Vampirul Lestat

― Armand, a spus ea, noi vom pleca. Dacă ar fi după cum vreau eu, mîine la miezul nopţii am fi la zeci de mile depărtare de Paris.

A privit-o calm, acceptîndu-i spusele. Acum era impo­sibil de aflat dacă mai ascundea ceva.

― Chiar dacă n-ai să te duci la teatru, acceptă ceea ce îţi putem oferi. Fiul meu are destulă avere pentru a-ţi uşura intrarea în lume.

― Poţi să-ţi alegi acest turn drept vizuină, am adăugat. Foloseşte-l oricît de mult vei dori. Magnus îl considera îndeajuns de ferit de pericole.

După un timp, a încuviinţat cu o politeţe sobră, dar fără să spună o vorbă.

― Îngăduie-i lui Lestat să-ţi dea aurul care va face să fii considerat un gentleman, a spus Gabrielle. Tot ceea ce îţi cerem în schimb este să laşi clanul în pace, dacă te vei hotărî să nu-i devii căpetenie.

Şi-a întors din nou privirile spre foc, cu chipul senin, irezistibil de frumos. A încuviinţat din nou, în tăcere, încuviinţarea lui nu însemna decît că auzise, dar nu şi că ar fi promis ceva.

― Dacă nu te vei întoarce la ei, i-am spus, nu le face nici un rău. Nu-i face nici un rău lui Nicolas.

Cînd am rostit aceste cuvinte, chipul lui a suferit o schimbare foarte subtilă. Trăsăturile păreau a-i fi lumi­nate de un zîmbet, şi, încet, şi-a ridicat ochii spre mine. În privirea lui se putea citi dispreţul.

Am privit în altă parte, dar privirea lui m-a durut mai tare decît o palmă.

― Nu-i doresc răul, am şoptit, încordat.

― Nu. Îi doreşti pieirea, mi-a răspuns, tot în şoaptă. Astfel n-ar mai trebui să te temi sau să suferi din pricina lui.

Iar dispreţul din privirea lui a devenit şi mai tăios, şi mai hidos.

― Armand, el nu e un pericol pentru nimeni, a inter­venit Gabrielle. Femeia aceea îl poate controla şi singură. Iar dacă îl veţi asculta, are să vă înveţe lucruri folositoare despre această epocă.

O vreme, s-au privit în tăcere. Apoi chipul lui a rede­venit blînd, cald şi frumos. Şi, precum într-un ceremonial straniu, l-am văzut apucînd mîna lui Gabrielle şi strîngînd-o cu putere. Apoi s-au ridicat amîndoi în picioare. Armand s-a îndepărtat puţin şi ne-a privit.

― Voi merge alături de ei, ne-a spus cu o voce blîndă. Voi lua aurul pe care mi-l oferi, iar acest turn îmi va fi adăpost. Şi-am să învăţ de la pătimaşul tău novice tot ce va binevoi să mă înveţe; dar mă voi îndrepta spre aceste lucruri doar fiindcă le văd plutind la suprafaţa beznei în care mă scufund. Şi n-aş vrea să mă înec, fără să fi price­put unele lucruri. N-am să îţi las moştenirea doar ţie, n-am să-ţi cedez eternitatea fără o ultimă luptă. L-am studiat. Dar nici un gând de-al lui nu a venit să-mi limpe­zească spusele. Poate că o dată cu trecerea anilor, dorinţa mă va încerca din nou. Voi cunoaşte iar ce înseamnă pofta şi chiar pasiunea. Poate că atunci cînd ne vom reîntîlni, într-o altă eră, toate acestea nu vor mai fi abstracte şi tulburi. Voi vorbi şi eu cu vigoarea ta, în loc să reflectez prea îndelung. Vom cîntări atunci nemurirea cu mai multă înţelepciune. Atunci vom putea să discutăm despre răzbu­nare sau despre înţelegere. Deocamdată, nu-mi rămîne să-ţi spun decît că vreau să te mai văd. Doresc ca drumu­rile noastre să se mai întretaie în viitor. Acesta e singurul motiv pentru care voi face ceea ce mi-ai cerut şi nu ceea ce ştiu că îţi doreşti: îl voi cruţa pe nenorocitul de Nicolas.

