtare. Mi-a spus că, împreună, am putea cunoaşte şi înţelege lucruri inaccesibile vreunui muritor. Mi-a spus că, dacă îmi deschideam mintea pentru el, dacă îi dăruiam puterea şi tainele mele, mi le va dărui şi el pe ale sale. Fusese împins să-ncerce să mă distrugă, iar faptul că nu reuşise îl făcea să mă iubească şi mai mult.

Ideea aceasta era ispititoare, dar presimţeam pericolul. Un cuvînt îmi stăruia în minte: Fereşte-te!

Nu ştiu ce auzea şi ce vedea Gabrielle. Nu ştiu ce simţea.

Instinctiv, i-am ocolit privirea. În acea clipă, nimic nu îmi doream mai mult decît să mă uit drept în ochii lui şi să îl înţeleg. Totuşi, ştiam că nu trebuie să o fac. Oasele de sub Cimitirul Inocenţilor şi văpaia infernului pe care o întrevăzusem la Palatul Regal mi-au venit din nou în minte. Toată catifeaua şi dantelele veacului al optspreze­celea n-ar fi fost de ajuns pentru a-i reda un chip de om.

Mi-era imposibil să ţin ascunse faţă de el aceste gînduri, dar sufeream că nu i le puteam împărtăşi lui Gabrielle. Tăcerea care mă despărţea de Gabrielle mi se părea acum de neîndurat.

Lui i-aş putea vorbi, da, am putea visa împreună. Groaza şi veneraţia m-au determinat să-mi deschid braţele şi să-l îmbrăţişez. L-am strîns la piept, luptîndu-mă cu confuzia şi dorinţa care mă cuprindeau.

― Da, părăseşte Parisul, mi-a şoptit. Dar ia-mă cu tine. Acum n-aş putea să mai trăiesc aici. Rătăcesc într-un carnaval al groazei. Te rog...

― Nu, m-am auzit răspunzînd.

― Chiar nu însemn nimic pentru tine? m-a întrebat.

Apoi s-a întors către Gabrielle. Chipul ei era îngrijorat şi încremenit în vreme ce el o privea. Nu ştiam ce se petrece în sufletul ei şi, spre disperarea mea, mi-am dat seama că el îi vorbea, lăsîndu-mă de-o parte. Care avea să fie răspunsul ei?

Acum însă ne implora pe amîndoi.

― Nu există oare nimic altceva care să fie demn de respectul vostru, doar propriile voastre persoane?

― În seara aceasta, te-aş fi putut distruge, i-am răspuns. Numai respectul m-a împiedicat să o fac.

― Nu. A clătinat din cap, cu un gest groaznic de ome­nesc. N-ai fi putut să o faci niciodată.

Am zîmbit. Probabil că avea dreptate. Însă acum noi îl distrugeam pe o cale cu totul diferită.

― Da, a spus. Aşa este. Mă distrugi. Ajutaţi-mă. Daţi-mi doar cîţiva ani din tot ce vă stă înainte, amîndurora. Vă implor. Asta-i tot ce vă cer.

― Nu, am răspuns din nou.

Era aşezat aproape de mine pe bancă şi mă privea stăruitor. Din nou mi-a fost dat să asist la oribilul spectacol al chipului său, schimonosindu-se, îngustîndu-se, născînd riduri adînci, provocate de furie. Doar voinţa l-a făcut să fie puternic şi frumos. Cînd fluxul acestei voinţe se întrerupea, trăsăturile i se topeau ca acelea ale unei păpuşi de ceară. "Halucinaţia" trecuse. S-a ridicat, dîndu-se înapoi pînă lîngă foc, pentru a se îndepărta de mine. Voinţa pe care o răspîndea părea aproape materială. În ochi îi strălucea o lumină ireală, care părea însă a nu-i aparţine, nici lui şi nici unui alt lucru pămîntesc. Iar focul ce-şi arunca vîlvătăile de dincolo de el îl învăluia ca o aureolă.

― Te blestem! a şoptit.

Am simţit un fior de spaimă.

― Te blestem, a repetat, venind înspre mine. Iubeşte-ţi, atunci, muritorii, şi trăieşte aşa cum ai trăit pînă acum, nepăsător, avînd poftă de orice şi iubind pe oricine, dar va veni o vreme cînd doar iubirea semenilor tăi te va putea salva.

Spunînd acestea, şi-a întors capul spre Gabrielle.

― Şi nu-ţi vor fi de ajuns progeniturile, cum este ea!

Cuvintele lui m-au lovit atît de tare, încît nu m-am putut stăpîni şi m-am ridicat de pe bancă, îndreptîndu-mă spre Gabrielle.

― Nu vin la tine cu mîinile goale, a insistat, îmblînzindu-şi dinadins glasul. Nu vin să te implor, fără să-ţi ofer nimic în schimb. Priveşte-mă. Spune-mi că nu ai nevoie de ceea ce vezi în mine, de cineva care are puterea de a te ajuta să treci cu bine prin încercările care te aşteaptă.

Ochii i s-au oprit asupra ei şi am văzut-o cum încre­meneşte şi începe să tremure.

― Dă-i pace! am strigat.

― Nu ştii ce-i spuneam, mi-a zis cu răceală în glas. Nu încercam să-i fac nici un rău. Dar tu ştii ce ai făcut de­ja, iubindu-ţi muritorii?

Dacă nu îl opream numaidecît, avea să spună ceva îngrozitor, ceva care m-ar fi rănit şi pe mine şi pe Gabrielle. Ştia tot ce se întîmplase cu Nicki. Ştiam că ştie. Dacă undeva în adîncul sufletului meu, dorisem pieirea lui Nicki, el avea să ştie şi asta! De ce îi dădusem drumul să intre? Cum de nu-mi dădusem seama de ce era în stare?