Viaţa secretă a plantelor

Fără să dea prea mare atenţie acestor invective cu care era asaltată din toate părţile, Dorothy îşi văzu mai departe de experienţele ei, care începuseră s-o pasioneze mai mult decât orice. Efectul de-a dreptul alarmant al muzicii „rock acid" asupra plantelor o făcu să se gândească dacă nu cumva muzica aceasta era la fel de nocivă şi pentru milioanele de tineri care o ascultau tot timpul extaziaţi. Mai ales după ce citi un articol publicat în Register din Napa, statul California, opiniile ei începură să se contureze: doi medici raportau Asociaţiei Medicale a statului California că din patruzeci şi trei de cântăreţi de muzică rock consultaţi de ei, patruzeci şi unu prezentau afecţiuni ireversibile ale aparatului auditiv.

Şi în Denver artiştii de acest gen se arătară impresionaţi de descoperirile lui Dorothy. Un asemenea muzician pletos, venit şi el în pelerinaj la micul ei laborator, aruncă o privire în cutia Biotronic mai impregnată cu muzică rock şi fu împietrit de halul în care arătau bietele plante. „Păpuşo, zise el, dacă floricelele tale o duc atât de nasol pe chestie de muzică, îmi închipui ce buleală o fi în creierii mei. Reacţia acestui artist o făcu pe Dorothy Retallack să se gândească dacă putea ajunge la observaţii interesante supunând acestei [...] dacă floarea de marijuana, cunoscută pentru însuşirile ei halucinogene. Căutând prin biblioteci pentru a găsi o bază teoretică pentru aplicaţiile ei experimentale, dădu peste Cartea tainelor lui Enoch, lucrarea susţinând că absolut tot ce se află în univers, de la firul de iarbă sau o câmpie până la stelele de pe cer, ascunde în sine un suflet . Reţinu de asemenea că Hermes Trismegistos¹⁷ afirmase că tot ce e vegetal pe pământ are viaţă, inteligenţă şi suflet, asemeni animalelor, oamenilor şi fiinţelor suprapământene. Acesta este Hermes pe care oamenii îl numiseră cu veneraţie „cel de trei ori mare", considerat ca părintele artei egiptene al ştiinţei, al magiei, al alchimiei şi al religiei acestui popor atât de dăruit.

Cercetând mai departe gândirea vechilor chinezi, Dorothy află că muzica este strâns legată de relaţiile esenţiale ale fiinţelor omeneşti şi de spiritul vital al fiecărui om; ea se acordă cu cea din cer şi cu cea ele pe pământ, exprimând astfel toate frecvenţele acestora, ca mai multe titere acordate în aceeaşi cheie muzicală. Preoţii din Egiptul faraonilor, află Dorothy, închinaseră şapte sunete sacre celor şapte planete principale, în scopul de a îngădui divinităţilor planetare să transmită adoratorilor lor de pe pământ întreaga lor putere. Mai târziu, aceste sunete fuseseră încorporate de primii creştini în cântările lor liturgice, dintre care una a ajuns până la noi sub forma unei bine-cunoscute rugăciuni închinate slăvirii lui Dumnezeu, care începe cu cuvintele: „Lăudat fie Domnul, făcătorul a toate cele văzute şi nevăzute".

Această idee surprinzătoare, anume că muzica sălăşluieşte în inima fiecărui atom, se găseşte şi în lucrările unui eminent profesor de chimie, Donald Hatch Andrews, astăzi pensionar, după o lungă carieră la Universitatea John Hopkins. În cartea lui cea mai importantă, Simfonia vieţii, Andrews îşi invită cititorii să-l însoţească într-o călătorie imaginară într-un atom de calcium grossi, prelevat din extremitatea osoasă a propriului său index. După afirmaţiile lui, interiorul atomului este sălaşul unor sunete extrem de înalte, cu zeci de octave mai sus decât sunetul cel mai acut al viorii. Aceasta este muzica nucleului atomului, adică a minusculei particule ce se află în centrul lui. Dacă o ascultăm cu luare-aminte, spune el, ne dăm seama că muzica aceasta este neînchipuit mai complexă decât cântecele religioase cu care suntem obişnuiţi, ascunzând în ea note discordante, asemeni celor întâlnite în muzica simfonică modernă din zilele noastre.