Mi-a scăpat un sunet involuntar de uşurare. Şi totuşi, glasul lui era acum atît de hotărît, atît de puternic, încît, undeva în mine, am auzit răsunînd o alarmă tăcută. Acesta era Armand-căpetenia, cu siguranţă, cel tăcut şi puternic, cel ce avea să supravieţuiască mai presus de scîncetele orfanului din el.

Apoi a zîmbit din nou, plin de graţie, iar chipul lui avea ceva înduioşător şi trist. A redevenit sfîntul lui da Vinci sau, mai exact, micul zeu pictat parcă de Caravaggio. În clipa aceea, părea că n-ar putea fi rău ori primejdios vreodată. Era prea strălucitor de bunătate şi înţelepciune.

― Să-ţi aminteşti de avertismentele mele, nu de blesteme, a zis. Şi eu, şi Gabrielle am încuviinţat. Iar dacă vreodată vei avea nevoie de mine, am să fiu aici, a mai adăugat.

Apoi Gabrielle a făcut un lucru cu totul surprinzător: l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat. Am imitat-o.

Era mlădios şi graţios, în braţele noastre. Pe tăcute, ne-a dat de înţeles că se va alătura clanului şi că, din seara următoare, îl vom putea găsi acolo.

După cîteva clipe, s-a făcut nevăzut, iar Gabrielle şi cu mine ne-am trezit iar singuri, de parcă el nici n-ar fi fost vreodată în acea încăpere. În tot turnul nu se mai auzea nici un sunet. Doar vîntul şuiera, foşnind prin crengile pădurii vecine.

Urcînd treptele, am găsit poarta deschisă. Pajiştile ce se întindeau către pădure erau cufundate într-o linişte de nimic tulburată.

Îl iubeam. Ştiam acest lucru, oricît mi s-ar fi părut de greu de înţeles. Dar eram bucuros că se terminase totul. Mă bucuram că puteam să plecăm liniştiţi. Totuşi, am rămas multă vreme cu fruntea lipită de gratii, privind spre pădurea îndepărtată şi spre strălucirea confuză de la orizont, proiectată de către luminile oraşului pe suprafaţa norilor grei.

Eram trist nu doar fiindcă îl pierdusem, ci şi din pricina lui Nicki, a Parisului şi a mea.

5
COBORÎND înapoi în criptă, am găsit-o pe Gabrielle aţîţînd focul cu ultimele vreascuri rămase. Cu mişcări lente, plictisite, răscolea jarul, care îşi arunca lucirile roşii pe chipul ei palid şi în ochii ei umezi.

M-am aşezat pe o laviţă, în tăcere, privind-o, admirînd explozia de scîntei pe fundalul negru al cărămizilor pîrjolite.

― Ţi-a dat ceea ce îţi doreai? am întrebat-o.

― În felul său, da, a venit răspunsul.

A pus deoparte vătraiul şi s-a aşezat în faţa mea, iar pletele i s-au împrăştiat pe umeri cînd şi-a sprijinit trupul în mîini, pe bancă.

― Îţi mărturisesc că nu-mi pasă dacă n-am să mai dau în veci ochii cu vreunul din stirpea noastră, a spus ea, cu răceală în glas. M-am săturat de legendele, de blestemele şi suferinţele lor. M-am săturat şi de nesuferita lor umani­tate, oricît de uimitoare ar fi revelaţia ei. Sînt pregătită să dau piept cu lumea din nou, aşa cum eram în noaptea morţii mele, Lestat.

― Dar Marius... am început eu, agitat. Mamă, gîndeşte-te, există unii mai vîrstnici, care s-au folosit cu totul altfel de nemurirea ce le-a fost dată.

― Aşa să fie oare? Lestat, dai prea mult crezare imaginaţiei tale. Povestea lui Marius nu e decît un basm.

― Nu, n-ai dreptate.

― De acord, sărmanul demon orfan pretinde că nu descinde din supuşii săi murdari cu care se aseamănă, ci dintr-un stăpîn pierdut, dintr-un soi de zeu. Orice ţîngău cu obrajii murdari, ce visează toropit de căldura focului din bucătărie, îţi poate spune astfel de poveşti.

― Mamă, el nu avea cum să-l fi inventat pe Marius. Poate că imaginaţia mea e prea înflăcărată, dar el nu dispune mai deloc de aşa ceva. N-avea cum să născocească acele imagini. Îţi spun, am văzut acele lucruri...

