Vampirul Lestat

2
M-AM trezit, mort de sete.

Aveam poftă de mult vin alb, rece, cum e toamna cînd îl aduci din pivniţă. Mi-era poftă să ronţăi ceva dulce, un măr.

Mi-a trecut prin minte că poate înnebunisem.

Am deschis ochii. Se lăsa seara. Lumina crepusculară ar fi putut fi cea a zorilor, dar trecuse prea mult timp. Nu, era seară. Printr-o fereastră largă, prevăzută cu gratii solide, se zăreau dealuri şi păduri îngropate în zăpadă, iar în depăr­tare, vasta amestecătură de acoperişuri minuscule şi turle a capitalei, aşa cum o văzusem pentru prima oară cînd sosisem la Paris cu poştalionul. Am închis ochii, dar viziu­nea mi-a rămas imprimată pe retină.

Nu era o vedenie. Mă aflam într-o încăpere încălzită. Cineva tocmai aprinsese focul. Ba nu, acum era stins, dar efluviile sale mai impregnau încă atmosfera.

Am încercat să gîndesc, dar nu-mi puteam muta gîndurile de la ideea vinului alb, proaspăt, şi a unui coş de mere. Mi s-a părut că alunec spre pămînt printre crengile unui măr, înconjurat de aroma fînului proaspăt cosit.

Soarele strălucea orbitor peste verdele cîmpiei. Făcea să sclipească pletele negre ale lui Nicolas şi lemnul lăcuit al viorii sale. Muzica se înălţa înspre norii pufoşi. Pe cerul albastru se profilau crenelurile castelului tatălui meu.

Am deschis din nou ochii.

Mă aflam într-un turn, la cîteva leghe distanţă de Paris.

În faţa mea, pe o măsuţă de lemn cioplit grosolan, am zărit o sticlă de vin alb, proaspăt, aşa cum îmi dorisem în vis.

Am privit-o îndelung, nevenindu-mi să cred că nu trebuia decît să întind mîna şi să o iau, pentru a bea.

Niciodată nu suferisem atît de cumplit de sete. Întregul corp îmi era uscat. Mă simţeam slăbit şi-mi era frig.

Ameţeam. Cerul strălucea prin fereastră.

Am apucat în cele din urmă sticla, i-am scos dopul, am inspirat delicioasa-i aromă acrişoară şi am băut fără să-mi pese de ceea ce avea să mi se întîmple, fără să mă întreb unde mă aflam sau ce căuta sticla acolo.

Capul mi-a căzut iar în piept. Sticla era aproape goală, iar, în depărtare, oraşul se cufunda în bezna cerului.

Aşternutul pe care zăceam era doar o piatră presărată cu paie. Mă aflam oare într-o închisoare?

Dar mai era şi vinul. Nu, vinul fusese prea bun. Un asemenea nectar nu e dat unui prizonier decît dacă, bineînţeles, este un condamnat la moarte.

Un alt parfum mi-a ajuns în nări, puternic şi ademenitor. M-am străduit să privesc în jur, în ciuda slăbiciunii.

Aroma răpitoare provenea dintr-un castron mare cu supă, aşezat aproape de mine, încă aburind.

L-am apucat cu ambele mîini şi am început să sorb din el cu aceeaşi lăcomie cu care băusem vinul.

Cînd castronul s-a golit, am recăzut, sătul, aproape scîrbit, înapoi în aşternutul de paie.

Mi s-a părut că în întunericul din apropierea mea se mişca ceva, dar nu eram sigur. Am auzit un zgomot de sticle.

― N-ai mai vrea nişte vin? m-a întrebat o voce cunoscută.

Încetul cu încetul, mi-am amintit. Răpirea mea pe fereastră, vîrful turnului, figura palidă şi batjocoritoare.

Mi-am zis: nu, e imposibil, nu poate fi decît un coşmar. Dar totul era aievea. Mi-am amintit dintr-o dată extazul şi sunetul clopotului. M-a apucat ameţeala şi-am crezut că-mi voi pierde iar cunoştinţa.

M-am ţinut tare. Aşa ceva nu trebuia să se mai întîmple. O spaimă abjectă m-a invadat, şi n-am mai îndrăznit să fac nici o mişcare.

― N-ai mai vrea nişte vin?

