Vampirul Lestat

4
TREPTE, ducînd în adîncul pămîntului.

Erau mult mai vechi decît era casa, deşi n-aş putea spune de unde ştiam acest lucru. Treptele erau scobite în centru, de uzură, de prea multe tălpi care le coborîseră. Se cufundau, mereu mai adînc, în inima stîncii.

Din vreme în vreme, treceam pe lîngă cîte o deschi­dere către mare, grosolan cioplită şi nu îndeajuns de largă pentru a permite trecerea unui om. Pervazul acestor ferestre slujise drept cuib păsărilor, iar prin crăpături crescuseră ierburi sălbatice.

Din cînd în cînd, simţeam răcoarea, acea răcoare inexplicabilă ce poate fi simţită în vechile mănăstiri, în bisericile năruite sau în încăperile bîntuite.

― Nu sînt ei de vină, mi-a spus cu blîndeţe.

Mă aştepta cîteva trepte mai jos. M-am oprit strîngîndu-mi braţele la piept. Răcoarea părea să vină din crăpăturile treptelor.

Semiîntunericul îi segmenta faţa în forme ciudate, alternări de lumini şi umbre, făcîndu-l să pară mai vîrstnic, cum ar fi fost dacă era un simplu muritor.

― Răcoarea era aici înainte ca eu să-i fi adus, a urmat el. Mulţi şi-au venerat zeii pe insula asta, dar, totuşi, răcoarea a existat şi înaintea venirii lor aici.

Mi-a făcut din nou semn să îl urmez, cu răbdarea-i caracteristică. Ochii îi erau plini de înţelegere.

― Nu-ţi fie teamă, a repetat luînd-o înainte, în jos. Mi-ar fi fost ruşine să nu îl urmez. Treptele continuau să se afunde.

Am trecut prin dreptul unor ferestre mai largi, prin care răzbătea zgomotul mării. Am simţit răcoarea stropi­lor pe obraji şi am zărit vîrtejurile de spumă stîrnite de impactul hulei cu stîncile. Şi totuşi, noi continuam să coborîm mereu mai jos. Ecoul tălpilor pe dalele de piatră se izbea de tavanul boltit şi de zidurile săpate în stîncă. Ne aflam mai jos decît pivniţa oricărui donjon, eram în puţul pe care-l sapă copiii în nisip, convinşi că vor da de centrul pămîntului.

De după o cotitură, am zărit ivindu-se, într-un tîrziu, o geană de lumină. Apoi au apărut două felinare ce străjuiau o poartă masivă.

Vase grele, pline cu ulei, alimentau pîlpîirile felinare­lor. De-a curmezişul porţii fusese aşezat un drug uriaş de stejar. Ar fi fost nevoie de o mulţime de bărbaţi puternici, înarmaţi cu frînghii şi răngi, pentru a-l da la o parte.

Marius l-a ridicat însă şi l-a pus deoparte fără nici un efort, apoi s-a dat un pas înapoi şi a privit insistent uşile. Am auzit zgomotul unui alt drug ce se ridica de cealaltă parte a lor. Apoi acestea s-au deschis încet. Răsuflarea îmi îngheţase în gîtlej.

Nu era doar faptul că deschisese poarta fără să o fi atins. Şmecheria asta o mai văzusem şi înainte. Ce mă uimea era faptul că încăperea în care intram era plină de aceleaşi flori superbe, de aceleaşi lămpi pe care le văzu­sem sus, în interiorul casei. Aici, sub pămînt, se aflau mălini albi, ceruiţi parcă, plini de picături de rouă şi tran­dafiri roşii şi roz, atît de grei, de stăteau să cadă din vîrful tulpinilor. Încăperea, luminată de licărul blînd al lumînărilor, era o capelă plină de mireasma a o mie de buchete.

Zidurile erau acoperite de fresce, asemeni pereţilor din vechile biserici italieneşti, cu foiţe de aur bătute în liniile desenului. Acestea însă nu erau reprezentări ale sfinţilor creştini.

Palmieri egipteni, deşertul galben, cele trei mari pira­mide, apele albastre ale Nilului. Alături, bărbaţi şi femei egiptene plutind pe apele fluviului în bărci cu forme graţioase, în adîncuri, peşti multicolori, iar în înalturi, păsări cu aripi purpurii.

Toate acestea erau din plin iluminate de aurul prezent pretutindeni. Era de aur soarele ce strălucea în văzduh, de aur piramidele ce străluceau în depărtare, aurul lucea în solzii peştilor şi în penajul păsărilor, de aur erau podoabele personajelor egiptene, minuscule şi delicate, încremenite cu privirea înainte în bărcile lor lungi şi înguste.

Am închis ochii vreme de cîteva clipe. Cînd i-am deschis, încăperea în ansamblul ei îmi părea ca un enorm sanctuar.

Pe altarul scund de piatră se aflau tufe de liliac şi un imens tabernacol de aur, gravat cu fineţe cu aceleaşi simboluri egiptene. Din crăpăturile adînci ale stîncii de deasupra, şuiera un curent de aer proaspăt care făcea să tremure flăcările veşnic aprinse ale lămpilor. Briza aceasta făcea să foşnească frunzele mari şi ascuţite ale crinilor aşezaţi în glastre mari cu apă, ce răspîndeau o mireasmă îmbătătoare.

Aproape că auzeam imnuri răsunînd, cînturi şi vechi descîntece. Nu-mi mai era teamă. Frumuseţea din jur era atît de solemnă, de înălţătoare şi liniştitoare în acelaşi timp.

Ochii mei erau acum aţintiţi asupra uşilor de aur ale tabernacolului aşezat pe altar. Acesta mă depăşea ca înăl­ţime şi era de trei ori mai lat.

Marius privea tot într-acolo. Am simţit puterea izvorînd din el, căldura ascunsă a puterii sale invizibile, şi-am auzit zăvorul interior al uşilor tabernacolului deschizîndu-se.

M-aş fi apropiat încă puţin de el, dac-aş fi îndrăznit. Mi-am ţinut răsuflarea văzînd cum se deschideau porţile de aur, cum se dădeau la o parte, aducînd la lumină două personaje egiptene splendide, un bărbat şi o femeie, aşezaţi unul lîngă altul.

Lumina le-a dezvăluit trăsăturile delicate, fin sculptate, chipurile albe şi membrele palide, aşezate cu grijă. Fulgere luceau în ochii lor întunecaţi.

Erau la fel de severi ca toate statuile egiptene pe care îmi fusese dat să le văd pînă atunci, lipsiţi de sofisticare, magnifici în simplitatea lor şi doar expresia copilăroasă de pe chipuri mai atenua oarecum sentimentul de răceală şi asprime pe care îl stîrneau. Spre deosebire însă de restul statuilor pe care le văzusem, acestea aveau plete ade­vărate şi veşminte croite din ţesături veritabile.

În unele biserici italiene, mai văzusem sfinţi îmbrăcaţi în acest fel. Dar aceia erau de marmură, iar veşmintele erau de catifea şi nu întotdeauna erau plăcuţi vederii.

Aceste personaje fuseseră însă sculptate şi ornamen­tate cu o grijă deosebită. Părul negru le era împletit în cozi groase şi lungi. Bretonul le fusese tuns drept peste frunte. Purtau, în chip de coroane, cercuri fine de aur. Pe braţele goale aveau brăţări în formă de şerpi, iar pe degete purtau inele.

Veşmintele le erau croite din pînză de in de cea mai bună calitate, de un alb imaculat. Bărbatul era gol pînă la brîu, nu purta decît un soi de fustiţă. Femeia, în schimb, purta o rochie lungă, subţire, plisată, în formă de tunică. Amîndoi purtau la gît o mulţime de lanţuri grele de aur, unele dintre ele fiind încrustate cu pietre preţioase.

Erau cam la fel de înalţi şi erau aşezaţi în aceeaşi poziţie, cu palmele sprijinite pe coapse. Într-un fel, eram uimit de această asemănare, ca şi de frumuseţea lor, de strălucirea de giuvaer a ochilor.

Nicicînd nu mai văzusem sculpturi avînd o atitudine plină de atît de multă viaţă. Poate că această impresie se datora costumaţiei lor ori strălucirii luminii reflectate de pooabe şi de inele, sclipirii din ochii lor.

Erau oare Isis şi Osiris? Mi se păruse doar sau chiar văzusem inscripţii minuscule pe colierele şi pe cercurile de aur din pletele lor?

Marius nu scotea o vorbă. Îi privea doar, ca şi mine, cu o expresie indescifrabilă întipărită pe chip, poate cu puţină tristeţe.

― Pot să merg mai aproape? am şoptit.

― Desigur.

Am înaintat către altar, ca un copil într-o catedrală, încercînd să îmi fac curaj, la fiecare pas. M-am oprit la cîţiva paşi de ei şi i-am privit drept în ochi. Erau atît de încîntători, cu adîncimea şi jocurile luminii lor. Păreau adevăraţi.

Fiecare geană le fusese fixată cu infinită grijă. Fiecare fir, în parte, din sprîncenele lor frumos desenate, negre. Gurile fuseseră şi ele modelate cu minuţiozitate, întredes­chise, lăsînd să se vadă luciul dinţilor. Obrajii şi braţele fuseseră atît de bine lustruite, încît nici o fisură, oricît de subţire, nu le strica luciul. Ca toate statuile şi personajele din tablouri, ce sînt create cu privirea înainte, păreau a mă privi.

Eram dezorientat. Dacă nu erau Isis şi Osiris, pe cine erau meniţi să reprezinte? Ce vechi adevăr se scontase că vor simboliza şi ce căuta imperativul în fraza aceea: Cei Ce Trebuie Păziţi?

M-am cufundat în contemplaţie, cu capul uşor înclinat într-o parte.

Aveau ochi de un cafeniu închis, cu o prăpastie neagră în centru, iar albul acestora părea acoperit cu un lac limpede. Buzele le erau de un trandafiriu palid.

― E voie...? am întrebat în şoaptă, întorcîndu-mă către Marius şi, neîncrezător, m-am oprit.

― Dacă vrei, poţi să-i atingi.

În ciuda permisiunii gazdei mele, mi se părea un sacri­legiu să fac asta. I-am privit mai departe, îndelung. Am cercetat felul în care palmele deschise li se odihneau în poale, şi unghiile, care semănau foarte mult cu unghiile noastre, de parcă cineva le-ar fi dăltuit în sticlă.

M-am gîndit că n-ar fi o impietate chiar atît de mare să ating dosul mîinii bărbatului, dar, de fapt, mi-ar fi plăcut să mîngîi obrazul femeii. Am sfîrşit prin a ridica mîna, şovăitor, către faţa ei. Vîrful degetelor mele au atins fugar albeaţa pomeţilor ei. Apoi am privit-o în ochi.

Ceea ce pipăiam nu putea fi piatră. Nu putea... De fapt, părea a fi chiar... Şi în ochii femeii era ceva care...

Fără să vreau, m-am aruncat îndărăt.

De fapt, am pornit ca din puşcă înapoi, răsturnînd glastrele cu crini, şi m-am lovit de peretele de lîngă uşă.

Tremuram violent şi de-abia mă mai ţineam pe picioare.

― Sînt vii! am strigat. Nu sînt statui! Sînt vampiri ca şi noi!

― Da, a încuviinţat Marius. Dar ei nu cunosc acest cuvînt.

Stătea ceva mai în faţă, privindu-i în continuare, cu mîinile atîrnîndu-i lejer pe lîngă trup, exact ca înainte.

Încetişor, s-a întors şi a venit spre mine, apucîndu-mi mîna dreaptă.

Faţa mi se împurpurase. Aş fi vrut să spun ceva, dar nu ştiam ce anume. Mă uitam dezorientat la ei. Apoi l-am privit pe Marius, i-am privit mîna albă care o apucase pe a mea.

― Nu-ţi face griji, a spus el cu o notă de tristeţe în glas. Nu cred că i-a deranjat faptul că i-ai atins.

Mi-a trebuit cîteva clipe ca să pricep spusele sale.

― Vrei să spui că... Nu ştii nici măcar dacă... Stau acolo şi... Oh, Doamne!

Cuvintele rostite de el cu o sută de ani în urmă, evocate în povestirea lui Armand, mi-au revenit în minte:

Cei Ce Trebuie Păziţi sînt în pace sau tac. Mai mult de atit s-ar putea să nu ştim niciodată.

Tremuram din toate încheieturile. Nu-mi puteam stăpîni tremurul braţelor şi picioarelor.

