Vampirul Lestat

― De ce nu pot vedea? De ce nu pot vedea mai bine decît văd muritorii?

Pitit în braţele stăpînului. Aşteptînd extazul sărutului. Secret întunecat, taină de nedezvăluit. Stăpînul părăsind palatul cu puţin înaintea zorilor.

― Lasă-mă să te însoţesc, stăpîne.

― Curînd, iubitul meu, micuţul meu, cînd vei fi de ajuns de înalt şi de puternic, şi n-ai să mai fii atît de fragil. Acum du-te şi bucură-te de toate plăcerile ce ţi se oferă, fă dragoste cu o femeie şi fă dragoste şi cu un bărbat în nopţile ce au să vină. Uită de amărăciunea pe care ai trăit-o în acel bordel şi gustă din toate atît cît mai e timp.

Şi puţine erau nopţile ce se sfîrşeau fără ca acea siluetă să revină, chiar înaintea răsăritului, roşie-n obraji şi caldă de astă dată, pentru a-i da îmbrăţişarea care-l va ajuta să reziste peste zi, pînă la următorul sărut, fatal, în amurg.

A învăţat să citească şi să scrie. Ducea picturile în bisericile şi în capelele marilor palate, încasa plăţi şi cumpăra pigmenţi şi uleiuri. Muştruluia slugile, cînd găsea paturile nefăcute şi hrana negătită. Era îndrăgit atît de mult de către ucenici, încît o dată treaba terminată, aceştia plîngeau cînd îi trimitea spre alte locuri de muncă. Citea stăpînului poezii şi învăţa să cînte felurite melodii.

A venit în cele din urmă şi noaptea aceea cînd, la orele tîrzii, cînd întreaga Veneţie dormea, stăpînul i-a spus:

― Aceasta e clipa, frumosul meu, ca tu să mi te alături şi să-mi devii asemeni. Desigur, dacă asta ţi-e dorinţa...

― Da.

― Să te furişezi în taină, pentru a te hrăni cu sîngele răufăcătorilor, aşa cum fac eu, şi să păzeşti în veci aceste taine.

― Mă leg să o fac, mă las în voia ta, vreau... să fiu cu tine, stăpîne, în veci, căci tu m-ai făurit aşa cum sînt acum. N-am avut niciodată vreo altă dorinţă mai fierbinte.

Stăpînul şi-a îndepărtat pensula spre pictura ce atin­gea tavanul, pe deasupra schelăriei.

― Acesta-i singurul soare pe care-l vei mai vedea vreodată. Dar un mileniu de nopţi îţi vor aparţine şi-ţi va fi dat să vezi lumina aşa cum n-a văzut-o vreodată vreun muritor, şi să smulgi, asemeni lui Prometeu, din stele, o veşnică iluminare ce-ţi va îngădui să înţelegi totul.

Cîte luni au trecut apoi, bucurîndu-se de puterea darului întunecat?

A urmat o viaţă nocturnă de rătăciri împreună pe alei şi canale, prin noaptea plină de primejdii, de care nu mai avea a se teme, şi plăcerea seculară de a ucide, însă niciodată vreun suflet nevinovat. Nu, doar răufăcătorii, străpungîndu-le creierul, pentru a-l scoate la iveală pe Typhon, asasinul propriului său frate, înainte de a sorbi răul direct din gîtul victimei muritoare, pentru a-l transmuta, precum alchimiştii, în pur extaz, în vreme ce stăpînul îi arăta calea, împărtăşind-o.

Şi apoi, pictura, orele de singurătate în compania noului său talent, în vreme ce pensula părea uneori că aleargă singură pe suprafaţa smălţuită. Ei doi, pictînd aproape cu furie tripticul, şi ucenicii muritori adormiţi printre borcanele cu vopsea şi sticlele de vin, şi o singură taină ce le tulbura liniştea, taina plecărilor stăpînului din Veneţia, într-o călătorie care, ca şi înainte, li se părea fără de sfîrsit celor ce rămîneau acasă.

Despărţirea era însă şi mai grea acum. Să vîneze de unul singur, fără stăpîn şi să aştepte de unul singur, în pivniţa adîncă, după vînătoare, în aceeaşi chinuitoare singurătate... Să nu mai audă clinchetul rîsetelor stăpînului său, bătaia inimii sale...

― Dar unde te duci? De ce nu mă poţi lua cu tine?

Armand se pierdea în rugăminţi. Nu împărtăşeau acum aceeaşi mare taină? De ce rămînea atunci acest mister neexplicat?

― Nu, iubitul meu, tu nu eşti încă pregătit să porţi această povară. Deocamdată, ea trebuie să rămînă doar a mea, aşa cum a fost vreme de mai bine de o mie de ani. Cîndva, ai să mă poţi ajuta să fac ceeea ce am de făcut, dar asta se va întîmpla numai atunci cînd vei fi pregătit pentru cunoaştere, cînd îmi vei fi arătat cu adevărat dorinţa ta de a şti şi cînd vei fi îndeajuns de puternic pentru ca nimeni să nu-ţi poată smulge ceea ce ştii, împotriva voinţei tale. Pînă atunci, va trebui să înţelegi că nu am de ales şi trebuie să te părăsesc. Trebuie să am grijă de Cei Ce Trebuie Păziţi, aşa cum am făcut şi pînă acum.

Cei Ce Trebuie Păziţi.

Armand se gîndea mereu la asta; se temea de ei. Dar se temea mai ales, fiindcă, din cînd în cînd, i-l răpeau pe stăpîn, şi a învăţat să nu-i mai fie frică doar atunci cînd stăpînul se întorcea de fiecare dată înapoi la el.

― Cei Ce Trebuie Păziţi sînt în pace sau tac, spunea el de fiecare dată, scoţîndu-şi mantia de catifea roşie de pe umeri. Poate că nu vom şti niciodată mai mult.

Şi sărbătoarea continua, vînătoarea de răufăcători pe uliţele Veneţiei, în doi, doar el şi stăpînul.

Cît timp ar fi putut să treacă aşa? O viaţă de om? O sută de vieţi?

Nu a trecut însă nici o jumătate de an de plăceri întu­necate, pînă cînd, într-o seară, în amurg, stăpînul a apărut la căpătîiul sicriului său din pivniţa adîncă de pe malul apei, spunînd:

― Ridică-te, Armand, trebuie să plecăm. Ei sînt aici!

― Dar cine sînt ei, stăpîne? Cei Ce Trebuie Păziţi?

― Nu, iubitule, e vorba de ceilalώi. Vino, n-avem timp de pierdut!

― Dar în ce fel ne-ar putea face vreun rău? De ce trebuie să plecăm?

Chipurile albe de la ferestre, bubuiturile în uşă. Geamuri sfărîmate. Stăpînul învîrtindu-se de colo-colo, privind tablourile. Mirosul de fum. Miros de păcură aprinsă. Urca din pivniţă, cobora dinspre etajele superioare.

― Fugi, n-avem vreme să salvăm nimic.

În sus, pe trepte, către acoperiş.

Chipuri ascunse sub glugile negre, azvîrlind torţe prin uşile deschise, focul mugind în camerele de dedesubt, făcînd geamurile să explodeze, gîlgîind în casa scărilor. Toate tablourile ardeau.

― Pe acoperiş, Armand. Să mergem!

Creaturi asemeni nouă, înveşmîntate în zdrenţe negre! Alţii, asemeni nouă! Stăpînul, în goana lui spre acoperiş, îi spulbera în toate direcţiile. Se auzea pîrîit de oase atunci cînd se loveau de pereţi ori chiar de tavan.

― Blasfematorule! Ereticule! lătrau vocile străinilor. Mai multe braţe l-au apucat pe Armand, imobilizîndu-l.

Sus, în capul scărilor, stăpînul s-a întors şi i-a strigat:

― Armand! Ai încredere în forţa ta. Haide!

Dar atacatorii s-a năpustit grămadă asupra stăpînului. Îl copleşeau. De fiecare dată cînd unul era azvîrlit de pereţi, apăreau alţi trei. Dar la un moment dat, cincizeci de torţe s-au lovit de catifeaua veşmintelor stăpînului, de mînecile sale lungi şi roşii, de pletele sale albe. Flacăra s-a înălţat pînă-n tavan, în vreme ce el, transformat într-o torţă vie, continua să-şi lovească adversarii, lovindu-i cu braţele sale aprinse, în vreme ce ei continuau să îşi îngrămădească torţele la picioarele lui, de parcă ar fi pus vreascuri pe foc.

