Viaţa lui Ellen White

Capitolul 4 - Scurtă biografie

Ellen G. White s-a născut la Gorham, Me., pe 26 Noiembrie 1827. Numele ei de fată era Harmon. Când era copil, părinţii s-au mutat în Portland, Me.

În "Mărturiile ei către biserică" (Vol. I., p.9-58), doamna White povesteşte în detaliu copilăria, tinereţea, convertirea ei şi acceptarea adventismului la predica lui William Miller. Părinţii şi toată familia ei erau nişte metodişti plini de zel, până ce au fost scoşi din părtăşie datorită aderării lor cu tărie la doctrinele temporale ale domnului Miller.
La vârsta de numai nouă ani, enervată din cauza „unei prostii”, după cum spune doamna White, o colegă de la şcoală a aruncat cu o piatră în ea şi i-a spart nasul. Lovitura a fost atât de gravă că aproape că a omorât-o. A rămas desfigurată pe viaţă. A zăcut inconştientă timp de trei săptămâni şi nu credeau c-o să mai trăiască (p. 10). Când a început să-şi revină şi a văzut cât era de desfigurată, şi-a dorit să moară. A devenit melancolică şi evita orice companie. Ea spune: "Sistemul meu nervos era extenuat" (p. 13).
După un timp a încercat să reia şcoala dar a trebuit să întrerupă pentru c nu putea să înveţe. Aşa că toată educaţia ei a rămas la a ştii să scrie şi să citească puţin. (p. 13).
În 1840, la vârsta de treisprezece ani, l-a auzit pe William Miller predicând c sfârşitul lumii va veni în 843. A fost foarte îngrozită şi a crezut că e pierdută (p. 15). Întorcându-se acasă, a petrecut aproape toată noaptea rugându-se şi plângând (p. 16).
A continuat să trăiască în această condiţie disperată mai multe luni de zile (p. 16). Apoi, la întâlnire dintr-o tabără metodistă, a avut o convertire minunată. (p. 18). Aici, a văzut multe persoane care cădeau în inconştienţă, alate sub „putere”, cum era atunci la modă. Părinţii ei erau şi ei acolo, foarte entuziasmaţi de aceste experienţe.
Din nou, în 1842, l-a auzit pe Miller demonstrând că Cristos va veni într-un an. Din nou a fost îngrozită. Ea mărturiseşte: "Condamnarea îmi răsuna în urechi zi şi noapte.” (p. 23).”Mi-era teamă c-o să-mi pierd minţile (p. 25).”Disperarea mă copleşea.” Adeseori, mă rugam toată noaptea, gemând şi tremurând de o groază de nedescris " (p. 26).
Aceasta e o dovadă a condiţiei ei mentale. Visa că merge în rai şi se întâlneşte cu Isus şi era eliberată (p. 28). Apoi, frecventa întâlnirile de rugăciune şi devenea inconştientă, rămânând în această stare toată noaptea. (p. 31). Acest lucru s-a repetat de mai multe ori. Ea caută să dea impresia că toate experienţele ei erau lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Dar oare aşa era? Nu; erau doar rezultatul condiţiei sale fizice şi mentale, distorsionate de exaltările religioase de care era din nefericire înconjurată. Prezicerile alarmante ale lui Miller aproape că i-au dezechilibrat mintea isterică din trupul ei slăbit.
Mai târziu, mărturiseşte ea însăşi lucrul acesta spunând: "Dacă mi s-ar fi prezentat adevărul aşa cum îl înţeleg eu acum, aş fi fost scutită de multă durere şi confuzie " (p. 25). Pur şi simplu, avea o concepţie greşită asupra lui Dumnezeu şi a simplităţii Evangheliei. Şi această concepţie greşită n-a părăsit-o niciodată în întregime. Ideea unui Dumnezeu sever şi a unor servicii severe străbate toate scrierile ei. Arată cât de influenţată era de asociaţii ei şi de atmosfera spirituală ce-o înconjura. În loc ca Duhul lui Dumnezeu să-i controleze mintea toată viaţa, aşa cum credea ea, era de fapt propriul ei spirit influenţat de minţile liderilor din jurul ei. Paginile următoare demonstrează acest lucru.
Observaţi acum diferenţa din convertirea soţului ei, răposatul lider James White. Întreaga povestire e redată de el în doar paisprezece cuvinte. În "Schiţe din viaţă" (p. 15) el spune: "La vârsta de cincisprezece ani m-am botezat şi m-am unit cu biserica creştină.” Asta-i tot ce spune despre acest subiect. Tatăl lui fusese un diacon baptist, apoi un membru al bisericii creştine. Nici părinţii, nici biserica, nici asociaţii lui nu erau obişnuiţi cu asemenea experienţe religioase extreme cum a fost Ellen Harmon. Dar n-a fost convertirea lui la fel de real ca a ei? Ea nu s-a întrebat niciodată.
Din 1840 până în 1844, de la vârsta de treisprezece până la şaptesprezece ani, această fetiţă slabă, bolnăvicioasă, needucată, impresionabilă şi anormal de religioasă şi de emoţională, a intrat sub influenţa predicilor domnului Miller, care preziceau sfârşitul lumii în 1843, apoi în 1844. Spre final, a frecventat aceste întâlniri exaltate în mod constant şi a crezut fără nici o îndoială tot ce prezicea el. Ea spune: "Credeam în cuvintele solemne rostite de slujitorul lui Dumnezeu " (p. 22). Efectul asupra minţii ei tinere, slăbite, pline de imaginaţie şi neechilibrate a fost groaznic. Spunea: "Mi se părea că soarta mi-e pecetluită " (p. 28). Părinţii şi toată familia ei au acceptat teoriile lui Miller, ceea ce a dus la separarea lor de biserica metodistă.
Prezicerea lui Miller c sfârşitul va veni pe 22 Oct. 1844 se baza pe un şir lung de cifre cronologice îndoielnice ce se întindeau pe două mii trei sute de ani. Erau obiectul unor dispute între oameni foarte învăţaţi. Acum, ce putea ştii această fată needucată despre aceste străvechi date cronologice? Absolut nimic. Pur şi simplu a crezut în afirmaţiile puternice, pozitive ale domnului Miller, fără să ştie dacă erau demne de încredere sau nu.
Acelaşi lucru era valabil şi pentru marea masă din aceia care acceptau predicile domnului Miller. Într-adevăr, foarte puţini erau persoane cu educaţie sau abilităţi. Erau persoana uşor de mişcat prin simple afirmaţii sau entuziasm. Şi acestea existau din belşug.
Ellen a fost atât de influenţată de aceste afirmaţii pozitive că stătea la pat zile în şir, încercând să câştige câţiva bănuţi pentru a cumpăra tractate adventiste pe care să le împartă. (p. 38). Când reuşea să se scoale, se ducea să-şi avertizeze tinerii prieteni. Spune că „am petrecut astfel câteva nopţi întregi ".
Apoi povesteşte cum diferite persoane cădeau fără putere la pământ la aceste întâlniri exaltate. (p. 47). Şi copiii erau la fel de afectaţi. Predicatori adventişti experimentau acelaşi lucru (p. 49). Timp de mai multe săptămâni înaintea datei fixate, au încetat afacerile şi aveau loc întâlniri exaltate mai tot timpul (p. 51).
Ellen şi părinţii ei au acceptat toate aceste lucruri fără nici o întrebare ca pe puterea lui Dumnezeu, lucrarea Duhului Sfânt care aducea mărturie faţă de adevărul învăţăturilor lui Miller. Dar oare aşa era? Nu. Persoanele cinstite vor vedea că erau doar sentimentele lor exaltate, distorsionate; doar atât.
Dezamăgirea le-a fost mare. A urmat apoi confuzie, dezbinări şi cel mai sălbatic fanatism – vise, transe, viziuni, vorbire în limbi, pretenţii de a avea daruri profetice şi tot aşa. Bătrânul White, în Present Truth din Mai, 1850, spune: "J. V. Himes, la conferinţa de la Albany Conference din primăvara lui 1845, a spus că mişcarea de ziua a şaptea producea o hipnoză adâncă de şapte picioare". Bătrânul Himes, pe lângă Miller, era cel mai puternic în această lucrare. Când totul lua sfârşit, el aprecia că spiritul mişcase oamenii. Şi avea dreptate. Era inevitabil ca acesta să nu fie rezultatul la o asemenea clasă de oameni care aşteptau un eveniment atât de îngrozitor într-o zi stabilită dinainte.
