Vicontele de Bragelonne 1



Yüklə 2.6 Mb.
səhifə7/43
tarix14.08.2018
ölçüsü2.6 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   43

X

SOCOTELILE DOMNULUI DE MAZARIN


În timp ce regele se îndrepta cu paşi zoriţi spre aripa castelului ocupată de cardinal, însoţit numai de valetul său de cameră, ofiţerul de muşchetari, respirând ca un om care a fost silit să şi oprească mult timp răsuflarea, ieşea din mica încăpere de care a fost vorba şi pe care regele o credea goală. Această încăpere făcuse parte cândva din camera de dormit; nu era despărţită de ea decât de un perete subţire. Asta însemna că despărţitura, făcută doar de ochii lumii, îngăduia urechii celei mai puţin indiscrete să audă tot ceea ce se petrecea în camera cea mare. Nu putea fi deci în­doială că locotenentul de muşchetari auzise tot ce se vor­bise în apartamentul maiestăţii sale.

La auzul ultimelor cuvinte ale tânărului rege, el ieşi deci în grabă, pentru a i da salutul când trecu şi a l însoţi din ochi până ce dispăru pe culoar. Apoi, după ce monarhul nu se mai văzu, clătină din cap într un chip cum numai el o făcea şi, cu o voce căreia patruzeci de ani petrecuţi de­parte de Gasconia nu i putuseră schimba accentul gascon, zise:

— Tristă slujbă, trist stăpân!

Şi, rostind aceste cuvinte, locotenentul se lăsă din nou în jilţul său, întinse picioarele şi închise ochii ca un om care doarme sau care stă îndelung pe gânduri.

In timpul acestui scurt monolog, urmat de scena de mai sus, pe când regele, străbătând lungile coridoare ale vechiu­lui castel, se îndrepta spre domnul de Mazarin, o scenă cu totul deosebită se petrecea la cardinal.

Mazarin se urcase în pat, puţin chinuit de gută, dar cum era un om ordonat, şi nu renunţa la aceasta nici măcar în momentele de durere, căuta să facă din starea sa de veghe un tot atât de bun prilej de a şi continua lucrul. Ca atare îi spusese lui Bernouin, valetul său de cameră, să i aducă un mic pupitru de voiaj, ca să poată scrie şezând în pat.

Dar guta nu este un vrăjmaş ce se lasă învins atât de uşor, şi cum, la fiecare mişcare pe care o făcea, din surdă, durerea devenea ascuţită, cardinalul îl întrebă pe Bernouin:

— Brienne nu i aici?

— Nu, monseniore – răspunse valetul de cameră. Domnul de Brienne, cu îngăduinţa voastră, s a dus să se culce, dar dacă eminenţa voastră o doreşte, poate fi sculat şi chemat să vină aici.

— Nu, nu face să l trezim. Ia să vedem, totuşi. Blestemate cifre!

Şi cardinalul se cufundă în gânduri, începând să numere pe degete.

— Oh! Cifrele! zise Bernouin. Dacă eminenţa voastră se apucă de socoteli, îi prevăd pentru mâine cea mai straş­nică migrenă! Şi unde mai pui că domnul Guénaud nici nu i aici!

— Ai dreptate, Bernouin. Ei bine, în cazul acesta ai să l înlocuieşti pe Brienne, prietene. Într adevăr, ar fi trebuit să l iau cu mine pe domnul de Colbert. Acest tânăr lucrează bine, Bernouin, foarte bine. Un băiat de treabă!

— Eu nu ştiu cum este – zise valetul de cameră – dar mie, unuia, nu mi prea place mutra acestui băiat de treabă.

— Bine, bine, Bernouin. Nu e nevoie de părerea dumitale. Aşază te aici, ia pana şi scrie.

Sunt gata, monseniore. Ce trebuie să scriu?

— Aici, fii atent, sub cele două rânduri scrise.

— Sunt gata.

— Scrie: şapte sute şaizeci de mii de livre.

— Am scris.

— De la Lyon...

Cardinalul părea că şovăie.

— De la Lyon – repetă Bernouin.

— Trei milioane nouă sute de mii de livre.

— Gata, monseniore.