― Respiră, gîndesc, trăiesc, la fel ca noi, am bolborosit. De cînd stau aşa, de cîtă vreme?

― Linişteşte-te, m-a îndemnat, strîngîndu-mi mîna.

― Oh, Doamne, am repetat prosteşte.

Repetam întruna aceste cuvinte, căci altceva nu-mi venea în minte.

― Şi totuşi, cine sînt? am întrebat într-un tîrziu, ridicînd tonul într-un acces de isterie. Sînt Osiris şi Isis? Ei sînt?

― Nu ştiu.

― Nu vreau să-i mai văd. Du-mă de-aici.

― De ce? m-a întrebat, calm.

― Fiindcă ei... sînt vii, prizonieri în trupurile lor şi... nu se pot mişca, nu pot vorbi!

― De unde ştii că nu pot?

Glasul lui era la fel de calm, liniştitor, ca înainte.

― Nu pot. Asta-i tot. Nu pot, şi gata.

― Vino. Vreau să îi mai priveşti o vreme. Apoi am să te duc sus şi-am să-ţi povestesc totul, aşa cum ţi-am promis.

― Dar eu nu vreau să-i mai văd, Marius, pe cuvîntul meu, nu mai vreau, am scîncit, încercînd să-mi eliberez mîna şi clătinînd din cap.

Dar el mă strîngea cu putere, şi nu puteam să mă împiedic a mă gîndi cît de mult semăna pielea lor cu a lui, la fel de lucioasă, la fel de netedă atunci cînd se odihnea.

Devenise asemeni lor. Şi, într-o bună zi, din hăul căscat al veşniciei, voi începe şi eu să le semăn. Dacă aveam să trăiesc destul...

― Te rog, Marius, l-am implorat.

Nu mai ştiam ce-nseamnă ruşinea sau orgoliul. Nu-mi doream decît să părăsesc acea încăpere.

― Atunci aşteaptă-mă. Rămîi aici.

A dat drumul mîinii mele, s-a întors şi a aruncat o privire spre florile pe care le strivisem, spre apa împrăş­tiată pe jos.

În faţa ochilor mei, toate acestea au fost îndreptate: florile puse înapoi în glastră, apa îndepărtată de pe pardo­seală.

A rămas locului, privindu-i. I-a salutat într-un fel aparte, care nu cerea nici titluri şi nici formule alambicate de adresare. Le-a explicat de ce-a lipsit în ultimele cîteva nopţi. Fusese plecat în Egipt, de unde le adusese daruri. Curînd avea să îi ducă să vadă marea.

Începusem să mă liniştesc. Dar mintea începea acum să analizeze ceea ce îmi fusese revelat în momentul şocu­lui. El îi îngrijea. Îi îngrijea dintotdeauna. Împodobise această cameră pentru privirile lor, căci frumuseţea conta poate pentru ei, le plăceau, poate, picturile şi florile pe care le adusese aici.

Dar el nu avea de unde să ştie acest lucru. Cît despre mine, mi-era de-ajuns să îi privesc în faţă pentru a resimţi din nou groaza provocată de faptul că ei erau acolo, prizonieri ai propriilor trupuri şi, totuşi, vii!

― E insuportabil, am murmurat.

Ştiam, fără ca el să-mi fi spus vreodată, care era moti­vul pentru care îi păzea cu atîta grijă. Nu-i putea îngropa în adîncurile pămîntului, fiindcă erau conştienţi. Nu-i putea da flăcărilor, căci erau neajutoraţi şi nu le putea cere încuviinţarea.

Îi păstra aşa cum păgînii din vechime îşi păstrau zeii în templele ce le serveau drept locuinţe. Le aducea ofrande, flori.

În vreme ce îl priveam, a aprins o bucată de tămîie, un cubuleţ pe care l-a scos dintr-o năframă de mătase. Le-a spus că adusese tămîia din Egipt. Acum, după ce cubul a luat foc, l-a aşezat într-un talger mic de bronz.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Cînd am ridicat privirea, el le întorsese spatele, îi puteam vedea pe amîndoi peste umărul lui. Semăna surprinzător de mult cu ei, era şi el o statuie îmbrăcată în pînză. M-am gîndit că poate dinadins îşi lăsa chipul alb, ca de marmură.

