Vampirul Lestat

Louis a întors spre mine o privire uimită, dar mirarea ce mi se citea pe faţă nu putea decît să-l deruteze şi mai mult. Nici unul din noi nu era răspunzător de cele întîmplate! N-am fi avut puterea să o fi făcut! Nu cunoşteam decît un singur nemuritor care ar fi fost în stare să o facă.

În clipa aceea, portiera maşinii s-a deschis, lovindu-mă, şi o mînă mică şi delicată, albă, s-a întins şi m-a tras înăuntru.

― Grăbiţi-vă! a răsunat pe neaşteptate o voce femi­nină, în limba franceză. Ce-aşteptaţi? Vreţi ca Biserica să proclame că s-a întîmplat o minune?

M-am trezit trîntit pe bancheta îmbrăcată în piele înainte de a apuca să-mi dau seama ce se întîmplase şi l-am tras pe Louis peste mine, împingîndu-l astfel, încît să aterizeze pe bancheta din spate.

Porsche-ul s-a repezit drept înainte, iar muritorii uimiţi s-au risipit din calea farurilor aprinse. Mă holbam la silueta zveltă a şoferului de lîngă mine. Părul blond îi acoperea umerii, iar pălăria informă îi era trasă peste ochi.

Aş fi vrut să-mi arunc braţele în jurul ei, să o acopăr cu sărutări, să-mi lipesc inima de inima ei şi să dăm uitării toate celelalte. La naiba cu aceşti novici idioţi! Maşina a fost însă din nou pe punctul de a se răsturna, atunci cînd a virat brusc la dreapta, ieşind pe poartă, în şoseaua aglo­merată.

― Gabrielle, opreşte-te! am strigat, şi mîinile mi s-au încleştat pe braţul ei. Nu tu eşti cea care-ai făcut asta, nu tu i-ai făcut să ia foc..!

― Sigur că nu, mi-a răspuns în fraţuzeşte, de-abia acordîndu-mi o privire.

Era irezistibilă. Cu două degete, a răsucit din nou volanul, azvîrlindu-ne în cealaltă parte, într-un nou viraj de nouăzeci de grade. Acum ne îndreptam spre autostradă.

― Dar asta înseamnă că ne îndepărtăm de Marius! am strigat. Opreşte.

― N-are decît să arunce în aer şi camioneta care ne urmăreşte! Atunci mă voi opri.

A apăsat pedala de acceleraţie pînă-n podea, cu ochii aţintiţi pe şosea, drept înainte, şi cu mîinile încleştate pe volanul îmbrăcat în piele.

M-am întors şi-am privit peste umărul lui Louis. Era un vehicul monstruos, ce se prăvălea pe urmele noastre cu o viteză surprinzătoare. Părea un dric monstruos, supradi­mensionat, negru, cu o salbă de dinţi cromaţi fixaţi de-a curmezişul botului teşit. Patru nemuritori se holbau la noi de după parbrizul fumuriu.

― Nu putem scăpa de aglomeraţia asta, ca să-i lăsăm în urmă! am zis. Întoarce! Întoarce-te la sala de concerte. Gabrielle, întoarce odată!

Dar ea îşi vedea de drum, făcînd un slalom sălbatic printre maşini, un slalom ce-i determina pe mulţi dintre participanţii la trafic să tragă pe dreapta, cuprinşi de panică.

Camioneta cîştiga teren.

― E o adevărată maşină de război, asta e! a urlat Louis. I-au fixat în faţă o bară de protecţie din fier. Vor încerca să ne strivească, monştrii meschini!

O, de data asta, calculasem greşit. Îi subestimasem. Crezusem că, dacă mă voi dota cu resurse moderne, ei nu aveau să facă la fel.

Ne îndepărtam tot mai mult de singurul nemuritor care-ar fi putut să-i trimită la naiba-n praznic. Ei bine, aveam să mă ocup eu însumi de ei, cu cea mai mare plăcere. Mai întîi, aveam să le sfărîm în bucăţele parbri­zul, iar după aceea le voi zbura capetele, unul cîte unul. Am deschis geamul şi m-am căţărat în afară. Vîntul îmi răvăşea pletele în vreme ce rînjeam către chipurile lor hidoase de dincolo de parbriz.

Cînd maşina noastră escalada rampa care ducea către autostradă, ei au ajuns exact în spatele nostru. Era bine şi aşa. Încă o secundă, şi aveam să sar. Însă drept înaintea noastră se afla un semafor. Gabrielle n-avea cum să-ţi croiască drum.

― Ţin'te bine, că vine! a strigat ea.

― Zău că vine! am urlat.

