Varianta 10 Subiectul I b, a, c, d. Subiectul al ii-lea

VARIANTA 10

Subiectul I b, a, c, d.

Subiectul al II-lea

1. Trebuia să se folosească de schimbările din viaţa internaţională pentru „a da un nou curs statutului politic al Ţării Româneşti"; 2. „(a stabilit) legături cu voievozii Moldovei cu principii Transilvaniei, cu conducătorii mişcării de eliberare a popoarelor din Balcani şi cu organizatorii cruciadei antiotomane, pentru a iniţia şi a duce, cu sorţi de izbândă, lupta împotriva turcilor". 3. Era „înzestrat cu simţ diplomatic". 4. Mircea cel Bătrân; 5. La 13/23 august 1595 a avut loc confruntarea turco-română de la Călugăreni, încheiată cu victoria lui Mihai. în vara anului 1595, oastea otomană trece Dunărea sub conducerea bătrânului vizir Sinan-paşa. Lupta se va da în vadul Călugărenilor, un loc mlăştinos situat la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu pe 13 / 23 august 1595 şi se va încheia cu victoria lui Mihai. Ajutoarele otomanilor îl determină însă pe domnul Ţării Româneşti să se retragă spre culoarul Rucăr-Bran în aşteptarea ajutoarelor promise de Sigismund. Sinan-paşa reia înaintarea şi ocupă Bucureştiul şi Târgovişte pregătindu-se să ierneze în ţară, dar cu ajutorul ardelenilor şi moldovenilor, veniţi în octombrie, Mihai începe contraofensiva încheiată la Giurgiu (octombrie 1595). 6. în 1599, Mihai 1-a învins pe Andrei Bathory la Şelimbăr, iar în 1600 a întreprins o expediţie în Moldova, în urma căreia ţara i s-a supus. în aceste condiţii a reuşit în 1600 Unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi Transilvania. în toamna anului 1599, Mihai începe campania de înlăturare a lui Andrei Bathory cu ajutorul oştilor grupate în două coloane şi care au intrat în Transilvania pe valea Buzăului şi prin Ţara Bârsei şi pe valea Oltului. Mihai 1-a învins pe Andrei Bathory la Şelimbăr (18/28 octombrie) şi a pus stăpânire pe Transilvania, iar în mai 1600, după o campanie fulgerătoare, şi pe Moldova. Astfel, el realiza prima unire politică a celor trei ţări române, intitulându-se „domn al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi a toată ţara Moldovei".

La 1 noiembrie 1599, Mihai îşi făcea intrarea triumfală în Alba-lulia.
Subiectul al IH-lea

A doua jumătate a secolului al XX-lea aduce în jumătatea estică a Europei un [ou regim politic impus de Uniunea Sovietică cu ajutorul Armatei Roşii „eliberatoare", n România acest lucru se întâmplă, tot în perioada postbelică, după lovitura de stat lin 23 august 1944, în urma căreia a fost arestat mareşalul Ion Antonescu împreună ;u membrii guvernului de către o coaliţie alcătuită din P.N.L, RN.Ţ, RS.D şi Partidul Comunist Român, coaliţie numită Blocul Naţional Democrat sprijinită de regele Mihai.

La 6 martie 1945, comisarul Vâşinski, bazându-se pe „Acordul de procentaj" itabilit la 9 octombrie 1944 între Churchill şi Stalin, 1-a obligat pe rege să-1 numească )rim-ministru pe dr. Petru Groza. însă anul cheie pentru preluarea puterii este 1948, )entru că la 30 decembrie 1947, obţinuseră abdicarea regelui Mihai şi proclamaseră Republica Populară Română, iar începând cu noul an, comuniştii au introdus modelul italinist în toate sectoarele vieţii economice şi politice; conform acestui model ca idepţi ai centralismului economic, s-a trecut la desfiinţarea proprietăţii private, prin naţionalizare şi colectivizare. Toţi cei care s-au opus celor două măsuri au fost deportaţi sau condamnaţi la muncă forţată.

La impunerea tuturor acestor măsuri au contribuit activiştii şi cele două instituţii^ create între 1948-1949: securitatea şi miliţia populară. Securitatea chiar a devenit rapid un instrument de teroare şi represiune politică îndreptat împotriva oricărui opozant al noului regim. în această calitate ea era coordonată de generali- agenţi ai serviciilor sovietice de spionaj.

Măsurile luate de comunişti încep din 23 martie 1945, odată cu exproprierea terenurilor mai mari de 50 de hectare pentru realizarea unei reforme agrare şi continuă cu suprimarea libertăţii presei prin interzicerea ziarelor de opoziţie, impunerea legii epurării aparatului de stat, crearea de tribunale populare, înfiinţarea sovromurilor şi desfiinţarea Senatului. Lor li se adăuga lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, inclusiv a celei dinăuntrul partidului folosind ca metode arestările pentru colaboraţionism, condamnările şi deportările în Uniunea Sovietică începute cu liderii şi funcţionarii regimului

antonescian (1946).

