Vampirul Lestat

― Ţi-a spus numele ei.

― Akasha! am şoptit. Am scos în ultima clipă acest nume din vîrtejul unui vis ce se destrăma. Ea mi l-a spus, iar eu l-am rostit cu glas tare: Akasha.

L-am privit, implorînd un răspuns. O explicaţie a ati­tudinii sale, a felului în care se uita la mine.

Dacă faţa lui continua să rămînă încremenită, aveam să înnebunesc.

― Eşti supărat pe mine?

― Sssst... Taci, a spus.

În tăcerea care s-a lăsat, am căutat zadarnic să aud ceva.

Se auzea doar vuietul înfundat al mării. Poate şi vîntul. Şi, uneori, ceara lumînărilor, sfîrîind. Nici măcar ochii lor nu mi se păruseră într-atît de lipsiţi de viaţă cum erau acum ochii lui Marius.

― Prezenţa ta le provoacă o agitaţie neobişnuită, a zis în şoaptă.

― Şi ce înseamnă asta?

― Nu ştiu, a recunoscut. Poate nu înseamnă nimic. În fond, chiar dacă tabernacolul a rămas deschis, ei stau acolo, şezînd ca întotdeauna. Cine poate şti?

Dintr-o dată, am devenit conştient de anii ce trecuseră de cînd el încerca să afle. Aş fi spus chiar secole, dar atunci nu reuşeam încă să înţeleg cu adevărat acest cuvînt. Nici acum nu-mi dau seama pe deplin. Simţeam anii lungi de cînd el încerca să le smulgă un semn, oricît de mic, dar nu reuşea. Se întreba cum reuşisem să smulg taina numelui ei. Akasha. Se întîmplaseră lucruri groaznice, întunecate.

Dar asta fusese demult, în vremea romanilor. Suferinţă, chinuri greu de exprimat în cuvinte.

Imaginile s-au estompat. Tăcere.

Stătea în mijlocul încăperii, ca un sfînt coborît din altar şi uitat în antreul bisericii.

― Marius! am şoptit.

Părea că se trezeşte şi chipul i s-a încălzit încet, după care m-a privit cu dragoste, aproape minunîndu-se.

― Da, Lestat, a rostit şi mi-a strîns mîna liniştitor. S-a aşezat şi mi-a făcut semn să fac la fel. Din nou ne

aflam faţă în faţă, aşezaţi confortabil, scăldaţi de lumina dătătoare de siguranţă, ca cerul nopţii ce se zărea dincolo de ferestre.

Chipul lui şi-a recăpătat vioiciunea, iar în ochi îi licărea din nou acea sclipire amuzată.

― Încă n-a trecut miezul nopţii, mi-a spus. Totul e în regulă pe insule. Dacă n-am să fiu deranjat, cred că a sosit timpul să îţi istorisesc întreaga poveste.

POVESTEA LUI MARIUS

5
S-A ÎNTÎMPLAT pe cînd împlineam patruzeci de ani, într-o noapte caldă de primăvară, în oraşul Massilia din Galia Romană. Mă aflam într-o tavernă murdară de pe chei, aşezat la o masă, şi continuam să scriu la propria mea Istorie a lumii.

Taverna era delicios de jegoasă şi era ticsită de mari­nari şi de călători, asemeni mie, îmi plăcea să cred, iubindu-i pe toţi, la modul general, în ciuda faptului că marea majoritate erau săraci şi n-aveau de unde să ştie să citească ceea ce scriam, cînd aruncau cîte o privire peste umărul meu.

Ajunsesem în Massilia după o lungă călătorie de studii care mă purtase prin toate marile oraşe ale Imperiului. Trecusem prin Atena, Pergamon şi Alexandria, observînd şi scriind despre oameni, iar acum îmi urmam drumul prin oraşele Galiei Romane.

N-aş fi putut fi mai mulţumit decît eram în acea noapte, nici de m-aş fi aflat în biblioteca mea de la Roma. De fapt, chiar preferam taverna. Oriunde mă duceam, căutam asemenea locuri şi mă aşterneam pe scris, punîndu-mi călimara, lumînarea şi pergamentul pe o masă de lîngă perete. Cel mai bine puteam să lucrez seara, cînd crîşmele de acest fel sînt cele mai gălăgioase.