— De la Bordeaux, şapte milioane.

— Şapte – repetă Bernouin.

— Ei da, şapte – rosti cardinalul cu năduf. Apoi, re­culegându se: Îţi dai seama, Bernouin – adăugă el – ca ăştia sunt bani ce vor fi cheltuiţi?

— De, monseniore, ori că vor fi cheltuiţi, ori că vor fi încasaţi, asta nu mă priveşte, întrucât toate aceste milioane nu sunt ale mele.

— Aceste milioane sunt ale regelui; fac socoteala bani­lor regelui. Dar să mergem mai departe; unde eram?... Tu mă întrerupi mereu.

— Şapte milioane de la Bordeaux.

— Aşa i, ai dreptate. De la Madrid, patru. Ţi am spus ai cui sunt banii ăştia, Bernouin, fiindcă toată lumea face prostia să mă socotească milionar. Iar eu resping asemenea prostie. De altminteri, un ministru n are nimic al lui. Haide, scrie mai repede. Încasări generale, şapte milioane. Proprietăţi, nouă. Ai scris, Bernouin?

— Da, monseniore.

— Bursă, şase sute de mii de livre; valori diverse, două milioane. Ah, uitam: mobilierul diferitelor castele...

— Să fac semnul coroanei? întrebă Bernouin.

— Nu, nu, e de prisos; se înţelege de la sine. Ai scris, Bernouin?

— Da, monseniore.

— Şi cifrele?

— Sunt înşirate unele sub altele.

— Adună, Bernouin.

— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de livre, monseniore.

— Ah – oftă cardinalul cu o expresie de regret – nu sunt nici măcar patruzeci de milioane!

Bernouin mai făcu o dată adunarea.

— Nu, monseniore, mai lipsesc şapte sute patruzeci de mii de livre.

Mazarin ceru socoteala şi o cercetă el însuşi cu multă atenţie.

— Oricum – zise Bernouin – treizeci şi nouă de mi­lioane două sute şaizeci de mii de livre sunt o avere!

— Ah, Bernouin, iată ce aş vrea să l fac pe rege să vadă!

— Păi eminenţa voastră spunea că aceşti bani sunt ai maiestăţii sale.

— Fără îndoială. Însă ce folos! Aceste treizeci şi nouă de milioane sunt ca şi cheltuite, dacă nu şi mai mult!

Bernouin zâmbi în felul său, adică asemenea cuiva care nu crede decât ceea ce vrea el să creadă, în timp ce pregătea băutura de noapte a cardinalului şi i aşeza perna la cap.

— Vai – murmură Mazarin după ce valetul de cameră ieşi – nu sunt nici patruzeci de milioane. Trebuie totuşi să ating cifra de patruzeci şi cinci de milioane, la care m am hotărât. Dar cine ştie dacă voi avea timp! Îmbătrânesc, mă duc, nu voi mai ajunge până acolo. Dar poate că voi găsi încă două trei milioane în buzunarele bunilor noştri prieteni spanioli. Oamenii ăştia au descoperit Peru, şi, ce naiba! tre­buie să le mai fi rămas ceva.

În vreme ce vorbea astfel, adâncit în cifrele lui şi uitând de gută, învinsă momentan de o preocupare care, pentru cardinal, era cea mai importantă dintre toate, Bernouin dădu buzna deodată în cameră, cu un aer îngrozit.

— Ei bine – se miră cardinalul – ce s a întâmplat?

— Regele, monseniore, regele!

— Cum regele! făcu Mazarin, ascunzând repede hârtia cu socotelile. Regele aici? La ora asta? Îl credeam culcat de mult. Ce să se fi întâmplat oare?

Ludovic al XIV lea, care tocmai în acel moment intră în odaie, auzi cuvintele din urmă şi văzu mişcarea buimacă a cardinalului, care dădea să se ridice în capul oaselor.

Nu e nimic, sau cel puţin nimic care să te poată în­grijora, domnule cardinal. E o comunicare de mare însemnă­tate pe care trebuie să o fac chiar în astă seară eminenţei voastre, iată totul.

