Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə1/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   43

ALEXANDRE DUMAS



VICONTELE DE BRAGELONNE


sau

ZECE ANI MAI TÂRZIU



I


SCRISOAREA
Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într o dimi­neaţă pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fier­binţi, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de călăreţi, format din trei bărbaţi şi doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oraş, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în primul rând, o mişcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, apoi o mişcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franţuzească ce se poate vorbi în Franţa:

— Iată l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot.

Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu către poarta castelului, o ceată de băieţi de prăvălie se luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul şeii, câteva păsări legate cioc lângă cioc.

Văzând aceasta, privitorii îşi dădură coate, exprimându şi, cu ghiduşia lor ţărănească, dispreţul faţă de o pradă atât de neînsemnată, şi, după ce şi împărtăşiră părerile asupra ne­ajunsurilor vânatului cu şoimi domesticiţi, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat şi totdeauna pus pe şagă, întrebă de ce oare DOMNUL, care ar putea să şi petreacă vremea într un chip mult mai plăcut, datorita averii lui, se mulţumea cu o distracţie atât de mă­runtă şi de sărăcăcioasă.

— Eh, tu nu ştii – îi răspunse unul de ai lui – că DOMNUL atunci petrece mai bine, când i se urăşte?

Flăcăul cel şăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună cât se poate de limpede: "Dacă i aşa, atunci mai bine să rămân ţăran, decât să ajung prinţ".

Şi fiecare îşi văzu de treburile lui.

În acest timp, DOMNUL îşi continua drumul cu un aer atât de abătut şi de marţial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admiraţia spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să l privească; însă burghezii din Blois nu i puteau ierta DOMNULUI că şi a ales tocmai acest orăşel atât de vesel în care să se plictisească după voia lui şi, de fiecare dată când îl zăreau pe augustul plictisit, întorceau feţele căscând lung, sau îşi trăgeau repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chip prelung şi gălbejit, cu ochi obosiţi şi cu o privire veşnic întristată. În aşa fel că vrednicul Prinţ putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzile pustii ori de câte ori s ar fi abătut prin mijlocul lor.

Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că DOMNUL tre­cea, după rege, şi poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într adevăr, Dumnezeu, care îi hă­răzise lui Ludovic al XIV lea, acum pe tron, fericirea de a fi urmaşul lui Ludovic al XIII lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fi urmaşul lui Henric al IV lea. Nu era, aşadar, sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea mărunt de mândrie pentru oraşul Blois faptul că aici îşi alesese reşedinţa Gaston de Orléans, care îşi avea curtea în vechiul castel al State­lor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinţ să nu atragă niciodată atenţia poporului sau admiraţia lui, oriunde s ar fi întâlnit cu el. DOMNUL se obişnuise însă cu asta şi se resemnase.

De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citea totdeauna pe chipul său. DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viaţa lui. Nu poţi privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să nu ţi stârnească o anumită indignare. Dar cum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor ţării nu s a mai tăiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, şi lucrul acesta se răsfrângea adânc asu­pra moralului său.

Viaţa sărmanului Prinţ era, aşadar, cât se poate de tristă. După scurta vânătoare de dimineaţă pe malul râului Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, DOMNUL trecea Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, apoi oraşul Blois nu mai auzea vorbindu se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul şi seniorul său.

Aceasta în ceea ce priveşte plictiseala lui extra muros; cât despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoinţa să urmeze împreună cu noi grupul de călăreţi şi să urce până la impu­nătoarea poartă a măreţului castel al Statelor.

DOMNUL călărea pe un cal mărunţel, împodobit cu o şa lată, de catifea roşie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunica DOMNULUI, de catifea cărămizie, avea aproape aceeaşi culoare ca şi pelerina sa şi ca şi echipamentul calului, şi numai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaşte pe Prinţ între cei doi înso­ţitori ai săi, unul înveşmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, era scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare.

Unul dintre paji ducea doi şoimi cocoţaţi pe o prăjină, celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreo douăzeci de paşi de castel. Toţi cei ce l slujeau pe acest Prinţ nepăsător îşi îndeplineau îndatoririle lor cu aceeaşi suverană nepăsare.

La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curtea pătrată, alergară să şi ia halebardele, şi DOMNUL îşi făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse sub bolta adâncă a porticului, vreo trei patru pierde vară, strecuraţi pe aleea castelului în urma călăreţilor, îşi arătară unul altuia păsările agăţate de oblânc, apoi se împrăştiară, făcând comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară şi aceştia, aleea, terasa de la intrare şi curtea ră­maseră pustii.