Privind în urmă, e uşor să constat că mi-am petrecut întreaga viaţă în mijlocul unei activităţi frenetice. Mă obişnuisem cu ideea că nimic nu mă poate tulbura.

Crescusem ca fiu nelegitim al unui patrician roman bogat, fusesem iubit şi răsfăţat, şi mi se îngăduise să fac ceea ce pofteam. Fraţii mei legitimi aveau griji legate de căsătorie, politică ori războaie. La vîrsta de douăzeci de ani, am devenit învăţatul şi cronicarul familiei, cel chemat la banchete, să arbitrez dispute de natură militară sau istorică.

Cînd călătoream, nu duceam niciodată lipsă de bani şi aveam asupra mea documente care ar fi putut să deschidă orice uşă. N-aş exagera cîtuşi de puţin afirmînd că viaţa fusese darnică faţă de mine. Eram un om extraordinar de fericit. Dar cel mai important mi se pare să precizez fap­tul că nu mă simţisem niciodată plictisit sau învins de viaţă.

Purtam în mine un anumit simţămînt al invincibi­lităţii, al miraculosului. Pentru mine, acestea aveau să fie mai tîrziu la fel de importante precum fuseseră pentru tine furia şi îndărătnicia ori precum sînt pentru alţii cruzi­mea, ori disperarea.

Dar să continuu... Dacă îmi lipsea ceva, în această viaţă lipsită de griji şi de incidente, aceea era iubirea mamei mele de origine celtică. Ea murise născîndu-mă şi nu ştiam despre ea decît că fusese sclavă şi că era fiica unei căpetenii a galilor care îl înfruntase pe Iulius Caesar.

Asemeni ei, eram blond şi aveam ochii albaştri. Pe cît se pare, se trăgea dintr-un popor de uriaşi, căci, încă de la o vîrstă foarte fragedă, îi dominam, ca statură, pe tatăl şi pe fraţii mei.

Strămoşii mei galici mă interesau însă în prea mică măsură. Venisem în Galia ca orice roman educat, fără nici fărîmă de conştiinţă a originilor mele barbare, crezînd în valorile comune ale epocii mele: că împăratul August era un mare conducător, un reprezentant perfect al binecuvîntatei vremi a Pax Romana, că superstiţiile cele vechi erau înlocuite de lege şi raţiune pretutindeni în Imperiu. Nu exista loc prea îndepărtat pentru drumurile romane, pentru soldaţi şi învăţaţi ori pentru neguţătorii care îi urmau.

În noaptea aceea, scriam cu furie, descriindu-i pe cei ce intrau şi ieşeau din tavernă. Mi se părea că erau vlăstare ale tuturor raselor pămîntului, vorbitori a cel puţin o duzină de limbi.

Fără vreun motiv aparent, mă obseda o idee stranie despre viaţă, un gînd ciudat ce era pe cale de a se transforma într-o plăcută idee fixă. Îmi amintesc anume de ideea din acea seară, fiindcă ar putea părea ca avînd o legătură cu ceea ce avea să mi se întîmple. Dar nu avea. Ideea îmi venise cu mult înainte. Nu era decît o simplă coincidenţă faptul că îmi trecuse prin minte cu numai trei ore înainte de a-mi pierde calitatea de cetăţean liber al Imperiului Roman. Ideea susţinea că trebuia să existe cineva care ştia tot, care văzuse totul. Nu vreau, prin aceasta, să sugerez credinţa mea în existenţa unei fiinţe supreme, ci o anume continuitate, o conştiinţă a trecutului. Mă gîndeam la asta în termeni practici, care mă excitau şi mă linişteau toto­dată. Exista undeva o conştiinţă a tuturor celor văzute în călătoriile mele, o conştiinţă a ceea ce fusese Massilia cu şase veacuri în urmă, la debarcarea primilor neguţători greci, o conştiinţă a felului în care arăta Egiptul în vremea cînd Kheops îşi construia piramida. Cineva ştia care fusese culoarea cerului în după-amiaza tîrzie în care Troia căzuse în mîinile grecilor, cineva sau ceva ştia ce-şi şoptiseră ţăranii în căsuţa lor de la ţară, la fruntariile Atenei, cu puţină vreme înainte ca spartanii să dărîme zidurile cetăţii.