Mazarin se gândi numaidecât la atenţia deosebită pe care regele o dăduse cuvintelor lui în legătură cu domnişoara de Mancini şi îşi spuse că această comunicare nu putea să por­nească decât de aici. Se însenină deci din nou la faţă şi îşi luă aerul cel mai binevoitor cu putinţă, schimbându şi din­tr o dată înfăţişarea, spre marea bucurie a regelui. Apoi, după ce Ludovic se aşeză, cardinalul zise:

— Sire, s ar cuveni de bună seamă să ascult pe maiesta­tea voastră în picioare, dar furia durerilor mele...

— Nu poate fi vorba de etichetă între noi, scumpe dom­nule cardinal – îl întrerupse Ludovic cu multă afecţiune în glas. Eu sunt elevul domniei tale şi nu regele, o ştii prea bine, mai ales în astă seară, când vin la domnia ta ca un om care vrea să te roage ceva şi încă chiar ca unul foarte umil şi foarte doritor să fie bine primit.

Mazarin, văzând roşeaţa din obrajii regelui, se întări în credinţa lui de la început, anume că sub toate aceste vorbe măgulitoare se ascundea o pornire de dragoste. De data asta însă, vicleanul politician, oricât era el de şiret, se înşela: roşeaţa nu era pricinuită de nevinovatele îndemnuri ale unei pasiuni tinereşti, ci numai de dureroasa constrângere la care era supus orgoliul regal.

În calitatea sa de unchi, Mazarin căută să uşureze mărtu­risirea.

— Vorbiţi, sire – zise el – şi fiindcă maiestatea voastră vrea să uite pentru o clipă că eu îi sunt supus şi să mă con­sidere îndrumătorul şi preceptorul său, exprim încă o dată maiestăţii voastre toate sentimentele mele de devotament şi afecţiune.

— Mulţumesc, domnule cardinal – răspunse regele. Ceea ce vreau să cer eminenţei voastre are de altfel puţină însem­nătate pentru domnia ta.

— Cu atât mai rău – spuse cardinalul – cu atât mai rău, sire. Aş vrea ca maiestatea voastră să mi ceară un lucru important şi chiar un sacrificiu... Dar, orice mi aţi cere, sunt gata să vă împac sufletul şi să vă îndeplinesc dorinţa, scumpul meu sire.

— Ei bine, iată despre ce este vorba – zise regele, a cărui inimă zvâcnea aşa de tare, încât bătăile ei nu se puteau asemui decât cu bătăile inimii cardinalului – am primit vizita fratelui meu, regele Angliei.

Mazarin sări ca ars în patul său, de parc ar fi fost pus în contact cu o butelie de Leyda sau cu pila lui Volta, în timp ce surprinderea, sau mai bine zis dezamăgirea, îi lumină chipul cu o asemenea lucire de mânie, încât Ludovic al XIV lea, oricât de puţin diplomat ar fi fost, putu să vadă că ministrul nădăjduise să audă cu totul altceva din gura sa.

— Carol al II lea! strigă Mazarin cu o voce aspră şi cu o dispreţuitoare strâmbătură a buzelor. Aţi primit vizita lui Carol al II lea?

— A regelui Carol al II lea – adăugă Ludovic, acor­dând pe un ton apăsat nepotului lui Henric al IV lea titlul pe care Mazarin uita să i l dea. Da, domnule cardinal, acest nefericit prinţ mi a mişcat inima povestindu mi nenorocirile sale. Trece printr o mare încercare, domnule cardinal, şi mi se pare de neîngăduit, mie, care am văzut cum alţii se certau pentru tronul meu şi care am fost nevoit, în zilele de tulbu­rări, să mi părăsesc capitala, mie, în sfârşit, care cunosc ne­norocirea, să las fără sprijin un frate gonit din drepturile lui şi pus pe fugă.

— Eh – rosti cu dispreţ cardinalul – de ce nu are şi el, ca maiestatea voastră, sire, un Jules Mazarin în preajma sa! Coroana i ar fi rămas neatinsă.