― N-am vrut să spun asta. Dar se prea poate ca el să-l fi împrumutat pe Marius din legendele pe care le-a auzit.

― Nu, am insistat. A existat şi mai există încă un Marius. Mai sînt şi alţii asemeni lui. Există copii ai mileniilor, care s-au priceput să-şi utilizeze darurile mai bine decît aceşti copii ai întunericului.

― Lestat, mai important mi se pare ca noi să le ştim folosi cu mai multă înţelepciune. Un singur lucru bun am învăţat, în cele din urmă, din spusele lui Armand, şi anume acela că nemuritorii găsesc moartea seducătoare şi irezistibilă, şi că, în minţile lor, aspiră să cucerească fie moartea, fie umanitatea. Aş vrea ca, de acum înainte, să folosesc această cunoaştere ca pe o armură, în trecerea mea prin lume. Din fericire, nu va fi vorba de acea lume în schimbare pe care aceste creaturi o găsesc atît de primej­dioasă. Mă refer la acea lume care, de milenii, a rămas neschimbată. Şi-a aruncat părul pe spate şi a privit din nou spre foc. Visez munţi acoperiţi de zăpezi veşnice, mi-a spus cu blîndeţe, pustiuri nesfîrşite şi jungle de nepătruns. Visez la pădurile din nordul Americii, în care se spune că nici un alb n-a pus vreodată piciorul. S-a îmbujorat uşor, privindu-mă. Gîndeşte-te. Nu există nici un loc în care să nu putem merge. Dacă există cu adevărat copii ai mileniilor, poate că tocmai acolo trebuie căutaţi, departe de lumea omului.

― Şi cum ar putea să trăiască acolo? Mă gîndeam la propria mea lume, iar ea era alcătuită din fiinţe muritoare şi din lucrurile create de acestea. Aminteşte-ţi, noi ne hrănim cu oameni.

Sînt inimi care bat şi în acele păduri, a răspuns ea, visătoare. Pentru cel care ştie să caute, se găseşte sînge din belşug... Acum sînt în stare să fac unele lucruri pe care doar tu le puteai face înainte. Acum aş putea şi eu să mă lupt cu lupii de una singură... Vocea ei scădea în intensitate, pe măsură ce se adîncea în gînduri. Dar lucrul cel mai important, Lestat, este acela că putem să mergem unde vrem noi. Sîntem liberi, mi-a spus după o tăcere îndelungată.

― Eram liber şi înainte. Nu mi-a păsat de ceea ce voia să-mi spună Armand. Dar Marius... Ştiu că Marius trăieşte. Am simţit-o în vreme ce Armand povestea. Iar Marius cunoaşte unele lucruri ― nu numai despre noi sau despre Cei Ce Trebuie Păziţi sau cine ştie ce alte taine vechi ― şi ştie o mulţime despre viaţa însăşi, despre cum poţi să te mişti prin timp.

― Ei bine, îţi va fi de-acum înainte sfîntul patron, dacă asta ţi-e voia, mi-a spus pe un ton uşor ironic.

Spusele ei m-au înfuriat şi-am tăcut. Adevărul e că vorbele ei, despre jungle şi păduri, mă înspăimîntaseră; tot ceea ce Armand spusese, încercînd să ne despartă, mi-a revenit în minte, aşa cum prevăzusem că avea să se întîmple încă din clipa în care el îşi pronunţase cuvintele alese cu grijă. Aşadar, şi între noi pot să apară disensiuni, am gîndit atunci, aşa cum o păţesc şi muritorii, iar acestea sînt, probabil, mai pronunţate, mai adînci, aşa cum ne sînt şi patimile, şi iubirea.

― Există un mic amănunt... a început ea, privind flăcările. Un mic indiciu care ar putea însemna că poves­tea lui Marius are ceva adevăr în ea.

― Au fost o mie de indicii.

― Armand spunea că Marius ucidea răufăcătorii şi îi numea Typhon, asasinul propriului său frate. Ţi-aduci aminte?

― Credeam că se referă la Cain, ucigaşul lui Abel. Deşi am auzit celălalt nume, viziunea mi l-a arătat pe Cain.

― Exact. Nici măcar Armand nu înţelegea numele Typhon. Şi totuşi, l-a repetat. Dar eu ştiu ce înseamnă.

― Spune-mi şi mie.

― Vine din miturile grecilor şi ale romanilor; e vorba despre povestea antică a zeului egiptean Osiris, ucis de către fratele său, Typhon, astfel încît acesta din urmă să poată deveni stăpîn al lumii subpămîntene. Desigur, Armand ar fi putut să citească despre asta în Plutarh, dar n-a făcut-o, tocmai asta e straniu.

― Ei, vezi, deci Marius există. Cînd Armand spunea că a trăit un mileniu, spunea adevărul.

― S-ar putea, Lestat, s-ar putea, a răspuns ea, gînditoare.

― Mamă, spune-mi şi mie povestea aceea egiptea­nă...

― Lestat, eşti la o vîrstă la care poţi să citeşti şi singur oricîte poveşti ai dori. S-a ridicat şi s-a aplecat să mă sărute. Am simţit răceala şi amorţeala care o cuprin­deau în fiecare dimineaţă, înaintea zorilor. În ceea ce mă priveşte, am terminat-o cu cărţile. Sînt bune de citit cînd n-ai altceva de făcut. Mi-a luat mîinile într-ale ei. Spune-mi că mîine vom porni la drum. Promite-mi că nu vom reve­dea zidurile Parisului pînă cînd nu vom fi văzut celălalt capăt al Pămîntului.

― Va fi aşa cum îţi vei dori, i-am răspuns. A început să urce treptele. Dar încotro ai luat-o? am întrebat-o, urmînd-o.

A deschis poarta şi s-a îndreptat spre pădure.

― Vreau să văd dacă pot să dorm direct pe ţărînă, mi-a aruncat peste umăr. Dacă n-am să mă mai trezesc mîine seară, vei şti că am dat greş.

― Dar e o nebunie! am strigat, luîndu-mă după ea. Simpla idee îmi repugna. A îngenuncheat lingă un pîlc de stejari bătrîni şi a început să sape în frunzele moarte şi în pămîntul jilav, cu mîinile goale. Era înspăimîntătoare, părea o superbă vrăjitoare blondă, scormonind cu îndîrjirea unei bestii.

Apoi s-a ridicat, trimiţîndu-mi un sărut de rămas-bun şi, adunîndu-şi toate puterile, s-a scufundat, de parcă pămîntul i-ar fi aparţinut. Am rămas locului, privind, fără să-mi vină a crede, la golul lăsat de dispariţia ei neaştep­tată şi la stratul de frunze putrede, pe care nimic nu părea a-l fi deranjat.

AM IEŞIT din crîng, îndreptîndu-mă spre sud, departe de turn. Pe măsură ce grăbeam pasul, am început să fredonez, în surdină, un cîntecel, o frîntură dintr-o melodie auzită ceva mai devreme, cîntată de violoniştii de la Palatul Regal.

Suferinţa punea din nou stăpînire pe mine, conştienti­zam faptul că urma să plecăm de-adevăratelea, că totul se sfîrşise, cu Nicolas şi copiii întunericului, cu căpetenia acestora. Vreme de ani şi ani de-acum încolo, n-aveam să mai revăd Parisul şi nimic din cele ce-mi erau cunoscute. Cu toată dorinţa mea de libertate, îmi venea să plîng.

Cu toate acestea, rătăcirea mea avea, se pare, o ţintă pe care nu îndrăzneam să mi-o mărturisesc nici mie însumi. Cu vreo jumătate de oră înaintea zorilor, mă aflam pe un drumeag prăfuit, lîngă ruinele unui han de odinioară. Acest avanpost al unui sat, demult părăsit, stătea să se prăbuşească şi doar zidurile cu tencuiala groasă mai rămăseseră în picioare.

Mi-am scos pumnalul şi am început să scrijelesc adînc în piatra moale:

CĂTRE MARIUS CEL BĂTRÎN: LESTAT TE CAU­TĂ. E LUNA MAI A ANULUI 1780 ŞI MĂ ÎNDREPT CĂTRE SUD, DINSPRE PARIS SPRE LYON. TE ROG, ARATĂ-MI-TE.
Cîtă aroganţă mi-a părut a conţine acest mesaj, atunci cînd l-am recitit. Scriindu-l, călcasem poruncile întunecate, rostind numele unuia dintre nemuritori şi aşternîndu-l în cuvinte. Ei bine, asta mă umplea de o minunată satis­facţie. La urma urmei, nu m-am priceput niciodată să ascult de vreo regulă.

PARTEA A ŞASEA

PE CALEA DIAVOLULUI

DE LA PARIS LA CAIRO

1
ULTIMA oară cînd l-am văzut pe Armand în veacul al optsprezecelea, stătea împreună cu Eleni, Nicolas şi ceilalţi vampiri în pragul intrării teatrului lui Renaud, privind cum trăsura în care ne aflam îşi croia drum prin circulaţia intensă de pe bulevard.

Puţin mai devreme îl găsisem în fosta mea celulă împreună cu Nicolas, cufundaţi într-o conversaţie stranie, dominată de sarcasmul şi bizareriile celui de pe urmă. Purta o perucă şi un costum roşu închis şi mi se părea că dobîndise de-acum mai multă substanţă, de parcă fiecare clipă ce trecuse de la nimicirea vechiului clan i-ar fi sporit puterile.

Eu şi Nicki n-am scos nici un cuvînt în aceste momente penibile, dar Armand a acceptat cu politeţe cheile turnului, pe care i le oferisem, laolaltă cu o mare sumă de bani şi cu făgăduiala unor noi averi din partea lui Roget, dacă avea să fie nevoie.

Îşi închisese mintea faţă de mine, dar a afirmat din nou că nu avea să îi facă nici un rău lui Nicolas. În vreme ce ne luam rămas-bun, eram convins de prietenia sa şi de faptul că Nicolas şi ceea ce mai rămăsese din vechiul clan aveau să supravieţuiască.

PÎNĂ la sfîrşitul primei nopţi, eu şi Gabrielle eram departe de Paris, întocmai cum ne dorisem. În lunile care au urmat, am trecut prin Lyon, Torino şi Viena, apoi prin Praga, Leipzig şi Sankt Petersburg, apoi am luat-o din nou spre sud, către Italia, unde ne-am stabilit pentru mai mulţi ani.

După aceea am luat-o spre Sicilia, apoi spre nord, în Grecia şi Turcia, din nou spre sud, prin vechile cetăţi ale Asiei Mici, şi, în cele din urmă, spre Cairo, unde am rămas o vreme mai îndelungată.

În toate aceste locuri, am lăsat în urmă, pe ziduri, mesaje pentru Marius.

Uneori nu erau decît vreo cîteva cuvinte pe care le zgîriam cu vîrful cuţitului. În alte locuri, petreceam ore întregi sculptîndu-mi gîndurile în piatră. Oriunde m-aş fi aflat însă, îmi scriam numele, data, şi viitoarea-mi desti­naţie, o dată cu invitaţia mea: "Marius, arată-mi-te."

Cît despre vechile clanuri, am dat peste ele în tot felul de locuri, dar, dintru început, a fost limpede că, peste tot, vechile căi erau pe cale de a fi abandonate. De-abia trei sau patru vampiri mai păstrau vechile ritualuri, şi, de îndată ce înţelegeau că nu îi doream nici pe ei, nici să le împărtăşim existenţa, ne lăsau în pace.

Mult mai interesante mi se păreau întîlnirile întîmplătoare cu renegaţii strecuraţi în mijlocul societăţii, vampiri singuratici şi plini de secrete, care se pretindeau muritori, cu tot atît de multă îndemînare cu cîtă ne prefăceam noi înşine. Niciodată nu am reuşit însă să ne apropiem prea mult de aceste creaturi. Fugeau de noi aşa cum, probabil, fugiseră şi de vechile clanuri. Nevăzînd nimic altceva decît frică în ochii lor, nu mă simţeam ispitit să-i urmăresc.

Mi se părea liniştitoare certitudinea că nu eram cel dintîi vampir aristocrat care îşi căuta victimele prin sălile de bal, gentlemanul ucigaş care, cît de curînd, avea să îşi facă apariţia în povestiri şi poeme, în romanele populare, ca un adevărat prototip al neamului nostru. Mereu întîlneam asemenea specimene.

În cursul călătoriei noastre, ne-a fost dat să întîlnim şi alte creaturi ale întunericului, mult mai stranii. În Grecia, am găsit demoni care nu ştiau cum fuseseră creaţi, şi chiar creaturi înnebunite, lipsite de un limbaj şi de orice raţiune, care ne atacaseră de parcă-am fi fost simpli muri­tori, iar apoi au luat-o la fugă, urlînd la auzul rugăciunilor pe care am purces a le rosti pentru a-i alunga.