Ideea mea despre cine sau ce era acest atotştiutor era destul de confuză. Mă reconforta însă noţiunea în sine: că nimic din cele ale spiritului ― cunoaşterea ţinînd şi ea de spirit ― nu era iremediabil pierdut pentru mine, pentru noi. Mă liniştea faptul că există o continuitate a cunoaş­terii...

Şi, bînd încă un pahar de vin, gîndindu-mă la toate acestea, scriind despre ele, am înţeles că nu era, de fapt, o convingere, cît o prejudecată. Pur şi simplu, simţeam, intuiam existenţa unei conştiinţe permanente.

Istoria pe care o scriam se voia o imitaţie a acestei conştiinţe. Încercam să leg tot ceea ce-mi fusese dat să văd în peregrinările mele, corelîndu-mi observaţiile proprii despre ţări şi popoare cu toate observaţiile scrise care ne rămăseseră de la greci ― de la Xenophon şi Herodot, şi Poseidonius ― pentru a alcătui astfel un soi de conştiinţă a lumii. Era o încercare destul de palidă, destul de limitată, în comparaţie cu adevărata conştiinţă. Totuşi, mă sim­ţeam al naibii de bine, scriind.

Pe la miezul nopţii însă, am început să simt oboseala. Privind, la un moment dat, în jurul meu, după un răgaz îndelungat de concentrare, mi-am dat seama că se schim­base ceva în tavernă.

Era o linişte neobişnuită.

Taverna era aproape goală. De cealaltă parte a mesei, cu spatele spre sală, cu chipul abia luminat de flăcăruia nesigură a unei lumînări, stătea şi mă privea, tăcut, un bărbat înalt şi blond. M-a surprins nu atît felul în care arăta ― deşi şi acesta m-ar fi putut uimi ― ci faptul că poate mă privea de mult timp, iar eu nu-l băgasem în seamă.

Era uriaş, ca toţi galii. Era chiar mai înalt decît mine. Avea un chip îngust şi lung, un nas acvilin şi ochii plini de o isteţime copilăroasă. De fapt, părea foarte inteligent şi, în acelaşi timp, tînăr şi inocent. Şi totuşi, nu era tînăr. Tocmai asta era uimitor.

Cu atît mai straniu mi s-a părut faptul că pletele sale dese şi blonde nu erau prinse şi împletite în cozi, după obiceiul romanilor, ci lăsate să curgă liber pe umeri. În locul tunicii şi al mantiei obişnuite în acele vremuri, purta un veston de piele încins cu o curea ţintată, aşa cum se îmbrăcau barbarii înaintea venirii legiunilor lui Caesar.

Personajul părea a fi coborît direct din păduri, cu ochii săi cenuşii, arzători, aţintiţi asupra mea, de parc-ar fi vrut să mă străpungă. Aspectul său îmi provoca o încîntare confuză. Mi-am notat fugar detaliile îmbrăcăminţii sale, convins că nu ştia citi latineşte.

Încremenirea lui a început însă să mă scoată din sărite. Prea goi erau ochii aceia, iar buzele şi le mişca prea des, de parcă vederea mea l-ar fi excitat. Avea mîinile albe, curate şi delicate, şi le ţinea aşezate pe masă în faţa sa. Nu se prea potriveau cu restul înfăţişării.

O scurtă privire în jur m-a convins de faptul că sclavii mei nu se aflau în tavernă. Cu siguranţă, erau alături, jucînd cărţi, ori sus cu vreo femeie. Aveau să apară din clipă în clipă.

M-am străduit să zîmbesc către ciudatul şi tăcutul comesean, şi-am vrut să-mi văd mai departe de scris. El s-a hotărît însă chiar în acea clipă să îmi vorbească:

― Eşti un om educat, nu-i aşa?

Vorbea latina, limbă universală în întregul Imperiu, dar o vorbea cu un accent pronunţat, de parcă fiecare cuvînt ar fi fost o notă muzicală cîntată cu grijă.