― Te-am dezamăgit, nu-i aşa? am şoptit.

― Nu, deloc. Nu m-ai dezamăgit.

― Îmi pare rău că m-am...

― Nu, nu-ţi face griji.

M-am apropiat. Aveam impresia că fusesem necioplit faţă de Cei Ce Trebuie Păziţi. El îmi dezvăluise o taină, iar eu mă arătasem îngrozit şi dezgustat. Mă dezamăgisem pe mine însumi.

M-am dus şi mai aproape. Voiam să îmi răscumpăr greşeala.

El şi-a întors privirea către ei şi m-a luat de după umeri. Mirosul de tămîie era sufocant. Lumina flăcărilor lămpilor se reflecta scînteietoare în ochii lor.

Pielea lor imaculată nu era brăzdată de nici o vinişoară, de nici o cută, de nici un rid. Nici măcar de încreţiturile imperceptibile ale buzelor, care la Marius erau încă vizibile. Piepturile nu li se mişcau în ritmul respiraţiei.

Am rămas nemişcat, dar n-am perceput nici o frîntură de gînd din direcţia lor, nici o bătaie de inimă, nici şuierul înfundat al sîngelui curgîndu-le prin vene.

― Şi totuşi, sîngele lor circulă, nu-i aşa? am şoptit.

― Desigur.

― Iar tu eşti cel care...?

Le aduce victimele, am vrut să întreb.

― Ei nu mai beau.

Nu mai aveau nici măcar această ultimă plăcere! Şi totuşi, mai groaznic mi s-ar fi părut ca ei să se pună în mişcare doar pentru a suge sîngele victimelor. Îmi doream să scap de acolo, dar nu puteam.

― Cu mult, foarte mult timp în urmă, se mai hrăneau, însă numai o dată pe an. Le lăsam victimele închise în sanctuar, răufăcători slăbiţi, muribunzi, pe care, la întoarcere, îi găseam zăcînd, goliţi de sînge, iar Cei Ce Trebuie Păziţi erau la fel ca înainte! Doar carnaţia lor îşi modifica, puţin de tot, culoarea. Nu risipeau însă nici o picătură de sînge. Toate acestea se întîmplau în nopţi cu lună plină, de obicei primăvara. Dacă le lăsam, altădată, victime, nu se atingeau de ele. Apoi, pînă şi aceste ospăţuri anuale au luat sfirşit. Totuşi, din cînd în cînd, continuam să le las cîte o victimă. După un deceniu, tot într-o noapte cu lună plină, primăvara, au băut sîngele uneia dintre ele. Apoi din nou nimic vreme de o jumătate de veac.

Cu timpul, am ajuns să pierd firul anilor. Am crezut că poate simţeau nevoia să vadă lumea ori să cunoască mersul anotimpurilor. De fapt, toate acestea nu aveau importanţă. De cînd i-am dus în Italia, în urmă cu trei sute de ani, n-au mai băut nimic. Nici măcar în arşiţa Egiptului n-au suferit de sete.

― Nu i-ai văzut niciodată mişcîndu-se?

― Nu... de la începuturi.

Tremurul mă apucase iar. Privindu-i, mi se părea că-i văd respirînd, mişcîndu-şi buzele. Eram conştient că era doar o iluzie, dar iluzia aceasta mă înnebunea. Trebuia să ies cît mai repede de aici ori aveam să izbucnesc iar în plîns.

― Uneori, cînd vin să-i văd, a spus Marius, găsesc cîte o mică schimbare.

― Cum? Ce anume?

― Mărunţişuri.

I-a scrutat, gînditor, apoi a atins colierul femeii, întinzîndu-şi mîna.

― Îi place colierul. Se pare că i se potriveşte. Înainte, avea un altul, pe care îl găseam pe podea, rupt.

― Aşadar, se pot mişca.

― Mai întîi, am crezut că acel colier căzuse din întîmplare. După ce l-am reparat de vreo trei ori, mi-am dat seama că era o nebunie. Ea era cea care şi-l smulgea de la gît ori îl făcea să cadă cu puterea minţii.

Cred că mi-a scăpat o şoaptă îngrozită. Apoi, de îndată, m-a cuprins ruşinea că mă manifestasem astfel în prezenţa ei. Din nou, îmi doream să ies. Chipul ei mi se părea o oglindă a fanteziilor mele. Buzele-i păreau a se mişca, într-un surîs. Însă nu se mişcau.