DOMNUL coborî din şa fără să scoată o vorbă şi trecu în apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă îmbră­cămintea; apoi, fiindcă DOAMNA nu trimisese încă să în­trebe ce dispoziţii avea să dea pentru micul dejun, DOMNUL se întinse într un jilţ alungit şi adormi numaidecât, ca şi cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.

Cei opt paznici, care ştiau că nu mai aveau nimic de făcut în ziua aceea, se tolăniră şi ei pe băncile de piatră, la soare; rândaşii dispărură cu caii în grajduri şi, dacă n ar fi fost cele câteva păsărele sprinţare ce se fugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuţite, prin tufele de micsandre, ai fi zis că totul în castel dormea, întocmai ca şi DOMNUL.

Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună un hohot de râs puternic şi cristalin, care i făcu pe halebardierii adânciţi în somnul lor să deschidă repede câte un ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, în­sorită în clipa aceea şi care se afla deasupra colţului pe care l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de pe acoperiş. În micul balcon de fier cizelat, din faţa acelei fe­restre, surâdea o glastră cu micşunele roşii, o alta cu zambile şi una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, învăluiau mai mulţi boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.

În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată, acoperită cu o veche ţesătură de Harlem, împodo­bită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas de smalţ cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firişoare de stânjenei şi de lăcrămioare; la două din capetele mesei şedea câte o tânără fată.

Felul cum şedeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis că sunt două şcolăriţe abia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână, aşternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul şi capul aple­cate peste spătar şi întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume şi hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre şi tulburase somnul pazni­cilor din curtea castelului.

Şi pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje.

Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea mai veselă şi mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de nouă­sprezece sau douăzeci de ani, oacheşă, cu părul negru, fer­mecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic arcuite şi, mai ales, cu dinţi care străluceau ca nişte perle între buzele roşii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea o frântură dintr un joc bine studiat; părea nu că trăieşte, ci că freamătă la fiecare mişcare.

Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prie­tenă cu nişte ochi albaştri, limpezi şi senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenuşiu, răsucit cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; îşi plimba pe deasupra hârtiei o mână gingaşă, a cărei subţirime trăda frageda ei tinereţe. La fiecare chicot al prietenei sale, îşi înălţa, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică şi suavă, dar cărora le lipsea acel adaos de vigoare şi împlinire pe care ai fi dorit să l aibă şi braţele şi mâinile ei.

— Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce şi mângâietoare ca un cântec – râzi prea tare, ca un bărbat; şi nu numai că atragi atenţia domnilor paznici, dar n ai să auzi nici clopoţelul DOAMNEI, atunci când DOAMNA va suna.

Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a şi potoli râsul şi zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răs­punse:

— Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Ştii foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul jos şi nu i ai mai trezi nici cu tunul; ştii de asemenea că clopoţelul DOAMNEI se aude tocmai de pe podul din Blois şi, prin urmare, am să l aud şi eu atunci când DOAMNA mă va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint Rémy, mama ta, să vină aici, aşa cum face uneori când ne aude râzând prea tare; ţi e teamă să nu dea peste noi şi să nu vadă această enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n ai scris decât două cuvinte: Domnule Raoul. Şi ai dreptate, draga mea Louise, deoarece după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot să urmeze şi altele, mai grăitoare şi mai primejdioase, pe care doamna de Saint Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptăţită să le arunce în flăcări. Nu i aşa? Spune!

Montalais îşi înteţi râsetele şi glumele ironice.

Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într adevăr, erau aşternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele Domnule Raoul şi, mototolind hârtia între degetele i tremurânde, o aruncă pe fereastră.

— Oh – făcu domnişoara Montalais – iată că mica noastră mieluşea, îngeraşul nostru, porumbiţa noastră s a su­părat!... Dar nu ţi fie teamă, Louise, doamna de Saint Rémy n are să vină, şi chiar dacă ar veni, tu ştii că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decât să i scrii unui vechi prieten, pe care l cunoşti de doisprezece ani, mai cu seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule Raoul?

— Foarte bine, n o să i mai scriu de loc! se supără tânăra fată.

— Ah, na, iat o pe Montalais pedepsită! strigă zbur­dalnica brunetă, râzând şi mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de hârtie şi să încheiem mai repede corespondenţa noastră... Poftim, tocmai acum sună şi clopoţelul! Cu atât mai rău! DOAMNA va trebui să aştepte, sau poate că în dimineaţa asta sa va lipsi de prima ei domnişoară de onoare!