I-am răspuns că da, avusesem norocul de a primi o edu­caţie aleasă şi-am vrut să mă aştern pe scris, gîndindu-mă că asta i-ar mai fi tăiat din elan. La urma urmei, va fi fost el chipeş şi plăcut vederii, dar nu prea aveam poftă să stau de vorbă cu el.

― Şi ştii să scrii şi latineşte, şi greceşte, a sosit curînd a doua întrebare, după ce a aruncat o privire la pagina pe care o scriam.

I-am explicat politicos că textul grecesc pe care-l nota­sem pe pergament era un citat din alt text. Textul meu, în schimb, era scris în latineşte. Apoi am început iar să scriu.

― Dar eşti keltoi, nu-i aşa?

Acesta era vechiul nume pe care grecii îl dăduseră galilor.

― Nu, nu tocmai. Sînt roman, am răspuns.

― Arăţi ca unul dintre noi, mi-a spus. Eşti la fel de înalt şi mergi cum mergem noi.

Ciudată constatare! Stăteam acolo de ore întregi, sorbindu-mi liniştit vinul. N-avea unde să mă fi văzut mergînd. I-am spus apoi că mama mea fusese din neamul celţilor, dar nu apucasem să o cunosc. Tatăl meu era sena­tor roman.

― Şi despre ce scrii în latineşte şi în greceşte? Ce ţi-a stîrnit asemenea patimi?

Nu i-am răspuns imediat. Purtarea lui începuse să mă intrige. Dar, la patruzeci de ani, ştiam deja că oamenii pe care îi întîlneşti în taverne îţi par deosebit de interesanţi în primele cinci minute, după care îţi devin peste măsură de antipatici.

― Sclavii tăi mi-au spus, mi-a destăinuit pe un ton grav, că scrii o mare istorie.

― Ei, nu zău? i-am răspuns cu o nuanţă de arţag în glas. Chiar aşa, mă întreb pe unde or fi?

Am privit din nou roată. N-am văzut pe nimeni. Apoi am admis că da, scriam o istorie.

― Şi ai fost în Egipt, a adăugat, întinzîndu-şi palmele pe tăblia mesei.

Am tăcut o vreme şi l-am scrutat din nou din cap pînă-n picioare. Ceva în el îmi părea a veni din afara acestei lumi. Era poate felul în care şedea, felul în care gesticu­la... Felul de a fi al primitivilor, solemn şi ceremonios, îi face adesea să apară păstrătorii unei imense inteligenţe, cînd, de fapt, nu e vorba decît de credinţele lor.

― Da, am fost şi în Egipt, am încuviinţat, de-a dreptul ostil, de astă dată.

În chip evident, asta l-a amuzat. Ochii i s-au îngustat, părînd că privesc în gol, şi buzele i s-au mişcat pe tăcute de parcă ar fi vorbit cu sine.

― Şi ştii să vorbeşti, şi să scrii precum egiptenii? a întrebat cu seriozitate, clipind din ochi. Cunoşti oraşele Egiptului?

― Da, aş putea să mă descurc în limba lor. Dar, dacă pentru tine scrisul egiptean înseamnă scrierea cea veche, picturală, atunci trebuie să recunosc că nu, n-o pot citi. Nu cunosc pe nimeni care să o înţeleagă. Am auzit spunîndu-se că nici măcar bătrînii preoţi egipteni nu mai sînt în stare să o descifreze. Nu pricep nici măcar jumătate din textele pe care le copiază.

Rîsul îi era la fel de straniu precum atitudinea. N-aş putea spune dacă se distra doar sau ştia mai multe decît bănuiam eu. A răsuflat adînc, dilatîndu-şi nările. Apoi chipul i s-a umplut de răceală. Era, într-adevăr, un bărbat tare chipeş.

― Zeii le pot citi.

― Dacă-i aşa, mi-ar plăcea să mă înveţe şi pe mine, am spus amabil.

― Chiar vrei? a exclamat într-un gîfîit surprins. S-a aplecat peste masă. Mai spune o dată!

― Glumeam. Voiam doar să spun cît de mult mi-aş dori să pot citi scrierea egipteană. Dacă aş şti să o citesc, aş afla o mulţime de lucruri reale despre oamenii din Egipt, în loc să buchisesc aiurelile scrise de istoricii greci. Egiptul e o ţară ce n-a fost corect înţeleasă...