— Ştiu tot ceea ce casa mea datorează eminenţei voastre – reluă regele cu mândrie – şi crede mă că, în ce mă pri­veşte, n am să uit niciodată acest lucru. Dar tocmai pentru că fratele meu, regele Angliei, nu are în preajma lui geniul puternic care pe mine m a salvat, tocmai de aceea, spun, aş vrea să i acord sprijinul aceluiaşi geniu, şi rog braţul domniei tale să se întindă deasupra capului său, fiind încredinţat, domnule cardinal, că mâna domniei tale, numai atingându l, va şti să pună din nou pe fruntea lui coroana căzută la picioarele eşafodului tatălui său.

— Sire – replică Mazarin – vă mulţumesc pentru buna părere ce o aveţi despre mine, dar noi nu putem face nimic acolo: e o ţară de nebuni, care se leapădă de Dumnezeu şi taie capetele regilor lor. Sunt primejdioşi, sire, şi ţi e şi silă să te uiţi la ei, de când s au tăvălit în sânge regesc şi în cloaca covenantară. O astfel de politică nu mi a plăcut nici­odată şi mă feresc de ea.

— Atunci ne poţi ajuta s o înlocuim cu alta.

— Care?


Cea a lui Carol al II lea, bunăoară, restaurându l.

— Eh, Doamne! exclamă Mazarin. Nu cumva sărmanul rege se mângâie cu această himeră?

— Ba da – răspunse Ludovic numaidecât, îngrozit de greutăţile pe care ochiul atât de priceput al ministrului său părea că le întrezăreşte în acest plan. Nu ne cere pentru asta decât un milion.

— Atâta tot! Un biet milion, nu i aşa? făcu în bătaie de joc cardinalul, îngroşând accentul său italian. Un biet milion, dacă te lasă inima, scumpe frate... Familie de cerşe­tori, ce vrei!

— Cardinale – rosti Ludovic al XIV lea, înălţând frun­tea – această familie de cerşetori e o ramură a familiei mele!

— Sunteţi atât de bogat ca să daţi milioane altora, sire? Aveţi milioane de dat?

— O – replică Ludovic al XIV lea cu o nespusă durere, pe care se străduia totuşi, din răsputeri, să nu şi o trădeze pe chip – o, da, domnule cardinal, ştiu că sunt sărac, dar, la nevoie, coroana Franţei preţuieşte cât un milion şi, pentru a săvârşi o faptă bună, îmi voi pune chezăşie, dacă trebuie, coroana. Voi găsi eu câţiva bancheri care să mi împrumute un milion.

— Aşadar, sire, spuneţi că aveţi nevoie de un milion? întrebă Mazarin.

— Da, domnule, asta am spus.

— Vă înşelaţi mult, sire, întrucât aveţi nevoie de o sumă mult mai mare. Bernouin! Veţi vedea îndată, sire, de cât anume aveţi nevoie în realitate... Bernouin!

— Cum, cardinale – făcu regele – ai de gând să ceri sfatul unui lacheu, în legătură cu treburile mele?

— Bernouin – strigă încă o dată cardinalul, prefăcându se că nu observă jignirea tânărului Prinţ. Vino aici şi spune mi cifra, despre care vorbeam adineauri, prietene.

— Cardinale, n ai auzit ce am spus? rosti din nou Lu­dovic, pălind de indignare,

— Sire, nu vă supăraţi; eu fac socoteala avutului maiestăţii voastre pe faţă. Toată lumea în Franţa ştie asta, registrele mele sunt deschise. Ce te am pus eu să faci adi­neauri, Bernouin?

— Eminenţa voastră m a pus să fac o adunare.

— Şi ai făcut o, nu i aşa?

— Da, monseniore.

— Pentru a vedea suma de care maiestatea sa are nevoie în momentul de faţă. Ţi am spus eu asta sau nu? Fii sincer, prietene.

— Eminenţa voastră mi a spus o.

— Ei bine, despre ce sumă era vorba?

— Patruzeci şi cinci de milioane, cred.

— Şi la ce sumă ajunsesem, adunând laolaltă toate veniturile?

— Treizeci şi nouă de milioane două sute şaizeci de mii de franci.

— Prea bine, Bernouin, asta e tot ce voiam să ştiu; acum lasă ne – zise cardinalul, aţintindu şi privirea stră­lucitoare asupra tânărului rege, încremenit de uimire,

— Şi totuşi... – îngăimă regele.