În acest timp, Armand era tîrît în jos, departe de casa incendiată, împreună cu restul ucenicilor muritori, care urlau îngroziţi. Printre strigăte şi vaiete, au plutit pe ape, departe de Veneţia, în pîntecele unei nave la fel de înspăimîntătoare precum fusese corabia negustorilor de sclavi. În cele din urmă, au debarcat într-un luminiş aflat sub cerul liber.

― Blasfematorule! Blasfematorule!

Rugul s-a înălţat, iar, de jur-împrejur, siluetele cu glugi negre au încins o horă, strigînd:

― În foc cu ereticul!

― Nu! Nu-mi faceţi una ca asta, nu!

Şi cum îi privea, încremenit de spaimă, i-a văzut pe sărmanii ucenici muritori, fraţii săi, unicii săi prieteni, tîrîţi înspre vîlvătaie, urlînd înspăimîntaţi de moarte, în vreme ce erau prinşi şi aruncaţi în flăcări.

― Nu... Opriţi-vă, ei n-au nici o vină! Pentru numele lui Dumnezeu, opriţi-vă, sînt nevinovaţi!

Ţipa, dar îi sunase şi lui ceasul. În ciuda zbaterilor sale, a fost ridicat şi azvîrlit în sus. A căzut apoi în mijlocul gheenei.

― Stăpîne, ajută-mă!

Cuvintele i s-au transformat într-un vaier prelung.

Se zbătea, urla, nebun de durere.

În cele din urmă, a fost scos din flăcări. Aruncat înapoi în viaţă. Acum zăcea în ţărînă, privind către cer. I se părea că flăcările lingeau cerul, dar el era departe de ele, nici măcar nu le mai simţea arşiţa. Simţea, în schimb, mirosul hainelor şi al părului său pîrjolit. Durerea cea mai cumplită îi ardea obrajii şi palmele, sîngele i se scur­gea din trup şi de-abia îşi putea mişca buzele...

― ... Toate înfăptuirile deşarte ale stăpînului tău au fost nimicite, toate creaţiile pe care le-a realizat, cu puterile-i întunecate, printre muritori, chipurile de îngeri şi sfinţi ori muritori! Au vrei să fii şi tu nimicit? Sau vrei să slujeşti Satanei? Alege. Te-am lăsat să simţi gustul focului, şi focul te aşteaptă, flămînd. Iadul te-aşteaptă. Ai de ales.

― ...da...

― ...şi-ai să slujeşti pe Satana aşa cum se cuvine a-l sluji.

― Da...

― Căci toate în astă lume sînt deşertăciune, şi n-ai să-ţi foloseşti puterile întunecate pentru nici o deşertăciune

de-a muritorilor, nici pentru a picta, nici pentru a compune muzică, nici pentru a dansa şi nici pentru a recita pentru distracţia muritorilor, ci numai şi numai pentru slujirea Satanei. Puterea-ţi întunecată să seducă, să înspăimînte şi să distrugă, numai să distrugă...

― Da...

― ... te vei închina singurului tău stăpîn, Satana, veşnic Satana, acum şi-n veci... vei sluji adevăratului tău stăpîn, în beznă, chin şi durere, îi vei supune mintea şi inima ta...

― Da.

― Şi cum nu vei avea nici o taină faţă de fraţii tăi întru Satana, ai să le dezvălui tot ce ştii despre blasfemator şi povara lui...

Tăcere.

― Vei dezvălui ce ştii despre povară, copile! Păzea, căci focul te-aşteaptă.

― Nu vă înţeleg...

― Cei Ce Trebuie Păziţi. Vorbeşte.

― Despre ce să vorbesc? Nu ştiu nimic, afară de faptul că nu vreau să sufăr! Sînt foarte înspăimîntat...

― Adevărul, copil al întunericului. Unde sînt? Unde sînt Cei Ce Trebuie Păziţi?

― Nu ştiu. Dacă aveţi puterea să o faceţi, cercetaţi-mi mintea. N-am nimic să vă spun.

― Dar spune-ne, copile, ce sînt ei? Nu ţi-a spus-o niciodată? Ce sînt Cei Ce Trebuie Păziţi?