M-am oprit. De ce-i spuneam omului acestuia toate aceste lucruri despre egipteni?

El a continuat, pe acelaşi ton plin de seriozitate:

― În Egipt mai există şi acum zei adevăraţi, zei care au fost acolo dintoteauna. Ai fost vreodată în adîncurile Egiptului?

Curios mod de a pune o întrebare. I-am răspuns că urcasem pe Nil destul de mult şi-mi fusese dat să văd multe minunăţii.

― Dar zei adevăraţi... Mi-e greu să accept existenţa unor zei cu capete de animale...

A clătinat din cap cu un pic de amărăciune.

― Zeilor adevăraţi nu trebuie să le înalţi statui. Au capete de om şi se arată numai atunci cînd vor ei. Trăiesc, ca plantele ce răsar din pămînt, ca tot ce se află sub soare, ca şi pietrele şi luna însăşi, care împarte timpul în tăcerea neschimbatelor ei cicluri.

― Se prea poate, am spus în şoaptă, nedorind a-l tulbura.

Aşadar, amestecul de tinereţe şi viclenie din el se datora zelului religios. Ar fi trebuit să-mi fi dat seama. Mi-am amintit de ceea ce scrisese Iulius Caesar despre keltoi, că se trăgeau din Dis Pater, zeul morţii. Credea oare şi această fiinţă stranie în asemenea lucruri?

― Sînt mai vîrstnici în Egipt, a continuat blînd. Sînt astfel de zei şi în această ţară, pentru cine se pricepe a-i venera. Nu vorbesc acum despre templele voastre, în jurul cărora roiesc negustorii, ca să-şi vîndă animalele pentru a fi sacrificate pe altare, ca apoi măcelarii să vină să împartă, pe bani, carnea rămasă. Vorbesc de adevărata veneraţie, de sacrificiul potrivit pentru zei, singurul sacrificiu pe care-l acceptă ei.

― Vrei să spui sacrificiul uman? am întrebat pe un ton neutru.

Caesar descrisese destul de amănunţit aceste practici ale keltoilor, şi-mi îngheţa sîngele în vine cînd mă gîndeam la ele. Desigur, văzusem destule morţi în arene, la Roma, asistasem la multe execuţii. Sacrificii umane închinate zeilor însă, nu se mai făcuseră de secole la Roma. Dacă se vor fi făcut vreodată...

Acum îmi dădeam seama cine ar fi putut fi acest om ieşit din comun. Era un druid, un membru al vechii preoţimi a cehilor, descrisă şi ea de Caesar. Cea mai puternică preoţime din cuprinsul întregului Imperiu. Se presupunea însă că druizii dispăruseră, că nu mai exista nici unul în Galia Romană.

Desigur, Caesar îi descria pe druizi ca purtînd robe lungi. Ei umblau prin păduri în căutarea vîscului de stejar, pe care-l tăiau cu secerile lor rituale. În schimb, omul acesta arăta mai degrabă ca un soldat ori ca un fermier ,dar care druid şi-ar fi purtat roba albă într-o tavernă ordinară de pe chei? În fond, druizilor li se interzisese prin lege să-şi mai practice cultul.

― Şi crezi cu adevărat în vechile practici de adorare? am întrebat, aplecîndu-mă în faţă. Ai fost tu însuţi în Egiptul îndepărtat?

Credeam că, dacă acesta era un druid veritabil, făcu­sem o captură deosebit de interesantă. Îl puteam convinge să îmi dea informaţii necunoscute pînă atunci despre keltoi. Mă tot întrebam; ce naiba caută Egiptul în povestea aceasta?

― Nu, a răspuns. N-am fost în Egipt, dar de-acolo au venit zeii noştri. Destinul meu nu îmi îngăduie să merg acolo. Nu mi-a fost hărăzit să învăţ a citi vechile scrieri. Limba pe care o vorbesc este de-ajuns pentru zei.

― Şi care este aceasta?

― Limba keltoilor, fireşte. Ştiai asta şi fără să ţi-o spun.

― Şi cînd vorbeşti cu zeii tăi, de unde ştii dacă ei te aud?