Scopul muzicii atonale, după opinia compozitorului şi teozofului englez Cyril Meir Scott, este acela de a sfărâma forme de gândire [...] şi acceptate fără discernământ. Discordanţa - luată în sensul ei moral, acela de disensiune - nu poate fi anihilată decât tot prin discordaţă, spune el, deoarece vibraţiile produse de armoniile frumoase sunt prea rare pentru a putea atinge efectiv vibraţiile relativ grosolane a tot ceea ce atinge un plan situat mult mai jos.

Într-o carte celebră, Muzica şi influenţa ei secretă de-a lungul erelor, Scott ia în discuţie şi anumite însuşiri mistice importante din muzica lui Richard Wagner. În Inelul Nibelungilor, susţine Scott, se ascunde un adânc principiu spiritual, iar scopul muzicii lui Wagner este acela de a releva adevărul mistic unei conştiinţe omniprezente. Iată un pasaj revelator din cartea lui Scott: „Pentru a pune în aplicare acest plan, Wagner a trebuit să sfărâme numeroase convenţii muzicale existente, în zadar criticii muzicali caută întruna în operele lui respectarea regulilor de armonie de care erau atât de legaţi până la el. Şi tot zadarnică este şi încercarea lor de a găsi într-însa modulaţiile, rezonanţele şi toate celelalte procedee tehnice din muzica secolului al XlX-lea. În locul acestora, dau peste discordanţele nedesăvârşirii, peste apropieri neobişnuite, peste tranziţii spre chei care în aparenţă nu au nici un raport perceptibil cu cheia precedentă. Astfel însă totul le pare de-a dreptul anarhic, impregnat cu un dispreţ premeditat faţă de tot ce este regulă prestabilită - cu alte cuvinte o libertate scandaloasă!"

Unul din scopurile urmărite de Stravinsky¹⁸ şi Schonberg¹⁹ era acela de a realiza o nouă unitate, prin sfărâmarea barierelor vechii unităţi, în scopul eliberării muzicii din tiparele anterioare.

Compozitorul rus Skriabin²⁰ era şi el partizan al ideii că artistul este purtătorul unui mesaj spiritual pe care avea misiunea de a-l transmite prin muzica sa întregii lumi.

Asemeni lui Cesar Franck²¹ înaintea lui, Skriabin era şi el un reprezentant al sferelor superioare şi căuta să arunce o punte între lumea îngerilor, deva, şi cea a oamenilor. În viziunea lui Cyril Scott, singurul compozitor european care a reuşit să îmbine cunoaşterea vechilor mistere oculte cu muzica tonală a fost Skriabin.

Mort la vârsta de patruzeci şi trei de ani, cu doi ani înainte de izbucnirea revoluţiei comuniste din Rusia, Skriabin şi-a petrecut ultimii cincisprezece ani de viaţă lucrând la capodopera sa Mysterium, care trebuia să fie o îmbinaţie între muzică, proiecţii multicolore realizate pe un ecran instalat în spatele orchestrei şi efluvii de parfumuri vaporizate .Punând în armonie vibraţiile auditive cu senzaţiile vizuale şi olfactive, Skriabin încerca să-i transforme pe spectatori în „cobai iniţiaţi", aducându-i în faţa unor viziuni extatice şi desfăcând legăturile care le ţineau personalităţile încătuşate în canoanele rigide ale propriului lor psihic, aşa cum, după cum se povesteşte, procedau cu milenii mai înainte adoratorii posedaţi din Heliopolis²² şi din alte centre ale ocultismului antic.

Până astăzi, nici un cercetător, cu excepţia lui Hans Kayser, germanul care a scris Harmonica Plantarum, şi a câtorva lucrări de matematici superioare consacrate relaţiei dintre intervalele sunetelor şi creşterea plantelor, nici un cercetător, spuneam, nu s-a aplecat asupra raportului dintre forma plantei şi notele muzicale grupate în octavă. Kayser a remarcat că, desenând proiecţia tuturor tonurilor cuprinse într-o octavă, aşa cum astronomul şi astrologul Johannes Kepler²³ procedase în lucrarea sa Harmonia Mundi pentru sistemul solar universal, şi desenând unghiuri de o anumită formă, se obţine prototipul formei unei frunze. Octava, factorul primordial al oricărei muzici şi, de fapt, al oricărei senzaţii, conţine prin urmare în sine forma frunzei.

Această observaţie nu numai că dă o altă greutate, de ordin de data aceasta moral, principiului metamorfozei plantelor emis de Goethe, conform căruia dezvoltarea are loc pornind de la frunză, dar aruncă şi o lumină cu totul nouă asupra ingeniosului sistem de clasificare introdus acum aproape trei secole de Carl Linne. Dacă luăm în considerare, precizează Kayser, faptul că o pasifloră este compusă din două părţi, cinci optimi din plantă însemnând petalele şi staminele, iar trei optimi pistilul, şi chiar dacă refuzăm orice raţionament logic inteligent, tot suntem siliţi să admitem că sufletele vegetalelor poartă în ele anumite prototipuri formale - în cazul pasiflorei optimi - care contribuie, ca şi în muzică, la modelarea în această direcţie a florii. Tocmai din punctul acesta de vedere, conchide Kayser, sistemul lui Linne primeşte acum o binemeritată reabilitare morală, deoarece clasificarea „sexuală" stabilită de savantul suedez, oricât de susceptibilă de corectări ulterioare, înseamnă de fapt atingerea esenţei problemei.

Fiinţa umană nu este capabilă să perceapă conştient prin simţurile ei limitate decât o fracţiune infimă din vibraţiile care o afectează. Celebra varietate de margaretă cunoscută sub numele de „margareta fără parfum" ar mirosi poate la fel de frumos şi de intens ca trandafirul, dar asta numai dacă oamenii ar avea capacitatea olfactivă necesară pentru a simţi particulele pe care le emite această plantă. Lucrările întreprinse pentru a stabili dacă, şi în ce măsură vibraţiile sonore pot influenţa plantele sau oamenii, departe de a fi făcut până acum lumină în privinţa acţiunii exercitate de muzică şi viaţă una asupra celeilalte, par deocamdată în măsură doar să descurce ghemul încâlcit dar fascinant al influenţelor reciproce şi să-l desfacă apoi în fire distincte.

10. PLANTELE ŞI ELECTROMAGNETISMUL
Dacă reacţia plantelor la sunetele muzicale sau de altă natură nu este până în acest moment clarificată şi înţeleasă, tot cam aşa stau lucrurile şi în cazul răspunsurilor lor la undele pe care noi le numim electromagnetice. Omul înaintează încă pe bâjbâite, fără ca măcar să fi putut stabili cu precizie care din nenumăratele sale aparate generatoare de asemenea unde sunt benefice şi care nocive, din punctul de vedere al materiei vii.

Jean-Jacques Dortous de Mairan, astronom şi scriitor francez din secolul al XVIII-lea, a fost intrigat de faptul că apusul soarelui o obliga pe temătoarea Mimosa pudica să-şi strângă frunzele, întocmai ca atunci când el însuşi o atingea cu mâna. Prima concluzie aflată la îndemână ar fi fost aceea că planta, la căderea nopţii, se pregătea de culcare asemenea unei fiinţe omeneşti sau unui animal, dar această explicaţie nu i s-a părut deloc satisfăcătoare. Astfel încât se hotărî să facă o experienţă simplă: într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, aşeză două ghivece, fiecare cu câte o plantă, într-un dulap unde nu intra nici o rază de lumină. Examinându-le pe la ora prânzului, observă uluit că amândouă aveau frunzele larg desfăcute, asemeni suratelor lor aflate la lumină, în salon. Urmărind mai departe comportarea celor două mimoze, observă că seara amândouă îşi strânseră frunzele, în acelaşi timp cu celelalte, care jucau fără să ştie rolul de plante-martor. Mairan trase de aici concluzia că plantele simt soarele fără să-l vadă. Neputându-şi explica acest fenomen, bietul om adresă Academiei o scrisoare în care arăta că plantele lui se aflau, pe cât se pare, sub influenţa unei puteri necunoscute care există în univers.

Peste aproximativ două secole un savant american, doctorul John Ott, aflat la conducerea Institutului de cercetări asupra mediului, sănătăţii şi luminii din Sarasota, statul Florida, confirmă observaţiile lui Mairan. El se gândi dacă nu putea identifica această „energie necunoscută" care pătrunde adânc în masa planetei şi care, în acel moment, i se părea a fi singura soluţie pentru oprirea a ceea ce se numea „radiaţii cosmice". Încercând să facă lumină în acest domeniu, Ott duse şase mimoze, în timpul zilei, într-o mină şi le instala într-un loc aflat la mai mult de două sute de metri adâncime. Spre deosebire de mimozele ascunse în dulapul întunecos, acestea îşi strânseră imediat frunzele, fără a mai aştepta apusul soarelui şi rămaseră astfel chiar şi când Ott le supuse luminii unor reflectoare puternice. Lăsând la o parte faptul că Ott a făcut imediat legătura între aceste fapte şi fenomenul electromagnetismului, despre care pe timpul lui Mairan nu se ştia practic nimic, în rest lucrurile rămâneau la fel de tulburi ca şi pentru ilustrul precursor francez.