— Vă îndoiţi încă, sire? zise cardinalul. Ei bine, priviţi atunci dovada celor ce v am spus.

Şi Mazarin trase de sub pernă hârtia acoperită cu cifre şi o arătă regelui; acesta îşi întoarse privirea ca să n o vadă, într atât de mare îi era durerea.

— Aşadar, întrucât maiestatea voastră doreşte un mi­lion, şi cum acest milion nu e trecut aici, înseamnă că suma de care aveţi nevoie se ridică la patruzeci şi şase de milioane, sire. Ei bine, nu cred să existe bancher pe lume care să îm­prumute o asemenea sumă, chiar primind ca chezăşie co­roana Franţei.

Regele, strângând pumnii sub dantelele de la mâneci, împinse fotoliul la o parte.

— Bine – zise el – fratele meu, regele Angliei, va muri atunci de foame.

— Sire – răspunse pe aceiaşi ton Mazarin – aminti­ţi vă o vorbă pe care v o spun aci drept cel mai sănătos precept politic: "Bucură te că eşti sărac, când aproapele tău e şi el sărac".

Ludovic stătu câteva momente pe gânduri, aruncând o privire nu lipsită de curiozitate spre hârtia vârâtă pe jumă­tate la loc, sub pernă.

— Prin urmare – zise el – e cu neputinţă să mi se împlinească cererea aceasta de bani, domnule cardinal?

— Absolut, sire.

— Gândeşte te că asta îmi va crea un duşman mai târziu, dacă el se va urca din nou pe tron fără spriji­nul meu.

— Dacă maiestatea voastră nu se teme decât de asta, poate să fie liniştit – rosti cu vioiciune cardinalul.

— Foarte bine, nu mai stărui – zise Ludovic al XIV lea.

— V am convins cel puţin, sire? întrebă cardinalul, punându şi palma pe mâna regelui.

— Întru totul.

— Cereţi mi orice altceva, sire, şi voi fi fericit să vă ajut, după ce v am refuzat lucrul acesta.

— Orice altceva?

— Ei bine, da, căci nu sunt eu cu trup şi suflet în slujba maiestăţii voastre? Hei, Bernouin, făclii şi paznici pentru maiestatea sa! Maiestatea sa se reîntoarce în apartamen­tele sale.

— Nu încă, domnule, şi fiindcă te arăţi atât de bine­voitor cu mine, voi căuta să trag foloase.

— Pentru maiestatea voastră, sire? întrebă cardinalul, sperând că măcar de data aceasta va fi vorba de nepoata sa.

— Nu, domnule, nu pentru mine – răspunse Ludovic – ci tot pentru fratele meu Carol.

Chipul lui Mazarin se întunecă deodată şi cardinalul bolborosi câteva cuvinte pe care regele nu le putu auzi.


XI

POLITICA DOMNULUI DE MAZARIN


În locul şovăielii ce l stăpânea cu un sfert de ceas mai înainte, când pornise spre cardinal, acum în ochii tânărului rege se putea citi acea voinţă împotriva căreia poţi lupta, pe care o poţi chiar răpune prin propria ei neputinţă, dar care va păstra, ca o rană în adâncul inimii, măcar amintirea înfrângerii sale.

— De data asta, domnule cardinal, e vorba de un lucru mult mai uşor de găsit decât un milion.

— Credeţi oare, sire? zise Mazarin, privindu l pe rege cu ochiul acela şiret care ştia să pătrundă până în străfundul inimilor.

— Da, aşa cred, şi atunci când vei cunoaşte obiectul cererii mele...

— Şi vă închipuiţi că nu l cunosc, sire?

— Atunci ştii ce mi mai rămâne să ţi mai spun?

— Ascultaţi mă, sire, vă voi reproduce propriile cuvinte ale regelui Carol...

— O, s auzim!

— Ascultaţi: Dacă acest zgârcit, dacă acest ticălos de italian, a spus el...

— Domnule cardinal!

