Viaţa lui Ellen White

Capitolul 2 - Marele test denominaţional

"Adventişti nu au alt crez decât Biblia.” Această afirmaţie apare mereu în publicaţiile lor ce sunt distribuite publicului.

Tot aşa, ei spun: "Biblia se explică singură.”, „Un text îl explică pe altul.”
Toate astea sună frumos, dar la o examinare atentă, amândouă afirmaţiile se dovedesc a fi false.
În primul rând, adventiştii de ziua a şaptea au un crez, ca şi celelalte denominaţii, publicat din 1872. Ei îl numesc "Principii Fundamentale ale adventiştilor de ziua a şaptea.” Primele cuvinte sună astfel: "Adventiştii de ziua a şaptea nu au alt crez decât Biblia, dar aderă la anumite puncte de credinţă bine definite.” Iar apoi trec să definească aceste "puncte de credinţă.” Ce înseamnă acest singur crez? Webster defineşte crezul ca "sumarul sau formula de autoritate ale acelor articole din credinţa creştină ce sunt considerate esenţiale.”
Deschizând disciplinele diferitelor biserici ortodoxe, cum ar i metodiştii, baptiştii şi prezbiterienii, vedem că la începutul fiecăreia din ele se spune „Noi credem”. Şi apoi urmează ceea ce cred ei. Adventiştii spun că toate aceste biserici au un crez, dar ei nu au un crez personal. Dar "Principiile lor Fundamentale" încep la fel: "Ei cred" şi apoi urmează cele douăzeci şi nouă de articole de credinţă, care specifică ceea ce cred ei. Prin urmare, e o minciună să spună că nu au nici un crez, pe când celelalte biserici au.
Dar lucrul cel mai rău în legătură cu acest crez este că nu conţine principalul lor articol de credinţă – acela pe care-l consideră esenţial. Oricât ar părea de ciudat, acesta este omis. Minciuna lor cea mai mare referitoare la această problemă nu este că au un crez formulat iar ei pretind că nu au, ci faptul că nu au introdus în crezul lor cel mai important articol de credinţă.
Al treilea articol din crezul publicat de ei spune că ei cred:
"Că Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament au fost scrise sub inspiraţia lui Dumnezeu, conţin o revelaţie completă a voii Lui pentru om şi sunt singurul îndreptar infailibil de credinţă şi practică.”
Şi acest lucru sună bine; dar este fals, absolut fals. Adventiştii de ziua a şaptea nu cred că Scripturile Vechiului şi Noului Testament conţin revelaţia completă a voii lui Dumnezeu pentru om şi nici nu tratează aceste scripturi ca şi cum ar fi "singurul lor îndreptar infailibil de credinţă şi practică” deoarece ei cred că scrierile profetului lor, doamna E. G. White, sunt şi ele inspirate de Dumnezeu; ei cred că aceste scrieri conţin o revelaţie mai completă a voii lui Dumnezeu pentru om şi că sunt infailibile. Ba mai mult, ei fac din credinţa în aceste scrieri un test de credinţă şi apartenenţă al biserica lor. Toate acestea sunt dovezi cât se poate de clare.
Doamna White a pretins neîncetat că scrierile ei sunt inspirate de Dumnezeu şi le-a pus pe aceeaşi treaptă cu Biblia. Ea spune:
"Am luat preţioasa Biblie şi am înconjurato cu câteva mărturii pentru biserică, pentru poporul lui Dumnezeu. Am spus că astfel sunt împlinite nevoile aproape tuturora.”(Mărturii, Vol. 2, p.605; Vol. 5, p.664).
Conform cu 2 Tim. 3:16, 17, doar Biblia e o călăuză suficientă către rai şi-l echipează pe omul lui Dumnezeu cu toate aptele bune. Dar doamna White adaugă Bibliei scrierile ei; de fapt o înconjoară cu ele. Cu amândouă pe aceeaşi poziţie, ea spune "sunt împlinite nevoile aproape tuturora.” Atunci numai Biblia e mult mai bună deoarece ea împlineşte nevoile tuturora.
Pretenţia că scrierile doamnei White sunt infailibile a fost făcută în 1911. În acel an au declarat că scrierile ei sunt "singurul interpret infailibil al principiilor Bibliei " (Semnul fiarei, de G. A. Irwin, p.1).
Prin urmare, ei susţin că Biblia nu e singurul lor crez, nu se explică singură şi nici nu reprezintă singurul lor îndreptar infailibil de credinţă şi practică. Dimpotrivă, credinţa în doamna White şi scrierile ei e cel mai important lucru – principalul articol de credinţă, dar care nu e publicat.
Nu e neobişnuit să-i auzi pe membrii mai bătrâni spunând "Dacă aş renunţa la credinţa în doamna White, aş renunţa la tot.” Acest lucru dovedeşte că totul este bazat pe ea în această biserică. A nu crede în ea reprezintă cea mai mare erezie şi atrage asupra cuiva numele de apostat. Înainte de a te alătura bisericii lor auzi foarte puţin sau chiar nimic despre doamna White; dar după ce te-ai alăturat, auzi numele ei în mod repetat, ca autoritate în toate lucrurile - doctrină, dietă, îmbrăcăminte şi disciplină.
Despre aceia care nu acceptă viziunile ei de prima dată, doamna White spune,
"nu trebuie daţi de-o parte, ci trebuie trataţi cu îndelungă răbdare şi dragoste frăţească, până ce îşi găsesc locul şi se pronunţă pro sau contra.”
Dar, "dacă luptă împotriva viziunilor" atunci ea spune "biserica să ştie că aceştia greşesc" (Mărturii, Vol. I., p.328).
Aceasta e o dovadă că, în cele din urmă, după cum scrie însăşi doamna White, credinţa în scrierile ei reprezintă un test de credinţă şi de apartenenţă la această biserică.
Prin urmare, nu numai membrii din biserică, ci biserici întregi au fost scoşi din părtăşie pentru că n-au crezut în viziunile doamnei White. Pentru a scăpa de membrii care n-au crezut în inspiraţia ei, biserici întregi au fost divizate şi reorganizate de către oficialităţi bisericeşti, fără consimţământul lor, testul pentru a intra în noua organizaţie fiind reprezentat de credinţa în doamna White şi scrierile ei. În octombrie 1913, biserica lor din St. Louis, Mo., a fost divizată în acest mod. Ultimele trei întrebări puse acelora care doreau să se alăture bisericii reorganizate au fost acestea:
"11. Crezi că biserica rămasă trebuie să aibă duhul profeţiei?
"12. Crezi în duhul profeţiei manifestat în doamna E. G. White?
"13. Crezi în reforma sănătăţii aşa cum e prezentată în Biblie şi prin duhul profeţiei?"
Acestea sunt dovezi suficiente pentru a arăta că "Biblia şi numai Biblia" nu reprezintă crezul adventiştilor de ziua a şaptea. E vorba de Biblie şi de altceva; Biblia şi doamnei White.
Prin urmare, nu este cinstit ca ei să publice că „nu au alt crez decât Biblia”. Nici nu e cinstit ca, atunci când publică crezul lor, să omită principalul lor articol de credinţă şi marele lor test denominaţional. Ni se pare cinstit ca publicul să afle minciuna lor.
Din acest punct de vedere, nu sunt la el de deschişi şi de cinstiţi cum sunt mormonii. Mormonii au un crez, formulat de Joseph Smith în 1841 şi adoptat mai târziu de conferinţa lor generală, crez pe care l-au publicat ca şi "Articolele lor de Credinţă.” N-au nici o ezitare să îl numească crezul lor. Şi nici nu ascund în acest crez aptul că ei cred în Cartea lui Mormon. Articolul VIII din acest crez spune:
"Noi credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atâta vreme cât e tradusă corect, dar credem că şi Cartea lui Mormon e cuvântul lui Dumnezeu.”
De ce n-ar fi şi adventiştii de ziua a şaptea la fel de sinceri şi să spună în crezul lor că ei cred că scrierile doamnei White sunt cuvântul lui Dumnezeu? Probabil că există ceva foarte greşit la o denominaţie care, prin cuvinte frumoase dar false şi prin lucruri ascunse, încearcă să înşele publicul inocent, care nu bănuieşte nimic, folosindu-se de un „dar” spiritual ce necesită atâta minciună pentru a fi protejat.