Pentru că toată ştiinţa lui Mairan şi a contemporanilor săi în legătură cu electricitatea se limita la cunoştinţele moştenite de la vechii greci despre proprietăţile ambrei, pe care ei o mai numeau şi elektron, o materie ce poseda bizara însuşire ca, dacă era frecată temeinic cu o bucată de material textil, să poată atrage un fulg sau o fărâmă de pai. Se mai ştia că magnetita, un oxid natural de fier de culoare neagră, exercita o atracţie inexplicabilă asupra bucăţilor de fier. Cum această materie fusese descoperită într-o regiune din Asia Mică numită Magnesia, a fost botezată de greci Magnes Lithos, adică „piatră de Magnesia", denumire prescurtată de romani în magnes (genitiv magnetis), formă care a dat naştere cuvântului „magnet", existent în forma aceasta sau în altele apropiate cam în toate limbile moderne. Primul om care a stabilit o legătură între electricitate şi magnetism a fost un savant englez din secolul al XVI-lea, William Gilbert, medic strălucit şi adânc cunoscător al filozofiei, căruia aceste merite i-au adus înalta onoare de a fi desemnat ca medic personal al reginei Angliei, Elisabeta I²⁴.

Gilbert ajunsese la ideea, extrem de avansată pentru timpul său, că însăşi planeta noastră este un gigantic magnet de formă sferică, drept care conchise că magnetita are „suflet", deoarece această materie „este parte a mamei sale însufleţite, Pământul, pentru care este un copil privilegiat". El îşi mai dădu seama şi de faptul că mai existau şi alte materii care, frecate bine, căpătau însuşirea de a atrage obiecte uşoare. El le atribuie calificativul de „electrice" şi foloseşte pentru prima oară sintagma „putere electrică". Timp de secole de-a rândul, forţa de atracţie a ambrei şi a magnetitei fusese considerată „fluid de eter penetrant" (indiferent care i-ar fi fost natura) emis de substanţele respective.

Chiar şi mult mai târziu, la o jumătate de secol după experienţele lui Mairan, un spirit de talia lui Joseph Priestley, cel căruia îi datorăm descoperirea oxigenului, scria în tratatul său de popularizare a electricităţii: „Pământul şi toate corpurile cunoscute de noi, fără nici o excepţie, cuprind probabil în ele o anumită cantitate dintr-un fluid extrem de elastic şi de subtil pe care filozofii au căzut de acord să-l denumească electricitate. În clipa când un corp începe să conţină o doză mai mare din acest fluid decât cea naturală, efectele rezultate din acest fenomen sunt din cele mai vrednice de luat în seamă. Se consideră că corpul omenesc cuprinde şi el acest fluid şi e în stare de multe lucruri deosebite care se datorează tocmai puterii electrice."

Chiar şi în secolul al XlX-lea cunoştinţele reale asupra magnetismului erau incredibil de puţin avansate faţă de alte domenii ale cercetării. Într-un text publicat la puţin timp după al doilea război mondial de Muzeul Ştiinţelor şi al Industriilor din Chicago stă scris că oamenii încă nu ştiu de ce planeta noastră are însuşirile unui magnet, de ce curenţii electrici formează în jurul lor câmpuri magnetice şi nici măcar de ce minusculii atomi ai materiei sunt încărcaţi de electricitate în nemărginirea spaţiilor vide. Şi lucrurile au continuat să stagneze incredibil de mult timp, astfel încât în 1964 un om de ştiinţă de talia eminentului Jeno Barnothy putea scrie că „fuseseră avansate numeroase teorii care încercau să explice originea magnetismului terestru, dar nici una dintre ele nu era pe deplin satisfăcătoare."