Ochii i-au redevenit goi şi gura i s-a alungit într-un zîmbet triumfător.

― Zeii îmi răspund, mi-a spus calm.

Eram convins că aveam în faţă un druid. Deodată, a părut că radiază o strălucire stranie. Mi l-am închipuit înveşmîntat într-o robă albă. În clipa aceea, dacă în Massilia s-ar fi cutremurat pămîntul, nu cred că aş fi observat.

― Aşadar, i-ai auzit tu însuţi, am exclamat.

― Mi-am aţintit ochii asupra zeilor mei şi aceştia mi-au vorbit, prin viu grai şi în tăcere.

― Şi ce ţi-au spus? Ce anume îi deosebeşte de zeii noştri, în afara naturii sacrificiului, desigur?

Glasul lui a căpătat accente de închinare, de parcă ar fi cîntat un psalm:

― Fac ceea ce fac toţi zeii: despart binele de rău. Binecuvîntează pe toţi aceia ce li se închină. Îşi conduc credincioşii întru armonie cu ciclurile universului, în armonie cu ciclurile lumii, după cum îţi spuneam mai înainte. Fac pămîntul să dea roade. Toate lucrurile bune de la ei vin.

Da, m-am gîndit, străvechea religie, în forma ei cea mai simplă, acele forme care mai aveau încă ecouri prin­tre oamenii de rînd din Imperiu.

― Zeii mei m-au trimis aici. M-au trimis după tine.

― După mine? l-am îngînat uimit peste măsură.

― Vei înţelege toate acestea, a continuat el, aşa cum vei ajunge să înţelegi vechile scrieri şi venerarea practi­cată în vechiul Egipt. Zeii te vor învăţa toate astea.

― Dar de ce-ar face-o?

― Răspunsul e simplu, eşti menit a deveni unul dintre ei.

Eram gata să-i răspund cînd am simţit o lovitură năpraznică în creştetul capului şi durerea s-a răspîndit în toate direcţiile, precum apa, peste ţeasta mea. Am văzut masa apropiindu-se, apoi tavanul a fost deasupra mea, sus de tot. Cred că am vrut să-i spun că, dacă aştepta o recom­pensă, ar fi făcut mai bine să mă ducă acasă, la servitorii mei.

Însă, chiar din acele clipe, ştiam că regulile valabile în lumea mea nu aveau nimic de a face cu toate acestea.

CÎND m-am trezit, era ziuă şi mă aflam într-o căruţă ce gonea pe un drum de ţară, prin pădure. Mîinile şi picioarele îmi erau legate şi fusesem învelit cu o pătură veche. Privind printre scîndurile laterale ale căruţei, l-am văzut pe cel cu care stătusem de vorbă, călărind alături. Lîngă el se aflau şi alţi călăreţi, îmbrăcaţi cu toţii în vestoane şi pantaloni de piele şi purtînd brăţări şi săbii de oţel. În lumina palidă a soarelui, filtrată prin desişul coroanelor copacilor, părul lor părea aproape alb. Călăreau în tăcere.

Pădurea însăşi părea a fi crescut la scara unor titani. Stejarii erau enormi, ţesătura crengilor lor împiedicînd trecerea luminii. Ore întregi, ne-am mişcat printr-o lume umedă, a umbrelor şi a frunzişului de un verde întunecat.

Nu-mi amintesc să fi trecut prin vreo aşezare, sat ori oraş. Îmi aduc aminte doar de o fortăreaţă grosolan clădită. De îndată ce am trecut de porţile ei, privirilor mele li s-au înfăţişat două rînduri de căsuţe cu acoperişuri de chirpici şi, pretutindeni, aceiaşi războinici înveşmîntaţi în haine de piele. Am fost dus într-una din acele colibe, o încăpere scundă şi întunecată. M-am ridicat în picioare şi-am fost gata să cad, secerat de cîrceii care îmi străfulge­rau prin coapse. Eram singur, furios şi dezorientat.

Ştiam acum că mă aflam într-o enclavă a nesupuşilor, a străvechilor keltoi, acei războinici neînduplecaţi care, cu cîteva secole în urmă, devastaseră templul din Delphi, acele fiinţe neîndurătoare care porniseră despuiate la luptă împotriva lui Caesar, sunînd din trompete şi scoţînd urlete cumplite ce i-au speriat pe disciplinaţii soldaţi romani.