Miller, Himes, Litch şi toţi liderii din acea lucrare au recunoscut curând că se înşelaseră. dar liderii White, Bates, Holt, Andrews şi Ellen Harmon (doamna White) au continuat să susţină că lucrarea era corectă – era puterea lui Dumnezeu. Adepţii lor o apără încă şi susţin că era de la Dumnezeu. În toate viziunile şi revelaţiile ei, doamna White se întoarce mereu la această lucrare, conşiderând-o providenţa specială a lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt. Pentru ea şi oamenii ei, se aseamănă cu ieşirea din Egipt, traversarea Mării Roşii, stâlpul de foc din noapte, norul din timpul zilei, vocea lui Dumnezeu de pe Şinai, fundaţia celui mai mare mesaj trimis vreodată oamenilor, ultimul test al tuturor vremurilor!
Dar era de la Dumnezeu acest mesaj? Cu siguranţă că nu. Foarte multe fapte dovedesc acest lucru. Pur şi simplu, a fost lucrarea oamenilor supuşi greşelii, duşi în eroare de zel fără cunoaştere. Stabilind timpul şi ziua exactă când va veni Cristos, ei contraziceau cele mai clare avertismente pe care le-a dat Isus mereu. El a spus: "Dar despre ziua aceeaşi despre ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Mat. 24:36).”Nu e treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” (Fapte 1:7). Toate acestea n-aveau nici o valoare. Ei ştiau ziua şi ceasul. Oricine nu era de acord cu ei era respins de Dumnezeu şi pierdut. Şi de atunci şi-au continuat lucrarea în acelaşi spirit. Au primit pedeapsa pe care şi-o meritau cu prisosinţă pentru că n-au ţinut cont orbeşte de Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost amarnic dezamăgiţi şi au trebuit să îndure batjocura acelora pe care-i condamnaseră la distrugere pentru că nu fuseseră de acord cu ei.
Să citim acum felul în care Domnul condamnă o astfel de lucrare.”când ceea ce vă spune proorocul acela în numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.” (Deut. 18:22).
Exact la fel au făcut adventiştii în 1843 iar apoi în 1844. au vorbit în numele Domnului şi nu s-a întâmplat. Aşa că nu vă ie temă de ei.
Adventiştii de ziua a şaptea îi condamnă acum pe cei care încearcă să afle ziua când va veni Domnul. Astfel, revista Advent Review din 2 martie 1916, spune: "Satan vrea ca noi să credem că putem fixa cu aproximaţie ziua întoarcerii Domnului; că, adunând statistici şi cifre, putem afla unde a ajuns ultimul mesaj al Evangheliei şi cât de aproape e reconstituirea poporului Israel.”
Aici, Review condamnă exact ceea ce-a făcut Miller în 1844. Spune că e lucrarea lui Satan dar atunci nu era lucrarea lui Satan şi în 1844?
Într-un articol intitulat "Un fals prooroc demascat" publicat în ziarul lor din Anglia, Present Truth, din 4 Feb. 1915, ei spun:
"Una din cele mai importante caracteristici ale unui profet fals e fixarea nescripturistică a unei date pentru venirea Domnului.”
S-a spus acest lucru în acuzarea "Pastorului" C. T. Russell, care a fixat o dată pentru "sfârşitul vremurilor pentru Neamuri" în 1914. dar dacă era greşit să fixezi o dată în 1914, de ce nu era la fel de greşit s-o fixezi în 1844, cu şaizeci de ani mai devreme? Dacă era "nescripturistic" într-unul din cazuri, de ce nu era şi-n celălalt?
Deşi au început cu această greşeală, adventiştii condamnă acum fixarea unei date, după cum am mai spus. Referitor la cuvintele lui Cristos din Mat. 24-36; Marcu 13:33 şi Fapte 1:7, ei spun:
"În ciuda cestor cuvinte, din când în când, s-au găsit unii care să fixeze date pentru venirea lui Cristos. Acest lucru duce adesea la fanatism, iar atunci când termenul trece, sufletele lor sunt cuprinse de descurajare şi scepticism.” (Review and Herald, 7 Iunie 1917).
Acest lucru s-a dovedit adevărat de nenumărate ori. Dacă s-ar mai i adăugat o şingură propoziţie acestei afirmaţii, aceasta ar fi fost completă şi iată această propoziţie: " Ca ilustraţie a unuia din cele mai rele exemple de fixare a unei date, vezi termenul fixat de adventişti pe 22 Oct. 1844, îngrozitorul fanatism şi distrugerea care au urmat.”
Dacă fixarea unei date precise dovedeşte că domnul Russell şi alţii au fost falşi prooroci, de ce n-ar dovedi acelaşi lucru şi pentru William Miller, Joseph Bates şi doamna White? Adventişti de ziua a şaptea nu pot să condamne în mod repetat această practică la alţii, fără să se condamne pe ei înşişi, deoarece şi ei s-au făcut vinovaţi de ea, aşa cum arătăm în capitolul „Uşa închisă”
În Decembrie 1844, la numai două luni după acel eşec, doamna White a început să aibă „viziuni”. În prima din ele, spune: "Dumnezeu mi-a arătat printr-o sfântă viziune” etc. I-a căutat pe adventişti dar nu i-a văzut. I s-a spus să privească mai sus. Acolo, mai sus de lume, i-a văzut pe un drum înalt ce ducea în cetate. În spatele lor strălucea o lumină plină de slavă. Era avertismentul lui Miller, făcut cu două luni în urmă. Aceia care negau această lucrare cădeau de pe drum, împreună cu "toţi cei răi pe care-i respinsese Dumnezeu" ("Cuvânt către turma mică" p.14). A nega faptul că Dumnezeu era prezent în termenul din 1844 însemna că eşti pierdut. Astfel, ea spune: "Deoarece bisericile au refuzat să primească mesajul primului înger [lucrarea lui Miller], ele au respins lumina din cer şi au căzut din harul lui Dumnezeu " ("Scrieri timpurii" p.101).
Încercând să scuze eşecul lor din 1843, ea spune: "Am văzut că diagrama din 1843 era după cum spusese Domnul şi că nu trebuie schimbată; că cifrele erau aşa cum vroia Domnul; că mâna lui era deasupra şi a ascuns o greşeală le unele cifre " ("Scrieri timpurii" p.64).
Aici, ea are îndrăzneala să arunce asupra lui Dumnezeului cel atotputernic responsabilitatea pentru confuzia şi eşecul din 1843. Nu înseamnă asta să-l acuzi pe Dumnezeu de nebunie? Toate astea pentru a-şi scuza propria lor nebunie.
Apoi adaugă: "Mişcarea adventistă din anii 1840-44 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu.” (Tragedia veacurilor, Vol. IV., p.429).
Aşa că Dumnezeu e făcut responsabil pentru toate eşecurile lor de stabilire a unui termen, atât în 1843 cât şi în 1844.
Viziunile acestei fete au fost adăugate mişcării adventiste din 1844. După aceea, a început să aibă viziuni aproape în fiecare zi sau cel puţin în fiecare săptămână. Adventiştii le-au considerat în general ca fiind simple halucinaţii ale minţii ei, cauzate de condiţia slăbită a corpului şi ei şi a experienţelor din jur. Aşa le-au privit unii din cei mai buni prieteni ai ei. Chiar şi liderul White, în "Cuvânt către turma mică" (p. 22), publicată în 1847, îl citează pe unul din prietenii ei, obişnuit cu experienţele sale. Acest rate spune:
"Nu pot să afirm că viziunile sorei White erau inspirate divin, aşa cum credeţi voi şi ea; totuşi nu cred că nici unul din voi nu e sincer în ceea ce priveşte acest subiect. Poate c-aş putea să-mi exprim părerea fără să fac rău – fără îndoială că rezultatul va fi ori spre binele vostru, ori al meu. În acelaşi timp, admit faptul că s-ar putea să mă înşel. Cred că ceea ce credeţi voi şi ea că sunt viziuni de la Domnul, sunt numai reverii religioase, în care imaginaţia ei lucrează necontrolată, pornind de la teme de care e foarte pasionată. În timp ce e atât de absorbită de aceste reverii, uită de tot ce-i în jurul ei. Reveriile sunt de două feluri, păcătoase şi religioase. Ea experimentează al doilea tip... Religia e tema ei iar reveriile ei sunt religioase. În ambele cazuri, în principal sentimentele ies la iveală din ceea ce-a învăţat sau a studiat. În nici un caz nu cred că viziunile ei sunt de la diavol.”
Liderul Bates spune că primele lui impresii despre viziunile ei erau că acestea erau doar "rezultatul unei condiţii debilitate prelungite a trupului său.” (aceeaşi lucrare p.21).
Aceste afirmaţii exprimă exact opinia autorului referitoare la aşa-zisele viziuni ale doamnei White. După ce-am cunoscut-o bine mai mulţi ani de zile, am ajuns la concluzia că aceasta era adevărata explicaţie a acestor presupuse revelaţii. Personal, am cunoscut şi alte surori adventiste de ziua a şaptea care au avut viziuni asemănătoare cu ale doamnei White. Erau toate creştine devotate, fără îndoială foarte sincere, dar duse în eroare şi fanatice. Pentru că n-au fost încurajate în pretenţia că au aceste „daruri”, viziunile lor au încetat după o anumită vreme.
După moartea doamnei White, o soră adventistă de ziua a şaptea din Los Angeles, California, a început să aibă aceleaşi viziuni ca doamna White. Are chiar şi adepţi care acceptă aceste viziuni ca venind de la Dumnezeu. Dar oficialităţile participante la conferinţă le consideră false. Altă soră din Washington, D. C. are viziuni şi pretinde că e succesoarea doamnei White.
Pentru o vreme, însăşi doamna White s-a îndoit de veridicitatea propriilor ei viziuni. Ea spun: "Câteodată eram tentată să mă îndoiesc de propria mea experienţă " (Scrieri timpurii” p.18). Apoi, după mai mulţi ani, după o îndelungată experienţă cu viziunile ei, spune: "Îmi sculam soţul noaptea şi-i spuneam 'Mă tem c-o să devin o necredincioasă'" ("Mărturii" Vol. I., p.597). A vorbit vreodată aşa vreun profet al Bibliei, orice profet adevărat al lui Dumnezeu? Dacă era într-adevăr sigură că viziunile ei erau de la Dumnezeu, n-avea de ce să se teamă că va deveni o necredincioasă. Această mărturisire ne arată că nici ea nu era sigură că viziunile ei erau de la Dumnezeu. Observaţi aici cum caută ajutor la soţul ei care avea o minte mult mai sănătoasă, pentru a scăpa de îndoieli. Dacă n-ar fi fost încurajarea lui permanentă, probabil că ar fi renunţat ca şi ceilalţi la viziunile ei. Multă lume nu ştie că ani de zile a suferit de o formă gravă de epilepsie; dar e adevărat. Vezi acest subiect tratat în capitolul despre "Filosofia viziunilor ei.”
În 1846 s-a măritat cu liderul White. Acesta i-a acordat un sprijin puternic în viziunile ei. În acelaşi an, a început şi liderul Joseph Bates să le sprijine. Astfel încurajată, se pare că îndoielile ei cu privire la sursa lor au dispărut. Impresia generală a vieţii sale face evident faptul că era mai mult sau mai puţin sinceră în părerea ei greşită şi în eroarea ei. Un studiu atent al scrierilor ei arată că în fiecare an devenea un pic mai sigură în afirmaţiile sale că era inspirată, până când în final a făcut afirmaţia că toate propoziţiile ei, chiar şi cele dintr-o scrisoare, erau inspirate. Pentru o explicaţie suplimentară a viziunilor ei, vezi capitolul la care ne-am referit.
Bazele adventismului s-au pus în 1844. În acelaşi an s-au adăugat şi viziunile doamnei White. Apoi, în 1846, s-a adăugat Sabatul. A urmat sanctuarul. Apoi cele trei mesaje. Mai târziu, reforma sănătăţii, îmbrăcămintea scurtă şi altele. Toate acestea erau adăugate din când în când şi se bazau toate pe fundaţia termenului din 1844. Prin urmare, toţi adventiştii de ziua a şaptea, indică acest eveniment ca fiind cel mai important din toată istoria lor.
După căsătorie, doamna şi domnul White i-au vizitat pe credincioşii din statele din Noua Anglie. Aceste adunări erau mici, împrăştiate şi sărace. Prin urmare, amândoi au suferit multe privaţiuni pentru o vreme şi s-au convins să ţină Sabatul, deşi nu i-au acordat nici o importanţă la început. El a acceptat viziunile doamnei White iar ea a acceptat să ţină Sabatul. În curând, ea a acceptat toate teoriile lui referitoare la Sabat; faptul că era pecetea lui Dumnezeu, cel mai mare test al creştinismului şi că trebuie ţinut de la 6 PM până la 6 PM, în loc de la apus până la apus, aşa cum îl ţin acum. Imediat după aceea, ea a mers în rai şi Isus a dus-o în Locul preasfânt, a ridicat capacul chivotului şi i-a arătat tablele de piatră, pe care Sabatul strălucea cel mai tare dintre toate poruncile. ("Scrieri Timpurii" p.26). Ne întrebăm: De ce nu i-a spus Isus că ea călca sabatul în fiecare săptămână, începându-l la timpul greşit?
Primul ei copil s-a născut în August, 1847. Au ocupat o parte din casa unui frate şi au închiriat mobilă. Liderul White lucra la căratul pietrelor pentru drumuri; apoi a tăiat lemne pentru cincizeci de cenţi pe zi ("Mărturii pentru biserică" Vol. I., p.82). Din acest lucru reiese că nu era un om cu influenţă printre adventişti. Viziunile soţiei lui erau discreditate în general. În 1848 au vizitat diferite locuri din Noua Anglie. Au Fost şi în New York-ul de vest, unde au întâlnit câţiva adventişti.
În 1849, Liderul White a început să publice primul său ziar, Present Truth. Câteva numere erau tipărite într-un loc, altele în altul, timp de doi ani.
În 1850, la Paris, Me., a scos primul număr al revistei Review and Herald. În 1852 s-au mutat la Rochester, N. Y. Aici, el a deschis o mică tipografie. În 1853 s-au îndreptat spre est, în Michigan, unde au găsit fraţi împrăştiaţi; apoi au vizitat Wisconsin. În 1855 şi-au mutat biroul în Battle Creek, Mich. Acesta a rămas sediul denominaţiei timp de vreo cincizeci de ani. Cu timpul, au fost construite aici mari clădiri, o tipografie mare, marele sanatoriu, colegiul, cortul, etc. Acestea au fost zilele de armonie şi prosperitate materială. Acestea au fost zilele când eram cunoscut printre ei şi i-am ajutat să construiască toate aceste instituţii. În cele din urmă, Dr. Kellogg şi doamna White s-au despărţit iar sanatoriul, împreună cu el s-au separat de denominaţie. Apoi, sediul a fost mutat în Washington, D. C., în 1903.
După ce-au locuit în Battle Creek în 1855, în următorii douăzeci şi cinci de ani, doamna White a călătorit şi a lucrat, fie cu soţul ei, fie cu un alt ajutor eficient, în multe state, din Maine până în California. Influenţa ei asupra poporului ei era acum stabilită şi supremă. Nimeni nu îndrăznea s pună la îndoială autoritatea sau inspiraţia ei. Aproape în fiecare an, oameni mai mult sau mai puţin importanţi se retrăgeau din cauza necredinţei în „mărturiile” ei, aşa cum le numeau ei acum. Dar marea majoritate îi rămânea credincioasă.
În August, 1881 a murit soţul ei. A fost într-adevăr o binecuvântare pentru ea. Îşi pierduse mult influenţa în biserică şi alţi oameni se aflau în poziţii înalte. A început să fie influenţată mai mut de ei decât de el. Acest lucru îl îngrijora. A încercat s mă atragă de partea lui ca să frângă această influenţă asupra ei. Mi-a scris că vom merge amândoi la Comitetul Conferinţei generale şi-i vom da jos din poziţiile lor, înlăturând astfel influenţa lor crescândă asupra ei. Iată scrisoarea pe care mi-a scris-o cu două luni înainte de a muri:
Battle Creek, 24 Mai [1881].
Frate Canright: Revista Review va spune planurile noastre. Ne bazăm pe tine să ne ajuţi... Sperăm că te vei alătura eforturilor noastre. Vom încerca să te aducem la Wisconsin, ca să poţi merge ici şi colo... Sper c vom reuşi ce ne-am propus şi să putem lucra împreună... Fraţii Butler şi Haskell au o influenţă asupra ei pe care sper s-o frângem. Aproape c-a distrus-o. Oamenii noştri nu trebuie să-i sprijine pe aceşti bărbaţi să facă ceea ce-au făcut până acum... E vremea să facem o schimbare în poziţiile Conferinţei generale. Cred că dacă suntem sinceri şi credincioşi, Domnul va fi mulţumit să-i numim pe doi din membrii consiliului.
(Semnat) James White.
Cam în acelaşi timp, se spune că fratele Liderul White i-a reproşat liderului Butler: "Tu şi Haskell i-aţi sucit minţile soţiei mele şi mă duc acasă să-i bag minţile în cap.”
Când eram împreună, făcea mai mult decât planurile menţionate în această scrisoare. Dar a murit brusc, pe 6 august. Cuvintele lui demonstrează că soţia lui era influenţată de alţii în viziunile ei. Toată viaţa făcuse el însuşi acest lucru. Deoarece aceşti doi oameni îi erau adversari, se temea de influenţa pe care o aveau asupra ei atunci când erau împreună aşa cum plănuiseră ea şi ei. Aşa că m-a îndemnat s merg cu el şi cu soţia lui pentru a face o echipă puternică şi astfel s-o ţină lângă el şi departe de ei.
Aşa stăteau lucrurile la moartea lui. După câteva zile, liderul Butler mi-a spus că moartea liderului White era providenţială pentru a salva biserica de la o ruptură. Acest lucru l-a lăsat pe Butler la conducere încă câţiva ani. În cele din urmă, el şi doamna White s-au certat iar el s-a retras la o mică fermă din Florida, păstrând tăcerea timp de mai mulţi ani. I-a spus că poate să fac ce vrea, iar el va face ce vrea el. Toată lumea spunea că-şi pierduse încrederea în "mărturiile" ei. Faptul că a renunţat la lucrare un timp aşa de îndelungat e o dovadă a acestui lucru. Îi făcuse o „mărturie” severă care nu i-a plăcut.
Liderul White nu era un om literat, nici un cititor al cărţilor, un erudit sau un teolog. Nu înţelegea nici ebraica, nici greaca, nici latina, citea numai versiunea engleză obişnuită a Bibliei şi consulta traducerile foarte rar. Era un om de afaceri, cu o mare capacitate de a încheia afaceri, şi era un lider înnăscut. Studiul şi lucrarea sa erau devotate în mare parte construcţiei de instituţii de afaceri, cum ar fi editurile, sanatoriul, colegiul, organizării de conferinţe generale şi locale şi finanţelor. În aceste domenii a avut succes. Dar realizările sale literare erau într-adevăr slabe. În comparaţie cu marii reformatori ca Luther, Melancthon, Wesley şi alţii, era un ratat. A mers la liceu doar douăzeci şi nouă de săptămâni şi a învăţat atât cât să poată preda la o şcoală de la ţară. Deşi a publicat şi a editat ziare timp de treizeci de ani, n-a scris nici o critică, nici un comentariu, nici o carte pe vreun subiect doctrinar. A publicat două cărţi legate: "Schiţe din viaţă" o povestire simplă a vieţii lui şi a soţiei lui şi "Viaţa unui morar" luată aproape în întregime de la alt autor. Îşi trăgea cunoştinţele din observaţii şi din conversaţia cu liderii care erau studenţi. Acestora le dădea de studiat toate subiectele doctrinare ce necesitau studiu, iar apoi se folosea de ele. Nici el, nici soţia lui n-au dat naştere vreodată la o doctrină a adventiştilor de ziua a şaptea. Au primit de la Miller doctrina celei de-a doua veniri, iar toate datele profetice le-au acceptat aşa cum le aranjase el. De la Bates, au luat sabatul şi ora nescripturistică de 6 PM pentru începutul şi sfârşitul lui. S-au luat apoi după J. N. Andrews şi au trecut la ora apusului. De la liderul O. R. L. Crosier au luat teoria sanctuarului din cer, iar acesta a renegat-o mai târziu. Mai târziu, au acceptat de la Andrews teoria celor trei mesaje şi a fiarei cu două coarne, aşa cum e aplicată în Statele Unite. De la adventiştii de ziua întâi au luat teoria despre somnul celor morţi, iar apoi s-au despărţit de aceştia şi au avut multe controverse urâte cu ei.
De la acest autor au acceptat trei idei de importanţă vitală pentru succesul lor financiar. La începutul lucrării sale, liderul White a instituit ceea ce el numea "bunăvoinţă sistematică". Fiecare persoană era rugată să scrie într-un registru toate proprietăţile sale şi valoarea lor şi să plătească pentru fiecare dolar, indiferent dacă proprietatea producea ceva sau nu. La început de an, li se cerea tuturora să-şi ia un angajament cu cât vor da în fiecare săptămână. Aceasta nu e zeciuiala. Nimeni nu poate spune cu un an înainte ce o să aibă, nici dacă o să mai trăiască până atunci.
Acest plan era susţinut cu putere de doamna White în primul volum al "Mărturiilor către biserică.” Ea spune: "Planul bunăvoinţei sistematice Îi este plăcut lui Dumnezeu... Dumnezeu Îşi conduce poporul după planul bunăvoinţei sistematice" (p. 190, 191).”bunăvoinţa sistematică vi se pare inutilă; dar treceţi cu vederea faptul că îşi are originea la Dumnezeu, a Cărui înţelepciune nu dă greş. El a lăsat acest plan.” (p. 545).
Deci Dumnezeu a lăsat acest plan! Atunci trebuia să funcţioneze dar a eşuat. Ei recunosc acest lucru în Lake Union Herald din 24 Feb. 1915, spunând: "Banii se numeau bunăvoinţă sistematică dar metoda nu s-a dovedit satisfăcătoare şi am renunţat la ea după doi ani de încercări [cam cincisprezece ani] şi, în locul ei, am introdus zeciuiala după venitul fiecăruia.”
Da, eu am fost acela care a făcut schimbarea. În iarna dintre 1875-6, liderul White mi-a cerut s vizitez toate bisericile din Michigan şi să le pun la punct finanţele, care erau în stare proastă. I-am găsit descurajaţi, în urmă cu angajamentele lor şi nemulţumiţi de planul bunăvoinţei sistematice. După ce am analizat problema, am renunţat la tot planul şi am cerut bisericilor să adopte planul de zeciuială, aşa cum e practicat de această biserică de atunci încoace. Toţi au fost mulţumiţi şi situaţia financiară s-a îmbunătăţit mult. M-am dus la Battle Creek şi i-am expus noul plan liderului White. L-a acceptat imediat şi s-a făcut o schimbare generală.
Atunci, celălalt plan era lăsat de Dumnezeu? Era El mulţumit de el? Şi-i spusese El doamnei White să facă această afirmaţie? Nu; soţul ei îl inventase iar ea l-a sprijinit. Asta-i tot. După aceea, ea a sprijinit cu aceeaşi convingere zeciuiala propusă de mine. Era planul meu mai bun decât al Domnului? Acesta e un exemplu cinstit al modului în care doamna White sprijinea ceea ce alţii studiau, dar despre care ea n-avea nici măcar habar, aşa cum pretindea.
În acelaşi timp, am văzut că bisericile neglijau cina Domnului, în multe cazuri timp de ani de zile şi nici nu exista un timp fixat pentru rezolvare a treburilor. Aşa că am introdus în toate bisericile pe unde mergeam un plan de a ţine întâlniri regulate semestriale, de patru ori pe an, pentru rezolvarea tuturor problemelor. Şi aceasta a fost adoptat şi pus în practică de denominaţie de atunci încoace. Până în 1877, nu se strângea nici un ban în bisericile lor de Sabat, nici pentru Şcolile de Sabat măcar. Era un sacrilegiu să strângi bani de Sabat. Dar în Danvers, Mass., am călcat acest obicei şi am făcut prima colectă de Sabat, pe 18 aug. 1877. A ieşit bine. M-am dus la Battle Creek şi i-am expus planul liderului White şi soţiei lui care l-au aprobat imediat. De atunci a fost adoptat de toată denominaţia şi a adus sute de mii de dolari în trezoreria lor. Şi acest lucru ilustrează cum doamna White pur şi simplu sprijinea ideile studiate de ceilalţi
Astfel, în Review and Herald din 7 septembrie 1916, se spune: ”Aceste pasaje vor arata clar ca acest mijloc(d-na White) a fost foarte util pentru a confirma credincioşilor concluziile pe care le-au tras din studiul Scripturii.”
Exact. D-na White pur şi simplu a venit după aceea şi a „confirmat” ce au studiat alţii şi asta-i tot ce a făcut vreodată. În Lake Union Herald din 1 noiembrie 1916 apare alta dovada a acestui fapt. Se spune cum un frate (Wayne), cu 10 ani in urma, a lucrat la un plan pentru a strânge fonduri misionare prin vânzarea a ceea ce ei numesc ziare „de strângere a recoltei”. S-a dovedit a fi un mare succes. E acum unul din planurile lor stabilite de strângere de fonduri. După ce d-l Wayne a făcut din asta un succes, d-na White a venit şi a sprijinit ideea lui. Ziarul spune: ”La putina vreme după ce a început planul, d-na White i-a scris fratelui Wayne despre bucuria pe care i-a dat-o Dumnezeu cu privire la acest plan, susţinându-l cu putere şi spunând ca e in armonie cu mintea Domnului”. Aceeaşi veche poveste. Cineva concepe un plan de succes, apoi d-na White are o revelaţie cu privire la el. În capul ei, Domnul era întotdeauna in urma cu instrucţiunile!
Cea mai importanta parte a lucrării lor e pe departe circulaţia publicaţiilor lor. În Marturii, volumul 9, pagina 65, d-na White spune: ”În noaptea de 2 martie 1907, mi s-au revelat multe lucruri referitoare la valoarea publicaţiilor noastre”, şi la puţinul efort făcut pentru răspândirea lor. Ce a produs aceasta revelaţie? Pe aceeaşi pagina ea spune: ”Mi-am petrecut după-amiaza de 2 martie sfătuindu-mă cu fratele şi sora S. N. Haskell.”
Urmează doua pagini in care spune de povara pe care o avea Haskell referitoare la acest subiect şi de planurile lui pentru a avansa lucrarea. Haskell ii umpluse mintea cu ideile şi planurile lui, iar noaptea următoare a avut un somn agitat cu o „viziune” care susţinea cu putere planurile lui Haskell. Aşa a fost de la început pana la sfârşit.
Aşa au fost de folos bisericii revelaţiile ei. Intr-adevăr, ei pretind ca n-ar fi reuşit fără „revelaţiile” ei. Liderii mergeau înainte şi studiau doctrine şi planuri, iar ea venea după aceea cu o „revelaţie divina”, susţinând fiecare plan. Astfel, fiecare din ele era inspirat divin. Nu pot menţiona o singura acţiune care să nu fi avut loc aşa.
Sa ne uitam la Tractatul şi Societatea lor misionară. Liderul Haskell a început-o. Apoi a preluat-o d-na White şi a susţinut-o. Doctorul Kellogg promova cu putere lucrarea misionară medicală. D-na White venea apoi şi susţinea cu putere aceste lucrări.
Fiecare mişcare făcută a urmat acelaşi traseu.
Aceste ilustraţii demonstrează faptul ca a fost condusa de bărbaţi, nu de Dumnezeu, in mărturiile ei. Liderii spun tocmai invers, ca ea a condus toate acţiunile, ceea ce este absolut fals. Fac asta ca sa-i laude mărturiile şi să le folosească pentru a-şi împlini planurile.
Niciodată in istorie, de la Adam pana azi, n-a ales Dumnezeu un bărbat sau o femeie needucaţi sa fie lider in vreo criza sau reforma a bisericii.”Moise a invitat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte”(Fapte 7:22). Ezra „era un cărturar iscusit în Legea lui Moise, dată de Domnul, Dumnezeul lui Israel”(Ezra 7:6). Era un prieten de încredere al împăratului. Neemia era paharnicul regelui şi avea o mare autoritate(Neemia 2:1). Agripa i-a spus lui Pavel „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie!” (Fapte 26:24). Biserica creştina îi datorează mai mult lui Pavel decât tuturor apostolilor la un loc. Era marele lider educat al bisericii primare. În marea Reforma de la începutul Protestantismului, toţi reformatorii erau printre cei mai învăţaţi oameni ai vremii, oameni care aveau o mare influenta asupra conducătorilor şi maselor. Aşa au fost Luther, Melancthon, Erasmus, Zwingli, Knox şi alţii.
John Wesley, marele reformator englez, părintele metodismului, provenea dintr-o familie regala, absolvise la Oxford, Londra, cel mai înalt centru educaţional din lumea engleza. Era un om cu o influenta uriaşă şi un învăţat cu experienţă. Lucrările sale in proza cuprind şapte volume, pe lângă numeroase imnuri; „Note asupra Noului Testament” etc..
D-na White nu avea nici una dintre calităţile unui mare reformator. Cărţile ei de interes general au plagiat in mare parte alţi autori şi au fost şlefuite de asistenţii ei. Vezi capitolul referitor la plagiatul ei. N-a avut nici cea mai mica influenta asupra conducătorilor sau a publicului in general, aşa cum au avut alţi reformatori de la Moise la Wesley. Inoculase in oamenii ei un spirit atât de sectar şi de ostil altor biserici, încât şi acasă şi pe terenul de misiune, ei sunt priviţi ca obstacole in lucrarea creştina. După aproape 70 de ani de testare, d-na White a fost privita de către întreaga creştinătate ca un fals învăţător şi spunând aceasta ne referim la cei mai inteligenţi, devotaţi şi mai oneşti lucrători creştini ai acestei generaţii. D-l Moody, un avocat onest al doctrinei celei de a doua veniri a lui Cristos, a condamnat toata mişcarea lor. Toate acestea trebuie sa aibă un motiv întemeiat.
Anul 1846 a marcat o cotitura in viata ei. Pe 30 august in acel an s-a căsătorit cu liderul James White. Era cu sase ani mai mare ca ea, arătos şi puternic şi mult mai educat. Era o fata bolnăvicioasa de numai 19 ani, fără nici un ban. Anii care au urmat dovedesc că liderul White era un om de afaceri viclean şi întrevăzător, cu o voinţă puternică, dominantă, un lider înnăscut. Intr-o lucrare intitulata „Viziunea d-nei White” (pagina 25, 26), E. p.Woodward, la Portland, Me., ne oferă următoarele informaţii cu privire la starea relativa a puterii mentale a d-lui şi d-nei White: ”Iată această fată impresionabilă, religioasă până la extreme, cu nervii slăbiţi şi zdruncinaţi de circumstanţele din copilărie, trecând prin prima mare schimbare fiziologică şi psihologică din viata ei, venind in contact direct cu aceasta minte dominanta-şi asta într-o vreme când chiar şi aerul era supraîncărcat cu exaltare religioasă, agravată de dezamăgire amară şi deznădăjduită”.
E uşor de văzut ce influenta avea aceasta minte puternică şi dominantă asupra fetei aceleia fragile. În anii ce au urmat, nu era nevoie sa faci parte din familie de multa vreme ca sa vezi că voinţa lui era suprema şi că ea trebuia mereu sa i se supună. Adesea l-au auzit vorbindu-i dur, in timp ce ea nu se apăra deloc.
Liderul J. N. Andrews mi-a spus că odată a auzit-o pe d-na White citind o mărturie blânda de dojană adresată soţului ei. El i-a spus: ”Ellen, da-mi asta”. Ea l-a ascultat, iar el a luat-o şi a aruncat-o in foc!