Surprinzător lucru, asemenea termeni pot fi aplicaţi fără prea mare exagerare şi fizicii contemporane, chiar dacă aceasta a înlocuit conceptul de „fluide de eter penetrante" cu un spectru de radiaţii ondulate sau electromagnetice, mergând de la frecvenţe foarte lente, de sute de mii de ani fiecare, cu lungimi de undă de ordinul a milioane de kilometri, până la frecvenţe suprarapide, de 1021 pe secundă, cu lungimi de undă valorând o infinitezimală miliardime de milimetru. Cele din prima categorie sunt legate de anumite fenomene, cum ar fi răsturnarea câmpului magnetic al Terrei, celelalte de coliziunile dintre atomii care se deplasează cu viteze inimaginabile, în special atomii de heliu şi de hidrogen, cu transformarea energiei cinetice în energie de radiaţie, care a primit şi numele de „radiaţie cosmică". Între aceste două extreme se află nenumărate benzi de unde energetice, printre care razele gamma, care iau naştere în nucleul atomului, razele X, care se formează la periferia acestuia, şi o serie întreagă de frecvenţe desemnate sub numele de lumină, deoarece sunt percepute de ochiul uman, fără a mai vorbi de cele care sunt folosite în radiodifuziune, în teledifuziune, de radare sau de o mulţime de alte şi alte întrebuinţări mergând de la zborurile spaţiale până la bucătăria modernă, echipată cu cuptoare cu microunde sau cu vase de gătit dotate cu dispozitive electronice din ce în ce mai sofisticate.

Undele electromagnetice diferă esenţial de cele sonore prin aceea că ele se pot propaga şi în vid, deşi acest fenomen rămâne încă enigmă. Armate întregi de cercetători s-au aplecat să studieze cu sârg calităţile fizice ale electromagnetismului şi modul în care acestea pot fi aplicate diverselor aparaturi mecanice, însă puţini au fost aceia care să-şi fi îndreptat atenţia asupra unui lucru poate de mii de ori mai important: cum şi de ce undele electromagnetice sunt în măsură să influenţeze tot ce înseamnă formă de viaţă.

Primul om care s-a apucat să cerceteze această pistă a fost un spirit independent, un scoţian căruia nu i se cunoaşte decât numele de familie, Maimbray. În 1746, el a aşezat în locuinţa lui din Edinbourg două tufe de mirt în vecinătatea unui aparat cu care pare-se că se silea să facă experienţe legate de electricitate şi constată uluit că plantele cunoscură o dezvoltare rapidă, înmugurind abundent în timp ce semenele lor dormeau somnul adânc al iernii.

În 1749, Jean Antoine Nollet, un abate foarte învăţat, cu preocupări ştiinţifice constante şi preceptor al moştenitorul tronului, află dintr-o scrisoare primită de la un fizician german din Wittenberg că un tub capilar care, umplut cu apă, nu se golea în mod normal decât lăsând apa să curgă picătură cu picătură, o lăsa să curgă într-un jet subţire dacă era conectat la o sursă de electricitate. Verificând imediat experienţa corespondentului său, Nollet se convinse de adevărul deplin al afirmaţiei acestuia, ceea ce-l hotărî să încerce tot felul de experienţe de această natură, în speranţa că va da aici peste adevăruri ştiinţifice încă necunoscute. După cum avea să noteze el însuşi ceva mai târziu, „sfârşi prin a crede că această calitate electrică, utilizată într-un anumit mod, putea avea efecte remarcabile asupra unor corpuri organizate, cum ar fi, într-un anumit sens, maşinile hidraulice care folosesc forţe puse la îndemâna oamenilor de însăşi natura care le-a creat şi le-a perfecţionat".

Nollet observă că plantele aşezate în vase metalice şi ţinute în apropierea unui conductor electric aşezate în vase metalice şi ţinute în apropierea unui conductor electric aveau o evaporare mai intensă decât cea normală şi că seminţele semănate în asemenea cutii încolţeau mai rapid. Trase de aici concluzia că electricitatea era în stare să influenţeze într-un grad foarte înalt funcţiile de creştere ale oricărei forme de viaţă şi aşternu pe hârtie aceste lucruri cu câţiva ani înainte ca Benjamin Franklin să-şi înalţe celebrul zmeu care, pe timp de furtună, a adus până la sol puterea electrică a unui fulger. Fulgerul lovise o minusculă articulaţie metalică a zmeului şi curentul electric coborâse prin sfoara udă de ploaie până la extremitatea de jos, conectată la o butelie de Leyda. Acest dispozitiv fusese realizat în 1746 de doi savanţi de la Universitatea din Leyda, care erau convinşi că electricitatea este un fluid. Cu fluidul acesta ei sperau să poată umple o sticlă, cu ajutorul unui fir electric şi al unui generator electrostatic, dar, în ciuda tuturor eforturilor lor, de îndată ce scoteau din funcţiune generatorul, în sticlă nu putea fi detectată nici o urmă de electricitate, chiar când sticla era plină de apă. Un accident, care din fericire nu s-a soldat cu urmări grave, îi conduse pe cei doi savanţi olandezi la o descoperire importantă: unul din ei, ţinând fără să-şi dea seama în mână sticla plină cu apă, a întins cealaltă mână spre generator, ca să-l scoată din funcţiune, dar în clipa când l-a atins a simţit o zguduitură puternică şi a scăpat sticla, care s-a spart în mii de cioburi. În felul acesta s-a descoperit că sticla conţinea în realitate electricitate şi că aceasta se putea descărca brusc, cu o violentă explozie de energie.

Abia în 1770 apăru din nou interesul pentru folosirea electricităţii atmosferice în direcţia favorizării creşterii vegetalelor. La Torino, în Italia, profesorul Gardini întinse mai multe fire electrice deasupra grădinii unei mănăstiri mici şi prospere. La scurt timp după asta, plantele din grădină, care până atunci arătau de minune, începură să se ofilească şi să se usuce. Alarmaţi că la mijloc trebuie să fie cine ştie ce lucrătură diavolească şi că în firele acelea blestemate sălăşluia puterea necuratului, cuvioşii călugări le smulseră, fără menajamente pentru profesor şi în scurt timp întreaga grădină reveni la viaţă. Nevoit să-şi înceteze experienţele, care-i aduseseră şi o faimă cam urâtă, profesorul Gardini trase din acest episod concluzia că plantele fie că fuseseră împiedicate, din cauza firelor, să primească pe cale naturală din atmosferă energia electrică necesară creşterii, fie că el le administrase o doză prea puternică, ceea ce le fusese fatal.

Când auzi că fraţii Mongolfier, Joseph-Michel şi Jacques-Etienne, reuşiseră să ridice în aer un uriaş balon umplut cu aer cald, cu ajutorul căruia doi pasageri traversaseră în zbor Parisul, parcurgând mai bine de zece kilometri în douăzeci şi cinci de minute, Gardini se pronunţă cu entuziasm în favoarea acestei invenţii şi recomandă plin de căldură agricultorilor folosirea balonului fraţilor Mongolfier la captarea energiei electrice din atmosferă, care să fie adusă până la ogoarele şi grădinile lor printr-un fir lung legat de balon.

Numai că aceste descoperiri din Franţa şi din Italia nu impresionară prea mult lumea savanţilor vremii, care erau mai interesaţi de efectele electricităţii asupra materiei moarte decât asupra corpurilor vii. Indiferenţa lor rămase neclintită chiar şi în 1783, când apăru un tratat în regulă, intitulat Despre electricitatea vegetalelor şi scris tot de un slujitor al bisericii, abatele Bertholon, om cu o temeinică cultură clasică dar şi cu pasiunea ştiinţei, care căpătase însă şi o urâtă faimă de vrăjitor. " Lucrul este perfect explicabil dacă ţinem seamă de nivelul de gândire al timpului şi de maniera în care abatele îşi făcea uneori experienţele. De exemplu, într-o zi i-a poruncit grădinarului său să stea pe o lespede dintr-un material izolant şi să ude legumele cu apa provenind dintr-o stropitoare conectată la o sursă electrică. Repetată, aceasta experienţă duse la obţinerea unor salate de dimensiuni uriaşe, fapt care desigur că fu pus imediat de toată lumea pe seama colaborării unor puteri oculte. Tot abatelui Bertholon i se datorează şi inventarea unui aparat numit „electrovegetometru", destinat să capteze cu ajutorul unei antene energia electrică din atmosferă şi să o descarce într-o grădină de zarzavaturi. Abatele Bertholon scria: „Acest instrument poate fi folosit oriunde este nevoie de o producţie vegetală, şi oricând. Utilitatea şi eficacitatea lui nu trebuie trecute cu vederea sau puse la îndoială decât cel mult de spiritele înguste şi fricoase care se tem de ştiinţă şi care nu-i admit nici un merit, ci rămân pe veci prinse în cătuşele strâmte ale unei laşităţi jalnice pe care se silesc s-o ascundă sub haina prudenţei şi a respectabilităţii."

După care abatele, dând cu tifla neîncrezătorilor, declară sus şi tare, plin de curaj, că nu mai e mult până în ziua când cel mai bun fertilizant agricol va fi adus de om „fără nici o cheltuială, din cer pur şi simplu".