Vampirii din Istanbul locuiau în case, în siguranţă, dincolo de ziduri şi porţi. Îşi săpau mormintele în propriile grădini şi se înveşmîntau ca toţi muritorii din acea parte a lumii, în caftane lungi, atunci cînd ieşeau pe străzi la vînătoare. Cu toate acestea, chiar şi ei au fost îngroziţi să ne vadă trăind printre francezi şi veneţieni, călătorind cu trăsura şi participînd la serbările date de ambasadele şi de rezidenţii europeni. Ne-au ameninţat, strigînd felurite incantaţii. Am contraatacat, umplîndu-i de panică şi punîndu-i pe fugă, dar s-au întors curînd, continuîndu-şi afuriseniile.

La Cairo, fantomele care bîntuiau printre mormintele mamelucilor erau adevărate bestii. Stăpînii lor, cu ochii afundaţi în orbite, îi supuneau, în limitele vechilor pravile, în ruinele unei vechi mănăstiri copte. Ritualurile le erau pline de magia Orientului şi evocau tot soiul de demoni şi spirite malefice cu nume stranii. S-au ţinut departe de noi, mulţumindu-se să ne arunce ameninţări acide, deşi ne cunoşteau numele.

Au trecut ani fără ca aceste creaturi să ne înveţe ceva nou, dar, desigur, asta nu mă surprindea prea mult.

Deşi în numeroase locuri am întîlnit vampiri care au­ziseră legenda lui Marius şi pe cele ale altor vîrstnici, nici unuia nu-i fusese dat să-i vadă cu propriii ochi. Printre ei, chiar şi Armand devenise o legendă şi ni se întîmpla adesea să fim întrebaţi: "Chiar l-aţi văzut pe vampirul Armand?" Nicăieri n-am întîlnit vreun vampir cu adevărat în vîrstă. N-am întîlnit nicăieri vreun vampir care să se fi distins prin marea sa înţelepciune ori prin faptele sale, nici o creatură în care darul întunecat să fi operat stranii meta­morfoze care mi-ar fi putut stîrni interesul.

În comparaţie cu aceste fiinţe, Armand era un zeu întunecat. La fel era şi Gabrielle, la fel eram eu însumi.

Dar am luat-o înaintea povestirii mele...

Ceva mai devreme, cînd am sosit pentru întîia oară în Italia, ne-a fost dat să cunoaştem mai multe despre vechile ritualuri. Clanul roman ne-a întîmpinat cu braţele deschise.

― Veniţi la Sabat, au spus. Coborîţi în catacombe şi alăturaţi-vă glasurile în înălţarea imnurilor.

Da, ştiau că noi distrusesem clanul de la Paris şi că îl puseserăm cu botul pe labe pe marele stăpîn al tainelor întunecate, pe Armand. Dar nu ne purtau pică pentru aceste fapte. Dimpotrivă, nu puteau înţelege de ce Armand se încăpăţîna să-şi menţină dominaţia. De ce nu se schim­base acel clan, ţinînd pasul cu vremurile?

Nu de alta, dar ceremoniile de aici erau atît de elabo­rate şi de senzuale, încît îţi tăiau răsuflarea. Vampirii, în loc să se ţină deoparte, departe de căile omului, nu se sfiau să se prefacă oameni ori de cîte ori acest lucru li se părea util. La fel procedau cei doi vampiri pe care i-am văzut la Veneţia şi tot astfel se purtau şi ceilalţi, ceva mai mulţi, pe care aveam să-i întîlnim la Florenţa.

Purtînd mantii negre, se amestecau în mulţimea care se îmbulzea la Operă, se strecurau pe coridoarele umbrite ale marilor case, la banchete şi baluri, ba chiar, uneori, frecventau tavernele rău-famate şi mustăriile, stînd la mese alături de oamenii din popor. Aici, mai mult ca oriunde, aveau obiceiul să îmbrace costume croite după moda epocii în care se născuseră şi, adesea, erau splendid împodobiţi, aproape regal, cu nestemate şi bijuterii pe care le arătau doar celor aleşi.