Mi-am întors puţin capul şi am văzut o altă sticlă, profilîndu-se în lumina ferestrei.

Setea mă chinuia, înteţită de fiertura sărată. Am întins mîna şi am început să beau.

M-am prăbuşit lîngă zidul de piatră, încercînd să străbat întunericul cu privirea, oarecum terorizat de ceea ce avea să-mi fie dat să văd.

Eram ameţit binişor.

Am văzut fereastra, oraşul. Măsuţa. Iar cînd privirea mi-a ajuns în cel mai întunecat colţ, l-am văzut.

Nu mai purta mantia, nici gluga şi nu stătea nici aşezat, dar nici în picioare, cum ar fi stat un om.

Se sprijinea pe bolovanii uriaşi care încadrau fereastra, cu unul din genunchi uşor flexat, cu braţele atîrnîndu-i pe lîngă corp. Părea o fiinţă lipsită de putere, de viaţă. Doar faţa-i dădea semne de animaţie: ochii negri, imenşi, ce se iveau dintre zbîrciturile feţei, nasul lung şi subţire, gura rînjind batjocoritor, colţii ce abia atingeau buza decolo­rată şi masa grea, lucioasă a părului negru-argintiu, ce scotea în evidenţă albeaţa feţei, căzîndu-i pe umeri, de-a lungul braţelor.

A rîs înfundat.

Eram înnebunit de groază, incapabil să scot vreun sunet.

Am scăpat sticla, care s-a rostogolit pe pardoseală. În clipa în care am început să mă mişc, dornic să nu mai fiu creatura beată şi moale în care simţeam că mă transfor­mase, corpul scheletic a înaintat spre mine.

În loc de ţipăt, am scos doar un scheunat slab, de furie înspăimîntată, şi mi-am părăsit aşternutul cît am putut de repede, împiedicîndu-mă, în graba mea, de măsuţă.

Degetele lui lungi şi albe m-au apucat, la fel de puter­nice şi de reci ca şi în noaptea trecută.

― Lasă-mă în pace şi du-te dracului! am bîlbîit. Raţi­unea îmi dicta însă să îl implor. Te rog, lasă-mă să plec. Te implor. Lasă-mă!

Îi vedeam chipul uscat aplecat asupra mea, cu buzele schimonosite într-un rînjet, şi deodată a început să rîdă cu poftă, un hohot fără de sfîrşit. M-am zbătut, încercînd în zadar să-l resping, murmurînd rugăciuni fără şir. Am sfîrşit prin a striga:

― Ajută-mă, Doamne!

Imediat, una din palmele lui monstruoase mi-a astupat gura.

― Să nu mai spui niciodată asta în faţa mea, Ucigaşule de lupi, ori am să te dau hrană lupilor iadului! a rostit cu răutate în glas. Ai priceput? Răspunde-mi!

Am încuviinţat, iar el şi-a retrase mîna.

Vocea lui m-a calmat. Părea a fi în stare să asculte argumente raţionale, părea evoluat.

Mi-a mîngîiat părul, iar eu m-am chircit.

― Soarele în părul tău, a murmurat el, şi cerul albas­tru păstrat pe veci în ochii tăi.

M-a contemplat gînditor. La fel ca şi trupul, răsuflarea sa n-avea nici un miros. Doar hainele degajau un parfum de mucegai.

Şi-a slăbit strînsoarea, dar n-am îndrăznit să mă mişc.

I-am studiat veşmintele: o cămaşă de mătase zdrenţuită, cu mîneci largi şi gulerul gofrat, pantaloni bufanţi jerpe­liţi şi ciorapi de lînă.

Pe scurt, costumul unui om din veacurile trecute.

Văzusem asemenea costumaţii în tablourile lui Caravaggio şi La Tour, care împodobeau pereţii odăii mamei mele.

― Eşti desăvîrşit, scumpul meu Lelio, Ucigaş de lupi, mi-a spus, dezvăluindu-şi din nou colţii mici şi albi.

Erau singurii dinţi pe care-i mai avea.

M-am înfiorat şi am simţit cum alunec încet, spre podea. M-a ridicat fără nici o greutate, cu o singură mînă, şi m-a întins pe pat.