― S-a mai întîmplat asta şi cu alte podoabe, cu acelea ce aveau gravate numele unor zei pe care ei nu-i plăceau, cred. O vază, pe care am adus-o dintr-o biserică, am găsit-o spartă, făcută fărîme, probabil din priviri. Dar mi-a fost dat să observ alte schimbări şi mai uimitoare.

― Spune-mi.

― Intram în sanctuar şi îl găseam pe vreunul din ei stînd în picioare.

Era mult prea înspăimîntător. Luptam cu imboldul de a-i înşfăca mîna şi de-al trage după mine, departe de locul acesta.

― O dată l-am găsit pe el la cîţiva paşi de jilţul în care stă. Pe femeie am găsit-o altă dată lîngă uşă.

― Încercase să iasă?

― Poate că da, a admis el, căzut pe gînduri. Dar ar putea ieşi oricînd de aici, dacă ar vrea. Cînd îmi vei fi ascultat întreaga poveste, vei putea judeca şi singur. Indi­ferent unde îi găseam, i-am dus întotdeauna înapoi, la locurile lor. Le-am aranjat membrele în poziţiile avute înainte. E nevoie de o forţă imensă pentru a face asta, să ştii. Sînt ca nişte stînci flexibile, dacă-ţi poţi cumva închi­pui aşa ceva. Şi dacă eu am avut puterea să fac asta, îţi dai seama cam cît de puternici sînt ei.

― Spuneai că "dacă ar fi vrut..." Dar dacă ei îşi doresc să facă ceva şi, de fapt, nu îşi pot împlini vrerea? Dacă tot ce-a putut face ea a fost să ajungă la uşă!

― Cred că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să facă fărîme uşile astea. Dacă eu, cu puterea minţii mele, sînt în stare să deschid zăvoare grele, ce-ar putea face ea?

Le-am contemplat chipurile reci, îndepărtate, obrajii înguşti şi scobiţi, gurile mari şi deloc crispate.

― Dar ce se întîmplă dacă greşeşti? Dacă ei aud fiecare cuvînt pe care ni-l spunem unul altuia şi se înfurie sau se simt jigniţi...?

― Cred că ne aud, a spus el, încercînd, din nou, să mă liniştească, luîndu-mi mîna într-a sa. Nu cred însă că le pasă. Dacă le-ar păsa cîtuşi de puţin, s-ar mişca.

― Cum poţi să ştii toate acestea?

― Fac multe lucruri care cer o forţă uriaşă. De exem­plu, uneori, cînd închid tabernacolul, ei îl redeschid pe dată. Ştiu că ei sînt cei care o fac, fiindcă doar ei ar fi în stare. Uşile se dau de perete şi îi văd din nou. Îi scot uneori afară, să vadă marea. Iar înaintea zorilor, cînd mă întorc să-i duc înăuntru, sînt mai grei şi mai puţin mlădioşi, aproape imposibil de urnit din loc. Uneori mă gîndesc că fac toate astea ca să mă chinuie. Se joacă cu mine.

― Nu. Încearcă să se mişte, dar nu pot.

― Nu judeca în pripă. Mi s-a întîmplat să intru în această încăpere şi să găsesc dovezi ale unor întîmplări stranii. Desigur, mai e şi ceea ce s-a întîmplat la început...

Brusc, s-a oprit de parcă ceva i-ar fi atras atenţia.

― Le-ai auzit gîndurile? am întrebat.

Nu mi-a răspuns. Părea că ascultă. Îi privea cercetător. Am avut impresia că ceva se schimbase. Mi-am folosit ultimele fărîme de voinţă, ca să n-o iau la fugă. Am ridicat ochii spre ei cu băgare de seamă. Nu vedeam, nu auzeam şi nu simţeam nimic. Dacă Marius nu se hotăra să îmi explice la ce se uita, aveam să încep să urlu.

― Nu fi atît de impetuos, Lestat, mi-a spus el, în cele din urmă, cu o urmă de zîmbet, cu ochii aţintiţi în conti­nuare asupra bărbatului. Din cînd în cînd, mi se întîmplă să îi aud, dar e ceva de neînţeles, mai degrabă ca o prezenţă... Sînt convins că ştii la ce mă refer.

― Iar acum, tocmai i-ai auzit.

― Daaa... Poate...

― Marius, te rog, să plecăm de-aici, te implor. Iartă-mă, dar nu mai pot să îndur! Te rog, Marius, să plecăm.

― Bine, fie, mi-a spus, amabil. M-a bătut pe umăr. Întîi, am să te rog însă să faci ceva pentru mine.

― Orice-mi vei cere.

― Vorbeşte-le. Nu-i nevoie s-o faci cu glas tare. Dar vorbeşte-le. Spune-le că-ţi par frumoşi.

― Ei ştiu asta, i-am spus. Ştiu că mi se par nespus de frumoşi.

Eram convins că ştiau. Dar el voia ca eu să o fac în chip solemn, aşa că am căutat să-mi limpezesc mintea de spaimă şi de presupunerile nebuneşti şi le-am vorbit.

― Nu trebuie decît să le vorbeşti.

Asta am şi făcut. Am privit în ochii lui, iar apoi în ochii ei şi m-a cuprins un sentiment din cele mai stranii.

Repetam întruna cuvintele Îmi păreţi frumoşi, nespus de frumoşi, de-abia formînd în minte cuvintele, şi mi se părea că mă rog lui Dumnezeu, ca odinioară, în copilărie, cînd stăteam într-o poieniţă de pe coasta muntelui şi mă rugam lui Dumnezeu să-mi ajute să părăsesc casa tatălui meu.

Astfel îi vorbeam ei, acum, spunîndu-i cît eram de recunoscător că-mi fusese îngăduit să mă apropii de ea şi de tainele ei, iar acest sentiment mi-a părut a căpăta chiar o consistenţă fizică, materială. Îl simţeam în fiecare por al pielii, la rădăcina fiecărui fir de păr din cap. Simţeam cum trăsăturile-mi deveneau tot mai relaxate, cum încordarea îmi părăsea trupul. Mă umpleam de lumină, de mireasma de tămîie şi de aroma florilor, privind în adîncul ochilor ei întunecaţi!

― Akasha! am rostit cu glas tare.

Auzisem numele în vreme ce îl pronunţam. Îmi părea minunat. Tabernacolul părea că formează o aureolă în jurul trupului ei, iar bărbatul de alături nu mai era decît o siluetă vagă, ceţoasă. Fără să vreau, m-am apropiat de ea, m-am aplecat înainte şi aproape i-am sărutat buzele. Mi-o doream. M-am aplecat şi mai mult, pînă cînd am simţit atingerea buzelor ei.

Aş fi vrut să simt în gură gust de sînge pe care să i-l trec, aşa cum făcusem cu Gabrielle o dată, cînd zăcea în sicriu.

Vraja sporea şi am privit în ochii ei ca într-un abis, gata să mă arunc în el.

Sărut pe buze o zeiţă. Ce fac, Doamne, am înnebunit?

M-am retras. M-am trezit din nou lipit de perete, tremurînd, cu capul în mîini. Plîngeam din nou, dar, cel puţin, de astă dată nu mai răsturnasem glastra cu crini.

Marius a închis poarta tabernacolului. A făcut zăvorul interior să alunece la locul său.

Am intrat în tunel, după care el a făcut drugul cel greu să se ridice, opintindu-se.

― Vino, tinere, mi-a propus. Să mergem sus.

Nu am făcut decît vreo cîţiva paşi şi am auzit un clin­chet sec, apoi un altul. Marius s-a întors şi a privit în urmă. Descumpănirea i s-a zugrăvit pe chip, ca o umbră.

― Iar au făcut-o.

― Ce anume? am întrebat, retrăgîndu-mă lîngă perete.

― Au deschis tabernacolul. Haide. Am să cobor mai tîrziu, înainte de răsăritul soarelui, şi-am să-l închid. Acum să urcăm înapoi în biroul meu şi-am să-ţi spun, după cum ţi-am făgăduit, povestea mea.

Cînd am intrat în încăperea puternic luminată, m-am prăbuşit într-un fotoliu, cuprinzîndu-mi capul în mîini. El se oprise locului şi mă privea. Dîndu-mi seama de acest lucru, am ridicat ochii.