În clipa următoare, aveam să sar, izbindu-i ca un ber­bec.

Dar n-am mai avut parte de secunda de care aveam nevoie. Ne-au izbit tare de tot, şi trupul meu, a zburat prin aer, peste marginea autostrăzii, în vreme ce Porsche-ul mi-a luat-o înainte, plutind prin aer.

Am văzut-o pe Gabrielle sărind prin portiera laterală, înainte ca maşina să fi atins pămîntul. Ne-am rostogolit amîndoi în iarbă, în timp ce maşina s-a răsturnat şi a explodat cu un zgomot asurzitor.

― Louis! am urlat.

M-am tîrît înspre locul exploziei şi eram hotărît să mă arunc în mijlocul vîlvătăii, după el. Dar geamul portierei din spate a zburat în ţăndări şi el s-a aruncat în afară. A atins pămîntul exact în clipa în care mi-am întins braţele ca să-l prind. L-am înfăşurat în mantia mea, încercînd să-i sting veşmintele care fumegau, în vreme ce Gabrielle îşi lepăda jacheta pentru a face acelaşi lucru.

Camioneta se oprise lîngă balustradă, chiar deasupra noastră. Ocupanţii ei au încălecat balustrada, ca nişte insecte albe, uriaşe, şi au aterizat în picioare pe pantă.

Eram pregătit să-i întîmpin.

Însă, din nou, în vreme ce primul dintre ei s-a lăsat să alunece în jos, către noi, cu secera ridicată, a răsunat din nou acel înfiorător urlet supranatural, urmat de explozia orbitoare şi chipul creaturii s-a transformat într-o mască neagră, în vălmăşagul flăcărilor portocalii. Trupul i-a fost cuprins de convulsii, executînd un dans straniu, care ne-a umplut de scîrbă.

Ceilalţi au făcut cale-ntoarsă şi au fugit.

M-am avîntat pe urmele lor, dar Gabrielle mă înlănţuise şi nu voia să-mi dea drumul. Puterea ei mă înfuria, uimindu-mă în acelaşi timp.

― Încetează, la naiba! a răcnit ea. Louis, ajută-mă!

― Dă-mi drumul! am strigat mînios. Lasă-mă să prind măcar unul. Vreau unul, unul singur. Pot încă să-l ajung pe ultimul!

Dar ea a refuzat să mă lase să plec şi, cu siguranţă, n-aveam de gînd să mă lupt cu ea. De altfel, Louis i se alăturase, în zbaterea-i disperată şi plină de mînie.

― Lestat, nu te duce! mi-a spus cu glasu-i politicos încordat la maximum. Ne-a fost destul. Acum ar fi mai bine să plecăm de-aici.

― Fie! am oftat, lăsîndu-mă păgubaş, nu fără părere de rău.

De altfel, ar fi fost, oricum, prea tîrziu. Cel ars murise, dar flăcările şi fumul nu se risipiseră încă. Ceilalţi dispă­ruseră în beznă, pe tăcute, fără să lase nici o urmă.

Întunericul din jurul nostru părea a se fi liniştit, cu excepţia vuietului autostrăzii de deasupra noastră. Şi iată-ne, toţi trei, laolaltă, scăldaţi de lumina jucăuşă a maşinii care ardea.

Louis şi-a şters, cu un gest obosit, sudoarea de pe faţă. Cămaşa apretată îi era boţită şi pătată cu sînge, iar mantia de operetă era arsă şi sfîşiată.

Cît despre Gabrielle, rămăsese acelaşi vagabond de odinioară, un băieţandru prăfuit şi sălbatic, purtînd o jachetă şi pantaloni de camuflaj, şi veşnica-i pălărie cafenie, turtită, trasă peste frunte.

Curînd s-a auzit ţipătul ascuţit al sirenelor ce se apropiau.

Cu toate acestea, am rămas toţi trei nemişcaţi, în aşteptare, uitîndu-ne unul la altul. Ştiam: toţi trei aştep­tam ca Marius să-şi facă apariţia. Eram convinşi că fusese Marius. Trebuia să fi fost el. Era alături de noi, nu împotriva noastră. Avea să ne răspundă cît de curînd.

I-am rostit numele cu glas tare, cu blîndeţe. Am scru­tat întunericul de sub autostradă şi nesfîrşita armată de căsuţe care umpleau versanţii colinelor ce ne înconjurau.

Dar nu auzeam decît sirenele, mereu mai aproape, şi murmurul glasurilor muritorilor, ce se îndreptau spre noi de pe bulevardul din josul pantei.

Am ghicit spaima din ochii lui Gabrielle. M-am în­dreptat spre ea cu braţele deschise, fără să-mi pese de confuzia care domnea în minţile muritorilor ce se apro­piau dinspre maşinile oprite sus, pe autostradă.

M-a îmbrăţişat în grabă, plină de căldură. Apoi mi-a făcut semn să o urmez, cît puteam de repede.

― Sîntem în pericol! Cu toţii, a şoptit. Un pericol îngrozitor. Vino!

3
ERA ora cinci dimineaţă. Stăteam singur în pragul uşilor de sticlă ale casei de la ferma din Carmel Valley.

Gabrielle şi Louis plecaseră împreună, pierzîndu-se prin­tre dealuri, pentru a se odihni.

O convorbire telefonică mă informase că prietenii mei muritori se aflau în siguranţă, în noua lor ascunzătoare din deşertul Sonoma, benchetuind ca nebunii la adăpostul porţilor şi al gardurilor electrificate. Cît despre poliţie şi presă, cu inevitabilele lor întrebări, ei bine, n-aveau decît să mai aştepte.

Şi iată-mă acum, aşteptînd ca întotdeauna, singur, venirea zorilor, întrebîndu-mă de ce nu se arătase Marius, de ce ne salvase şi dispăruse fără a ne fi adresat un cuvînt.

― Să presupunem că n-a fost Marius, spusese Gabrielle cuprinsă de nelinişte, învîrtindu-se prin cameră după ce ne întorseserăm la fermă. Îţi spun drept, am simţit un pericol copleşitor. Am simţit că ne ameninţa o primejdie atît pe noi, cît şi pe urmăritorii noştri. Am simţit-o în preaj­ma sălii de concerte în vreme ce ne îndepărtăm. Şi mai tîrziu, cînd stăteam lîngă maşina în flăcări. Era ceva ciudat. Sînt convinsă că nu putea fi Marius...

― Avea ceva barbar, a completat Louis. Aproape barbar, dar nu în totalitate...

― Da, aproape sălbatic, i-a răspuns ea, aruncîndu-i o privire aprobatoare. Şi, chiar dac-a fost Marius, ce te face să crezi că nu te-a salvat doar ca să se poată răzbuna el însuşi, în felul său, ceva mai tîrziu?

― Nu, am rîs cu blîndeţe. Marius nu vrea răzbunare. Dacă ar fi dorit-o, ar fi făcut-o pînă acum. Măcar atîta ştiu.

Eram însă prea încîntat să o privesc, să-i observ mersul şi gesturile, aceleaşi dintotdeauna. Ah, hainele acelea ponosite de vînătoare. Chiar şi după două sute de ani, rămăsese aceeaşi temerară exploratoare. Cînd s-a hotărît, în sfîrşit, să se aşeze, a încălecat scaunul asemeni unui cowboy, odihnindu-şi bărbia pe mînile sprijinite de spătarul înalt.

Aveam atîtea să ne spunem, atîtea lucruri despre care să vorbim. Eram, pur şi simplu, prea fericit pentru a mă speria.

În plus, dacă m-aş fi lăsat pradă spaimei, aceasta ar fi fost îngrozitoare, căci ştiam acum că făcusem încă o greşeală de calcul, foarte serioasă, în planurile mele. Mi-am dat seama de asta cînd maşina explodase şi Louis mai era încă înăuntru. Micul război pe care-l pornisem îi punea pe toţi ce-mi erau dragi într-un imens pericol. Ce naiv am putut fi, crezînd că întregul venin avea să se reverse numai asupra mea.

Trebuia să discutăm pe îndelete. Va trebui să fim vicleni. Va trebui să avem mare grijă.

Acum, însă, ne aflam în siguranţă. I-am spus asta lui Gabrielle, încercînd să o liniştesc. Ea şi Louis nu perce­peau nici un semn de pericol aici; orice va fi fost acea ameninţare, nu ne urmase pînă aici. În fond, eu n-o simţi­sem nici măcar o dată. Cît despre tinerii şi nebunaticii noştri duşmani, aceştia se împrăştiaseră, crezînd că aveam noi înşine puterea de a-i incinera de la distanţă.

― Ştii, mi-am închipuit de mii şi mii de ori reîntîlnirea noastră, a spus Gabrielle. Însă niciodată nu mi-am imaginat-o aşa.

― Eu, în schimb, cred că a fost splendid! i-am repli­cat. Şi să nu-ndrăzneşti să-ţi închipui, nici măcar pentru o clipă, că n-aş fi reuşit pînă la urmă să vă scot la liman! Eram gata să-l fac praf pe cel cu secera, să-l azvîrl pînă dincolo de sala de concerte. Cît despre celălalt, îl văzusem cînd se apropia. L-aş fi rupt în două. Îţi spun drept, ceea ce mi se pare mai frustram în toată afacerea asta e faptul că n-am avut ocazia să...

― Tu, Monsieur, eşti încăpăţinarea întruchipată! a declarat Gabrielle. Eşti... cum spunea Marius... cea mai împieliţată creatură de pe pămînt! Sînt întru totul de acord cu el.

Am izbucnit în rîs, încîntat. Mă flata. Mă flata într-o adorabilă limbă franceză de modă veche.

Louis era fascinat de ea. Şedea retras într-un colţ cufundat în penumbră şi o observa, reticent şi visător, ca întotdeauna. Era din nou impecabil, de parcă veşmintele i-ar fi ascultat poruncile, de parcă tocmai am fi ieşit de la operă, de la ultimul act din Traviata, pentru a admira muritorii sorbindu-şi şampania, la măsuţele de marmură ale unei cafenele, în vreme ce trăsurile ar fi trecut lărmuind pe lîngă noi.

Simţămîntul apartenenţei la micul nostru clan proaspăt format, o energie magnifică, negarea realităţilor omeneşti, noi trei, laolaltă, împotriva tuturor triburilor, tuturor lumilor. Şi, peste toate, un sentiment de siguranţă absolută, o senzaţie de încremenire a clipei... Cum le-aş fi putut explica toate acestea?

― Mamă, nu-ţi mai face griji, am rostit într-un tîrziu, sperînd că astfel s-ar putea aranja totul, că aş putea crea măcar o clipă de linişte. N-are nici un rost. O creatură îndeajuns de puternică pentru a-şi arde duşmanii ne-ar putea găsi oricînd, ar putea face tot ce-i trece prin minte.

― Şi crezi că asta mă linişteşte? Louis a clătinat din cap.

― Eu n-am puterile tale, a intervenit el, şi totuşi, am simţit şi eu ceva. Era ceva străin şi oarecum necivilizat, nu găsesc nici un alt cuvînt mai bun.

― Ai pus din nou degetul pe rană, a exclamat Gabrielle. Era atît de straniu, încît părea că vine de la o fiinţă total diferită de noi...

― Asta, spre deosebire de Marius al tău, care e prea civilizat, a insistat Louis. E prea împovărat de filozofie. E chiar motivul pentru care eşti convins că nu vrea să se răzbune.

― Ceva străin? Necivilizat? I-am privit, pe rînd. Dar eu de ce n-am simţit această ameninţare? am întrebat.

― Mon Dieu, ar fi putut fi orice, a spus Gabrielle într-un tîrziu. Muzica asta a ta ar putea trezi şi morţii.

MĂ GÎNDISEM la enigmaticul mesaj din noaptea precedentă ― Lestat! Pericol ― dar zorii erau prea aproape ca să-i mai încarc şi cu această grijă. În plus, asta nu explica nimic. Era doar un alt element al enigmei sau poate nici măcar atît.

EI PLECASERĂ împreună, iar eu stăteam singur la fereastră, privind pata de lumină care creştea, mereu mai strălucitoare, pe deasupra munţilor Santa Lucia. Mă gîndeam:

"Unde eşti, Marius? De ce naiba nu vrei să te arăţi?" Bănuielile lui Gabrielle ar fi putut fi întemeiate. "E un joc pentru tine?"

Dar pentru mine, fusese tot un joc faptul că nu încer­casem să-l chem nici măcar o dată? Aş fi putut să-mi înalţ glasul tainic din toate puterile mele, aşa cum îmi spusese el cu două secole în urmă?

În luptele mele de pînă acum, fusese o chestiune de mîndrie să nu-l chem, dar acum? Ce-avea a face mîndria în toate astea?

Poate că el nu aştepta decît să îl chem. Poate că îşi dorea această chemare. Amărăciunea şi încăpăţînarea de odinioară dispăruseră. De ce n-aş fi făcut efortul de a încerca?

Închizîndu-mi ochii, am făcut ceea ce nu mai făcusem din nopţile acelea ale veacului al optsprezecelea, cînd bîntuiam uliţele din Roma ori Cairo, vorbindu-i cu glas tare. În tăcere, l-am chemat. Am simţit cum ţipătul tăcut se înălţa din mine, călătorind în uitare. Mi s-a părut că-l însoţesc, traversînd lumea, căpătînd proporţii vizibile, l-am simţit cum se amplifică, îl simţeam arzînd.

Şi, iată, mă aflam din nou, vreme de o clipă, în locul acela îndepărtat, de nerecunoscut, în care mai aruncasem o privire în urmă cu o noapte. Zăpadă, troiene nesfîrşite, şi un fel de movilă din piatră cu ferestre acoperite de flori de gheaţă. Pe un promontoriu ceva mai înalt, un aparat straniu, modern, o farfurie enormă din metal cenuşiu, învîrtindu-se în jurul unui ax, atrăgînd spre sine undele nevăzute ce se încrucişează pe cerurile pămîntului.

O antenă de televiziune! Păstrînd legătura dintre acest pustiu îngheţat şi un satelit... asta era! Iar sticla sfărîmată de pe pardoseală aparţinea ecranului unui televizor. Zgomote.

Tăcere.

MARIUS!

Pericol, Lestat. Cu toţii, în pericol Ea a... Nu pot... Gheaţă. Îngropat în gheaţă. O străfulgerare a sticlei sfărîmate de pe pardoseală, laviţa goală, sunetul şi vibraţia Vampirului Lestat bubuind în difuzoare... Ea a... Lestat, ajută-mă! Cu toţii... pericol. Ea a...

Tăcere. Legătura s-a întrerupt.

MARIUS!

Ceva-ceva, dar mult prea slab. Cu toată intensitatea, era, pur şi simplu, prea slab!

MARIUS!

Mă rezemam de fereastră, aţintindu-mi privirile direct în lumina zorilor ce devenea mereu mai strălucitoare. Ochii îmi lăcrimau, degetele-mi ardeau, lipite de sticla fierbinte. Răspunde-mi, Akasha a fost? Încerci să-mi spui că a fost Akasha, că ea a fost aceea? Ea a fost?

Dar soarele răsărea deja deasupra munţilor. Razele ucigaşe se risipeau deasupra văii, scoţîndu-i la iveală ungherele umbrite.

Am părăsit casa în fugă, peste cîmp, înspre coline, ţinîndu-mi mîna în dreptul ochilor, asemeni unui scut.

În cîteva clipe, am reuşit să ajung la ascunzişul meu, o criptă subpămînteană. Am dat la o parte piatra şi-am coborît treptele înguste săpate grosolan în stîncă. O coti­tură, apoi alta, şi iată-mă în siguranţa răcoroasă a beznei, mirosind a pămînt reavăn. M-am lungit pe pardoseala de ţărînă bătătorită a micuţei încăperi. Inima-mi zvîcnea, iar membrele îmi tremurau. Akasha! Muzica asta a ta ar putea trezi şi morţii.

În încăperea lor fusese montat un televizor, desigur, Marius le dăduse şi asta, laolaltă cu transmisiunile prin satelit. Văzuseră videoclipurile! Ştiam, ştiusem asta, de parcă aş fi fost martor la fiecare detaliu. Le montase un televizor în sanctuar, aşa cum, cu ani de zile în urmă, le prezentase şi filmele.

Iar ea se trezise, reînviase. Muzica asta a ta ar putea trezi şi morţii. Reuşisem, din nou, să o fac.

Oh, dac-aş putea măcar să-mi ţin ochii deschişi, de-aş fi putut gîndi mai departe, de n-ar fi răsărit soarele.

Fusese acolo, la San Francisco, fusese atît de aproape de noi, ne pîrjolise adversarii. Străină, diferită de noi, desigur.

Dar nu necivilizată, nu, nu sălbatică. Ea nu era aşa. De abia reînviase, zeiţa mea, se înălţase, precum un fluture superb, din coconul său. Cum i s-o fi părînd lumea? Cum ajunsese pînă la noi? În ce stare se afla mintea ei? Pericol pentru noi toţi. Nu. Nu pot să cred aşa ceva! Îi nimicise pe duşmani. Ni se alăturase.

Nu mai reuşeam să lupt împotriva toropelii, împotriva poverii care îmi îngreuna pleoapele. Senzaţia de oboseală pură alunga încîntarea şi emoţia. Trupu-mi se înmuia, lipsit de apărare, zăcînd nemişcat pe pămînt.

Şi, pe neaşteptate, am simţit atingerea unei mîini cuprinzindu-mi-o pe a mea.

Era rece şi puternică, precum marmura.

Ochii mi-au zvîcnit, deschizîndu-se în întuneric. Mîna şi-a accentuat strînsoarea. Plete mătăsoase îmi mîngîiau faţa. Un braţ rece mi-a trecut peste piept.

Oh, te rog iubito, frumoasa mea, te rog! aş fi vrut să-i spun. Dar ochii mi se închideau! Buzele-mi refuzau să se mişte. Îmi pierdeam cunoştinţa. La suprafaţă, răsărise soarele.

SFÎRŞIT