Cu alte cuvinte, eram departe de orice ajutor în care aş fi putut spera. Şi dacă vorbăria aceea despre mine însumi, că urma să devin un zeu, însemna că aveam să fiu ucis pe un altar însîngerat, atunci trebuia să încerc să scap al naibii de iute de aici.

6
C'ÎND cel care mă luase prizonier şi-a făcut din nou apariţia, purta faimoasa robă albă. Coama sa blondă era pieptănată îngrijit. Era impresionant şi solemn. În urma sa, în încăperea scundă şi întunecată, au intrat şi alţi bărbaţi purtînd robe albe şi lungi, unii tineri, alţii mai vîrstnici, dar avînd cu toţii părul strălucitor şi blond, ca de aur.

S-au aşezat în jurul meu, în cerc, ca într-o horă tăcută. După cîteva clipe de tăcere, o furtună de şoapte a izbucnit în rîndurile lor.

― Eşti desăvîrşit pentru zeu, a spus cel mai în vîrstă. Pe chipul celui ce mă adusese aici s-a zugrăvit o bucurie mută. Eşti aşa cum ne-a poruncit zeul, a continuat bătrînul. Vei rămîne cu noi pînă la marea sărbătoare de Samhain, după care vei fi condus în luminişul sacru, unde vei bea sîngele divin. Vei deveni în acest fel un părinte al zeilor, vei fi cel care ne va reda magia pe care am pierdut-o în chip neştiut.

― Îmi va muri trupul cînd se va întîmpla asta? am întrebat.

I-am privit pe rînd, scrutîndu-le chipurile înguste şi ochii pătrunzători, amintindu-mi graţia inefabilă cu care mă înconjuraseră. Cîtă teroare semănaseră cei din seminţia lor, atunci cînd năvăliseră asupra popoarelor Mediteranei. Nu era deloc de mirare că se scrisese atît de mult despre îndrăzneala lor. Aceştia însă nu erau războinici. Erau preoţi, judecători şi învăţaţi. Erau cei ce îi instruiau pe tineri, păstrătorii tradiţiilor şi ale unor legi ce nu fuseseră niciodată scrise, în nici o limbă.

― Doar ceea ce e muritor în tine e sortit să moară, mi-a spus cel care mă răpise.

― Păcat, am spus, căci altceva nu am.

― Nu, a intervenit el. Forma ta extraordinară va rămîne şi va căpăta măreţie. Ai să vezi, n-ai de ce să te temi. De altfel, orice ai face, tot aşa are să fie. Pînă la sărbătoarea de Samhain, îţi vei lăsa părul să crească, ne vei învăţa limba, imnurile şi legile. Noi vom avea grijă de tine. Numele meu este Mael, şi-am să te învăţ eu însumi toate acestea.

― Dar eu nu vreau să devin un zeu, am protestat. Sînt convins că zeii nu-şi doresc pe cineva care nu îi doreşte.

― Bătrînul zeu va hotărî, a răspuns Mael. Ştiu însă că, atunci cînd vei fi băut sîngele divin, ai să devii un zeu şi totul îţi va fi limpede.

EVADAREA era imposibilă.

Eram păzit şi ziua, şi noaptea. Nu-mi era îngăduit să port un cuţit, ca nu cumva să îmi tai părul sau să încerc să mă sinucid. O mare parte a timpului mi-o petreceam zăcînd în cămăruţa scundă şi întunecată, beat de prea multă bere şi sătul de fripturile cu care mă îndopau. N-aveam însă nimic de scris la îndemînă, şi asta mi se părea cea mai groaznică tortură.

Din pură plictiseală, îl ascultam pe Mael care insista să mă înveţe. ÎI lăsam să-mi cînte imnuri sacre, să-mi recite vechi poeme sau să-mi vorbească despre legi. Din cînd în cînd, îmi băteam joc de el, spunîndu-i că un zeu ar trebui să ştie totul fără să fie nevoie să înveţe atîtea. Era de acord cu mine, însă se încăpătîna să încerce a mă lămuri în privinţa celor ce aveau să mi se întîmple.