In 1948 comuniştii încheie preluarea puterii politice odată cu Constituţia din 13 aprilie şi încep lupta împotriva proprietăţii private prin naţionalizarea a 1060 de întreprinderi industriale şi miniere, reprezentând 90% din producţia ţării şi transformarea lor în sovromuri. Până în 1950 sunt confiscate şi restul de unităţi economice, social-culturale şi locuinţe care se alătură proprietăţii statului împreună cu terenurile agricole colectivizate începând din martie 1949.

Colectivizarea s-a desfăşurat în perioada 1949-1962. Scopurile acesteia au fost distrugerea chiaburilor şi organizarea gospodăriilor agricole colective (GAC), după modelul sovietic al colhozurilor şi al sovhozurilor.

In paralel cu procesul de colectivizare s-a trecut şi la industrializarea forţată. La 11 iunie 1948 a început naţionalizarea mijloacelor de producţie. După model sovietic a fost adoptat sistemul planurilor cincinale (primul cincinal 1951- 1955). Regimul Ceauşescu a dat un nou impuls industrializării. Acesta a considerat că România a devenit o ţară mediu dezvoltată şi se trecea la societatea socialistă multilateral dezvoltată.

Ramurile prioritare erau industria grea, constructoare de maşini şi petrochimia. După 1970 Nicolae Ceauşescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ţine cont de indicatorii economici reali. Aceştia au fost supliniţi de un dirijism economic absolut care, pe termen scurt, s-a resimţit pozitiv, dar pe termen lung s-a dovedit o politică falimentară datorită specializării unor întregi regiuni, distrugerea accentuată a mediului şi depopularea satelor.

în 1989, deşi România anunţa rambursare datoriei externe, criza economică devenise acută în toate sectoarele, puterea politică era concentrată în mâinile lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena. Securitatea avea un caracter extrem de represiv împiedicând formarea unei disidenţe în partid sau a unei opoziţii interne şi era izolată pe plan internaţional. în aceste condiţii încep mişcări împotriva regimului comunist la Timişoara şi Bucureşti. Acestea se extind în toată ţara şi se finalizează cu prăbuşirea regimului comunist.

Subiectul al IV-lea

La 24 ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost realizată unirea Ţării Româneşti cu Moldova. Dubla alegere a reprezentat o încălcare a Convenţiei de la Paris, şi a stârnit nemulţumirea Porţii, Principatele Române aflându-se sub suzeranitatea Imperiului Otoman. în aceste condiţii, la 27 martie/7 aprilie 1859, ' s-au* deschis lucrările Conferinţei europene la Paris convocată pentru a examina chestiunea dublei alegeri, pentru ca în septembrie 1859 să fie obţinută recunoaşterea dublei alegeri, pe timpul vieţii lui Cuza, dar abia la sfârşitul anului 1861 Poarta, a recunoscut unirea politico-administrativâ fapt care a dus la formarea unui singur guvern (22 ianuarie/3 februarie 1862) şi deschiderea unei singure Adunări (24 ianuarie/5 februarie 1862).

în vederea modernizării ţării Cuza trebuia să rezolve două mari probleme: agrară şi electorală, dar guvernul era condus de Barbu Catargiu era adversar al reformei agrare, în aceste condiţii în ţară au început frământări ţărăneşti, generate parţial şi de liberalii radicali. în 25 mai/6 iunie 1862, Kogălniceanu a susţinut un impresionant discurs în Parlament, în favoarea reformei agrare, în apărarea ţăranilor, dar propunerea împroprietăririi a fost respinsă, motiv care determină o creştere a tensiunii sociale şi politice (alimentată de liberalii-radicali). în acest context este ucis Barbu Catargiu fapt care a determinat la 24 iunie/6 iulie 1862, formarea unui nou guvern, condus de moderatul N.Creţulescu, dar nici acest guvern nu a rezolvat problema agrară. în aceste condiţii la 11/23 octombrie 1863, este format un nou guvern condus de Mihail Kogălniceanu, astfel a putut fi elaborată legea secularizării averilor mănăstireşti (13/ 25 decembrie 1863), suprafaţa secularizată reprezenta 25,26% din teritoriul ţării, s-a oferit o despăgubire refuzată de mănăstiri.

Datorită problemelor legate de reformele ce aveau drept scop modernizarea statului la 2/14 mai 1864 Cuza, a dizolvat Adunarea electivă (lovitura de stat de la 2 mai), a promulgat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (o nouă Constituţie care întărea puterea domnitorului împotriva legislativului)şi a dat o nouă lege electorală. Toate acestea au fost supuse aprobării poporului printr-un plebiscit. Legea electorală sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o contribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici).

Reacţiile Marilor Puteri garante au fost negative faţă de lovitura de stat, considerată o încălcare a Convenţiei de la Paris, drept urmare Cuza s-a deplasat la Constantinopol, în iunie 1864 obţinând acceptarea politicii sale de către Marile puteri şi recunoaşterea clară a autonomiei ţării.

Având poziţia consolidată în interior şi exterior el a putut trece la înfăptuirea reformei agrare, aceasta a fost promulgată în 14/26 august 1864. Potrivit acesteia ţăranii au fost împărţiţi în funcţie de numărul de vite în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ în fucţie de această împărţire.

Legea a avut şi neajunsuri. Au fost împropietărite, după anumiţi istorici, 511 896 de familii, cu toate acestea mulţi ţărani au rămas fără pământ sau aveau pământ foarte puţin.

La 11 februarie 1866 în urma unei lovituri de stat, organizată de către „monstruoasa coaliţie", Cuza a fost nevoit să semneze actele de abdicare şi să plece din ţară.

Cuza a adoptat toate măsurile posibile şi necesare modernizării statului român. A dat dovadă de competenţă, demnitate şi patriotism, a rămas şi va rămâne domnul Unirii, dar timpul Unirii trecuse se apropia timpul Independenţei.

După abdicarea lui Cuza a fost proclamat ca domnitor Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, în urma refuzului acestuia oamenii politici români i s-au adresat din nou lui Napoleon al III-lea. în urma mai multor discuţii alegerea s-a oprit asupra lui Carol de Hohenzollern, problema domnitorului străin trebuia repede rezolvată deoarece în Moldova, Rusia, provocase şi întreţinuse o mişcare separatistă (manifestată la Iaşi, 3/15 aprilie 1866), iar Austria şi Poarta doreau destrămarea Unirii. în aceste condiţii la 25 aprilie Carol a acceptat propunerea şi cu acordul tatălui, a regelui Prusiei şi al cancelarului Bismarck a plecat spre România.

în plan intern s-a format o locotenentă domnească şi un guvern provizoriu ce urmau să conducă ţara până la alegerea unui nou domnitor şi au izbucnit mişcări ţărăneşti urmate de răscoala grănicerilor de la Dunăre în condiţiile în care locotenenta domnească a legiferat legea învoielilor agricole (18/30 martie), extrem de dure pentru ţărani, etc.

La 2/14 aprilie 1866 începe plebiscitul la care cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „da" sau „nu" în legătură cu alegerea lui Carol. Rezultatul a fost clar în favoarea prinţului străin. în aceste condiţii la 10 mai 1866 Carol a intrat în Bucureşti şi a fost proclamat ca domn de către Adunare.

în aprilie 1866, se formase o Adunarea Constituantă, aceasta începe dezbaterile în vederea adoptării unei noi legi fundamentale a statului. După îndelungate discuţii, în cadrul Adunării, între liberali şi conservatori, în care s-a fost implicat şi domnitorul Carol, la 1 iulie 1866 Constituţia a fost promulgată. Aceasta a avut drept model Constituţia belgiană.

Conţinut: numele ţării era România, se proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională. Guvernământul era reprezentativ, proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul, egalităţii în drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau amintite raporturile cu Imperiul Otoman.

Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi revocaţi de către acesta.

Domnitorul avea dreptul de veto absolut, drepturi în materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de a bate monedă, era conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferii decoraţii, etc.

Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională formată din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de legiferare, drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul de interpelare, răspundea la mesajul tronului etc. Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor, instanţa supremă era Curtea de Casaţie.

Constituţia a fost completată de un sistem electoral. Domnia era implicată în toate structurile de putere ale statului. Conţinutul Constituţiei reliefează compromisul dintre conservatori şi liberali dar şi victoria conservatorilor asupra liberalilor.

Constituţia a fost necesară dezvoltării României moderne, consolidării instituţiilor burgheze şi a statului naţional. în plan extern a fost percepută ca o manifestare a independenţei.

în 1877, România se alătură Rusiei, în războiul împotriva Imperiului Otoman. Domnitorul Carol, împreună cu oamenii politici din România au încercat obţinerea independenţei pe cale paşnică. în condiţiile în care nu a fost posibil acest lucru în aprilie 1877 România a intrat în stare de război cu Poarta, iar la 9 mai 1877 Mihail Kogalniceanu a declarat în cadrul Adunării Deputaţilor independenţa României. Armata română s-a remarcat în luptele purtate la Plevna, Smârdan, Vidin, Opanez etc. în urma tratatelor încheiate la San Stefano şi Berlin, în 1878 Marile Puteri au recunoscut independenţa României. în aceste condiţii, în 1878, Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar în 1881 România a devenit regat, la 10 mai Carol I şi Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi regină a României, Ia 14 mai 1881 a fost reglementată succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al tronului fiind proclamat prinţul Ferdinand de Hohenzollern -Sigmaringen.

Carol a colaborat cu personalităţile politice ale vremii Ion C. Brătianu, D.A. Sturdza, Lascăr Catargiu. El a demonstrat reale calităţi de om politic şi în ciuda unor dificultăţi pe care le-a avut la începutul domniei a ştiut să apere interesele românilor.