În sinea mea, m-am rugat din toate puterile, ridicîndu-mi privirile spre el: Ajută-mă, Doamne, apără-mă, Fecioară Maria! Ce vedeam, asupră-mi? O mască a bătrîneţii, un zîmbet rînjit, săpat adînc de vreme, o faţă ce părea îngheţată şi tare ca stînca. Nu era o fiinţă vie. Era un monstru. Un vampir. Un cadavru băutor de sînge, ieşit din mormînt şi înzestrat cu raţiune! Iar membrele sale? De ce mă umpleau de groază? Arăta ca o fiinţă umană, dar nu avea gesturile ei. Mergea sau se tîra, se apleca sau îngenunchea, asemeni unui om. Şi totuşi, trebuie să recu­nosc, mă fascina. Dar mă aflam într-o primejdie prea mare pentru a-mi putea îngădui o asemenea stare de spirit.

Cu mîna pe obrazul meu, a început să rîdă, un rîs cavernos.

― Ei da, frumosule, nu cred că ofer un spectacol prea atrăgător! Vocea nu-i mai era decît o şoaptă. Eram deja bătrîn cînd am fost creat. Dar tu eşti perfect, Lelio, copi­landrul meu cu ochi de azur, cu mult mai frumos decît erai în luminile rampei!

Mîna sa lungă, albă, a urcat, jucîndu-mi-se prin păr, apoi l-am auzit oftînd.

― Nu plînge, Ucigaş de lupi. Ai fost ales şi, în curînd, succesele tale de doi bani de la teatrul lui Renaud îţi vor părea şi ţie derizorii.

Mi-a spus printre hohote înfundate de rîs.

Chiar în acea clipă, n-am mai avut nici o îndoială asupra existenţei diavolului şi a bunului Dumnezeu; eram convins că, dincolo de singurătatea pe care o trăisem cu cîteva ore înainte, se întindea un vast teritoriu populat cu fiinţe ale întunericului, în care, numai Dumnezeu ştie cum, fusesem tîrît.

Am perceput foarte limpede un gînd: eram pedepsit pentru viaţa pe care o dusesem. Absurd! Mii de oameni nutreau aceleaşi convingeri ca şi mine. De ce să fiu pedepsit tocmai eu? O posibilitate atroce începea să se contureze: lumea nu avea, într-adevăr, nici un sens, iar ceea ce-mi era dat să trăiesc nu era decît o altă faţă a grozăviilor ei...

― Piei, pentru numele lui Dumnezeu! am urlat.

Acum simţeam nevoia de a crede în Dumnezeu. O nevoie absolută. Era ultima mea speranţă. Am schiţat un semn al crucii. M-a privit, cu ochii holbaţi de furie, şi m-a ascultat invocînd la nesfîrşit numele Domnului.

Apoi un zîmbet i-a luminat faţa.

Am început să plîng ca un copil.

― Înseamnă că diavolul domneşte în ceruri, iar cerul este iadul, am strigat. O, Doamne, nu mă părăsi...

M-a pălmuit. Era cît pe-aci să mă rostogolesc la picioarele patului. Camera părea că-ncepe să se rotească în juru-mi, iar gustul acru al vinului îmi urca din stomac.

― Aşa, Ucigaş de lupi, luptă-te! a spus. Nu ceda în faţa infernului fără luptă. Bate-ţi joc de Dumnezeu.

― Nu-mi bat joc! am protestat.

M-a tras din nou spre el.

Am luptat mai aprig decît luptasem vreodată împotriva unei alte fiinţe umane, şi chiar împotriva lupilor. L-am lovit cu pumnii, cu picioarele, l-am apucat de păr, dar era atît de puternic, încît aveam impresia că lupt cu o himeră de piatră.

Zîmbea.

Apoi figura i s-a golit de orice expresie, părînd că i se lungeşte peste măsură, cu obrajii-i scobiţi, cu ochii înfun­daţi adînc în orbite. A deschis gura şi i-am văzut colţii.

― Du-te dracului, în iad!

Am răcnit din răsputeri. De astă dată, aveam să rezist. Aveam să îmi salvez sufletul.

Dar totul s-a petrecut aidoma cu prima dată.

Blîndeţe şi tandreţe, lumea îndepărtată. Chiar şi urîţe­nia călăului meu mi se părea a fi exterioară, ca atunci cînd priveşti o insectă printr-un geam. Apoi dangătul clopotu­lui şi plăcerea extatică. Eram pierdut. Eram lipsit de substanţă şi plăcerea mea, aşijderea. Nu mai eram decît plăcere. M-am lăsat să alunec într-o împletitură de visuri radioase.

Am văzut catacombe lugubre, în fundul cărora un vampir palid se trezea dintr-un mormînt adînc. Era legat cu lanţuri grele, iar monstrul care mă răpise stătea aplecat deasupra lui. Am ştiut instantaneu că acesta din urmă se numea Magnus şi că, în visul meu, era încă muritor, un alchimist faimos şi învăţat. Dezgropase şi înlănţuise acest vampir înaintea orei hotărîtoare a crepusculului. Lumina zilei se stingea, iar Magnus sorbea din gîtul vampirului nemuritor şi neputincios sîngele magic şi blestemat care avea să facă din el unul dintre morţii vii. Acest furt al nemuririi era o trădare. Un sinistru Prometeu jefuia focul strălucitor. Un hohot de rîs în mijlocul tenebrelor, ale cărui ecouri răsunau prin labirintul catacombelor, părea a-mi ajunge la urechi de-a curmezişul veacurilor. Duhoarea mormîntului. Şi apoi, extazul, insondabil şi irezistibil, care acum se apropia de sfîrşit.

Plîngeam, întins în aşternutul de paie:

― Te implor, nu te opri...

Magnus m-a lăsat în pace; am respirat din nou prin propriile-mi puteri. Visul s-a risipit. M-am simţit căzînd vertiginos printr-un cer plin de stele.

Aerul îngheţat al iernii s-a strecurat în încăpere. Aveam lacrimi pe obraji. Setea mă tortura iarăşi.

De departe, de foarte departe, Magnus mă contempla.

Am încercat să mă mişc. Toate fibrele trupului meu ardeau de sete.

― Acum mori, Ucigaş de lupi, mi-a spus Magnus. Lucirea vieţii se stinge în ochii tăi albaştri...

― Nu, te implor...

Setea era de nesuportat. Am căscat gura, mi-am înco­voiat spinarea. Aşadar, asta era grozăvia finală, moartea.

― Cere-mi să te salvez, copile, a reluat Magnus.

Figura lui îşi pierduse aspectul de mască rînjită, căci era transfigurat de milă. Părea aproape uman.

― Cere şi ţi se va da.

Am văzut ţîşnind apele limpezi ale rîurilor de munte din copilărie.

― Te implor, ajută-mă!

― Îţi voi da cea mai bună apă din cîte există, mi-a murmurat la ureche.

Cel aplecat asupra mea nu era oare un bătrîn adevărat? Nu mai era palid. Faţa părea omenească, marcată de tristeţe.

Dar, văzîndu-i zîmbetul, am ştiut că nu era aşa. Era acelaşi monstru secular, doar că acum se îndopase cu sînge.

― Cel mai bun vin dintre toate, a şuierat. Iată Trupul meu, iar acesta e Sîngele meu.

M-a îmbrăţişat. Întreaga lui fiinţă emana căldură şi-mi părea a fi plin nu de căldură, ci de dragoste.

― Cere-mi-o, şi vei trăi de-a pururi, Ucigaşule de lupi, a continuat, dar vocea îi era obosită şi mohorîtă, iar privi­rea-i căpătase ceva distant şi tragic.

Trupu-mi era o masă greoaie, umedă, pe care nu reuşeam să o controlez. N-aveam să-i cer nimic, aveam să mor fără a cere ceva. Imensa disperare de care mă temu­sem într-atît se întindea în faţa mea, vidul morţii, dar am continuat să spun "Nu". N-aveam să cedez haosului şi o­rorii. Am spus "Nu"!

― Viaţa veşnică, a şoptit...

Capul mi-a recăzut pe umărul lui.

― Eşti încăpăţînat, Ucigaşule de lupi!

Buzele sale m-au atins, i-am simţit răsuflarea caldă şi fără miros, pe gît.

― Nu, nu încăpăţînat! am şoptit. Vocea-mi era atît de slabă, încît m-am îndoit că m-a auzit. Curajos, nu încăpăţînat!

De ce n-aş fi spus-o? Orgoliul nu mai însemna nimic în acele clipe. Nimic nu mai însemna nimic.

Mi-a cuprins faţa cu mîna dreaptă; iar cu unghiile celeilalte mîini şi-a secţionat gîtul.

Trupul mi-a fost zguduit de o adevărată convulsie de groază, dar el mi-a apăsat faţa peste rană.

― Bea!

Am scos un urlet asurzitor. Sîngele care ţîşnea din plagă mi-a atins buzele uscate şi crăpate de sete. De îndată, limba a început să lingă sîngele, cu un şuierat abia perceptibil.

Gura mi s-a deschis şi s-a închis asupra rănii. Am supt din răsputeri din marele izvor care, simţeam, avea să-mi potolească setea mai mult ca oricînd. Sînge, sînge, mai mult sînge. Nu-mi potoleam doar setea, ci toate dorinţele, toate suferinţele îndurate vreodată.

Gura mi s-a deschis din nou, apoi s-a lipit şi mai tare de gîtul lui Magnus. Am simţit cum sîngele mi se scurge în gîtlej. M-a îmbrăţişat strîns.

Lipit de el, îi desluşeam fiecare muşchi, fiecare os, conturul mîinilor. O amorţeală ascunsă m-a cuprins.

Plăcerea supremă mi-a fost însă dăruită de gustul sîngelui dulce şi onctuos, care-mi potolea setea, pe măsură ce-l beam.

Mai mult, vreau mai mult. Era singurul gînd, admiţînd că aveam vreunul. În ciuda vîscozităţii sale, mi s-a părut că s-a infiltrat pînă-n cele mai mărunte vase de sînge.

Trupul lui Magnus, slăbea. Îi auzeam gîfîitul greoi, şi totuşi, nu încerca să mă oprească.

Te iubesc, Magnus, stăpînul meu ireal, aş fi vrut să spun, creatură hidoasă, te iubesc; asta mi-am dorit dintot­deauna, dar n-am putut avea.

Aveam impresia că, dacă voi continua, aveam să mor, dar extazul se prelungea, şi nici vorbă de moarte.

Deodată, i-am simţit mîinile pe umeri şi, cu nemăsura­tele-i puteri, m-a împins deoparte.

Un plînset lung şi lugubru mi-a scăpat, înspăimîntîndu-mă cu dezolarea lui. Continua să mă ţină în braţe, ducîndu-mă la fereastră, pentru a privi afară. Tremuram şi-mi simţeam sîngele cum pulsează în vene. Mi-am sprijinit fruntea de barele de fier.

Departe, sub mine, am desluşit cupola întunecată a unui deal plin de copaci, care păreau că scînteiază în lumina incertă a stelelor. Dincolo de el, marele oraş, cu infinita­tea-i de luminiţe strălucea, dar nu în beznă, ci într-o ceaţă violacee. Zăpada, luminoasă, se topea pretutindeni. Acoperişurile, turnurile, zidurile, toate îşi arătau miile de feţe, în nuanţe de mov, roz şi lavandă.

Privind cu luare-aminte, am văzut un milion de feres­tre luminate şi, de parcă asta n-ar fi fost de-ajuns, am zărit, fără putinţă de îndoială, în adîncuri, oameni care se mişcau. Distingeam muritori minusculi pe uliţe la fel de minuscule, capete şi mîini ce se atingeau în umbră, un bărbat, unul singur, nu mai mare decît un fir de praf, esca­ladînd o clopotniţă bătută de vînturi. Aerul dimprejur purta către mine zvonul înfundat şi confuz a nenumărate voci omeneşti. Strigăte, cîntece, crîmpeie de melodii, dangăte surde de clopote.

Am gemut. Briza îmi zburlea pletele şi m-am auzit plîngînd cum nu am mai plîns nicicînd.

Metropola s-a estompat. Am pierdut din vedere milioanele de oameni, ce se transformau în minunate, grandioase jocuri de umbre liliachii, în lumina care pălea.

― Ah, ce-ai făcut, ce mi-ai dăruit?

Mi s-a părut că vorbele se înlănţuiesc, fără întreruperi, formînd un sunet imens şi coerent care exprima desăvîrşit groaza şi bucuria mea. Dacă existase vreun Dumnezeu, el nu mai conta. Aparţinea unei împărăţii sinistre şi mohorîte, devastată cu mult timp în urmă. Centrul palpitînd al vieţii se afla chiar aici, iar în jurul său gravita tot ce era cu adevărat complex.

În spatele meu, am auzit paşii monstrului zgîriind pardoseala de piatră.

Întorcîndu-mă, l-am văzut, palid, golit de sînge ca o scoică uriaşă, cu ochii scăldaţi în lacrimi purpurii. Îşi întindea braţele spre mine, de parcă suferea.

L-am strîns la piept. Nu mai nutrisem pentru nimeni o asemenea dragoste.

― Ah, nu vezi? mi-a spus oribila voce. Tu, moştenitorul pe care l-am ales pentru a păstra darul întunecat cu mai multă perseverenţă şi mai mult curaj decît zece muritori la un loc. Ah, ce fiu al întunericului ai să fii!

I-am sărutat pleoapele şi mi-am trecut degetele prin părul său negru, moale. Acum nu mi se mai părea hidos, ci doar straniu şi palid, plin de o înţelepciune mai mare decît a copacilor care fremătau departe, dedesubt, mai mare decît oraşul care mă chema de dincolo de spaţii.

― Nu, scumpul meu vampir în devenire, a oftat el. Păstrează-ţi sărutările pentru lumea de-afară. Mi-a sunat ceasul, iar tu nu îmi mai datorezi decît un ultim act de supunere. Urmează-mă!

3
AM coborît, în urma lui, o scară în spirală. Totul mă fascina. Pietrele tăiate grosolan păreau a-şi degaja propria lumină şi nici măcar şobolanii care alergau speriaţi din calea noastră nu mi se păreau lipsiţi de o anume frumuseţe.

A deschis o poartă grea de lemn, cu armături de fier, după care mi-a înmînat legătura de chei şi m-a poftit să intru într-o încăpere vastă, complet goală.

― Eşti de-acum moştenitorul meu, aşa cum ţi-am promis, a declarat. Vei fi stăpînul acestui loc şi al comorii mele, dar, mai înainte, va trebui să îmi îndeplineşti o ultimă poruncă.

Prin fereastra cu gratii se zărea capitala scînteind blînd, părînd că-şi deschide braţele spre mine.

― Mai tîrziu vei avea timp destul să te saturi cu tot ceea ce vezi.

Stătea în faţa unui morman de lemne, aşezat în mijlocul încăperii.

― Ascultă-mă bine, căci în curînd te voi părăsi şi există unele lucruri pe care trebuie să le ştii. De-acum eşti nemuritor. Curînd vei găsi prima ta victimă umană. Fii iute şi fără milă. Dar ai grijă să-ţi desăvîrşeşti ospăţul, oricît de gustos ar fi el, înainte ca inima victimei tale să înceteze a mai bate. În anii ce vor veni, vei fi de-ajuns de puternic pentru a suporta acest moment suprem, dar, deocamdată, fii îndeajuns de înţelept pentru a-ţi smulge cupa buzelor, înainte de a se goli cu totul. Altfel, orgoliul tău riscă să te piardă.

― De ce vrei să mă părăseşti? am strigat, disperat.

M-am agăţat de el. Pradă, milă, ospăţ... aveam impresia că aceste cuvinte se abăteau asupra mea ca o grindină de lovituri.

S-a smuls atît de uşor, încît m-au durut mîinile, dar natura acestei dureri, ce nu avea nimic în comun cu durerile muritorilor, m-a uimit.

Magnus mi-a arătat pietrele din zidul dinaintea noastră şi am observat că un bloc enorm de stîncă fusese dislocat, ieşind acum în evidenţă din suprafaţa netedă a peretelui.

― Scoate piatra afară din zid! mi-a spus.

― Dar e imposibil! am protestat. Cîntăreşte pro­babil...

― Fă ce ţi-am cerut!

M-a ameninţat cu unul dintre degetele sale albe şi osoase, aşa încît m-am grăbit să-l ascult.

Spre surprinderea mea, am reuşit să mişc, îndeajuns de uşor, piatra şi am descoperit, îndărătul ei, o gaură întunecată suficient de largă pentru ca un om să se poată strecura înăuntru, tîrîndu-se.

Magnus a chicotit, clătinînd din cap.

― Iată, fiule, drumul spre comoara mea. Fă cu ea ce-ţi va place, ca şi cu restul bunurilor mele pămînteşti, de altfel. Acum, însă, vreau să-mi faci nişte promisiuni!

A luat două vreascuri din grămadă şi le-a frecat atît de violent unul de celălalt, încît o flacără a ţîşnit numaidecît. A aruncat beţişoarele pe grămada de lemne şi păcură cu care fusese stropită, iar aceasta s-a aprins pe dată, proiectînd o lumină orbitoare pe tava şi pe zidurile de piatră.

M-am retras, cu un ţipăt gîtuit. Risipa de galben şi portocaliu mă încînta şi mă înspăimînta, în acelaşi timp, iar căldura îmi provoca o senzaţie nouă, necunoscută. Nu mi-era teamă că m-aş fi putut arde; dimpotrivă, căldura plăcută m-a făcut să-mi dau seama cît îmi era de frig, dar frigul era superficial şi arşiţa l-a risipit imediat.

Magnus a izbucnit din nou în rîsul său cavernos, între­tăiat, şi a început să danseze în jurul focului. Picioarele sale lungi erau atît de slabe, încît dădea impresia unui schelet avînd faţa unui ou de o paloare stranie.

― Mort Dieu! am murmurat.

Capul mi se învîrtea. Acest spectacol, care m-ar fi înspăimîntat la culme cu numai o oră în urmă, exercita asupră-mi o atracţie irezistibilă. Focul arunca luciri mîngîietoare pe mătasea zdrenţelor sale.

― Dar nu mă poţi părăsi aici! Glasul meu avea inflexiuni monstruoase. Am încercat să-l modulez. Unde vrei să pleci?

A rîs cu poftă, lovindu-se peste coapse, şi şi-a accelerat dansul, cu mîinile întinse spre foc. Butucii cei mai groşi au început să se aprindă, la rîndul lor. În ciuda faptului că încăperea era vastă, era cald ca într-un cuptor. Fumul se revărsa afară, pe fereastră.

― Nu, nu în foc! Am sărit înapoi, lipindu-mă de perete. Nu te poţi arunca în foc!

Ca toate celelalte senzaţii noi, frica punea stăpînire pe mine. Nu izbuteam să-i neg existenţa, şi, mai ales, nu-i puteam rezista. Gemeam şi urlam totodată.

― Ba da, pot! a rînjit. Sigur că pot! Şi-a aruncat capul pe spate, şi rîsul i s-a accentuat peste măsură. Iar acum, iubitul meu vampir în devenire, vreau promisiuni! a conti­nuat, ameninţîndu-mă din nou cu degetul. Haide, puţină mîndrie de muritor, curajosul meu Ucigaş de lupi! Altfel, deşi ştiu că mi s-ar frînge inima, te voi arunca pe tine în foc şi voi pleca în căutarea unui alt moştenitor. Haide, răspunde-mi!

Am încercat să vorbesc, dar n-am izbutit decît să încu­viinţez din cap. În lumina focului, am văzut că mîinile mi se albiseră. Şi, în acelaşi timp, am simţit o durere pătrun­zătoare în buza inferioară, care aproape mă făcea să urlu. Caninii mi se transformaseră deja în colţi! I-am aruncat lui Magnus priviri pline de panică, dar spaima mea părea că îl amuză.

― Ascultă, a reluat el, apucîndu-mi încheietura mîinii, de îndată ce mă voi fi mistuit şi focul se va fi stins, va trebui să îmi risipeşti cenuşa. M-ai auzit, băiete? Risipeşte-mi cenuşa! Altfel, mă voi întoarce, şi nici nu-ndrăznesc să mă gîndesc sub ce înfăţişare. Dar fii cu băgare de seamă, dacă mă obligi să mă întorc, mai hidos chiar decît sînt acuma, te voi urmări şi te voi pîrjoli pînă cînd vei fi la fel de desfigurat ca şi mine. Pricepi?

Tot nu eram în stare să scot o vorbă. De vină nu era frica. Nu, era ceva mult mai rău. Îmi simţeam dinţii alungindu-se şi întregu-mi trup era străbătut de un tremur nervos. Am încuviinţat, dînd din cap cu frenezie.