— Acesta e înţelesul, dacă nu chiar şi cuvintele. Dar, Doamne, nu sunt supărat pe dânsul pentru atâta lucru, sire; fiecare vede lumea prin prisma patimilor lui. Prin urmare, a zis: Dacă acest ticălos de italian nu ţi dă milionul pe care i l cerem, dacă suntem siliţi, din lipsă de bani, să re­nunţăm la diplomaţie, ei bine, atunci îi vom cere cinci sute de gentilomi.

Regele tresări, întrucât cardinalul nu se înşelase decât asupra numărului.

— Nu i aşa, sire, că asta a spus? strigă ministrul cu un accent triumfător. Apoi a trecut la vorbe frumoase, a zis: Am prieteni dincolo de strâmtoare; acestor prieteni le lipseşte doar un conducător şi un steag. De îndată ce mă vor vedea, de îndată ce vor vedea steagul Franţei, mă vor urma, căci vor înţelege că am sprijinul vostru. Culorile uniformelor franceze vor face în jurul meu cât milionul pe care domnul de Mazarin n a vrut să mi l dea. (Deoarece ştia prea bine că nu i voi da acest milion.) Voi învinge cu aceşti cinci sute de gentilomi, sire, şi întreaga glorie va fi a voastră. Aşa a vorbit, sau aproape aşa, nu, sire? înfăşurându şi cuvintele în metafore strălucitoare, în imagini pompoase, căci toţi din familia lor sunt buni de gură. Tatăl său a vorbit până pe eşafod!

Sudoarea ruşinii se scurgea pe fruntea lui Ludovic. Sim­ţea că nu era de demnitatea lui să audă asemenea ocări la adresa fratelui său, dar încă nu ştia cum să şi arate su­părarea, mai ales faţă de cel înaintea căruia văzuse cum se pleacă totul, chiar şi mama lui. Făcu, în sfârşit, o sfor­ţare şi zise:

— Dar, domnule cardinal, nu e vorba de cinci sute de oameni, ci de două sute.

— Vedeţi deci că am ghicit ceea ce ne cere?

— N am tăgăduit niciodată, domnule, că ai un ochi pătrunzător, şi tocmai de aceea m am gândit că nu vei refuza fratelui meu Carol un lucru atât de simplu şi atât de uşor de îndeplinit, cum e cel pe care l cer în numele lui, domnule cardinal, sau, mai bine zis, în numele meu.

— Sire – răspunse Mazarin – sunt treizeci de ani de când fac întruna politică. Am făcut o mai întâi cu domnul cardinal de Richelieu, pe urmă singur. Poate că n a fost întotdeauna prea cinstită această politică, trebuie s o re­cunosc; dar ea n a fost niciodată nechibzuită. Or, aceea care i se propune în momentul de faţă maiestăţii voastre e şi necinstită şi nechibzuită.

— Necinstită, domnule?

— Sire, aţi încheiat un tratat cu domnul Cromwell.

— Da, şi în acest tratat domnul Cromwell şi a pus semnătura deasupra numelui meu.

— Pentru ce aţi semnat atât de jos, sire? Domnul Cromwell a găsit un loc mai bun şi l a ocupat; aşa era obiceiul lui. Dar să mă întorc la domnul Cromwell. Aţi încheiat un tratat cu el, adică cu Anglia, pentru că, atunci când aţi semnat acel tratat, domnul Cromwell era Anglia.

— Domnul Cromwell e mort.

— Credeţi asta, sire?

— Fără nici o îndoială, deoarece fiul său Richard i a urmat la guvernare şi chiar a abdicat.

— Ei da, chiar aşa! Richard a rămas moştenitor după moartea lui Cromwell, iar Anglia, după abdicarea lui Richard. Tratatul face şi el parte din moştenire, fie că s ar afla în mâinile lui Richard, fie într ale Angliei. Tratatul a rămas deci acelaşi, mai valabil ca oricând. Pentru ce l aţi călca, oare, sire? S a schimbat, oare, ceva? Carol al II lea vrea astăzi ceea ce noi n am vrut acum zece ani; dar asta era de prevăzut. Maiestatea voastră e aliatul Angliei, sire, nu al lui Carol al II lea. E necinstit, fără îndoială, din punctul de vedere al familiei, de a semna un tratat cu un om care a pus să i se taie capul cumnatului tatălui vostru, regele, şi de a fi încheiat o alianţă cu un parlament căruia acolo i se spune "Coadă"; e necinstit, recunosc, dar n a fost o greşeală din punct de vedere politic, întrucât, datorită acestui tratat, am cruţat pe maiestatea voastră, pe atunci minor încă, de neajunsurile unui război în afară, pe care Fronda... – vă mai aduceţi aminte de Frondă, sire (tânărul rege înclină capul) – pe care Fronda l ar fi complicat şi mai mult. Aşa că iată de ce vreau să i explic maiestăţii voastre că a schimba drumul astăzi, fără a i înştiinţa pe aliaţii noştri, ar fi în acelaşi timp şi necinstit şi nechibzuit. Am porni un război, după care am trage toate ponoasele; l am porni, mândri că l am început, dar cu aerul că ne temem de el, deşi noi înşine l am pus la cale, deoarece o intervenţie de cinci sute de oameni, de două sute, de cinci­zeci, chiar numai de zece oameni, e totuşi o intervenţie. Un francez înseamnă naţiunea; o uniformă înseamnă armata. Să presupunem, bunăoară, sire, că aţi fi în război cu Olanda, ceea ce mai curând sau mai târziu se va întâmpla neîndoios, sau cu Spania, lucru ce s ar putea întâmpla dacă însură­toarea voastră nu se face (Mazarin se uită adânc în ochii regelui) – şi sunt mii de motive care pot pune beţe în roate acestei căsătorii – ei bine, aţi încuviinţa oare atunci ca Anglia să trimită în Provinciile Unite sau în sprijinul Infantei un regiment, o companie, o escadră chiar de genti­lomi englezi? Şi aţi mai găsi, în acest caz, că s a ţinut, în mod cinstit, de litera tratatului ei de alianţă?

Ludovic asculta; i se părea ciudat ca Mazarin făcea paradă de bună credinţa, tocmai el, autorul atâtor şiretlicuri politice cărora toată lumea le spunea mazarinade.

— Oricum – zise regele, fără prea multă convingere – eu nu i voi împiedica pe gentilomii statului meu să treacă în Anglia, dacă aceasta este dorinţa lor.

— Va trebui să i constrângeţi să se întoarcă, sire, sau cel puţin să protestaţi împotriva prezenţei lor ca duşmani într o ţară aliată.

— Atunci, să vedem, domnule cardinal, dumneata, un geniu atât de pătrunzător, n ai putea găsi, sau n am putea găsi împreună un mijloc de a l ajuta pe acest biet rege nă­păstuit, fără ca noi să ne pătăm cu nimic?

— Iată tocmai ceea ce nu vreau eu, scumpul meu sire – răspunse Mazarin. Anglia se va călăuzi după dorinţele mele şi va juca aşa cum îi cânt eu; voi îndruma de aici politica Angliei, pe care n o voi îndruma în alt scop. Cârmuită aşa cum este cârmuită, Anglia e pentru Europa un veşnic cuib de zâzanii. Olanda îl ocroteşte pe Carol ai II lea; să lăsăm Olanda să facă acest lucru; cele două ţări se vor învrăjbi, se vor bate; sunt singurele două puteri maritime; să le lăsăm să şi distrugă una alteia flotele; iar noi o vom construi pe a noastră din sfărâmăturile vaselor lor, mai ales când vom avea destui bani ca să cumpă­răm cuie.

— O, cât de lipsit de fantezie şi cât de josnic este tot ceea ce mi spui, domnule cardinal.

— Da, dar cât de adevărat, sire, mărturisiţi o. Mai mult încă: admit un moment că maiestatea voastră ar avea putinţa să şi calce cuvântul şi să nesocotească tratatul – aşa ceva se întâmplă adesea, ca un cuvânt să fie călcat şi un tratat nesocotit, dar numai atunci când cineva are un mare interes să facă aceasta, sau numai atunci când se vede stin­gherit de contractul încheiat; ei bine, să zicem că veţi încuviinţa sprijinul care vi se cere; Franţa, drapelul ei, ceea ce i totuna, va trece strâmtoarea şi se va bate; dar Franţa va fi învinsă.



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   ...   43


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə