Viaţa lui Ellen White

Capitolul 5 - Unde e acum "duhul lor de profeţie"?

De la începutul istoriei lor, adventiştii de ziua a şaptea au pretins că ei sunt rămăşiţa bisericii din Apoc. 12:17, deoarece aveau un profet printre ei; adică pe doamna E. G. White. Au insistat mereu că ei au "darul profeţiei" (Apoc. 19:10). Atunci când cei ce s-au opus părerilor lor au argumentat că avem "duhul profeţiei" în scrierile profeţilor păstrate în Scriptură, au negat, şi au argumentat într-un mod cât se poate de dogmatic că a avea duhul profeţiei înseamnă acolo a avea un profet viu în biserică. Dar profetul lor a murit. Unde e acum "duhul lor de profeţie? Conform unui argument foarte folosit, nu au un duh de profeţie, şi prin urmare nu pot fi rămăşiţa bisericii din Apoc. 12:17. Moartea lui Ellen White le-a distrus argumentul.

Dacă spun acum că au duhul profeţiei în scrierile lor, ei admit ce-au negat întotdeauna; şi anume că scrierile profeţilor conţin duhul profeţiei. Dacă au duhul profeţiei în scrierile lăsate de profetul lor, atunci întotdeauna am avut duhul profeţiei în scrierile lăsate de profeţii Bibliei. Toţi cei care au Biblia şi cred în ea, au duhul profeţiei în scrierile din ea. Prin urmare, pretenţia adventiştilor de ziua a şaptea că ei sunt singurul trup de creştini care au duhul profeţiei s-a dovedit a fi falsă prin propriile lor cuvinte. Prima lor teorie referitoare la duhul profeţiei i-ar obliga să facă rost imediat de un alt profet în viaţă sau să renunţe la argumentul lor în favoarea "duhului profeţiei" pe care se presupune c l-a avut doamna White. Acest lucru le-ar distruge întreaga lor teorie referitoare la acest subiect.
Timp de şaptezeci de ani, au pretins c sunt rămăşiţa bisericii din Apoc. 12:17, deoarece aveau un profet viu în biserică. Dar acum profetul lor e mort şi nu au altul pentru a prelungi "duhul profeţiei.” Sunt în aceeaşi situaţie cu celelalte biserici şi, conform propriului lor argument, nu pot fi acum rămăşiţa bisericii. Conform Scripturii "Poporul piere din lipsă de descoperire" iar argumentul lor principal era că trebuiau să existe viziuni, viziuni ale unui profet în viaţă, pentru ca oamenii să fie în siguranţă şi să nu piară. Acum, singura persoană care, în opinia lor, a avut viziuni adevărate, a murit. Şi unde sunt acum viziunile fără de care piere poporul?
Autorul îi rămâne îndatorat liderului A. T. Jones, fost redactor al ziarului bisericii lor Review and Herald, pentru firul logic şi argumentele prezentate aici. El a respins punctul lor îngust de vedere referitor la acest subiect şi a fost înlăturat fără a fi ascultat şi fără drept de apel.
Până în ultimul moment, au apelat mereu la doamna White pentru a rezolva noi probleme care se tot iscau printre ei. Chiar la sfârşitul vieţii sale, i-au încredinţat toate disputele doctrinare care cauzau diviziuni între liderii lor. Odată cu trecerea timpului, cine va rezolva acum noile probleme şi întrebări care apar mereu în lucrarea lor? Vor trebui să fie rezolvate de oamenii lor neinspiraţi, dispuşi greşelii, la fel ca şi în celelalte biserici. Prin urmare, au aceleaşi şanse să greşească, la fel ca şi celelalte biserici.
Capitolul 6 - Păreri greşite referitoare la sanctuar
Deoarece sanctuarul joacă un rol atât de important în toate viziunile doamnei White şi în credinţa adventiştilor de ziua a şaptea în general, voi da o scurtă explicaţie, fără argumente speciale.
Moise a ridicat o construcţie numită cort sau sanctuar. Aceasta avea două încăperi. Prima se numea Locul sfânt iar a doua Locul preasfânt. În prima se găseau masa cu pâinile pentru punerea înainte, sfeşnicul, altarul tămâierii, iar în a doua, chivotul. Cele două încăperi erau separate de „perdea”. La intrarea primei încăperi era o altă perdea. Afară, în curte, se găsea altarul arderii-de-tot.
Preoţii îşi făceau treaba zilnică în curte şi în Locul sfânt. Nimeni nu intra în Locul preasfânt, cu excepţia marelui preot, o dată pe an, în ziua a zecea a lunii a şaptea, „ziua ispăşirii” (Lev. 23:37). Serviciile din această zi erau cele mai importante şi sunt descris e în întregime în Levitic 16. În ziua aceasta, marele preot intra în Locul preasfânt cu sângele unei jertfe făcută pentru tot poporul, făcând astfel o ispăşire pentru tot Israelul. Stropind cu sânge pe şi înaintea scaunului îndurării chivotului, pe altarul tămâierii şi pe altarul arderii-de-tot, preotul „curăţa” sanctuarul de toate păcatele poporului.
Toate acestea aveau o valoare simbolică şi tipică – o lecţie care indica spre Cristos.
Părerile lui Miller' că Cristos urma să vină în 1844 se bazau pe calcule referitoare la vremea pentru "curăţirea sanctuarului.” Când a trecut această dată şi Cristos n-a venit, el, împreună cu alţi lideri ai bisericii adventiste au căzut cu toţii de acord imediat că greşise data. Dar foarte puţini din ei – răposatul lider White, Ellen Harmon (viitoarea doamnă White), răposatul Bates şi câţiva alţii – au continuat să susţină că ziua stabilită fusese corectă. Dar n-au putut explica eroarea.
Cam după vreo doi ani, în 1846, un oarecare O. R. L. Crosier a studiat foarte mult problema sanctuarului aşa cum este ea expusă acum de adventiştii de ziua a şaptea. Părerea lui a fost acceptată în întregime de câţiva adventişti din acea vreme şi Ellen Harmon (doamna White) a avut imediat după aceea o "viziune" în care spunea că Domnul i-a arătat că Crosier avea dreptate. A recomandat publicarea punctului său de vedere (vezi "Un cuvânt către turma mică” p.11, 12). Teoria spunea că sanctuarul pământesc era modelul exact al celui din cer şi că acest sanctuar din cer era acela din Dan. 8:14, text pe care se baza calculul zilei din 1844; că Isus, ca marele nostru preot, trebuia să-Şi facă lucrarea în prima încăpere, au Locul sfânt, în rai, de la înălţarea Lui până pe 22 Oct. 1844, primind acolo păcatele mărturisite ale credincioşilor şi, că pe 22 Oct. 1844, El îşi termina lucrarea în Locul Sânt şi intra în Locul preasfânt, începând acolo "curăţirea sanctuarului” despre care ei spun că era ispăşirea antitipică. Observaţi că, conform acestei teorii, ispăşirea n-a avut loc decât după vreo mie opt sute de ani de la moartea lui Isus pe cruce!
Conform teoriei lui Crosier, lucrarea din prima încăpere a sanctuarului pământesc era numai "iertarea păcatelor"; prin urmare, când s-a încheiat lucrarea din prima încăpere a sanctuarului ceresc (22 Oct. 1844), s-a terminat şi iertarea păcatelor pentru toată lumea! Testarea păcătoşilor se sfârşea aici! Deci, după 1844, lucrarea de ispăşire a lui Cristos în Locul preasfânt era numai pentru sfinţi!
Domnul Crosier afirmă că scopul acestui articol despre sanctuar era să arate că perioada de testare s-a sfârşit în1844, iar doamna White l-a sprijinit din acest motiv. Vezi capitolul următor.
Adventiştii n-au aflat nimic despre această teorie a sanctuarului decât la vreo doi ani după 1844. Dar atunci când a fost adoptată teoria lui Crosier, ei au făcut legătura dintre "uşa închisă" din pilda celor zece fecioare, despre care au predicat în 1844, cu ceea ce numeau acum "închiderea uşii" primei încăperi a sanctuarului ceresc, atunci când Isus a intrat în a doua încăpere.
Abia în 1849, la cinci ani după 1844, au inventat pentru prima oară teoria uşii „deschise”. Vezi capitolul următor. Dar această uşă „deschisă” era numai pentru sfinţi – bătrânii credincioşi adventişti. Acesta era cel de-al doilea pas în elaborarea teoriei uşii închise.
Capitolul 7 - Uşa închisă sau încheierea perioadei harului pentru păcătoşi în 22 Oct. 1844
Titlul de mai sus indică spre teoria susţinută şi învăţată în mod dogmatic de către adventiştii de ziua a şaptea până în toamna lui 1851. În anii care au urmat, au modificat-o treptat, până ce au abandonat-o în cele din urmă. Astăzi, neagă că ar fi învăţat-o vreodată. Dar vom vedea că nu e aşa. Toţi liderii lor susţineau această teorie nescripturistică în mod cât se poate de clar, până la data menţionată mai sus. Doamna White a avut revelaţie după revelaţie în viziunile ei din aceeaşi perioadă, revelaţii ce confirmau această teorie. Mai târziu, au fost nevoiţi fie să respingă pretenţia ei că era inspirată, fie să nege faptul că ea ar fi învăţat vreodată o asemenea teorie. Faptele sunt clar şi ele se prezintă după cum urmează:
Toţi liderii adventişti de ziua a şaptea din această perioadă timpurie făceau parte din marea mişcare a lui Miller. În 1844 au pus totul în joc pe afirmaţia că sfârşitul lumii va veni pe 22 Oct. 1844. Sigur că perioada harului înceta în acel moment. Au aplicat acestei date parabola celor zece fecioare din Mat. 25:1-13. Chiar înainte de a spune această parabolă, Isus Îşi avertizase ucenicii că a doua lui venire va fi pe neaşteptate, atunci când se vor aştepta mai puţin. A spus această parabolă pentru a sublinia ceea ce învăţase. Zece fecioare s-au dus în întâmpinarea mirelui. Pentru că întârzia mai mult decât se aşteptau, au adormit toate. Când el a venit, numai cinci erau gata să meargă cu el la nuntă. Acestea au intrat iar uşa „s-a închis”. După aceea, au venit şi celelalte cinci şi au bătut la uşă., dar era prea târziu ca să mai fie primite. Sensul parbolei e uşor de înţeles. Când va veni Cristos, Toţi cei ce sunt gata vor fi salvaţi. Restul vor rămâne afară, vor fi pierduţi, căci uşa harului s-a închis.
Toţi primii adventişti, în frunte cu Miller, au explicat astfel parabola. Şi aveau dreptate. Când a trecut termenul fixat de ei, au rămas muţi de uimire. Au insistat că mesajul lor fusese corect; perioada harului luase sfârşit. Toţi sperau că Domnul va veni şi-L aşteptau din zi în zi. Au încetat să-i mai mustre pe păcătoşi, să se mai roage pentru ei şi spuneau „S-a închis uşa”.
Aceasta e originea teoriei „uşii închise”. Atunci, n-avea nici o legătură cu sanctuarul, nici din cer, nici de pe pământ. Această legătură a fost făcută mai târziu. N-au avut „lumină” asupra problemei sanctuarului decât după mai mulţi ani de zile după ce au predicat teoria „uşii închise”. Acest lucru s-a întâmplat abia cinci ani mai târziu (1849) când adventiştii de ziua a şaptea au inventat teoria „uşii deschise” din Apoc. 3:7, 8. Însăşi doamna White afirmă această poziţie. Ea spune: "Revelaţia asupra 'uşii deschise şi închise' de la paginile 34-37 mi-a fost dată în 1849. Aplicaţia versetelor din Apoc. 3:7, 8 dată sanctuarului ceresc şi a lucrării lui Cristos era complet nouă pentru mine. N-am mai auzit pe nimeni enunţând această teorie.” ("Supliment" la "Experienţă şi viziuni" p.2).
Deci ea însăşi, împreună cu toţi ceilalţi, învăţase timp de cinci ani de zile teoria „uşii deschise” fără să facă vreo referinţă la o „uşă deschisă”. Acum pretind că le-au învăţat pe amândouă încă de la început. Astfel, liderul Butler, referindu-se la Apoc. 3:7, 8, spune: "Era o uşă deschisă şi una închisă" ("Replici date lui Canright” p.100). El afirmă că le-au învăţat pe amândouă împreună încă de la început, din in 1844. Afirmaţia doamnei White citată mai sus dovedeşte că afirmaţia lui e falsă.
Iată un lucru semnificativ. După 1844, timp de cam vreo şapte ani, Termenul „uşă închisă” apare mereu în toate articolele scrise de toţi adventişii de ziua a şaptea din acea perioadă – articole ale doamnei White şi ale liderilor White, Holt, Arnold, Bates şi alţii. E în centrul argumentelor lor. Teoria era atât de proeminentă încât au fost numiţi "Închizători de uşă.” Aşa îi numeau domnul Miller şi ceilalţi adventişi. Dar după ce a fost abandonată teoria „uşii închise”, termenul a dispărut treptat până când n-a mai apărut deloc în articolele şi publicaţiile lor. Doar acest lucru dovedeşte că au abandonat teoria uşii închise pe care au susţinut-o la început şi pe care a sprijinit-o atât de puternic doamna White.
La început, adventiştii de ziua a şaptea au adoptat teoria sanctuarului ca să dovedească faptul că uşa harului s-a închis în 1844, o teorie pe care o susţineau atunci doamna şi toţi ceilalţi. Iată dovada mea asupra acestui lucru:
Ann Arbor, Mich., 1Dec., 1887
"Liderul D. M. Canright: Am ţinut ziua a şaptea aproape un an, cam până în 1848. În 1846 am explicat ideea sanctuarului într-un articol dintr-un număr special al ziarului Day Star, Cincinnati, O. Scopul acelui articol era să sprijine teoria că uşa harului s-a închis, o teorie pe care eu şi aproape toţi adventiştii care adoptaseră vederile lui William Miller am susţinut-o din 1844 până în 1848. Da, ştiu că Ellen G. Harmon – acum doamna White – susţinea teoria uşii la acea dată.
Cu sinceritate, al dumneavoastră,
"O. R. L. Crosier.”
Ascultaţi acum ce spune doamna White:
Topsham, Me., 21Apr., 1847
"... Domnul mi-a arătat în viziune, în urmă cu mai mult de un an, că fratele Crosier avea adevărata lumină cu privire la curăţirea sanctuarului, etc. şi că era voia Lui ca fratele C. să scrie viziunea pe care ne-a transmis-o în Day Star (extra), din 7 Feb. 1846. Mă simt mai mult decât autorizată de către Domnul să recomand acel număr special fiecărui sfânt.”
("Un cuvânt către mica turmă" p.11, 12)
Aveţi aici originea şi obiectul teoriei sanctuarului.
Toţi adventiştii, din toate ramurile, sub conducerea lui Miller, au susţinut că uşa harului pentru păcătoşi s-a închis, un anumit timp după ce a trecut termenul din 1844.. Miller a spus: "Ne-am făcut treaba avertizându-i pe păcătoşi şi încercând să trezim biserica formală. În providenţa Sa, dumnezeu a închis uşa, putem doar să ne încurajăm unu pe altul să avem răbdare " (Advent Herald, Dec. 11, 1844). Apoi iar în Voice of Truth, din Feb. 19, 1845, el spune: "De-atunci n-am mai văzut nici o convertire reală.” Miller a dat tonul pe care l-au urmat cu toţii. Dar el, împreună cu toţi liderii adventişti, a renunţat foarte curând la teorie iar după aceea a luptat împotriva ei.
Liderul G. I. Butler, în Review and Herald, din 3 martie 3, 1885, spune: "Odată cu trecerea timpului, cei mai cinstiţi dintre credincioşi aveau sentimentul că lucrarea lor pentru lume era terminată. …Nu există nici o îndoială că mai multe luni de zile de la expirarea termenului, sentimentul general era că lucrarea lor de avertizare a lumii se încheiase…Povara lor a dispărut şi credeau că misiunea lor s-a încheiat.” Da, chiar asta credeau, că uşa harului s-a închis! Chiar şi Butler e nevoit să recunoască acest lucru.
Liderul White admite şi el acelaşi lucru. El spune: "În absenţa luminii referitor la uşa închisă şi uşa deschisă a sanctuarului ceresc, cititorul nu prea poate observa cum aceia care au susţinut cu putere experienţa celei de-a doua veniri ilustrată în parabola celor zece fecioare (Mat. 25:1-12), n-au reuşit să ajungă la concluzia că s-a închis uşa harului pentru păcătoşi" ("Schiţe din viaţă" p.121). Dar n-au "lumină" asupra sanctuarului şi a „uşii deschise” decât la mai mulţi ani după 1844. Acest lucru e echivalent cu o mărturisire că ei credeau că perioada harului pentru păcătoşi s-a sfârşit şi că au crezut aceasta timp de mai mulţi ani.
Doamna White îşi adaugă mărturia la cele de mai sus după cum urmează: "După trecerea timpului aşteptat în 1844, adventiştii tot credeau că venirea Mântuitorului era foarte aproape; susţineau că... lucrarea de lui Cristos de mijlocitor pentru om înaintea lui Dumnezeu s-a sfârşit" ("Tragedia veacurilor” ediţia din 1884, p.268). E limpede ca lumina zilei din mărturisirile din scrierile ei că un timp după 1844 adventiştii de ziua a şaptea au crezut că uşa harului s-a închis.

Liderul Joseph Bates; Marea lui influenţă asupra liderului White şi a soţiei acestuia

Liderul Bates, New Bedford, Mass., era unul din colaboratorii cei mai zeloşi ai lui Miller şi ai altora în predicarea datei din 1844. Se spune că a cheltuit 15.000$ (toată averea lui) în această lucrare. Era văzut bine de adventişti, asupra cărora avea o mare influenţă. Era destul de bine educat, un bărbat puternic, cu nişte convingeri foarte puternice. I-a întâlnit pe liderul White şi pe soţia acestuia în toamna lui 1846. Avea atunci cincizeci şi patru de ani, la începutul vieţii sale de mare influenţă.

Doamna White avea doar nouăsprezece ani, era slabă, needucată, necunoscută de nimeni, cu excepţia câtorva oameni, iar aceştia fără influenţă printre adventişti. Liderul White avea doar douăzeci şi şase de ani şi avea numai o educaţie limitată. Partea pe care o luase în lucrarea din 1844 era atât de limitată încât avea foarte puţină influenţă printre adventişti. N-aveau nici un ban, nici el, nici soţia lui; erau absolut săraci. Ea avea „viziuni” care erau în general privite ca fiind consecinţa proastei sale sănătăţi. După ce s-au cunoscut puţin, Bates a început să susţină viziunile ei ca venind din partea lui Dumnezeu şi s-a folosit de toată influenţa lui ca să le sprijine. Acesta era un avantaj minunat pentru liderul White şi soţia lui. A fost punctul de cotitură din vieţile lor. Prin urmare, au acceptat toate teoriile lui Bates – Sabatul, începând cu 6 p.M. vinerea, şi argumentul lui că ziua ispăşirii va dura şapte ani începând din 1844 şi se va sfârşi în toamna lui 1851. Împreună cu soţii White şi cu alţii, susţinea cu tărie că uşa harului pentru lume s-a închis pe 22 Oct. 1844.
Pamfletul "Un cuvânt către mica turmă" a fost publicat de liderul White în 1847. Faptul că el credea atunci că uşa harului pentru păcătoşi s-a închis în 1844 e dovedit prin cuvintele lui de la pagina 2, unde spune: "De la înălţare până la închiderea uşii în Octombrie, 1844, Isus a stat cu braţele deschise, pline de dragoste, milă, gata să primească şi să intervină pentru fiecare păcătos care venea la Dumnezeu prin El. În ziua a zecea a lunii a şaptea din 1844, El a intrat în Locul Preasfânt, unde stă şi acum ca „mare preot al casei lui Dumnezeu”... Cred că ceea ce urmează e o profeţie care se tot împlineşte din octombrie 1844: 'Şi a văzut că nu era nici un om şi s-a mirat că nu mai e nici un mijlocitor' (Isa. 59:14-16).” Observaţi că după 1844 păcătosul era lăsat fără mijlocitor!
La pagina 21 din micuţa lucrare, găsim cuvintele liderului Bates: "De la terminarea lucrării noastre pentru lume în octombrie 1844.” Lucrarea lor pentru lume s-a terminat atunci pentru că nu mai exista un "mijlocitor.”
În aceeaşi lucrare, între cele două citate menţionate, apare următoarea viziune a doamnei White: "Era la fel de imposibil ca ei [adventiştii necredincioşi] să revină pe drumul cel bun şi să se îndrepte spre oraş, cum era şi pentru lumea rea pe care o respinsese Dumnezeu " (p. 14).
Observaţi cu atenţie cum toate citatele de mai sus vorbesc despre acelaşi lucru: nu mai era nici un mijlocitor pentru păcătoşi după octombrie 1844; lucrarea noastră pentru lume s-a încheiat în octombrie 1844; toată lumea rea pe care Dumnezeu a respins-o! Sunt atât de clare toate trei, încât nu mai e nevoie de nici o explicaţie.
În 1850, Bates a publicat un tractat despre sanctuar. La pagina 9, spune: "Cei două mii trei sute de ani s-au încheiat în toamna lui 1844... Aici s-a încheiat pentru totdeauna lucrarea Lui [a lui Cristos] de învăţare şi de mijlocire pentru toată lumea... Aici s-a închis uşa.”
Un studiu al acestui tractat arată că Bates susţinea că ziua ispăşirii din sanctuarul ceresc a început pe 22 Oct. 1844, şi că va dura şapte ani, terminându-se desigur în octombrie 1851. În ultimele şase luni va avea loc răpire sfinţilor. Aducea argumente pentru toate acestea referindu-se la ziua ispăşirii din Levitic 16. Argumentele sale erau simple presupuneri, lipsite de dovezi. Dar pe el îl mulţumeau. Liderul White şi soţia lui aveau atât de multă nevoie de influenţa lui şi, pe lângă asta, aveau atâta încredere în cunoştinţele şi abilităţile sale, încât i-au acceptat imediat vederile şi au început să scrie în armonie cu învăţăturile lui.
Iată cuvintele liderului Bates despre cei şapte ani:
"Sunt încredinţat că cele şapte pete de sânge de pe altarul de aur, dinaintea scaunului îndurării reprezintă perioada procedurilor juridice a sfinţilor în viaţă din Locul Preasfânt, perioadă în care vor suferi tot timpul; Dumnezeu îi va elibera prin cuvântul Său, 'căci sângele face ispăşirea sufletului' (Lev. 17:11). Atunci, numărul şapte va încheia ziua ispăşirii (nu răscumpărarea). Înţeleg că în ultimele şase luni Isus Îşi va strânge secerişul cu coasa Lui, pe norul cel alb.” Apoi: "Tot atunci se închide şi uşa – la sfârşitul celor două mii trei sute de zile. S-a terminat vremea neamurilor. Osea. 5:6, 7: 'Vor merge cu oile şi boii lor să caute pe Domnul dar nu-L vor găsi nicidecum: căci S-a depărtat din mijlocul lor. Au fost necredincioşi Domnului căci au născut copii din curvie; acum îi va înghiţi o lună nouă cu avuţiile lor. ' Cât de clar că toate astea se vor întâmpla după ce Isus a plecat sau S-a retras în Locul Preasfânt..” Spune din nou: "De îndată ce se termină ziua ispăşirii, şapte îngeri ies din templu cu şapte ultime plăgi (vs. 5, 6). Aceasta e perioada mesajului celui de-al treilea înger din Apoc. 14:9-13" ("Sanctuarul tipic şi atipic" p.10-13, 15, de Joseph Bates, 1850).
Observaţi că vremea neamurilor trebuia să ia sfârşit la finalul celor două mii trei sute de zile, în 1844 – uşa harului se închidea atunci! Tot atunci începea şi ziua ispăşirii şi avea să dureze şapte ani. Aceata era perioada mesajului celui de-al treilea înger – şapte ani. Aceasta era teoria lui Joseph Bates. Isus Îşi începea ispăşirea în cer pe 22 Oct. 1844; continua timp de şapte ni, şi se termina desigur în octombrie 1851. Ultimele şase luni, din mai până în octombrie, erau adunaţi sfinţii. Din scrierile doamnei White din acea perioadă, reiese clar că a acceptat în întregime şi a crezut această teorie.
Iată o „viziune” dată în septembrie, 1850, cam cu un an înainte să se termine cei şapte ani: "Unii aşteaptă prea târziu venirea Domnului. Au mai trecut câţiva ani peste perioada pe care o aşteptau ei, aşa că ei cred că o să mai dureze câţiva ani …am văzut că timpul lui Isus în Locul Preasfânt era pe sfârşite şi nu se poate să mai dureze mult.” ("Scrieri timpurii" p.58, ed. 1907).
Ei pretind că Isus a intrat în Locul Preasfânt pe 22 Oct. 1844. În septembrie 1850, era acolo de şase ani. La acea vreme, ea spune că „ a văzut” că timpul Lui acolo era pe sfârşite. Vedeţi cum coincid afirmaţiile ei cu teoria lui Bates, publicată în acelaşi an (1850)! Cei doi lucrau mână-n mână. Amândoi ştiau ce credea celălalt. Amândoi scriau aceleaşi lucruri despre vremea când Isus avea să fie în Locul Preasfânt. Bates spunea că se va sfârşi în şapte ni –octombrie 1851, sau doar la un an după cele scrise de el. Ea spunea că perioada în care Cristos era în Locul Preasfânt era aproape încheiată când scria ea în 1850. Aşa s-ar fi întâmplat dacă teoria lui Bates ar fi fost corectă. Puteţi vedea cu uşurinţă că era condusă orbeşte de Bates. Ceea ce vedea nu era ceea ce-i arăta Dumnezeu ci ceea ce o învăţa Bates.
Timpul a dovedit că „viziunea” ei era falsă. În 1850, când a scris-o, Isus era în Locul Preasfânt, conform învăţăturii adventiste, doar de şase ani, totuşi ea „a văzut” că aproape se încheiase timpul lui acolo. Dar, în loc să fie aşa, au trecut aproape şaptezeci de ani lungi şi, conform învăţăturii adventiştilor de ziua a şaptea, Isus încă mai este în Locul Preasfânt din sanctuarul din cer, iar uşa harului pentru păcătoşi nu s-a închis încă! Orice persoană sinceră va vedea eroarea şi eşecul grosolan al acestei „viziuni”.
Dar mai există o „viziune” mai greşită, scrisă în 27 iunie 1850: "Îngerul meu însoţitor mi-a spus 'Timpul e pe sfârşite. Fiţi gata, fiţi gata, fiţi gata. '" Mai încolo adaugă: "Unii din noi au avut vreme să audă adevărul şi să înainteze pas cu pas şi fiecare pas pe care l-am făcut ne-a dat putere să-l facem pe următorul. Dar acum aproape că s-a scurs timpul…şi tot ce-am învăţat timp de ani de zile, ei vor trebui să înveţe în câteva luni " ("Scrieri timpurii" p.64-67).
În Septembrie 1850, a redus timpul la "câteva luni”, „timp aproape pe sfârşite" etc. Observaţi cât de clar se baza pe cei şapte ani ai lui Bates. Dacă a r fi avut dreptate n-ar mai i fost decât câteva luni. E limpede că această femeie înşelată credea cu sinceritate în ideile şi interpretările lui Bates, altfel n-ar fi îndrăznit niciodată să scrie atât de dogmatic în mesajele ei „viziuni”. Trecerea a aproape şaptezeci de ani a dovedit că „viziunile” ei nu erau un mesaj de la Dumnezeu ci halucinaţiile unei minţi surescitate, rezultatul sării ei nervoase. Nici un înger nu i-a spus vreodată ceea ce-a pretins ea; căci i-ar fi spus adevărul. Studiul indică în mod limpede că „viziunile”ei erau doar produsul propriei sale minţi ce reflecta vederile celor din jurul ei.
Domnişoara Sarah B. Harmon, sora mai mare a doamnei White, într-o scrisoare scrisă din Brookfield, N. Y. doamnei. p.D. Lawrence, pe 29 şi 30 iulie 1850, spunea: "Cred că e ultima iarnă pe care o mai vedem înainte să vină Isus, marele nostru preot. O, hai să trăim pentru Dumnezeu şi să sacrificăm pentru El cu credincioşie.” (1) Iată o dovadă în plus că adventiştii de ziua a şaptea fixaseră timpul pentru venirea lui Cristos în 1851.

Primii adventişti învaţă despre uşa închisă

Vom arăta acum dovezi din altă sursă importantă a învăţăturii adventiste de la început; mai precis, din Present Truth, publicat de liderul White în 1849 şi 1850. În această publicaţie, câţiva lideri îşi exprimă vederile asupra teoriei „uşii închise”, aşa cum era susţinută de adventiştii de ziua a şaptea la acea dată. Mai întâi, îl cităm pe liderul George W. Holt (Present Truth, Decembrie, 1849, p.47). El spune: "Muţi ne vor arăta pe unul despre care se spune că s-a convertit, ca o dovadă că uşa nu s-a închis, respingând cuvântul lui Dumnezeu în favoarea sentimentelor unei persoane.” Observaţi ideea lui: Dacă cineva s-a convertit cu adevărat din octombrie 1844, acest lucru dovedea că uşa nu s-a închis. Prin urmare, uşa închisă însemna că nu mai puteau să aibă loc convertiri adevărate după 1844. Asta se întâmpla la finalul lui 1849, la cinci ani după 1844, publicat şi susţinut de domnul şi doamna White! Cum se potriveşte acest lucru cu ideea că doamna White, pe parcursul acestor cinci ani, lucra la convertirea păcătoşilor, aşa cum au pretins ei? De ce nu l-a contrazis pe Holt arătându-i pe păcătoşii pe care ea însăşi i-a convertit în aceşti cinci ani? Pot adventişti să explice acest lucru?

În acelaşi ziar (p. 41-46, din aceeaşi lună, Dec. 16, 1849) există un articol de şase pagini, scrie de liderul David Arnold, intitulat "Uşa închisă explicată.” Sigur că acesta ar trebui să explice ce înseamnă „uşa închisă”. Greutatea întregii sale argumentări e că după 1844, Cristos a devenit mijlocitor numai pentru sfinţi şi, deoarece uşa era închisă, nu mai exista şi nu mai putea să existe nici o convertire reală a vreunui păcătos începând de la această dată. Iată câteva rânduri:
"Convertirile pretinse de anumite secte sunt considerate dovezi pozitive că uşa nu este închisă. Nu pot să renunţ la împlinirea clară a profeţiei din experienţa noastră care arată că uşa s-a închis, în favoarea opiniilor, fanteziilor şi sentimentelor oamenilor, bazate pe simpatie omenească şi o reverenţă superstiţioasă faţă de păreri timpurii…Aceşti pretinşi convertiţi nu vor avea o situaţie mai bună decât standardul scăzut al sectelor căzute; prin urmare s-au convertiri la religia diferitelor secte, dar nu la Dumnezeu.”
Aici, scriitorul aduce aceleaşi argumente ca şi Holt, că o convertire adevărată ar dovedi că uşa nu e închisă dar că nu au mai existat convertiri din 1844. Acesta e argumentul. Pretinsele convertiri erau toate false. Ne întrebăm din nou: De ce nu i-a arătat doamna White pe convertiţii ei şi nu a respins acest argument? De ce? Pentru că nu avea nici un convertit. Nu lucrase pentru nici unul. Nu credea că-i posibil să aibă vreun convertit. Era de acord cu Holt şi Arnold. Amândouă articolele au fost publicate în ziarul soţului ei, editat de el.
Hai să vedem acum părerea liderului White asupra aceluiaşi subiect - "uşa închisă". În Present Truth, din Mai 1850, el are un articol pe opt coloane despre "Sanctuar, cele două mii tei sute de zile şi uşa închisă.” Într-un articol aşa de lung a trebui să explice clar poziţia lui. Şi într-adevăr o face. Foloseşte fiecare argument disponibil pentru a dovedi că uşa harului s-a închis în 1844; şi că prin urmare nu mai era nici un mijlocitor şi nici o iertare pentru păcătoşi după acea dată. El spune:
"Cred că putem vedea cu siguranţă că uşa nu putea fi închisă decât în toamna lui 1844... Când am ajuns la acea dată, toată mila, povara şi rugăciunile pentru păcătoşi au încetat; şi sentimentul şi mărturia unanimă erau că lucrarea noastă pentru lume se terminase pentru totdeauna... Motivul pentru care ramurile în viaţă credeau că lucrarea lor era terminată era faptul că cele două mii trei sute de zile se terminaseră şi venise vremea ca Isus să închidă uşa Locului Sfânt şi să intre în Locul Preasfânt ca să primească împărăţia şi să cureţe sanctuarul... Chiar în acest moment când slujitorul credincios îşi hrăneşte casa [nu lumea necredincioasă] şi întâmpină opoziţia slujitorului cel rău şi când se împlineşte istoria adventistă marcată de parabolă, iar uşa închisă aparţine trecutului…. El e încă îndurător faţă de sfinţii Lui şi aşa va fi mereu; iar Isus încă este avocatul şi preotul lor. Da păcătosul, căruia Isus i-a întins atâta vreme braţele şi care a refuzat oferta mântuirii a rămas fără avocat atunci când Isus a trecut din Locul Sfânt şi a închis uşa în 1844. Biserica falsă care a respins adevărul a fost şi ea respinsă, lovită cu orbire şi, împreună cu turmele şi cirezile lor încă Îl caută pe Domnul ca avocat pentru cei păcătoşi. Dar, după cum spune profetul (Osea. 5:6, 7): 'Nu-L vor găsi; S-a retras de la ei. Au lucrat ticălos înaintea Domnului căci au născut copii străini. '"
E limpede că liderul White a folosit acelaşi argument ca şi Holt şi Arnold. Isus este avocat pentru sfinţi, dar nu pentru păcătoşi. Uşa e închisă pentru păcătoşi. Observaţi că citează Osea 5:6, 7pentru a dovedi acest lucru. Cât timp au crezut în uşa închisă, acesta a fost un text pe care l-au folosit mereu. Vom vedea imediat că doamna White îl foloseşte în acelaşi mod.
Ajungem acum la învăţătura doamnei White din „viziunile” şi revelaţiile ei despre acelaşi subiect. Spune că un înger a venit la ea direct din cer şi i-a vorbit despre cum era acolo. Ea scrie aceste „viziuni” în acelaşi ziar în care erau scrise articolele lui Holt, Arnold şi al soţului ei. Era asociată cu ei în aceeaşi lucrare, vorbea cu ei, îi auzea predicând despre vederile lor, le citea articolele, etc. Când soţul ei a adus acasă o foaie mică intitulată Present Truth, puneau fiecare număr pe podea între ei şi se rugau deasupra lui. În "Mărturii pentru biserică" Vol. I., pagina 88, doamna White spune: "Cam în acelaşi timp el a început să publice o foaie micuţă intitulată Present Truth... Întotdeauna, înainte de a le pregăti pentru poştă, le întindeam înaintea Domnului şi ne rugam pentru ele.”
Avea ea însăşi articole în aceste numere, laolaltă cu ceilalţi. E sigur că citea fiecare articol şi ştia fără îndoială ce scriau şi ce învăţau ceilalţi. Cu siguranţă era de acord cu aceste articole altfel nu s-a fi rugat pentru ele aşa. Vom cita numai din unul sau două din articolele ei pentru a arăta că învăţăturile ei erau la fel cu ale celorlalţi – că nu mai ea mântuire pentru păcătoşi după 1844. Deschizând nr. 3 (August, 1849, p.21, 22), descoperim că ea pretinde că a fost dusă în Oaşul Sfânt. Relatând „viziunea” primită acolo, spune: "Acolo mi s-a arătat că poruncile lui dumnezeu şi mărturia lui Isus Cristos, referitoare la uşa închisă, nu puteau fi separate.”, „A văzut” cum în 1844 Isus a ieşit din Locul Sfânt şi a intrat în locul Preasfânt, etc. Argumentele ei sunt la fel cu ale celorlalţi. A văzut că puterea manifestată de alte biserici în treziri era doar puterea diavolului nu puterea lui Dumnezeu. Continuând, spune: "Am văzut că vor creşte şi se vor răspândi semnele misterioase şi minunile şi reformele false. Reformele care mi s-au arătat nu erau reforme de la eroare la adevăr ci de la rău în mai rău; căci aceia care pretindeau că au o inimă schimbată se înfăşuraseră într-o pătură de religiozitate care ascundea temerile unei inimi rele. Se pare că unii erau cu adevărat convertiţi pentru a-i înşela pe oamenii lui Dumnezeu; dar dacă inimile lor puteau fi văzute, ar fi ieşit la iveală negre ca întotdeauna. Îngerul meu însoţitor m-a pus să mă uit după lucrarea sufletului pentru cei păcătoşi, aşa cum fusese făcută înainte. M-am uitat dar n-am găsit-o căci vremea mântuirii lor trecuse..”
E dureros să citeşti afirmaţiile neclare, răutăcioase şi false făcute de apărătorii ei pentru a evita înţelesul clar al acestui pasaj. În câţiva ani, dovezile clare, au obligat-o pe doamna White şi pe adepţii ei să abandoneze „uşa închisă” şi doctrina că „nu există salvare pentru păcătoşi”. Nimeni nu crede în ea acum. Aceasta e o dovadă concludentă că revelaţiile ei nu erau de la Dumnezeu ci erau rezultatele îndoielnice ale autosugestiei şi a unei condiţii mentale anormale. Nici un înger nu i-a spus ceea ce a afirmat ea căci un astfel de înger nu io-a fi spus ceea ce nu ea aşa şi ceea ce s-a dovedit a fi fals odată cu trecerea timpului. Afirmaţia ei acuză de minciună fiinţa cerească. Pretinsele ei revelaţii nu erau decât produsul propriei ei minţi ce reflecta învăţătura celor din jurul ei.
Iată altă „viziune” pe acelaşi tipa, din acelaşi ziar, Present Truth, din martie1850, pagina 64. Ea spune: "Entuziasmul şi falsele reforme de azi nu ne mişcă căci ştim că Stăpânul casei S-a înălţat în 1844 şi a închis uşa primului apartament al cotului ceresc; ia acum ne aşteptăm cu siguranţă că ei vor merge cu turmele lor să-L caute pe Domnul; dar nu-L vor găsi; El S-a retras (după cea de-a doua perdea) dinaintea lor. Domnul mi-a arătat că puterea care este cu ei e doar o influenţă umană, nu puterea lui Dumnezeu.”
Aici citează din Osea 5:6, 7 acelaşi text atât de folosit de toţi ceilalţi, pentru a arăta că n-au mai fost convertiri reale după 1844. Prin urmare, e inutil să spunem că n-a fost de acord cu ceilalţi sau să negăm că a învăţat doctrina uşii închise, la fel ca ei. Ce motiv dă pentru a explica de ce n-au mai fost convertiri reale după 1844? Observaţi cuvintele ei: Deoarece "Stăpânul casei S-a înălţat în 1844 şi a închis uşa.”
Într-un raport al activităţii din Advent Review, din 15 Mai 1850, liderul White, la moartea sorei Hastings, spune: "A adoptat Sabatul în 1846 şi de atunci a crezut că lucrarea avertizării lumii a încetat în 1844.” Acest lucru arată că au susţinut ideea uşii închise mai mulţi ani după 1844.
În Review and Herald din 19 Aug. 1851, Joseph Bates spune: "Înţelegem că El [Cristos] a fost un Mijlocitor pentru toată lumea, ce Şi-a făcut lucrarea în Locul Sfânt (Evrei 9:26), în cotul numit Sanctuar, din ziua Cincizecimii (31 d. Ch) până la vremea stabilită, sfârşitul celor două mii trei sute de zile, sau ani – toamna lui 1844. În acest moment, uşa s-a închis pentru biserica din Sades [biserica protestantă] şi pentru lumea păcătoasă.”
Pentru a fi mai siguri că doamna White a învăţat această doctrină respingătoare, nescripturistică şi fanatică cităm în continuare cuvintele ei, de data aceasta din „viziunea” ei de la Camden, N. Y., 29 iunie 1851:
"Apoi am văzut că Isus se ruga pentru vrăjmaşii Lui; da asta n-ar trebui să ne facă pe noi să ne rugăm pentru lumea păcătoasă pe care a respins-o Dumnezeu. Când S-a rugat pentru vrăjmaşii Săi mai exista speranţă pentru ei şi ei puteau beneficia şi puteau fi salvaţi de rugăciunile Lui şi după ce El a venit ca Mijlocitor în apartamentul exterior pentru toată lumea; da acum, spiritul şi mila Lui au fost retrase din lume; iar inima noastră trebuie să fie cu Isus şi retrasă de la cei fără Dumnezeu... am văzut că cei ăi nu pot fi ajutaţi de rugăciunile noaste acum.”
Veridicitatea acestei viziuni e recunoscută de editorul Uriah Smith şi de liderul J. N. Loughborough în eforturile lor de a o explica.
Apărătorii doamnei White încearcă să limiteze acest mesaj numai la o persoană prezentă acolo. Da limbajul ei este prea clar pentru o asemenea eschivare.
Iată încă o dată părerea ei. Spune că după ce Isus a plecat din Locul sfânt: "N-am văzut nici o rază de lumină care să treacă de la Isus spre mulţimile nepăsătoare după ce S-a înălţat, iar acestea au rămas într-un întuneric complet…În acelaşi timp, Satan a apărut lângă tron, încercând să continue lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut uitându-se spre tron şi rugându-se”Tată, dă-ne Duhul Tău”, iar apoi Satan a suflat înspre ei o influenţă diabolică.” ("Scrieri timpurii" p.55, 56; ed. 1907).
Învăţătura ei de aici e limpede ca lumina zilei – nici o rază de lumină nu mai străluceşte pentru păcătoşi din 1844, ci toţi sunt lăsaţi pradă diavolului! Ce rost are ca adventiştii să nege că ea a învăţat această doctrină? Cu siguranţă că a învăţat-o.

Ei neagă aceste fapte clare

Observaţi acum cum neagă adventiştii toate aceste dovezi. Liderul Bule, în "Replici date lui Canright” pagina 100, spune că nici doamna White nici vreun altul din ei n-a învăţat vreodată că nu mai era mântuire pentru păcătoşi după 1844. Apoi adaugă: "A spune contrariul înseamnă a bârfi. Noi spunem fără să ne temem că ne contrazicem că în această perioadă când liderul C. şi alţi oponenţi din aceeaşi ilk au învăţat că ea şi toţi ceilalţi credeau că nu mai există salvare pentru păcătoşi, ei lucrau la convertirea păcătoşilor.”

Aici şi acum negăm fiecare cuvânt din afirmaţia liderului Butler şi ne referim cu îndrăzneală la toate citatele menţionate mai sus din Holt, Arnold, Bates, White şi chiar doamna White, ca o dovadă a falsităţii afirmaţiei lui. Afirmaţiile sunt clare. Cititorul poate judeca singur cine are dreptate. Ba mai mult, negăm că doamna White sau oricare lider din aceşti ani a fi făcut cel mai mic efort pentru a salva măcar un singur păcătos. Dacă a fi făcut asta, a fi contrazis toate argumentele lor. Nu pot oferi nici măcar un exemplu în care doamna White sau oricare din ei să fi lucrat a convertirea unui simplu păcătos. Nu poate fi găsit nici un asemenea caz în nici una din lucrările publicate de ei la acea dată.
Dimpotrivă, publicaţiile de la început sunt pline de dovezi neîndoielnice că n-au lucrat pentru a converti pe nimeni deoarece credeau că acest lucru e inutil.
Liderul White, soţul ei, a învăţat aceleaşi lucruri ca şi ea în această perioadă. În Present Truth, pagina 69, din Aprilie, 1850, el spunea: "Babilonul, biserica nominală, e căzută. Poporul lui Dumnezeu a ieşit din ea. Acum ea e „sinagoga lui Satan” (Apoc. 3:9). 'Un locaş al diavolilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte (Apoc. 18:2).”
Da, după 1844 toate bisericile protestante au fost abandonate de Dumnezeu şi date pe măna lui Satan care răspundea rugăciunilor lor! Erau toate sălaşul dracilor şi corupţiei! Totuşi, chiar aceste biserici au dat naştere de atunci unui Spurgeon, unui Livingstone, unui episcop Simpson, unui Moody şi cel puţin la o treime din toţi membrii devotaţi ai bisericii adventiste de ziua a şaptea! Un mare număr din proprii lor membri s-au convertit în "sinagoga lui Satan” iar adventiştii îi primeau cu bucurie în bisericile lor ca buni creştini! Se pare că însuşi diavolul conduce propaganda convertirilor, prin bisericile care sunt 'Un locaş al diavolilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte (Apoc. 18:2).” Cât de nepotrivită este asocierea tinerilor misionari studenţi ai adventiştilor de ziua a şaptea cu studenţii voluntari din alte biserici creştine, dacă ei cred şi rămân loiali „viziunilor” doamnei White şi învăţăturilor soţului ei şi a liderilor adventişti din acea perioadă. Încă mai cheamă convertiţii din aceste biserici „pline de diavoli” să „iasă din ele” şi încă arată public un duh de părtaşi faţă de aceste biserici, în vreme ce în realitate sunt ostili faţă de ele. Aceşti tineri adventişti sinceri habar nu au de poziţia timpurie a bisericii lor, sprijinită de revelaţiile femeii pe care sunt învăţaţi să o pună alături de marii prooroci şi apostoli din vechime. E nevoie doar să cerceteze cu minţi deschise, să respingă întreaga schemă şi să adere la simpla bază de loialitate faţă de Cristos şi apostolii Săi, ca adevăraţi lideri şi învăţători ai bisericii.
Oare Cristos şi Duhul sfânt i-au condus pe aceşti fondatori ai bisericii adventiste de ziua a şaptea să-şi piardă povara şi mila pentru păcătoşi timp de ani de zile şi să înceteze să se roage pentru ei? Îi plăcea lui Cristos când ei învăţau că El nu mai e prietenul păcătoşilor? Îi plăcea Lui când ei învăţau că El nu mai e un avocat pentru ei şi că toată lumea e respinsă de Dumnezeu, lăsată fără Duhul Sfânt, dată pe mâna lui satan şi că toate bisericile cu excepţia lor erau sinagoga lui satan, locaşul dracilor? Oare un înger ceresc i-a spus doamnei White tot acest mesaj fals îngrozitor? O asemenea teorie seamănă cu o blasfemie. Dacă nu Dumnezeu i-a condus atunci, i-a condus El de atunci? Îi conduce El acum?

Cum s-a deschis uşa închisă

În Present Truth din Aprilie 1850, pagina 72, apare un raport al încercării de a salva "copiii celor rămaşi.” Acest lucru se întâmpla la şase ani după ce "uşa s-a închis" în 1844. În aceşti şase ai copiii lor deveniseră adulţi responsabili, fără să fie mântuiţi. Iată o nouă experienţă, o dificultate neluată în calcul. Cum puteau să le dea drumul pe uşă propriilor lor copii? ”Nevoia e mama invenţiei", şi aşa au rezolvat problema pentru copiii lor.”Deoarece ei [copilaşii] erau atunci [1844] într-o stare de inocenţă, aveau tot atâta drept să fie scrişi în cartea vieţii pe cât aveau şi păcătoşii ce fuseseră iertaţi; şi au dreptul de a beneficia de mijlocirea marelui nostru preot" (Present Truth, p.45).

Desigur, aceasta era o simplă presupunere, fără nici o dovadă scripturistică dar „a mers”! Copiii „ celor rămaşi” – adică copiii lor – intrau în Locul Preasfânt pe pieptul lui Isus în 1844! Erau înăuntru şi prin urmare, puteau să se pocăiască şi să ie mântuiţi mai târziu! Aceasta a fost prima mică schimbare a doctrinei „uşii închise” susţinute de adventiştii de ziua a şaptea.
În curând, a avut loc un alt eveniment neaşteptat care i-a obligat să deschidă uşa puţin mai mult. În "Replici către Canright” pagina 102, liderul Butler povesteşte acest lucru. În 1850 un domn Churchill a fost acceptat ca şi convertit. Butler spune: "Cazul lui era printre primele cazuri de convertire din lume la adevăr după 1844. Aşa cum am spus, lucrarea lor de atunci încolo a fost numai pentru 'oile pierdute ale casei lui Israel' – vechii credincioşi adventişti... El [Churchill] se căsătorise după aceea [1844] cu o fiică a sorei Benson, o adventistă din '44... La început, au fost destul de surprinşi că un necredincios arăta atâta interes faţă de doctrina adventistă... Convertirea lui a avut un impact destul de mare chiar şi în străinătate.”
Să observăm acest caz cu atenţie. Butler spune că lucrarea lor îi viza aproape în întregime pe „vechii credincioşi adventişti”. Nu fusese aproape ci în întregime pe vechii adventişti. Nu acordaseră nici cea mai mică atenţie altora în afara vechilor adventişti. Convertirea domnului Churchill "i-a surprins" şi a avut „un mare răsunet în străinătate”. Era prima convertire din lume după 1844; adică după şase ani. Aceasta e o mărturisire că timp de şase ani după 1844 n-au convertit nici un păcătos.
Munciseră doamna White şi toţi liderii capabili timp de ani de zile fără să aibă nici un convertit? Ea pretinde că puterea Duhului Sânt era mereu asupra ei. Aceasta era dovada?
Ne întrebăm din nou de ce au fost surprinşi de această primă convertire? De ce a fost atât de mult comentată? Motivul e clar. Era neaşteptată şi contrară vederilor lor anterioare.
Mai mult, l-au căutat pe Churchill şi au lucrat pentru el? Nu! A căutat să fie admis fără să fie invitat. Deoarece era ginere cu cineva din biserică, ca şi în cazul propriilor copii, uşa a mai fost deschisă puţin şi a fost lăsat să intre! Şi apoi se apropia vremea (1851) când au fost obligaţi să abandoneze teoria „uşii închise”. E clar că această convertire a lui Churchill şi cazurile copiilor lor care creşteau au început să le deschidă ochii la nebunia părerilor despre „uşa închisă”. S-au grăbit să modifice teoria şi în cele din urmă au renunţat la ea de tot.
Următorul pasaj e luat din Review and Herald din data de 11 iunie 1861 şi e semnat de nouă din liderii lor cei mai proeminenţi:
"Părerile noastre referitoare la munca din faţa noastră au fost vagi şi nedefinite, unele din le reţinând încă ideea adoptată de corpul de credincioşi adventişti din 1844, conduşi de domnul Miller, idee care spune că lucrarea noastră pentru lume s-a încheiat şi că mesajul se adresa numai credincioşilor adventişti de la început. Era o convingere atât de puternică încât unuia din noi aproape că i s-a refuzat mesajul, deoarece acela care i-l prezenta se îndoia de posibilitatea mântuirii lui, deoarece nu făcea parte din mişcarea din '44.”
Până mai târziu, în 1851, tot efortul lor se îndrepta înspre adventiştii de la început. Toate scrierile lor din acea perioadă sunt pline de această învăţătură. În Present Truth din Mai 1850, liderul White spune: "Această lucrare de scoatere a bijuteriilor şi de curăţare a erorilor creşte repede şi intenţionează să înainteze cu putere tot mai mare până ce sunt căutaţi toţi sfinţii şi pecetluiţi de către Dumnezeul cel viu.”
Vedeţi că lucrarea lor intenţiona să caute „bijuteriile”, pe „sfinţi” nu pe păcătoşi. Prima lor publicaţie din 1847 era adresată „Micii turme” În tot ceea ce au publicat de atunci până în 1851, articolele lor se adresează „credincioşilor”, „micii turme”, „celor rămaşi”, „turmei împrăştiate”, „turmei sfâşiate”, „casei celor credincioşi”, „bijuteriilor împrăştiate”, „sfinţilor”, „celor cu inimă curată” etc.
La pagina 72 din Present Truth, doamna White spune: "Mesagerii trebuie să se grăbească pentru a găsi turma risipită.” În toţi aceşti ani nu găsim nici un cuvânt despre lucrarea de a-i căuta pe păcătoşi. E normal că au fost surprinşi când un păcătos a venit la ei din propria lui voinţă şi a cerut să fie admis. A fost un lucru care a provocat uimire în toate bisericile. Adevărul este că primele lor publicaţii conţin atât de multe lucruri despre învăţătura „uşii închise” încât a fost dificil de stabilit ce să publice şi ce să omită. Multe lucruri au trebuit să fier omise din lipsă de spaţiu.
Iată încă o dovadă că lucrarea lor după 1844 s-a redus timp de ani de zile la căutarea celor care fuseseră în mişcarea din 1844. Un pasaj din Review and Herald din Sept. 7, 1916: "Aproape zece ani lucrarea s-a redus la strângerea acelora care acceptaseră primul mesaj al îngerului " (lucrarea lui Miller). Exact. Lucrarea lor din acei primi ani de după '44 nu era să caute păcătoşi ci vechi creştini adventişti, după cum mărturiseşte articolul lor.

Adventiştii de ziua a şaptea au cheia uşii harului

Fanatismul moare greu. După 1851 au început să deschidă acea "uşă închisă” astfel încât toţi puteau trece prin ea condiţionat. Trebuiau să înţeleagă sanctuarul din cer, trecerea care a făcut-o Isus în 1844 din Locul Sfânt în Locul Preasfânt şi să-L urmeze acolo prin credinţă. A te ruga Lui în orice alt loc însemna că eşti pierdut. Aşa scrie doamna White în "Scrieri timpurii" ediţia 1907, pagina 261:

"Nu ştiu altceva despre trecerea din cer sau despre calea spre Locul Preasfânt şi nu pot beneficia de mijlocirea lui Isus acolo. Îşi înalţă rugăciunile inutile către locul pe care Isus l-a părăsit.”
În apărarea acestei opinii, liderul Uriah Smith, în "Răspunsuri date obiecţiilor aduse viziunilor” publicată în 1868, la paginile 24-26, spune:
" E necesar să cunoaştem poziţia şi lucrarea lui Cristos pentru a ne bucura de beneficiile mijlocirii Sale... O idee generală despre lucrarea Lui era atunci suficientă pentru a le permite oamenilor să se apropie de Dumnezeu prin El…Dar când Şi-a schimbat poziţia [în 1844] trecând în Locul Preasfânt... aceste cunoştinţe despre lucrarea Sa care fuseseră suficiente până atunci nu mai erau de ajuns. Cine putea fi mântuit acum? Cei care merg la Mântuitor acolo unde este şi-L văd prin credinţă în Locul Preasfânt. Aceasta e uşa deschisă pentru mântuire. Dar nimeni nu poate înţelege această schimbare fără să cunoască bine teoria sanctuarului şi relaţia dintre tip şi antitip. Pot să-L caute pe Mântuitor aşa cum L-au căutat înainte fără să aibă alte cunoştinţe despre poziţia şi lucrarea Lui decât acelea pe care le aveau când El era în prima cameră dar la ce-o să le folosească? N-o să-L găsească acolo. Uşa e închisă.”
Această teorie e aproape la fel de rea ca teoria „uşii închise”. Acum, pentru a găsi mântuire, un păcătos trebuie să înţeleagă schimbarea pe care a făcut-o Isus în cer în 1844. Dar cine ştie despre asta? Numai adventiştii de ziua a şaptea. Toată lumea şi întreaga creştinătate habar nu au de această schimbare. Prin urmare, toţi aceştia sunt pierduţi fără speranţă, căci rugăciunile lor n-au ajuns niciodată acolo unde este Isus!
E cu neputinţă pentru un om să înţeleagă cum unii oameni normali pot să înveţe asemenea lucruri; dar le avem ca dovezi, semnate chiar de ei. În „Scrierile timpurii” ale doamnei White încă prezintă oamenilor lor aceste afirmaţii ca fiind inspirate de Dumnezeu!
Acest autor a stat de vorbă cu persoane care susţin că au auzit-o pe doamna White de mai multe ori învăţând această teorie a „uşii închise”. Mai sunt şi unii în viaţă care ar declara sub jurământ că au auzit-o susţinând acest lucru.

Mărturie semnată

John Megquier, Sago, Me., un om vestit pentru integritatea lui, scrie: "S-o urmărim pe Ellen G. White, vizionara, prin statul Maine. Primele viziuni pe care le-a avut au avut loc în casa mea din Polonia. A spus că Dumnezeu i-a spus în viziune că uşa harului s-a închis şi că nu mai exista speranţă pentru lume" ("Adevăratul Sabat" de Miles Grant, p.70).

Doamna L. S. Burdick, San Francisco, Cal., o cunoştea bine pe doamna White. Ea scrie:
"I-am cunoscut pe James White şi Ellen Harmon (acum doamna White) la începutul anului 1845... Ellen avea ceea ce se numeşte viziuni: spunea că Dumnezeu i-a arătat în viziune că Isus Cristos S-a înălţat şi că în a zecea zi a lunii a şaptea din 1844, a închis uşa harului; a părăsit pentru totdeauna tronul de mijlocitor; întreaga lume era sortită pieirii; şi nici un păcătos nu mai putea fi salvat" ("Adevăratul Sabat" p.72).
Aceste persoane au cunoscut faptele şi şi-au înregistrat mărturiile.
Am demonstrat tuturor cititorilor fără prejudecăţi că atât doamna White cât şi soţul ei James White, au învăţat că duhul sfânt a fost luat din lume şi din biserica nominală în1844. Au fost lăsaţi cu toţii fără "mustrări de conştiinţă.” Satan răspundea rugăciunilor lor. Rugăciunile lor către Dumnezeu erau inutile. Aceasta s-a întâmplat cam acum şaptezeci de ni – acum două generaţii. De atunci (1844) zeci, sute, mii din bărbaţii şi femeile cei mai devotaţi, consacraţi ai acestei lumi au crescut, s-au convertit şi şi-au dedicat vieţile şi tot ce aveau lucrării de salvare a sufletelor. Mii din aceştia au pătruns în cele mai întunecate zone de păgânism şi s-au consumat pentru Cristos şi biserica Lui. Mulţi au fost băgaţi la închisoare, bătuţi sau ucişi de dragul lui Cristos şi al Evangheliei. Au făcut o lucrare la fel de mare şi au suferit la fel de mult ca apostolii. În afara acestora care au renunţat la tot, mai sunt şi aceia care au dat milioane pentru a-i ajuta pe misionari în lucrarea lor de a duce lumea păgână de la întuneric la lumină.
Cazuri ca ale lui David Livingstone în Africa, sau Charles Spurgeon în Anglia, sau D. L. Moody în America dovedeşte că învăţăturile de mai sus ale doamnei White şi ale colaboratorilor ei sunt mincinoase. Însăşi lucrarea adventiştilor pentru salvarea păcătoşilor acum contrazice afirmaţia ei că duhul Lui Dumnezeu a plecat din lume în 1844. Un editorial din propriul lor ziar Advent Review, din Sept. 23, 1915, are această afirmaţie adevărată: "Poate, ca niciodată înainte în istoria lumii, n-a mai existat un astfel de spirit de căutare a lui Dumnezeu..” Aceasta contrazice pe faţă afirmaţia doamnei White că Duhul lui Dumnezeu a plecat din lume în 1844.

Rezultatele fanatismului

În studiul din acest capitol vedem câteva din relele care rezultă din fanatism; cum o greşeală atrage altă greşeală şi cum oamenilor nu le place să renunţe la părerile lor fanatice.

Greşeala fixării unei date în 1844 a dus la aplicarea greşită a parabolei celor zece fecioare; aplicarea greşită a parabolei a dus la teoria „uşii închise” sau a închiderii uşii harului pentru păcătoşi după 1844 şi asta a dus la o înţelegere greşită a sanctuarului din cer, a ispăşirii şi a lucrării de mijlocie a lui Cristos şi întreaga mişcare a dus la decreştinarea întregii lumi creştine.
Dar timpul i-a obligat să-şi schimbe cel puţin părerile dacă nu bigotismul şi exclusivitatea. Susţinând faptul că Dumnezeu nu mai avea un mesaj plin de milă pentru lume, adventiştii au ajuns să creadă că ei sunt singurii care mai au un mesaj pentru lume azi.
Din credinţa că uşa harului s-a închis pentru lume în 1844 au ajuns să creadă că sunt singurii care au cheia care deschide uşa.
Pentru că aveau păreri greşite referitoare la subiectul sanctuarului, multe din ele cu eroarea de timp pe care au trebuit s-o abandoneze, au ajuns să creadă că sunt singurii care înţeleg problema sanctuarului.
Deoarece bisericile protestante nu au acceptat data fixată de William Miller, adventiştii de ziua a şaptea au crezut şi cred că aceste biserici sunt Babilonul din Apoc. 14:8, care e căzut. Crezând acest lucru, le-a fost imposibil să se asocieze cu membrii acestor biserici în părtăşie creştină.
De la început până la sfârşit, vederile lor i-au făcut să închidă uşa în nasul tuturora, chiar şi în nasul celor mai cinstiţi lucrători creştini din lume.
Pretinsele revelaţii din partea lui Dumnezeu ale doamnei White, pentru ei semnul aprobării divine peste toate aceste atitudini, teorii fanatice, pretinse revelaţii e la Dumnezeu, au făcut ca fanatismul acestor oameni să fie deosebit de dificil de dezrădăcinat.