Aşadar, nici ei nu ştiau. Şi pentru ei, nu era decît o expresie fără conţinut. Cînd vei fi îndeajuns de puternic pentru ca nimeni să nu-ti poată smulge ceea ce ştii împotriva voinţei tale. Stăpînul fusese înţelept.

― Ce înseamnă asta? Unde sînt? Avem nevoie de un răspuns.

― Vă jur că nu ştiu. Jur, pe spaima mea, care e tot ce am în clipa asta, că nu ştiu!

Chipuri palide se aplecau asupra lui, unul cîte unul. Buze insipide, dîndu-i sărutări aspre, dulci, mîini care-l mîngîiau, iar din încheieturi li se scurgeau picături minuscule de sînge. Voiau ca adevărul să fie scos la iveală prin sînge. Dar mai conta oare? Sîngele era sînge.

― Acum eşti un copil al diavolului.

― Da.

― Să nu plîngi după Marius, stăpînul tău. Marius e acum în iad, acolo unde-i era locul. Şi-acum, bea sîngele care are să te vindece, ridică-te şi dansează, întru gloria Satanei, cu cei asemeni ţie! Şi nemurirea are să fie a ta!

― Da.

Sîngele îi ardea limba în vreme ce-şi ridica privirea, sîngele îl umplea cu o încetineală chinuitoare.

― Da, vă rog...

Era împresurat de fraze pronunţate în latineşte şi de bătaia surdă a tobelor. Erau mulţumiţi. Ştiau că el spusese adevărul. N-aveau să-l mai ucidă, şi extazul provocat de cunoaşterea acestui lucru eclipsa orice alte consideraţii. Durerea din obraji şi din palme se transfor­mase în extaz.

― Ridică-te, tinere, şi alătură-te copiilor întunericului.

― Da, aşa voi face.

Mîini albe i-au apucat mîinile. Sunet de corn şi instru­mente cu coarde suprapunîndu-se peste duduitul tobelor, harfe ciupite într-un ritm hipnotic, în vreme ce hora a prins a se învîrti. Chipurile ascunse de zdrenţele negre de cerşetor, mantiile fîlfîind în vreme ce îşi ridicau genunchii la piept şi-şi încovoiau spinările.

Frîngîndu-şi mîinile, se răsuceau, săreau şi se ghemuiau iar, învîrtindu-se roată, şi un cîntec bolborosit răzbătea dintre buzele lor pecetluite, mereu mai puternic.

Hora se-nvîrtea tot mai repede. Bolboroseala lor era o vibraţie melancolică, lipsită de formă şi de continuitate, şi totuşi, părea a deveni o formă a vorbirii, un adevărat ecou al gîndurilor. Se auzea tot mai tare, ca un geamăt ce refuză a se transforma în ţipăt.

Scotea şi el un sunet identic şi se învîrtea cu ei, începea să ameţească de atîta învîrtit, ţopăia făcînd salturi înalte. Mîinile lor îl apucau, buzele lor îl sărutau, se răsucea şi era împins de către ceilalţi, cineva striga în latineşte, un altul îi răspundea, altul striga şi mai tare, şi răspunsul venea pe dată.

Zbura şi nimic nu-l mai lega de pămînt şi de îngrozi­toarea moarte a stăpînului său, de moartea din tablourile sale şi de moartea celor pe care-i iubise. Vîntul îi flutura împrejur şi arşiţa îi biciua faţa şi ochii. Dar cîntecul era atît de frumos, încît nu mai conta că el nu ştia versurile şi nu ştia să se roage Satanei, nu ştia cum să creadă şi nici în ce fel s-ar putea închina. Dar nimeni nu părea să bage de seamă acest lucru şi erau cu toţii un singur glas, strigînd şi lamentîndu-se, răsucindu-se şi ţopăind întruna, aplecîndu-se înainte şi înapoi, lăsîndu-şi capetele pe spate, iar focul îi orbea şi-i lingea cu limbile sale fierbinţi şi cineva striga: "Da, Da!"

Muzica a izbucnit. Un ritm barbar a ţîşnit din tobe şi tamburine şi glasuri ademenitoare au pornit a intona o melodie. Vampirii îşi azvîrleau braţele în sus, hăulind, siluetele lor fulgerau în jurul lui, contorsionîndu-se, cu spinările încovoiate, bătînd din călcîie. Îl înspăimînta şi, în acelaşi timp, îl atrăgea, iar cînd mîinile lor se agăţau de el şi-l răsuceau, se zvîrcolea şi el, bătea din picioare şi dansa asemeni celorlalţi, dînd frîu liber durerii din el, scuturîndu-şi membrele şi hohotind.

Înaintea zorilor, delira, şi o duzină de fraţi îl mîngîiau, încercînd să-l liniştească. În cele din urmă, l-au condus pe nişte trepte ce păreau să ducă în măruntaiele pămîntului.

ÎN LUNILE care au urmat, Armand a visat, se pare, că stăpînul său nu murise în flăcări.

A visat că stăpînul său căzuse de pe acoperiş, ca o cometă scînteietoare, în apele salvatoare ale canalului de dedesubt. Acum stăpînul supravieţuia în munţii din nordul Italiei. Stăpînul îl chema. Stăpînul se afla în sanctuarul Celor Ce Trebuie Păziţi.

Uneori, în visele sale, stăpînul era la fel de puternic şi de strălucitor precum fusese dintotdeauna; radia frumuseţe. În altele, era ars şi scofilcit, negru ca un tăciune care respiră; avea ochi mari şi galbeni şi doar pletele sale albe erau la fel de dese şi de bogate ca înainte. În slăbiciunea lui, se tîra în ţărînă, implorîndu-l pe Armand să vină să-l ajute. În spatele lui, o lumină caldă se împrăştia din sanctuarul Celor Ce Trebuie Păziţi; se simţea o aromă de tămîie, ca o promisiune a vreunei magii din vremuri imemoriale, o promisiune a unei frumuseţi reci şi exotice, aflată mai presus de bine şi de rău.

Dar toate acestea erau închipuiri deşarte. Stăpînul îi spusese că focul şi lumina îi pot distruge, şi îl văzuse cu propriii săi ochi pradă flăcărilor. Astfel de vise erau la fel de neverosimile precum speranţa de a se întoarce vreo­dată la viaţa muritoare.

Cînd îşi deschidea ochii spre lumina stelelor şi a lunii, şi spre oglinda nemişcată a mării din faţa sa, nu mai cunoştea nici speranţă, nici suferinţă şi nici bucurie. Toate acestea îi fuseseră date de către stăpîn, iar acum stăpînul nu mai era.

― Sînt copilul diavolului.

Asta era doar poezie. Orice dorinţă se stinsese în sufletul lui, nu mai rămăsese decît frăţia întunecată, iar acum ucidea şi inocenţi, şi vinovaţi. Iar crima era, înainte de toate, plină de cruzime.

La Roma, în marele clan din catacombe, s-a plecat în faţa lui Santino, conducătorul, care a coborît treptele de piatră, venindu-i în întîmpinare cu braţele deschise. Căpe­tenia se născuse întru beznă în vremea morţii negre, şi i-a spus lui Armand că în anul 1349, pe cînd ciuma făcea ravagii, avusese o viziune care îi spusese că el şi semenii săi trebuia să fie asemeni morţii negre, un flagel fără nici o explicaţie, menit să-i facă pe oameni să se îndoiască de mila Domnului.

Santino l-a condus pe Armand în sanctuarul plin de tigve omeneşti şi l-a învăţat istoria vampirilor.

Noi am existat dintotdeauna, asemeni lupilor, doar pentru a decima omenirea. Iar clanul de la Roma, umbră întunecată a bisericii romane, constituia împlinirea perfecţiunii acestei meniri.

Armand cunoştea deja ritualurile şi interdicţiile obiş­nuite; venise timpul să înveţe şi legile cele mari:

În primul rînd, fiecare clan trebuie să aibă o căpetenie. Numai aceasta poate hotărî ca unui muritor să i se ofere darul întunecat, avînd grijă ca metodele şi ritualurile să fie respectate, aşa cum se cuvine.

În al doilea rînd, darul întunecat nu poate fi oferit infirmilor, estropiaţilor sau copiilor, ori acelora care, nici măcar cu ajutorul puterilor întunecate, n-ar putea să supravieţuiască de unii singuri. Se subînţelege că toţi muritorii meniţi a primi darul trebuie să fie frumoşi, astfel încît jignirea adusă lui Dumnezeu prin înfăptuirea întunecatei oferte să fie cît mai mare.

În al treilea rînd, darul întunecat nu trebuie să fie oferit niciodată de către vampirii în vîrstă, pentru ca sîngele să nu-i dea novicelui puteri mult prea mari. Căci toate însuşirile sporesc o dată cu vîrsta şi trecerea timpu­lui, şi bătrînii ar putea dărui prea multă putere. Rănile şi arsurile, toate aceste catastrofe, dacă nu-i distrug pe copiii satanei, le vor spori puterile de îndată ce se vor fi vindecat. Cu toate acestea, Satana îşi apără turma de cei bătrîni, căci aproape toţi înnebunesc.

În această ordine de idei, Armand putea să observe că, printre cei de faţă, nu vieţuia nici un vampir mai vîrstnic de trei sute de ani. Nici unul dintre cei aflaţi în viaţă acum nu-şi amintea de începuturile clanului de la Roma. Căci diavolul îşi chema adesea progeniturile vampirice la sînul său.

Dar Armand trebuia să înţeleagă şi faptul că efectele darului întunecat sînt imprevizibile, chiar şi atunci cînd el este oferit cu toată grija de către un vampir mai tînăr. Din motive necunoscute, o dată născuţi întru beznă, unii muritori devin puternici ca nişte titani, în vreme ce alţii se întîmplă să nu fie decît nişte cadavre ambulante. Iată de ce, aceşti muritori se cer a fi aleşi cu multă atenţie. Cei prea pătimaşi şi cu voinţă nestăpînită va trebui să fie evitaţi în aceeaşi măsură cu cei ce sînt lipsiţi de aşa ceva.

În al patrulea rînd, nici un vampir nu va distruge vreo­dată un alt vampir, cu excepţia căpeteniei clanului, care are puteri de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. În plus, lui îi revine sarcina de a-i da focului pe cei bătrîni şi cei nebuni, atunci cînd nu mai slujesc Satanei aşa cum ar trebui. Este obligaţia lui să distrugă pe toţi vampirii care nu au fost creaţi aşa cum se cuvine. Lui îi revine sarcina de a-i distruge pe cei ce sînt atît de grav răniţi, încît nu pot supravieţui de unii singuri. În sfîrşit, datoria sa îi cere să-i distrugă pe toţi proscrişii, ca şi pe aceia ce au încălcat regulile.

În al cincilea rînd, nici un vampir nu-şi va dezvălui taina unui muritor, lăsîndu-l să trăiască mai departe. Nici un vampir nu va dezvălui unui muritor istoria vampirilor, lăsîndu-l să trăiască pe mai departe. Nici un vampir nu va aşterne în scris istoria vampirilor sau alte cunoştinţe refe­ritoare la vampiri, pentru ca asemenea texte să nu cadă în mîinile muritorilor, care ar putea să le dea crezare. Iar numele unui vampir nu trebuie să fie cunoscut vreodată de către muritori ori scris pe vreo piatră de mormînt şi nici un vampir nu va dezvălui muritorilor vizuina sa ori cea a vreunuia dintre semenii săi.

Acestea erau poruncile cele mari, de care toţi vampirii trebuia să asculte. Acesta era preţul existenţei printre nemuritori.

Cu toate acestea, Armand avea să afle că dintotdeauna au existat poveşti despre cei vîrstnici, vampiri eretici cu puteri înfricoşătoare care nu se supuneau nici unei autori­tăţi, nici măcar diavolului, vampiri care supravieţuiseră mii de ani. Li se spunea, uneori, copiii mileniilor. În nordul Europei, se povestea despre Mael, ce-şi ducea traiul în pădurile Angliei şi Scoţiei. În Asia Mică, circula legenda Pandorei. Iar în Egipt, vechea poveste a vampirului Ramses.

În toate colţurile lumii se întîlneau asemenea legende. Toate puteau fi considerate fantasmagorii, cu o singură excepţie. Bătrînul eretic Marius fusese descoperit la Veneţia şi pedepsit de către copiii întunericului. Legenda lui Marius fusese adevărată. Dar Marius nu mai exista acum.

Despre această din urmă afirmaţie, Armand nu scoase nici un cuvînt. Nu i-a spus lui Santino despre visele pe care le mai avea uneori. De fapt, visele se topiseră în Armand precum vopselele lui Marius. Nu se mai aflau în mintea sau în sufletul lui Armand, astfel încît să poată fi descoperite de către ceilalţi, dacă ei s-ar fi hotărît să-l cerceteze.

Cînd Santino a adus vorba despre Cei Ce Trebuie Păziţi, Armand i-a mărturisit că nu ştia ce ar fi putut să fie aceştia. Nu ştia nici Santino, şi nu ştiuse nici unul dintre vampirii pe care Santino îi întîlnise vreodată.

Secretul acesta murise o dată cu Marius. Să lăsăm dar tăcerii vechiul mister, oricum nefolositor. Satana ne stăpîneşte şi lui ne închinăm. Întru Satana, totul e cunoscut şi înţeles.

Armand i-a plăcut lui Santino. A învăţat repede pe de rost legile, şi-a perfecţionat incantaţiile ceremoniale, ritualurile şi rugăciunile. A fost martor la cele mai mari sabaturi la care avea să-i fie dat să asiste vreodată. A învăţat de la cei mai puternici, mai talentaţi şi mai frumoşi dintre vampirii pe care avea să-i întîlnească de-a lungul întregii sale existenţe. Şi-a însuşit totul atît de bine, încît a devenit misionarul ce a fost trimis să strîngă copiii vagabonzi ai întunericului în clanuri, să-i îndrume pe ceilalţi în înfăptuirea sabatului şi în oferirea darului întunecat, atunci cînd lumea, diavolul şi carnea o cereau.

În Spania, în Germania şi în Franţa, îi învăţase pe alţii ritualurile şi binecuvîntările întunecate, şi îi fusese hărăzit să întîlnească copii sălbatici şi tenace ai întunericului şi flăcări obscure se aprindeau în el cînd le împărtăşea tovă­răşia şi cînd clanul era în jurul său, stăpînit de el, extrăgîndu-şi unitatea din puterile sale.

Adusese uciderea pe culmile perfecţiunii, mai presus de îndemînarea oricăruia dintre copiii întunericului pe care îi cunoştea. Învăţase să îi cheme pe cei ce doreau cu adevărat să moară. Era de ajuns să se aşeze în apropierea locuinţelor muritorilor şi să cheme în tăcere, şi victimele-i apăreau.

Bătrîni şi tineri, zbîrciţi şi bolnavi, urîţi sau frumoşi, nu conta, căci el nu alegea. Le oferea fantasme năuci­toare, dacă asta îşi doreau, dar nu se apropia de ei şi nici nu îi îmbrăţişa. Atraşi inexorabil către Armand, ei erau cei care îl îmbrăţişau. Şi cînd simţea atingerea fierbinte a cărnii, cînd îşi desfăcea buzele pentru a primi izvorul sîngelui, cunoştea singura bucurie într-un ocean de suferinţă.

În culmea acestor clipe, i se părea că drumul pe care şi-l alesese era profund spiritual, neprihănit de poftele şi confuzia care alcătuiau lumea, în ciuda extazului carnal al uciderii.

În fapta sa, spiritul şi carnea se împreunau, iar el era convins că cel care supravieţuia era spiritual. I se părea că trăieşte o sfîntă împărtăşanie, sîngele copiilor lui Hristos slujind doar aducerii esenţei însăşi a vieţii întru înţelege­rea sa în clipa fugară a morţii. În această spiritualitate, doar marii sfinţi ai lui Dumnezeu îi erau egali, în această înfrun­tare a misterului, în această existenţă de meditaţie şi rene­gare de sine.

Cu toate acestea, îşi vedea cei mai puternici tovarăşi pierind, distrugîndu-se singuri, înnebunind. Fusese martorul inevitabilei destrămări a clanurilor, văzuse nemurirea înfrîngîndu-i pe cei mai perfecţi dintre copiii întunericului, şi toate acestea i se păreau uneori o pedeapsă îngrozitoare, cu atît mai mult cu cît nu-i era destinată şi lui. Era oare menit să devină şi el unul dintre cei vîrstnici? Un copil al mileniilor? Puteau fi crezute toate acele poveşti care se încăpăţînau să circule în conti­nuare?