Cu toate acestea, se tîrau înapoi în cimitirele lor împuţite pentru a dormi şi o luau la fugă urlînd la vederea vreunui semn al puterii divine, aruncîndu-se cu nepăsare sălbatică în înfiorătoarele, dar atît de frumoasele sabaturi.

În comparaţie cu aceştia, vampirii parizieni fuseseră primitivi, grosolani şi copilăroşi; mi-am dat seama însă că tocmai rafinamentul şi sofisticarea lumii pariziene îl determinaseră pe Armand să se retragă, împreună cu ai săi, departe de cele lumeşti.

Pe măsură ce capitala franceză devenea tot mai înrobită spiritului profan, vampirii se cramponaseră în antica magie, în vreme ce, în Italia, strigoii trăiau printre oameni cu un adînc sentiment religios, educaţi în spiritul ceremo­niilor romano-catolice, bărbaţi şi femei care respectau răul aşa cum respectau Biserica de la Roma. Într-un fel, vechile căi ale strigoilor se asemănau cu cele ale poporului italian, astfel încît vampirii italieni se puteau adapta ambelor lumi. Mai credeau ei în vechile căi întunecate? Răspunsul lor a fost o ridicare din umeri. Pentru ei, sabatul reprezenta un prilej de mare plăcere. Oare nu ne plăcuse şi nouă, mie şi lui Gabrielle? Nu ne-am alăturat, în cele din urmă, dansului?

― Puteţi veni la noi ori de cîte ori veţi dori, ne-au spus vampirii romani.

Cît despre Teatrul Vampirilor din Paris, acest imens scandal care făcea să se cutremure întreaga noastră seminţie, pretutindeni în lume, n-aveau să creadă în existenţa lui decît atunci cînd îl vor vedea cu propriii lor ochi. Vampiri care să se dea în spectacol pe scenă, uimindu-şi publicul muritor cu şmecherii şi pantomimă, aşa ceva nu se putea întîmpla decît la Paris! mi-au spus ei, rîzînd.

DESIGUR, despre teatru aveam mereu veşti proas­pete, direct de la faţa locului. Încă înainte ca noi să fi ajuns la Sankt Petersburg, Roget îmi trimisese o lungă epistolă, referitoare la "talentul" noii trupe. Iată ce mi-a scris bunul avocat:
"S-au costumat asemeni unor uriaşe marionete de lemn. De deasupra scenei, coarde de aur coboară pînă la genunchii şi coatele lor, părînd că îi manipulează, făcîndu-i să execute felurite dansuri, care de care mai fermecă­toare. Pe obrajii lor albi, îşi desenează bujori roşii, iar ochii le sînt goi, ca nişte mărgele de sticlă. Nu v-ar veni să credeţi cît de bine reuşesc să pară simple obiecte neîn­sufleţite.

Orchestra e o altă minunăţie. Instrumentiştii cu chipurile palide, machiaţi în acelaşi fel, imită muzicanţii mecanici ― păpuşile acelea articulate ce se pot cumpăra peste tot, care, întoarse cu o cheiţă, îşi mînuiesc arcuşurile pe instrumente minuscule sau suflă-n trompete, iscînd muzică adevărată!

Spectacolul este atît de fermecător, încît doamnele şi domnii din public se ciondănesc, nereuşind să se pună de acord, dacă actorii sînt păpuşi sau oameni adevăraţi. Unii sînt de părere că toţi sînt meşteriţi din lemn, iar glasurile ce par a le ieşi din gură sînt opera unor ventriloci.

Cît despre piesele lor, mărturisesc că ar putea fi mult prea tulburătoare, dacă n-ar fi jucate atît de frumos, cu atîta pricepere.

Una dintre cele mai apreciate drame jucate ne arată un strigoi vampir ce se scoală din mormînt printr-o trapă deschisă în scenă. Creatura aceasta cu părul alb şi zburlit şi colţi imenşi e înspăimîntătoare. Ea se îndrăgosteşte de o marionetă de lemn, o femeie, şi nu îşi dă seama că aceasta e lipsită de viaţă. Neputînd să se hrănească cu sîngele păpuşii, sărmanul vampir piere. În clipa morţii sale, deşi e făcută din lemn, păpuşa învie şi cu un zîmbet malefic execută un dans triumfător peste cada­vrul vampirului înfrînt.