Totuşi Liderul White a putut vedea imediat că ar avea un mare avantaj dacă ar avea susţinerea divină pentru toate planurile lui; de aceea a susţinut toate viziunile ei de la început până la sfârşit; nu tolera că cineva sa se îndoiască de veridicitatea lor, deşi chiar el nu le respecta prea mult când îl dojeneau pe el. În prima publicaţie scoasa de el „Un cuvânt către mica turma”(1847, pagina13) aducea argumente in favoare viziunilor din ultimele zile. Prin urmare, chiar de la început, d-na White a avut influenta şi încurajarea soţului ei pentru a crede că viziunile ei erau de la Dumnezeu. Acest lucru i-a ajutat credinţa slaba.
În acelaşi an(1846), E. Bates s-a alăturat viziunilor ei. Era un om cu mult mai multa influenta decât liderul White sau decât soţia lui. Era el însuşi un visător, vizionar, ce se încredea in vise şi viziuni. El spune: ”Am cerut un vis, viziune sau orice altceva care era după voia Lui şi-mi dea instrucţiuni. Următorul lucru, după câte îmi amintesc eu, a fost următorul vis”Experienţa trecuta şi prezenta”, pagina 75, 1848. Fiind el însuşi un vizionar, a îmbrăţişat imediat viziunile d-nei White. Era primul om cu influenţă care făcea acest lucru. Aceasta a încurajat-o mult pe d-na White şi i-a sporit influenta.
În acelaşi timp, liderul Bates îi presa pe d-na White şi soţul ei sa tina Sabatul. Deşi la început nu i-au dat nici o importanta, au acceptat.
Însăşi d-na White dă un exemplu despre modul în care mărturiile ei veneau la cererea oficialităţilor care aveau nevoie de ele. În 1867, era făcut planul primei clădiri a institutului pentru Reforma sănătăţii (Sanatoriul), apoi a fost construit la Battle Creek, Mich. Liderul White era bolnav şi departe de casa. Aşa că liderul Loughbarough şi alţii au continuat munca. Era nevoie de bani. Ca de obicei s-au dus la d-na White şi i-au cerut o mărturie pentru fraţi pentru a face donaţii.”Viziunea” a venit la cerere. Iată câteva rânduri: ”Am văzut că poporul lui Dumnezeu era chemat la o lucrare vrednică-oamenii noştri trebuie sa aibă propria lor instituţie şi mai ales acei, care au mijloacele trebuie sa investească in aceasta lucrare”(Marturii pentru biserică, volumul 1, pagina 492-494). Pe câteva pagini, îi îndemna pe fraţi să facă donaţii pentru a ridica clădirea. Ea spune mereu: ”Mi s-a arătat aceasta”-o revelaţie clară, inspirată de Dumnezeu. Aşa că au venit şi banii. Eu însumi am dat 25$ şi am ai azi certificatul.
Clădirea a fost începută, apoi primul etaj, până când s-a întors liderul White. Era furios pentru că n-o plănuise şi n-o comandase el. trebuia dărâmata toată - piatră cu piatră. Apoi a ridicat-o in alt fel, cu o pierdere de 11. 000$ din banii Domnului!
Aceasta i-a îngreunat treaba d-nei White. I-a cerut altă mărturie care s-o nege pe prima. A trebuit să se supună cu umilinţă şi a făcut-o. Iată mărturia ei: ”Ceea ce a apărut în mărturia nr. 11 cu privire la institutul pentru sănătate nu trebuia sa fie transmis până când nu eram în stare să scriu tot ce-am văzut cu privire la el…Ei (oficialităţile de la Battle Creek) mi-au scris că era nevoie imediat de influenţa mărturiei mele referitoare la institut pentru a-i mişca pe toţi. În aceste circumstanţe am renunţat în favoarea judecăţii altora şi am scris ce a apărut in nr. 11 referitor la institutul de sănătate…am greşit făcând acest lucru”(Id., pagina 563).
Acest lucru dovedeşte că d-na White era influenţată de oficialităţi pentru a scrie o mărturie după cum vroiau ei, pentru a obţine bani. Apoi la cererea liderului White, ea scrie altă mărturie, mărturisind că prima era greşită!
I-a dat Domnul acea mărturie? A greşit El? Cum i s-a „arătat” ceea ce spune ca a „văzut”? Vedem aici influenta dominanta pe care soţul ei o avea asupra ei. S-a răzgândit pentru a-i face pe plac, ca el să fie stăpânul lucrurilor.
Referindu-se la aceasta tranzacţie, Dr. J. V. Kellogg, in răspunsul adresat unei comisii de ancheta, spunea: ”Era o infamie, o crimă să dărâme clădirea fără nici un alt motiv decât faptul că n-a fost consultat James White”. Dar prin mărturiile ei, d-na White a sfinţit totul.
După moartea soţului ei in 1881, d-na White a muncit mult in Europa in compania mai multor lideri. A vizitat Anglia, Germania, Franţa, Elveţia, Italia şi Olanda; acolo unde lucrarea lor era încă la început. Influenţa ei manifestată prin sprijinul acordat lucrării le dădea avânt lucrătorilor. A rămas acolo doi ani.
Întoarsă în America, a muncit aici ca de obicei până în 1891, când a plecat in Australia. A rămas acolo cinci ani, vizitând diferite colonii, încurajând şi dând avânt lucrătorilor de acolo. Acolo a scris mult. Tot acolo „autoritatea ei divina” a fost foarte valoroasă în sprijinirea planurilor şi operaţiunilor lucrătorilor.
În 1900, în vârstă de 73 de ani, s-a întors în S. U. A., încă în plină putere. În 1901, a făcut o călătorie prin statele din sud, vizitând locurile unde fusese începuta lucrarea. A participat şi la conferinţa generală din acel an.
Cam în acelaşi timp a avut loc o mare revoltă şi o ruptură în lucrarea de la sediul central din Battle Creek, Mich, unde se aflau cele mai mari şi mai importante instituţii ale lor. Dr. J. h. Kellogg, conducătorul sanatoriului de acolo, era un om influent cu mulţi prieteni. D-na White a încercat să-l conducă aşa cum făcuse cu alţii. Dar era prea puternic pentru ea. Aşa că l-a denunţat în termeni necruţători. Rezultatul a fost că sanatoriul cu un număr mare de oameni influenţi a ieşit din denominaţie. Apoi d-na White a cerut ca sediul central al denominaţiei sa fie mutat din acel oraş rebel.
În 1902 sanatoriul şi editura lor mare din Battle Creek au fost arse. Rămâne o enigmă dacă a fost un accident, providenţa sau altceva.
La început d-na White spunea despre foc ca a fost misterios şi interzicea oricui sa explice.
Intr-o mărturie din 20 februarie 1902, imediat după incendiul sanatoriului, a spus: ”Nimeni sa nu încerce sa explice de ce s-a întâmplat această calamitate… Nimeni sa nu încerce sa explice această providenţă misterioasă”. Dar mai târziu, în 1903, a numit aceste focuri „judecăţi” şi i-a certat pe fraţi pentru ca n-au încercat sa le afle înţelesul. Spunea: ”În calamităţile care au căzut asupra instituţiilor noastre din Battle Creek am avut un avertisment din partea lui Dumnezeu. Sa nu trecem peste el cu nebăgare de seamă fără sa încercam sa-i înţelegem rostul. Dumnezeu n-ar fi permis ca instituţiile noastre sa ia foc fără motiv. O sa treceţi peste providenţa lui Dumnezeu fără sa înţelegeţi ce înseamnă, Dumnezeu vrea sa cercetam acest lucru”, („Marturii speciale”, seria B, nr. 6, pagina 6, 11, 33).
În 1905 următoarea lor mare editura din Mountain View, Cal., aflata la 55 mile la sud de San Francisco, a fost distrusa de cutremurul din acel an. A fost ridicata o noua clădire. Dar anul următor şi aceasta a fost distrusă de foc. Cele mai mari pierderi le-a avut însăşi d-na White care plătise mii de dolari unui artist din New York pentru a reilustra unele dintre cărţile ei mai mari, ce fuseseră lăsate afară neatent şi au fost complet distruse. După aceasta d-na White a avut puţine de spus despre aceste focuri care erau „judecăţi” ale lui Dumnezeu. Fulgerul lovise prea aproape de ea de data aceasta.
Pe 24 aprilie 1911, editura lor din noul cartier general din Washington DC a suferit un foc, unde s-au pierdut 28. 000$. Oriunde mergeau, focurile îi urmăreau.
După reconstrucţia sanatoriului din Battle Creek liderii, susţinuţi de d-na White, au încercat sa slăbească controlul Dr. Kellogg şi să-l aducă sub control ecleziastic. Ea spunea: ”Fraţii noştri lideri, bărbaţi din poziţii oficiale, vor examina statutul sanatoriului din Battle Creek pentru a vedea daca Dumnezeul din ceruri poate sa-l ia in control”, („Marturii speciale”, seria B, nr. 6, pagina 33). Dar fraţii lideri au decis ca Dumnezeu nu putea prelua controlul şi au renunţat. Atunci d-na White a prezis mai multe judecăţi asupra oraşului sortit pieirii, dar nu s-a împlinit nici una.
Susţinuţi de mărturiile ei, liderii au început o campanie îndârjită pentru a-l zdrobi pe Dr. Kellogg.
Într-o întâlnire a consiliului, liderul A. G. Daniells, preşedintele conferinţelor generale a spus: ”Dr. Kellogg are o voinţă de fier ce trebuie frântă.”. Aceasta e o dovada a spiritului in care acţionau şi ei şi ea. Daca nu puteau conduce, erau gata sa zdrobească oameni, sa le frângă voinţa şi sa atragă judecăţi asupra lor. Dar in acest caz eforturile lor au eşuat. Pur şi simplu l-au pierdut pe Dr. Kellogg, cel mai capabil şi mai cunoscut doctor al lor şi cel mai mare şi mai bine echipat sanatoriu pe care geniul şi efortul neobosit al doctorului Kellogg îl ridicaseră.
Mai mulţi ani, d-na White a rămas in California, vizitând lucrarea din diferite locuri, dar a petrecut mult timp scriind.
În 1905 a participat la conferinţa generală din Washington DC. După aceea s-a întors in California. Aici a scris următoarele: ”În timp ce eram la Loma Linda, Cal, pe 16 aprilie 1906, am avut o viziune minunata”(Soluţia din viata d-nei Ellen White, Pagina 407, ediţia 1915). Stătea pe o ridicătura lângă un înger. A văzut clădiri mari prăbuşindu-se, multă distrugere şi a auzit ţipetele celor ce mureau.”Îngerii distrugători ai lui Dumnezeu erau la lucru”, spunea ea. După două zile, 18 aprilie, un mare cutremur a avut loc in San Francisco, chiar aşa cum văzuse ea! Dar când a spus despre acest avertisment? După multe zile de la căderea oraşului! La pagina 409 din aceeaşi carte, spune: ”Mi-a luat multe zile sa scriu o parte ceea ce mi s-a revelat in acele doua nopţi”; observaţi: n-a spus ce i-a arătat îngerul decât după ce a avut loc evenimentul. De ce nu i-a spus îngerul despre ce oraş era vorba şi când avea sa se întâmple? De ce n-a spus a doua zi? Evident ca „viziunea aceea nocturna” era un gând posterior, când era sigur sa-l exprime. Dar a „mers” la oamenii ei. După eşecurile din primii câţiva ani, era precaută în pronuntarea datelor şi locurilor pana ce evenimentele aveau loc.
Acest cutremur atât de apropiat a speriat-o. Aşa că a scris imediat: ”Ieşiţi din oraşe, ieşiţi din oraşe, acesta e mesajul pe care mi l-a dat Domnul”(aceeaşi pagină).
În 1909, d-na White a vizitat din nou Washingtonul, unde a luat parte foarte activă la conferinţă, deşi avea 81 de ani.
La întoarcerea ei in California a luat parte la întâlniri in diferite locuri, vorbind ca de obicei.
În timpul celor sase ani de viata rămaşi, a fost prea slăbită pentru a călători, aşa ca şi-a petrecut timpul scriind cărţi, cu ajutorul câtorva oameni. E cunoscut faptul ca mai mulţi ani de zile nu d-na White, ci asistenţii ei au strâns, aranjat şi scris cea mai mare parte a materialului pentru cărţile ei cele mai mari şi mai importante. Ea doar ii supraveghea. Biograful ei mărturiseşte acest lucru. El spune: ”Îşi găsea timp pentru a supraveghea revizuirea <>”(pagina434, aceeaşi carte ca mai sus). Prin urmare, in mare parte aceste cărţi erau produse de alţii, „supravegheaţi” de ea. Erau şi aceşti asistenţi, inspiraţi? Aceste cărţi sunt acceptate acum de adepţii ei ca infailibile, toate inspirate de Dumnezeu!
Suntem informaţi de rudele ei apropiate ca in timpul ultimilor ani din viata, când se pregăteau aceste cărţi importante, adesea nu-şi cunoştea cei mai apropiaţi prieteni, nici cei mai apropiaţi colaboratori pe care-i vedea aproape zilnic.
Când a încercat sa vorbească in biserica de acasă, se repeta întruna şi trebuia sa i se spună unde sa se oprească. Nici una din aceste slăbiciuni nu apare in lucrările ei pregătite in acel timp, deoarece la fel ca lucrările dinainte, au fost pregătite de alţii. Cu siguranţă „supravegherea” ei nu era prea mare in starea mintii ei la acea vreme.
În cele din urma a avut loc un accident fatal, o cădere in casa ei, pe 13 februarie 1915, care a dus la moartea ei pe 16 iulie 1915, la vârstă de aproape 88 de ani.
De la moartea ei, liderii au înălţat-o pe ea şi „mărturiile’ ei mai mult ca înainte. I-au îndemnat pe toţi membrii lor sa cumpere toate operele ei. Pe ultima pagina a uneia din foile semestriale a scolii de Sabat din 1915, spuneau: ”Scrierile complete ale d-nei White pot fi obţinute acum in schimbul unei sume care le aduce in fiecare casa.” Şi suma modesta pentru un set in pânză este 18. 60$, in piele 26. 00$-mult mai scumpa decât o Biblie buna.
Şi care a fost efectul general al „mărturiilor” ei? Au avut tendinţa de a crea in adepţii ei un duh de spionaj, vânare a greşelilor, critică şi judecată. De asemenea a provocat in toţi membrii un spirit îngust şi ostil faţă de toate celelalte biserici, spirit care nu le permitea sa coopereze cu alţi creştini in nici o lucrare evanghelica. Intr-adevăr folosesc orice mijloc pentru a face prozeliţi. Pentru ei, toate celelalte biserici reprezintă Babilonul căzut deoarece au refuzat sa fie de partea lui Miller. În „Scrieri timpurii”(supliment, pagina 37), d-na White spune: ”Am văzut ca nici cei tineri, nici cei bătrâni nu trebuie sa ia parte la întâlnirile lor”. Nici nu-i de mirare ca adepţii ei sunt înguşti la minte, bigoţi şi exclusivişti.
În numărul de deces al Review and Herald din 5 august 1915, publicat imediat după moartea ei, liderul M. C. Wilcox spunea: „Inima ei era plina de mila pentru cei din marile denominaţii protestante care nu puteau vedea ce văzuse ea”.
Citatul de mai sus neaga acest lucru, iar vederile asupra „uşii închise” pe care le-a susţinut ani de zile, înlăturau „marile denominaţii protestante” din mila lui Dumnezeu.
Dar ea le-a aplica termenul de”Babilon” căzut până la moarte.
Toata energia vieţii ei era dedicată construirii unei secte şi promulgării unor vederi înguste, sectare. A ridicat un zid înalt de separare între adepţii ei şi ceilalţi credincioşi in Cristos. Era egoistă şi câteodată mândră. Scrierile către oamenii ei sunt pline de referinţe la ea însăşi, starea proasta a sănătăţii ei şi cum se ridica adesea din patul de suferinţă pentru a participa la întâlniri. Scopul evident era sa stârnească mila şi sa-i facă pe adepţii ei s-o privească drept un subiect special al providenţei lui Dumnezeu.
În ceea ce priveşte pretenţiile ei îndrăzneţe, iată un exemplu: „Pot dovedi ca am fost mult mai devotată lucrării decât oricine altcineva”(Marturii, volumul1, pagina 581), vezi proverbe 27:2.
Susţinând reformele, fanatică din natură, era predispusă părerilor extreme pe care, deşi atunci bazate pe revelaţii divine, a fost obligată mai târziu sa le abandoneze sau sa le modifice.
Era sociabilă şi plăcută cu prietenii. Dar nu tolera chestionarea autorităţii sale sau orice îndoială asupra inspiraţiei sale. Amândouă îi produceau o manie instantanee.
Admite ca a umblat la mesajele pe care spune ca Dumnezeu le-a dat pentru alţii şi niciodată nu pare sigură ca ceea ce a scris e corect. La început spunea: „Când sunt obligată sa spun mesajul, adesea îl îndulcesc şi-l fac sa pară cât se poate de favorabil pentru fiecare…era greu sa transmit mărturiile dure şi sfâşietoare pe care mi le dădea Dumnezeu”(Marturii, volumul 1, pagina73).
În Mărturii, volumul 5, pagina 19, ea neagă ca ar fi făcut acest lucru. Ea spune: „ Nu retrag nimic. Nu îndulcesc nimic ca sa se potrivească ideilor lor sau ca sa le scuz defectele de caracter”.
Mai târziu, când a prin curaj şi a devenit mai severă în lucrarea ei, spune că Dumnezeu ar fi fost de acord dacă „ar fi fost mai fermă şi mai severă”. (Vol. I, p.318)
Dar, în final, în 1901, spune: „Am scris câteva lucruri foarte directe... se poate să i scris prea dur” („Un răspuns”de Dr. Charles E. Stewart, pg. 54) Atunci, când a scris ceva corect? Şi ce-o să spunem despre un profet care îndrăzneşte să schimbe mesajele lui Dumnezeu? După cum arată ea însăşi, avea tendinţa să ie tăioasă şi severă.
În comentariile asupra vieţii ei, liderul Wilcox mai spune: ” Doamna White încerca să-i facă pe oameni să se uite la Dumnezeu pentru călăuzire; în concluzie, nu la ea sau la alt om.” Aceasta e o minciună. Îi învăţa pe oamenii ei să privească mereu la ea pentru călăuzire şi îndrumare în fiecare acţiune şi detaliu din viaţă. Nici nu putea fi altfel când pretindea că toate scrierile ei erau inspirate divin şi că era mesagerul special al lui Dumnezeu pentru această vreme.
Liderul White spunea: ”Doamna White n-a pretins, nici nu şi-a asumat conducerea acestor oameni”. Adevărul e altul. Le-a făcut pe amândouă. Cele mai înalte oficialităţi din denominaţie i se supuneau ca şi papei de la Roma din evul mediu. Puterea şi influenţa ei în biserică au crescut până au devenit supreme. Numea şi destituia preşedinţi ai conferinţei doar cu un cuvânt sau o semnătură. Numea oamenii care trebuiau să ocupe sau nu anumite poziţii. Spunea unde trebuia cumpărat teren şi construit şi unde nu. Dacă spunea: Mergeţi înainte, nimeni din toată denominaţia nu îndrăznea s-o contrazică, deşi acest lucru însemna pierderea a mii de dolari.
Acelaşi autor a spus că mărturiile ei nu erau „ciomege sau pumnale care să distrugă suflete”. Şi aceasta e o minciună căci multe mărturii au fost cerute, scrise şi folosite în cest fel. Pe măsură ce cititorul avansează în capitolele acestei cărţi, de multe ori va fi impresionat de aceste caracteristici dominante ale vieţii ei, amestecate cu zelul fără margini şi natura ei intens religioasă.
În final, în 1911, la numai patru ani înainte de moarte, după cum am mai spus, a fost făcută pretenţia de infailibilitate pentru doamna White şi scrierile ei. Era apogeul logic al pretenţiilor ce fuseseră făcute despre ea şi pe care le făcuse ea însăşi. Publicaţia care făcea această afirmaţie scria pentru a-i reduce a tăcere pe ereticii şi apostaţii de la credinţă. Nici pentru Papa de la Roma nu s-a făcut o pretenţie mai mare. La fel ca pretenţia de infailibilitate a Papei, făcută târziu în istoria biserici catolice, pretenţia similară despre doamna White venea a sfârşitul vieţii ei. Ambele sunt la fel de îndrăzneţe. După cât se ştie, n-a renegat niciodată pretenţia aceasta, până la moarte. Fiul ei, liderul W. C. White o susţine. Dar persoanele inteligente, care gândesc, au realizat că doamna White a făcut greşeli, că foarte adesea era influenţată de o persoană împotriva alteia, că-şi lua informaţiile de la oameni nu de la Dumnezeu. Cazurile erau aşa de care şi de multe că nu mai există nici o îndoială. Atunci, aceste persoane trebuie ori să fie de acord în ceea ce nu credeau sau aveau îndoieli ori să se revolte şi să părăsească denominaţia. Prin urmare, mulţi au plecat de –a lungul anilor în timp ce alţii şi-au înghiţit îndoielile şi au rămas.
Putem umple pagini întregi cu numele pastorilor, editorilor, învăţătorilor, doctorilor şi misionarilor care au părăsit biserica din cauză că n-au crezut în inspiraţia scrierilor doamnei White. Referitor la membrii laici, numărul lor e foarte mare şi creşte rapid. Biserici întregi au plecat. Cea mai urâtă caracteristică este că cei mai mulţi din aceia care au avut odată credinţă în doamna White şi au pierdut-o, pierd şi încrederea în religie. Acesta e unul din rezultatele triste dar inevitabile ale sectelor fondate pe un asemenea fanatism. De aceea există atâţia necredincioşi în ţările care au fost odată catolice. Pierzându-şi credinţa în papă şi în biserica ce pretindea că deţine singura cale de mântuire, neştiind încotro să se întoarcă şi în ce să-şi pună credinţa şi încrederea, au renunţat la tot. Aceeaşi tendinţă de necredinţă apare în Utah printre mormonii care au îndoieli.
Aşa că, în acest caz, foştii adventişti, acum necredincioşi, apar în număr mare oriunde au lucrat adventiştii de ziua a şaptea. Battle Creek, pentru atâta vreme casa doamnei White, e un exemplu cumplit al acestui fapt.
Apare acum o influenţă puternică de a atrage şi a ţine mii de oameni la credinţă prin oportunităţile oficiale şi financiare oferite; Lucrul acesta e făcut persoanelor cu abilităţi obişnuite şi puţină educaţie. Aceste poziţii de dorit îi orbesc şi le adorm conştiinţa astfel încât eşecurile clare şi greşelile doamnei White sunt trecute cu vederea şi accentul se pune pe lucrurile de care se simt singuri.
Următoarele pagini ale acestei cărţi arată în detaliu, prin dovezi indiscutabile, unele din cele mai izbitoare din aceste greşeli şi eşecuri pe care liderii denominaţionali s-au străduit să le ascundă de public şi să le ţină la distanţă de oamenii lor.
Nefăcând faţă acestor greşeli şi eşecuri, adventiştii de ziua a şaptea pretind că doamna White era egală cu cel mai mare profet trimis de Dumnezeu oamenilor. Dar dacă nu le era inferioară profeţilor din trecut, de ce Dumnezeu nu i-a acordat acelaşi credit ca acestora? N-a făcut nici o singură minune, nici n-a pretins sau n-a îndrăznit să pretindă.
Profeţii din vechime făceau multe minuni. Dacă puterea lui Dumnezeu era cu ea, de ce n-a existat nici o dovadă tangibilă a acesteia? Conform propriei ei mărturii, trebuia să fie vindecată mereu dar n-avea nici o putere să-i vindece pe alţii. Fiul ei cel mai mare, Henry, un băiat sănătos şi puternic de 16 ani, s-a îmbolnăvit brusc. Ea şi soţul ei s-au rugat pentru e din toată inima dar a murit. Ultimul ei copil s-a îmbolnăvit şi a murit la scurt timp. Soţul ei a răcit, s-a îmbolnăvit, ea s-a rugat pentru el dar a murit brusc, la vârsta timpurie de 61 de ani. S-a rugat şi pentru alţii care au murit. N-a avut o putere mai mare de a vindeca bolnavii decât orice alt creştin obişnuit.