Într adevăr, clopoţelul suna; asta însemna că DOAMNA terminase cu îmbrăcatul şi îl aştepta pe DOMNUL, spre a i da braţul şi a trece împreună în sala de mese. După această formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soţi luau micul dejun, apoi se despărţeau până la masa de prânz, invariabil fixată la ceasurile două precis.

La sunetul clopoţelului, uşa dinspre bucătărie, ce se afla în partea stângă a curţii, se deschise, şi numaidecât apărură doi meşteri bucătari, urmaţi de opt ajutoare care purtau o targă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din cei doi bucătari, acela care părea să fie cel mai mare în grad, atinse uşor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe o bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile acestuia halebarda rezemată de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă, escortă hrana DOMNULUI până în pragul sălii de mese, precedat de un paj şi de meşterii bucătari.

Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele.

Domnişoara de Montalais şi prietena ei urmăreau de la fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care ar fi trebuit totuşi să fie obişnuite. De altminteri, ele pri­veau toate acestea ca multă luare aminte numai pentru a se încredinţa şi mai bine că n aveau să fie stingherite de cineva. Ca atare, după ce ajutoarele, paznicii, pajii şi meş­terii bucătari trecură, ele se întoarseră la masa lor, şi soa­rele, care luminase o clipă în cadrul ferestrei aceste două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea acum decât micşu­nelele, zambilele şi trandafirul timpuriu.

— Aşa! zise Montalais, reluându şi locul. DOAMNA va dejuna foarte bine şi fără prezenţa mea.

— Ah, Montalais, ai să fii pedepsită – răspunse cea­laltă fată, aşezându se uşor pe scaunul ei.

— Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să merg la plimbare; dar chiar asta şi vreau, să fiu pedep­sită! Să ieşi în caleaşca aceea uriaşă, cocoţată pe o banchetă; s o iei la stânga, să coteşti la dreapta pe drumuri pline de hârtoape şi să nu poţi înainta decât o leghe în două cea­suri; apoi să te reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găseşte fereastra Mariei de Medicis, astfel ca DOAMNA să poată spune iarăşi, ca de fiecare dată: "Când te gândeşti că regina Maria a putut să fugă pe aici!... De la o înălţime de patruzeci şi şapte de picioare!... Mama, cu cei doi prin­ţişori şi cu cele trei prinţese!" Dacă asta mai este o plă­cere, Louise, atunci aş vrea sa fiu pedepsită în fiecare zi, mai ales când pedeapsa aceasta mă obligă să rămân alături de tine şi să aşternem pe hârtie răvaşe atât de frumoase, ca acelea pe care le scriem noi.

— Montalais! Montalais! Mai sunt şi îndatoriri de îm­plinit.

— Îţi vine uşor să vorbeşti, draga mea, căci pe tine te lasă toţi în pace în mijlocul acestui castel. Eşti singura fiinţă de aici care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi nici­odată ponoasele, care eşti mai mult decât mine domnişoară de onoare a DOAMNEI, deoarece DOAMNA face ca dra­gostea ei pentru tatăl tău vitreg să se răsfrângă şi asupră ţi; astfel că tu pătrunzi în acest trist lăcaş ca păsările în turnul de sus, sorbind aerul din zbor, ciugulind florile, pigulind grăunţele, fără să ai nici cea mai mică treabă de făcut şi fără să înduri nici cea mai mică plictiseală. Şi tocmai tu vorbeşti de îndatoriri ce trebuie împlinite? În definitiv, frumoasa mea visătoare, care sunt îndatoririle tale, dacă nu aceea de a i scrie acestui chipeş Raoul? Dar uite că nu i ai scris încă nimic, şi asta înseamnă, dacă nu mă înşel, că îţi neglijezi îndatoririle.

Louise luă un aer serios, îşi sprijini bărbia în palmă şi zise pe un ton plin de candoare:

— Aşadar, mă dojeneşti că o duc prea bine! Dar cum poţi să faci una ca asta? Tu ai un viitor; eşti de la curte; regele, dacă se însoară, îl va chema pe DOMNUL lângă sine; atunci vei lua parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe rege, despre care se spune că e atât de frumos şi de fermecător.

— Şi, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în preajma domnului de Condé – adăugă răută­cioasă Montalais.

— Bietul Raoul! suspină Louise.

— E vremea să i scriem, frumoasa mea. Hai s o luăm de la capăt, cu acel faimos Domnule Raoul care strălucea în fruntea hârtiei pe care ai rupt o adineauri.

Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă mâna, care aşternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai sus amintite.

— Şi acum? întrebă cea mai tânără dintre domnişoare.

— Acum scrie ceea ce gândeşti, Louise – răspunse Montalais.

— Eşti sigură că mă gândesc la ceva?

— Te gândeşti la cineva, ceea ce este acelaşi lucru, ba, mai bine zis, ceva mai mult.

— Crezi, Montalais?

— Louise, Louise, ochii tăi albaştri sunt adânci ca marea pe care am văzut o anul trecut la Boulogne. Nu, greşesc, marea e înşelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta de deasupra capetelor noastre.

— Ei bine, dacă citeşti atât de uşor în ochii mei, spu­ne mi atunci ce gândesc, Montalais.

— Mai întâi, nu gândeşti Domnule Raoul; gândeşti Scumpul meu Raoul.

— Oh!

— Nu roşi pentru atâta lucru. Scumpul meu Raoul, să zicem, mă rogi să ţi scriu la Paris, unde te reţine serviciul pe lângă domnul prinţ de Condé. Cât de mult trebuie să te plictiseşti acolo, într adevăr, de vreme ce cauţi să ţi alungi urâtul amintindu ţi de o provinciala...



Louise sări repede în picioare.

— Nu, Montalais – zise ca surâzând – nimic din cele ce spui nu mi a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. Iată!

Şi, apucând pana cu îndrăzneală, aşternu pe hârtie, cu o mână hotărâtă, cuvintele care urmează:

M aş fi simţit tare nenorocită dacă stăruinţele dumitale de a mi cere ceva care să ţi amintească de mine ar fi fost mai puţin înflăcărate. Totul aici îmi vorbeşte despre anii copilăriei noastre, care au trecut atât de repede, care s au scurs atât de iute, încât nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea.

Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie şi care citea de a ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o în­trerupse printr o bătaie vie din palme.

— Dă i înainte! zise ea. Admirabilă sinceritate, admi­rabilă inimă, admirabil stil! Arată le acestor parizieni, draga mea, că Blois este oraşul vorbirii frumoase.

— El ştie – răspunse tânăra fată – că Blois a fost pentru mine paradisul.

— Asta voiam să spun şi eu, vorbeşti ca un înger.

— Acum voi încheia, Montalais.

Şi tânăra fată continuă să scrie:

Spui că te gândeşti la mine, domnule Raoul. Îţi mulţumesc, şi asta nu poate să mă surprindă, căci ştiu de câte ori ini­mile noastre au bătut una lângă alta!

— Ei, ei! făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, mie­luşică dragă, îţi împrăştii lâna pe drum, şi acolo sunt lupi!

Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul caste­lului răsună tropotul unui cal.

— Ce să fie asta? zise Montalais, apropiindu se de fereastră. Frumos călăreţ, zău aşa!

— Oh! Raoul! exclamă Louise, care făcuse aceeaşi miş­care ca şi prietena ei şi care, îngălbenindu se la faţă, căzu tremurând alături de scrisoarea sa neterminată.

— Iată un îndrăgostit norocos, n am ce zice rosti Montalais – şi care soseşte tocmai la timp!

— Fugi, fugi de la fereastră, te rog! murmură Louise.

— Dar nici nu mă cunoaşte. Lasă mă să văd măcar pentru ce a venit aici.


II

MESAGERUL


Domnişoara de Montalais avea dreptate: cavalerul me­rita să fie văzut.

Era un tânăr de douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, voinic, zvelt, purtând cu graţie pe umerii săi mi­nunatul veşmânt militar al epocii. Cizmele i înalte, în formă de pâlnie, înfăşurau un picior de care domnişoara de Mon­talais nu s ar fi ruşinat câtuşi de puţin dacă s ar fi tra­vestit în bărbat. Cu o mână fină şi nervoasă, îşi struni calul în mijlocul curţii, iar cu cealaltă îşi scoase pălăria cu pene lungi, care i umbrea chipul totodată grav şi naiv.

Străjile, auzind tropotul calului, se treziră din somn şi săriră numaidecât în picioare. Tânărul lăsă pe unul dintre ei să se apropie de cal şi, înclinându se în şa, îi spuse cu o voce limpede şi gravă, care fu auzită destul de bine de la fe­reastra unde se ascundeau cele două domnişoare:

— Un mesager pentru alteţa sa regală.

— A, a! exclamă straja. Domnule ofiţer, un mesager!

Dar bravul soldat ştia foarte bine că nu se va ivi nici un ofiţer, dat fiind că singurul care ar fi putut să vină se afla tocmai în fundul castelului, într un mic apartament a cărui fereastră da spre grădină. De aceea se grăbi să adauge:

— Domnule gentilom, ofiţerul e de rond, dar în lipsa lui va fi anunţat domnul de Saint Rémy, majordomul cas­telului.

