Vampirul Lestat

― Chiar nu-ţi dai seama că totul e o prefăcătorie? mi-a zis, cu aceeaşi blîndeţe. Întotdeauna, moartea şi trezirea răscolesc mintea umană, astfel încît unul te va urî în veci fiindcă i-ai luat viaţa, iar altul te va dezamăgi prin excesele lui demne de dispreţ. Un al treilea va înnebuni, iar al patrulea va fi un monstru pe care n-ai să-l poţi controla. Un altul, în sfîrşit, va fi gelos pe superioritatea ta, în vreme ce altul va refuza să comunice cu tine.

A aruncat din nou o privire spre Gabrielle şi a schiţat un zîmbet.

― Dar vălul va coborî mereu între voi. Poţi crea o legiune de vampiri. Vei rămîne însă, în vecii vecilor, singur!

― Nu vreau să mai aud, toate acestea nu înseamnă nimic, i-am spus.

Chipul lui Gabrielle trecuse printr-o schimbare urîtă. Acum îl privea cu ură, eram sigur de asta.

A scos din nou acel sunet moale ce se dorea a fi un rîs, dar nu reuşea nicidecum să fie aşa ceva.

― Amanţi cu înfăţişare omenească ,m-a ironizat. Chiar nu-ţi poţi vedea greşeala? Celălalt te urăşte mai presus de orice raţiune, iar ea... Sîngele întunecat a făcut-o şi mai rece, nu-i aşa? Dar chiar şi pentru ea, oricît ar fi de puternică, va veni clipa în care se va teme de propria-i nemurire, şi pe cine crezi că are să dea vina?

― Eşti nebun, a şoptit Gabrielle.

― Ai încercat să-l ocroteşti pe violonist, dar pe ea nu te-ai gîndit c-ar trebui să o aperi.

― Nu mai spune nimic, i-am răspuns. Mă obligi să te urăsc. Chiar asta doreşti?

― Dar spun adevărul, ştii asta. Ceea ce nici unul din voi nu veţi putea afla vreodată, e profunzimea urii şi a resentimentelor celuilalt. Sau a suferinţei. Sau a iubirii.

A tăcut, iar eu n-am putut scoate o vorbă. Făcuse exact ceea ce mă temusem, şi eu nu am ştiut cum să mă apăr.

― Dacă mă părăseşti şi pleci cu ea, a continuat Armand, ai să faci din nou o greşeală. Pe Nicolas nu l-ai stăpînit niciodată. Iar ea se întreabă deja cum ar putea să scape de tine. Dar, spre deosebire de ea, tu nu poţi suporta singurătatea.

Nu i-am putut răspunde. Ochii lui Gabrielle se făcu­seră mai mici, iar gura i se strîmbase, plină de cruzime.

― Ai să vezi, va veni o vreme cînd vei căuta alţi muri­tori, cu speranţa că şmecheria întunecată îţi va aduce, în sfîrşit, iubirea după care tînjeşti. Şi dintre aceşti copii proas­păt mutilaţi şi imprevizibili, vei încerca să-ţi făureşti o citadelă împotriva timpului. Dar, dacă va dura mai mult de o jumătate de veac, citadela ta se va transforma într-o închisoare. Te avertizez! O adevărată citadelă, o fortăreaţă împotriva timpului îţi vei putea clădi doar cu ajutorul celor ce sînt la fel de puternici şi de înţelepţi ca şi tine.

O fortăreaţă împotriva timpului. Chiar şi pentru un neştiutor cum eram eu, aceste cuvinte aveau o anumită putere. Şi teama s-a răspîndit în mine, împletindu-se cu alte o mie de cauze.

În clipa aceea, mi s-a părut distant şi de o frumuseţe de nedescris, în lumina focului. Şuviţele castanii ale părului său de abia dacă-i atingeau fruntea netedă, iar buzele i se deschideau într-un zîmbet plin de încîntare.

― Dacă drumurile de odinioară ne sînt închise, n-am putea oare să rămînem împreună? m-a întrebat, iar vocea lui era din nou vocea chemărilor din depărtare. Cine altci­neva ţi-ar putea înţelege suferinţa? Cine altcineva ar mai putea şti ce ţi-a trecut prin minte în noaptea aceea, cînd ai apărut pe scena micului tău teatru, înspăimîntîndu-i pe toţi cei pe care îi iubeai?

― Să nu vorbim despre asta, am murmurat.

Dar simţeam cum mă înmuiam, lăsîndu-mă în voia ochilor şi a glasului său. Simţeam pe-aproape extazul din noaptea aceea petrecută pe crenelurile turnului. Cu întreaga mea voinţă, am chemat-o pe Gabrielle.

― Cine ar mai putea înţelege ce se petrecea în mintea ta cînd supuşii mei renegaţi, fermecaţi de acordurile muzicii preţiosului nostru instrumentist, şi-au pus la cale vulgara întreprindere?

N-am scos nici un cuvînt.

― Teatrul Vampirilor? Buzele i s-au alungit într-un rînjet plin de răutate. Crezi că ea înţelege întreaga ironie, întreaga cruzime a acestor cuvinte? Crezi că ştie ce ai simţit cînd te aflai în scenă, tînăr actor aclamat de mulţime? Pe atunci, timpul îţi era prieten, nu duşman, cum îţi e acum! Atunci, preaiubiţii tăi muritori veneau la tine în culise ca să te îmbrăţişeze, iar tu îi aşteptai cu braţele deschise, erau mica ta familie...

― Te rog, opreşte-te. Te conjur să te opreşti.

― Cine altcineva îţi mai cunoaşte dimensiunile sufletului?

Vrăjitorie. O mai folosise vreodată cineva cu atîta pricepere? Şi ce ne spunea el, de fapt, dincolo de acest fluviu de cuvinte frumoase? Veniţi la mine, iar eu voi fi soarele pe a cărui orbită veţi fi înlănţuiţi, iar razele mele vor scoate la iveală tainele pe care le păstraţi unul faţă de celă­lalt. Iar eu, cu puterile şi farmecele mele ascunse, am să vă controlez, am să vă posed şi-am să vă distrug!

― Te-am mai întrebat o dată, am rostit. Ce vrei de la noi? Ce vrei cu adevărat?

― Te vreau pe tine! a răspuns. Pe tine şi pe ea! Vreau ca, începînd cu această răscruce, să fim trei!

Nu vrei să fim supuşii tăi?

Am clătinat din cap. În Gabrielle am observat aceeaşi prudenţă şi îndărătnicie.

Armand nu era mînios; de data asta, nu era nici o viclenie. Şi a şoptit, cu acelaşi glas rugător:

― Te blestem, şi am simţit, în declaraţia lui, teatralitate. M-am dăruit ţie în clipa în care m-ai înfrînt. Să-ţi aduci aminte de asta, atunci cînd copiii tăi întunecaţi se vor răzvrăti, cînd se vor ridica împotrivă-ţi. Aminteşte-ţi de mine.

Eram zguduit, mai zguduit decît fusesem la teatrul lui Renaud în noaptea tristă a îngrozitorului sfîrşit al relaţiei cu Nicolas. Nu cunoscusem, nici măcar pentru o clipă, teama în catacombele de sub Cimitirul Inocenţilor, dar, de cînd intrasem în această încăpere, îmi era dat să o înfrunt.

Furia a început din nou să fiarbă în Armand, o emoţie prea îngrozitoare pentru a mai putea fi controlată.

L-am privit cum îşi pleca fruntea, întorcîndu-mi spa­tele. S-a făcut mic şi uşor ca un fulg, încrucişîndu-şi braţele pe piept, contemplînd flăcările şi născocind ameninţări la adresa mea, pe care apucam să le aud, deşi se stingeau înainte de a-i ajunge pe buze.

Ceva mi-a atras atenţia pentru o fracţiune de secundă. Fusese, poate, pîlpîitul unei lumînări. Poate că eu am fost cel care am clipit din ochi, fără să-mi fi dat seama. Orice-ar fi fost, el s-a făcut nevăzut. Mai exact, a încercat să dispară. N-am apucat să văd decît o umbră mare ce se îndepărta de foc.

― Nu! am strigat.

Aruncîndu-mă înspre acea formă nevăzută, l-am apu­cat strîns, obligîndu-l să redevină material.

Nu dispăruse, de fapt, ci doar se mişcase foarte repede, dar eu fusesem mai iute; acum stăteam faţă în faţă în pragul criptei şi am rostit din nou acea negaţie simplă, refuzînd să-l las să plece.

― Nu putem să ne despărţim aşa. Nu putem să ne despărţim urîndu-ne, pur şi simplu, nu putem.

Mi-am simţit voinţa topindu-se în vreme ce îl îmbrăţi­şam, ţinîndu-l strîns la piept, nelăsîndu-l să se elibereze, neîngăduindu-i nici măcar să se mişte.

Puţin îmi păsa de ceea ce era el, de ceea ce făcusem atunci cînd mă minţise, ori chiar atunci cînd încercase să mă biruiască. Nu-mi păsa că nu mai eram muritor şi nici n-aveam să mai fiu vreodată. Nu-mi doream decît ca el să rămînă. Doream să fiu cu el, să fiu ceea ce era el, şi toate spusele lui mi se păreau adevărate. Totuşi, dorinţele lui nu puteau fi împlinite. Nu-l puteam lăsa să ne stăpînească. Nu aveam să-l las să mă despartă de Gabrielle.

Mă întrebam dacă el îşi dădea, într-adevăr, seama ce ne cerea să facem. Credea oare cu adevărat în cuvintele sale nevinovate?

Fără să scot o vorbă, fără să-i cer încuviinţarea, l-am condus înspre laviţa de lîngă foc. Din nou, presimţeam primejdia, o primejdie îngrozitoare. Dar asta nu avea importanţă. Locul său era aici, alături de noi.

GABRIELLE murmura în sinea ei. Se plimba încolo şi încoace. Mantia îi căzuse de pe umeri, dar ea părea a fi uitat de prezenţa noastră.

Armand o urmărea şi, cînd ea s-a întors către el, ne-a surprins, vorbind cu glas tare, pe neaşteptate:

― Vii la el şi-i spui "Ia-mă cu tine." Spui "Iubeşte-mă" şi ne ispiteşti cu cunoştinţele tale superioare, cu tainele tale şi, cu toate acestea, nu ne oferi nimic, nici unuia din noi, decît minciuni.

El i-a răspuns cu o şoaptă blîndă:

― Mi-am arătat puterea de a înţelege.

― Nu, ai încercat să ne amăgeşti doar cu înţelegerea ta. Ai creat imagini. Şi încă imagini destul de copilăroase! Doar asta ai făcut tot timpul. L-ai ademenit pe Lestat, la Palat, cu iluziile tale superbe, numai pentru a-l ataca. Iar aici, în loc să profiţi de răgazul dintre bătălii, încerci să semeni discordie între noi doi...

― Da, la început n-au fost decît iluzii, recunosc, a răspuns el. Dar cele ce le-am spus aici sînt adevărate. Îţi dispreţuieşti fiul fiindcă îi iubeşte pe muritori, fiindcă simte mereu nevoia de a fi în preajma lor, fiindcă se simte atras de violonist. Ştiai că darul întunecat îl va înnebuni, că, în cele din urmă, îl va distruge. Îţi doreşti libertatea, ca toţi ceilalţi copii ai întunericului. Mie nu-mi poţi ascunde asta.

― Ah, dar eşti atît de naiv, a exclamat Gabrielle. Crezi că vezi, însă, de fapt, nu vezi nimic. Cîţi ani ai trăit ca muritor? Îţi mai aduci aminte de ei? Ceea ce ai perceput tu nu este nici măcar o frîntură din pasiunea ce mă leagă de fiul meu. L-am iubit cum n-am iubit niciodată vreo altă fiinţă de pe Pămînt. În singurătatea mea, fiul meu înseamnă totul pentru mine. Cum se face că nu poţi să interpretezi ceea ce vezi?

― Tu eşti cea care nu poate să înţeleagă, a răspuns Armand cu aceeaşi voce blîndă. Dacă ai fi dorit cu adevă­rat vreodată pe cineva, ai şti că ceea ce simţi pentru fiul tău nu înseamnă absolut nimic.

― Toate acestea sînt vorbe în vînt, l-am întrerupt.

― Nu, a răspuns ea, fără să clipească. Ceea ce mă leagă de fiul meu e mult mai profund. În cincizeci de ani de viaţă, n-am întîlnit decît o singură fiinţă mai puternică decît mine: pe fiul meu. Indiferent de ceea ce ne desparte, noi doi ne-am putea oricînd împăca unul cu celălalt. Dar cum am putea să te socotim pe tine ca fiind unul de-al nostru, cînd pentru tine, toate astea nu-s decît vreascuri de pus pe foc? Dar, acum, încearcă să-mi înţelegi ideea: ce ne poţi da, pentru ca noi să te vrem cu adevărat?

― Aveţi nevoie de îndrumarea mea, a răspuns Armand. De abia v-aţi început aventura şi nu aveţi nici o credinţă care să vă sprijine. Nu puteţi trăi fără nici o îndrumare...

― Sînt milioane de oameni care trăiesc fără vreo cre­dinţă sau vreo îndrumare. Tu eşti cel care nu poate trăi fără ele.

I-am simţit durerea. Suferea.

Dar ea a continuat, cu voce egală, lipsită de expresie, de parc-ar fi rostit un monolog.

― Am şi eu întrebările mele. Sînt lucruri pe care s-ar cuveni să le ştiu. N-aş putea să trăiesc fără o anume filo­zofie călăuzitoare, dar ea nu are nimic de a face cu vechile credinţe în diavoli şi dumnezei.

A început iar să se plimbe de colo-colo, aruncîndu-i din vreme în vreme cîte o privire, în timp ce vorbea.

― Aş vrea să ştiu, de pildă, de ce există frumuseţea, a spus ea, de ce natura se încăpăţînează să o creeze, şi care este legătura între existenţa unei furtuni de vară, cu fulgere şi trăsnete, şi sentimentele pe care ea le trezeşte în noi? Dacă Dumnezeu nu există, dacă toate aceste lucruri nu sînt unite într-un sistem metaforic, de ce continuă ele să ne stîrnească, cu atîta putere, nevoia de simboluri? Lestat o numeşte grădina sălbatică, dar mie nu-mi ajunge o simplă denumire. Şi trebuie să mărturisesc că această curiozitate obsesivă, sau cum vrei tu să o numeşti, e cea care mă îndepărtează de victimele mele omeneşti. Ea e cea care mă mînă spre spaţiile largi, înspre natură, departe de orice creaţie a omului. Poate că mă va conduce departe de fiul meu, care e fermecat de tot ceea ce este omenesc.

S-a apropiat de el, dar nimic din atitudinea ei nu mai era feminin. Ochii i s-au îngustat în vreme ce îl privea direct în ochi.

― Aceasta e lumina în care mi se dezvăluie calea diavolului. Tu, în ce lumină ai parcurs-o? Ce ai mai învăţat, în afară de venerarea diavolului? Ce ştii despre noi şi despre felul în care ne naştem? Spune-ne şi nouă, căci asta ar putea să valoreze ceva pentru noi. Sau, la fel de bine, s-ar putea să nu valoreze nimic.

El rămăsese fără glas. Era incapabil să îşi ascundă uimirea. O privea, pradă unei confuzii nevinovate. Apoi s-a ridicat şi s-a îndepărtat de ea, încercînd parcă să-i scape, o fantomă descumpănită ce privea în gol, drept înainte.

S-a lăsat tăcerea. În clipele acelea, simţeam o nevoie stranie de a-l apăra pe Armand. Ea spusese, fără ocolişuri, adevărul despre lucrurile care o interesau, aşa cum făcuse dintotdeauna, de cînd o cunoşteam, şi, ca întotdeauna, era ceva de o indiferenţă brutală în spusele ei. Nu-i păsa deloc de cele prin care trecuse el.

Încearcă să te ridici la un alt nivel, părea că spune ea, la nivelul meu. Iar el se simţea micşorat şi neputincios. Neajutorarea lui devenea alarmantă. Nu reuşea să-şi revină după atacul ei. S-a întors şi a pornit din nou în direcţia laviţelor, de parcă ar fi vrut să se aşeze, apoi către sarcofage, apoi înspre perete. Aceste suprafeţe solide păreau că îl resping, de parcă voinţa lui ar fi încercat să le înfrunte, iar ele îl învingeau. S-a îndreptat spre scările înguste de piatră, apoi s-a întors înapoi în încăpere.

Gîndurile păreau a fi închise în mintea lui sau, mai rău, nu existau nici un fel de gînduri! Nu mai existau decît

imaginile răsturnate a ceea ce vedea drept în faţa ochilor, simple străluciri materiale, uşa ţintuită cu fiare, lumînările, focul. O evocare fugară a străzilor Parisului, a tarabelor şi trăsurilor, sunetul estompat al unei orchestre, o hărmălaie înfricoşătoare de cuvinte şi fraze din cărţile pe care le citise de curînd.

Mi-era greu să îndur toate astea, dar Gabrielle mi-a făcut un semn poruncitor să rămîn în locul în care mă aflam.

În criptă se întîmpla ceva. Ceva straniu se petrecea cu atmosfera însăşi. Ceva se schimba chiar şi în pîlpîirea luminărilor, focul a trosnit, lingînd pietrele înnegrite de dincolo de el, iar şobolanii au pornit a se agita în încăpe­rea de dedesubt, cea a morţilor.

Armand s-a oprit la uşa boltită. Mi s-a părut că trecu­seră ore întregi, deşi nu era aşa. Gabrielle părea a fi departe, în colţul retras al încăperii, la fel de rece chiar şi în concentrarea-i maximă, cu ochii pe cît de mici, pe atît de strălucitori.

Armand avea să ne vorbească, dar nu pentru a ne oferi o explicaţie. Spusele lui nu se îndreptau spre un anume subiect, ci era de parcă l-am fi spintecat, iar imaginile s-ar fi scurs din el precum sîngele.

Armand părea doar un băieţel cu braţele încrucişate, încremenit în pragul uşii. Ştiam ce simţeam. Era o intimitate monstruoasă cu unul dintre semenii mei, o intimitate care făcea să pălească pînă şi clipele de extaz ale supunerii victimelor, banalizîndu-le. Se deschidea pentru noi, nereuşind să mai stăpînească izbucnirea strălu­citoare de imagini, care făcea ca vocea lui tăcută de mai înainte să pară firavă, lirică şi artificială.

Aceasta să fi fost primejdia pe care o presimţeam adineauri, cea care îmi stîrnise teama? Chiar în clipa în care o recunoşteam ca atare, mă supuneam ei, şi m-am gîndit că toate marile lecţii pe care mi le dăduse viaţa le învăţasem renunţînd la frică. Spaima străpungea, încă o dată, carapacea cu care mă înconjurasem, permiţînd naşterea a ceva nou.

Niciodată, în întreaga mea existenţă, fie ea muritoare ori nemuritoare, nu mă simţisem atît de ameninţat de intimitate.

POVESTEA LUI ARMAND

3
CAMERA se estompase încetişor, iar zidurile dispă­ruseră. Soseau călăreţii. Un nor de praf se ridica la orizont. Apoi ţipete îngrozite. Un copil cu părul castaniu, purtînd haine aspre, ţărăneşti, alerga dezorientat. Hoarda călăreţilor a năvălit, iar copilul s-a zbătut în zadar, lovind în dreapta şi în stînga, atunci cînd a fost prins şi aruncat de-a curmezişul şeii unuia dintre călăreţi, care l-a purtat dincolo de capătul lumii. Copilul acela era Armand.

Toate acestea se petreceau în stepele sudice ale Rusiei, dar Armand habar nu avea că aceea era Rusia. Îşi cunoştea mama şi tatăl, fusese la biserică şi auzise de Dumnezeu şi de Satana, dar nu apucase să înveţe semnifi­caţia cuvîntului "acasă", nu cunoştea numele limbii pe care o vorbea şi n-avea de unde să ştie că cei ce îl răpiseră erau tătari şi că el nu avea să mai revadă, în veci, nimic din toate cîte-i fuseseră dragi, din toate lucrurile pe care le cunoscuse.

Beznă, mişcările tumultuoase ale unei nave şi veşnica senzaţie de greaţă, apoi, izvorînd din acest coşmar al spai­mei şi disperării amorţite, vasta întindere de clădiri neve­rosimile care era Constantinopolul ultimelor zile ale Imperiului Bizantin, cu mulţimile-i fantastice şi tîrgurile sale de sclavi. Babilonia ameninţătoare a limbilor străine, ameninţări rostite în limbajul universal al gesturilor şi, de jur-împrejurul său, duşmanii pe care nu-i putea deosebi şi îndupleca, de care n-avea unde să fugă.

Aveau să treacă ani, cît o viaţă de muritor, pînă cînd Armand îşi va aminti de acele chinuitoare momente şi le va afla numele şi istoriile: dregătorii bizantini de la curte, care voiau să-l castreze, paznicii islamici ai haremurilor, ce aveau intenţii asemănătoare, mîndri războinici mameluci ai Egiptului, care voiau să-l ia cu ei la Cairo, pentru a-l face puternic şi drept, şi strălucitorii veneţieni cu glasuri mieroase, purtînd cizme cu carîmbi înalţi şi veste de catifea. Aceştia din urmă erau cei mai uimitori dintre toţi, creştini ca şi el, şi totuşi, rîzînd încetişor între ei, în vreme ce-l studiau, iar el stătea mut în faţa lor, incapabil să le răspundă, să-i roage sau să spere.

Apoi a văzut din nou marea, albastrul legănător al Egeei şi Adriaticii; din nou, senzaţia de greaţă şi un jurămînt solemn de a refuza să mai trăiască.

Marile palate maure ale Veneţiei, răsărind din oglinda suprafeţei lagunei, şi casa în care-a fost dus, cu zeci şi zeci de camere secrete, lumina cerului strecurîndu-se doar prin­tre gratiile ferestrelor, şi ceilalţi băieţi vorbindu-i în limba aceea ciudată şi melodioasă a veneţienilor; ameninţările şi mîngîierile menite să îl convingă, în pofida fricii şi a superstiţiilor, să comită acele păcate cu o nesfîrşită procesiune de străini, în acest univers de marmură lumi­nat de torţe, în care fiecare uşă se deschidea spre o altă scenă de tandreţe, ce se supunea aceluiaşi ritual, aceleiaşi dorinţe inexplicabile, atît de crudă în cele din urmă.

Şi, la urmă de tot, noaptea în care, după ce zile întregi refuzase să se supună şi fusese înfometat şi brutalizat, astfel încît refuza să mai vorbească, a fost împins din nou printr-una din acele porţi, aşa cum era, murdar şi orbit de întunericul camerei în care fusese închis, într-o încăpere în care îl aştepta un bărbat foarte înalt, îmbrăcat în catifea roşie, cu un chip ascetic şi luminos. Acesta l-a atins blînd cu degetele-i reci şi, ca într-un vis, nu a ţipat atunci cînd a văzut monedele trecînd dintr-o mînă într-alta. Dar erau mulţi bani, prea mulţi. Fusese iar vîndut. Chipul noului său stăpîn era prea neted, de parcă ar fi fost o mască.

Abia atunci a început să ţipe. A jurat că le va da ascul­tare şi n-are să mai fie îndărătnic. Să-i spună cineva unde-l duceau, va fi ascultător de-acum înainte, vă rog, vă rog... Dar chiar în vreme ce era tîrît în jos pe trepte, spre miro­sul stătut al canalului, a simţit din nou degetele delicate şi ferme ale noului său stăpîn, iar pe gît amprenta răcoroasă şi tandră a buzelor care, niciodată, n-aveau să-i mai facă vreun rău, într-un prim sărut irezistibil şi fatal.

Cîtă iubire în acest prim sărut vampiric! L-a scăldat purificîndu-l, asta a fost tot, şi a fost purtat într-o gondolă, care înainta, ca un scarabeu uriaş şi sinistru, prin canalele înguste, pînă spre pontonul de sub o altă clădire.

Beat de plăcere. Beat, în mînile albe, mătăsoase, ce-i netezeau părul, şi a glasului care-i şoptea că e frumos; îmbătat de chipul care, în clipele tulburi ale emoţiei, părea inundat de expresii, redevenind apoi, în clipele de odihnă, calm şi strălucitor, ca dăltuit în alabastru şi împo­dobit cu nestemate. Era precum un ochi de apă în lumina lunii. Atinge-l, fie şi numai cu vîrful degetelor şi întreaga-i viaţă va răsări la suprafaţă, cufundîndu-se pe dată înapoi în linişte.

Beat, în lumina dimineţii, la amintirea sărutărilor acelora, cînd s-a trezit singur şi a deschis uşă după uşă, găsind cărţi şi hărţi, şi statui de marmură şi granit, pînă cînd ceilalţi ucenici l-au găsit şi l-au îndrumat răbdători, arătîndu-i ce avea de făcut ― lăsîndu-l să îi privească sfărîmînd pigmenţii strălucitori, învăţîndu-l să dilueze culorile pure cu gălbenuş de ou şi cum să răspîndească acest lac pe suprafaţa panourilor, conducîndu-l sus pe schele pentru a munci cu migală pe marginile pînzei uriaşe, pictînd soarele şi norii şi îndemnîndu-l să admire chipurile şi mîinile acelea uriaşe şi aripile îngerilor pe care doar penelul maestrului avea voie să le atingă.

Îmbătat de mîncărurile delicioase, pe care nu-i fusese dat a le gusta pînă atunci şi de vinul ce părea că nu se va termina niciodată, la masa lungă la care se aşeza împreună cu ceilalţi ucenici.

Adormind în cele din urmă şi trezindu-se doar în amurg, cînd stăpînul se afla la căpătîiul patului enorm, chipeş ca o himeră în veşmintele-i roşii de catifea, cu părul său alb şi des strălucind în lumina felinarului, avînd ochii plini de o fericire simplă, albastru-cobalt. Sărutul fatal.

― Ah, da, niciodată să nu mă părăseşti, da... Nu mi-e teamă.

― Curînd, iubitul meu, curînd vom fi cu adevărat uniţi.

Casa întreagă, scăldată în lumina torţelor. Stăpînul, cocoţat pe schele, cu penelul în mînă:

― Stai acolo, unde e lumina, nu te mişca.

Ore şi ore în şir, îngheţat în aceeaşi poziţie, pînă cînd, înaintea zorilor, şi-a văzut propriul chip acolo, pe pînză, chipul unui înger, iar stăpînul s-a îndepărtat zîmbind pe coridorul fără sfîrşit.

― Nu, stăpîne, nu mă părăsi, lasă-mă să rămîn cu tine, nu pleca...

Din nou ziuă, bani în buzunarul său, aur veritabil, şi măreţia Venţiei cu bulevardele-i inundate de un verde întunecat, şerpuind printre palate, iar ceilalţi ucenici, luîndu-l de braţ, şi aerul proaspăt, şi cerul limpede peste Piazza San Marco, precum un vis din copilărie, şi din nou acasă, la palazzo, în amurg, venirea stăpînului, stăpînul aplecîndu-se asupra unui panou mai mic, cu o pensulă, lucrînd mereu mai repede, în vreme ce ucenicii se holbau la el, pe jumătate îngroziţi, pe jumătate fascinaţi, stăpînul privind în sus şi văzîndu-l, punînd jos pensula şi conducîndu-l afară din atelierul enorm, în care ceilalţi aveau să muncească pînă după miezul nopţii, chipul său în mîinile stăpînului, singuri, din nou, în dormitorul său, acel secret, de care nu trebuia să vorbească nimănui, niciodată, sărutul.

Doi ani? Trei ani? Nu există cuvinte care să descrie şi cuprindă cu totul gloria acelor vremuri: flotele ce porneau la război din port, imnurile ce se înălţau în faţa altarelor bizantine, reprezentaţiile cu patimi şi mistere în biserici sau în piazza, cu gurile iadului şi diavolii schimonosiţi, şi mozaicurile strălucitoare ce împînzeau zidurile din San Marco şi San Zanipolo ori cele ale Palatului Ducal, şi pictorii ce se plimbau pe acele uliţi, Giambono, Uccello, Vivarini sau Bellini. Nesfîrşitele petreceri şi procesiuni şi veşnic, la orele mici ale dimineţii, în vastele încăperi ale palazzo-ului, în lumina torţelor, singur împreună cu stăpînul, în vreme ce ceilalţi dormeau liniştiţi, încuiaţi în încă­perile lor. Pensula stăpînului, alergînd pe pînza din faţa sa, de parcă ar fi scos la iveală pictura şi nu ar fi creat-o: soare şi cer, şi mare, izvorînd din bolta aripilor de înger.

Şi momentele acelea îngrozitoare, dar inevitabile, cînd stăpînul sărea în picioare urlînd, aruncînd în toate direcţiile borcanele cu vopsea, ducîndu-şi mîinile la ochi, de parc-ar fi vrut să-i smulgă din orbite.