— Domnul de Saint Rémy? rosti cavalerul, roşindu se la faţă.

— Îl cunoaşteţi?

— Da... Anunţă l, te rog, că vreau să fiu prezentat cât mai repede cu putinţă alteţei sale.

— Pare se că i ceva urgent! zise straja ca pentru sine, dar cu dorinţa vădită de a i se răspunde.

Mesagerul dădu din cap, afirmativ.

— Dacă i aşa – urmă straja – mă duc să l caut eu însumi pe majordom.

Tânărul descălecă, şi în timp ce toţi ceilalţi soldaţi pri­veau cu mult interes fiecare mişcare a frumosului armăsar ce l adusese pe acest mesager, soldatul se întoarse din drum, zicând:

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar fiţi bun şi spu­neţi mi numele dumneavoastră.

— Vicontele de Bragelonne, din partea alteţei sale domnul prinţ de Condé!

Soldatul făcu o plecăciune adâncă, apoi, ca şi cum nu­mele învingătorului de la Rocroi şi Lens i ar fi dat aripi, urcă în goană treptele de la intrare şi dispăru în anticameră.

Nici n apucă domnul de Bragelonne să lege calul de gri­lajul de fier din capul treptelor, că domnul de Saint Rémy apăru într un suflet, susţinându şi cu o mână pântecul uriaş, în timp ce cu cealaltă mână spinteca aerul, întocmai ca un pescar care taie valurile cu vâsla.

— Ah, domnule viconte, dumneavoastră la Blois! strigă el. Dar asta e o adevărată încântare! Bună ziua, domnule Raoul, bună ziua!

— Respectele mele, domnule de Saint Rémy.

— Cât de fericită se va simţi doamna de La Vall... vreau să zic doamna de Saint Rémy, să vă vadă! Dar pof­tiţi. Alteţa sa regală dejunează; s o întrerup oare? Pricina e atât de gravă?

— Da şi nu, domnule de Saint Rémy. Totuşi, orice clipă de zăbavă poate să aducă neplăceri alteţei sale regale.

— Dacă aşa stau lucrurile, să trecem peste consemn, domnule viconte. Veniţi cu mine. De altminteri, DOMNUL e într o stare de spirit foarte bună astăzi. Şi apoi, ne adu­ceţi veşti, nu i aşa?

— Mari, domnule de Saint Rémy.

— Şi bune, presupun!

— Excelente.

— Atunci veniţi, veniţi repede! strigă bonomul perso­naj, potrivindu şi ţinuta în timp ce străbătea cu paşi mari anticamera.

Raoul îl urma cu pălăria în mână, puţin speriat de zor­năitul solemn pe care l făceau pintenii săi pe pardoseala sălilor imense.

De îndată ce el pătrunse în interiorul palatului, fereastra din curte se însufleţi din nou şi un şuşotit vioi trădă emoţia celor două tinere fete; dar curând după aceea se pare că ele luară o hotărâre bruscă, deoarece unul dintre chipuri dispăru de la fereastră – era cel al brunetei; cealaltă ră­mase mai departe în dosul balconului, pitită printre flori şi cercetând cu ochi mari, prin încrengătura ramurilor, scările pe care domnul de Bragelonne îşi făcuse intrarea în palat.

În acest timp, ţinta curiozităţii celor două fete îşi con­tinua drumul, mergând semeţ în urma majordomului. Un zgomot de paşi grăbiţi, un miros de vin şi de fripturi, un clinchet de pahare şi de farfurii îi dădură de veste că se apropie de locul unde trebuia să ajungă.

Pajii, valeţii şi ofiţerii, strânşi în încăperea ce preceda sala de mese, îl întâmpinară pe noul venit cu o bunăvoinţă obişnuită prin partea locului; unii dintre ei îl cunoşteau personal şi aproape toţi ştiau că vine de la Paris. S ar putea spune că sosirea lui întrerupse pentru o clipă desfăşurarea serviciului. Fapt e că un paj care turna de băut alteţei sale, auzind zornăitul de pinteni în încăperea alăturată, în­toarse cu nevinovăţie capul, ca un copil, fără să bage de seamă că vinul pe care l turna curgea nu în paharul Prin­ţului, ci pe faţa de masă.

DOAMNA, care era mai puţin roaba mâncării decât ilus­trul ei soţ, observă neatenţia pajului şi zise:

— Ce este?!

— Ce este – repetă DOMNUL – ce s a întâmplat?



Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə