Vicontele de Bragelonne 1

— Fă în aşa fel ca să mâncăm singuri – zise d'Artagnan. Trebuie să ţi vorbesc.

Planchet se uită la fostul lui stăpân cu un aer bănuitor.

— O, fii liniştit, e vorba de lucruri plăcute – îi spuse d'Artagnan.

— Cu atât mai bine! Cu atât mai bine!...

Şi Planchet răsuflă uşurat, în timp ce d'Artagnan se aşeză foarte simplu pe un sac cu dopuri, rotindu şi ochii, din curiozitate, de jur împrejur. Prăvălia era plină cu de toate; se simţea mirosul de ghimber, de cuişoare şi de piper pisat, care l făcu pe d'Artagnan să strănute.

Băieţii de prăvălie, fericiţi că se aflau în preajma unui războinic atât de vestit, a unui locotenent de muşchetari ce putea să l vadă la faţă pe rege, se porniră să trebăluiască încoace şi încolo cu o însufleţire ce ţinea aproape de delir şi să i servească pe muşterii cu o iuţeală dispreţuitoare, pe care nu numai unul o băgă de seamă.

Planchet încasa banii şi făcea socoteala, întreruptă din când în când de câte o vorbă cuviincioasă aruncată fostului său stăpân. Faţă de clienţi era zgârcit cu vorbele şi arăta acea îndatorire plină de mândrie a negustorului bogat, care ser­veşte pe toată lumea şi nu aşteaptă nimic de la nimeni. D'Artagnan observă această purtare cu o plăcere al cărei tâlc îl vom analiza mai târziu.

Şi astfel, încetul cu încetul, se făcu seară. Planchet îl pofti, în cele din urmă, într o odaie de la catul întâi, unde, printre saci şi baloturi, o masă întinsă şi foarte curată aştepta doi oaspeţi.

D'Artagnan se folosi de un moment de răgaz spre a cerceta îndeaproape chipul lui Planchet, pe care nu l mai văzuse de un an de zile. Înţeleptul Planchet făcuse burtă, dar faţa nu i se buhăise. Privirea lui scânteietoare sclipea şi acum cu uşurinţă în orbitele adânci, iar grăsimea, care ne­tezeşte toate trăsăturile caracteristice de pe obrazul omenesc, nu atinsese încă nici pomeţii lui ieşiţi în relief, semn de şi­retenie şi lăcomie, nici bărbia ascuţită, semn de isteţime şi dârzenie. Planchet era la fel de impunător în sala de mâncare, ca şi în prăvălia sa. Îi servi stăpânului său o cină simplă, dar cu totul pariziană: friptură rumenită în cuptorul brutaru­lui, cu legume, salată şi desert aduse proaspete din prăvălie.

D'Artagnan fu însă cu deosebire mulţumit când băcanul des­tupă în cinstea sa o sticlă cu cel mai bun vin de Anjou, care, toată viaţa lui, fusese vinul său preferat.

— Altădată, domnule – zise Planchet cu un zâmbet plin de bunătate – eu beam vinul dumneavoastră; acum am fe­ricirea ca dumneavoastră să l beţi pe al meu.

— Şi, slavă Domnului, prietene Planchet, trag nădejde să l mai beau încă multă vreme de aici încolo, căci, iată mă, în sfârşit, liber.

— Liber! Aveţi un concediu, domnule?

— Nelimitat!

— Aţi părăsit serviciul? întrebă Planchet cu mirare.

— Da, mă odihnesc.

— Şi regele? strigă Planchet, care nu îndrăznea să şi închipuie că regele s ar putea lipsi de serviciile unui om ca d'Artagnan.

— Regele îşi va căuta norocul în altă parte... Dar ne am ospătat din belşug, văd că ai chef de vorbă şi mă aţâţi să ţi fac anumite mărturisiri, aşa că destupă ţi urechile.

— Destup îndată.

Şi Planchet, cu un râs mai mult sincer decât glumeţ, des­tupă o sticlă de vin alb.

— Numai, lasă mă cu mintea limpede.

— O, când o fi să vă pierdeţi dumneavoastră capul, domnule...!

— Deocamdată, capul e al meu şi vreau să l păstrez teafăr mai mult ca oricând. Mai întâi, să vorbim despre afaceri... Cum merg banii noştri?

— Minunat, domnule. Cele douăzeci de mii de livre pe care le am primit de la dumneavoastră le am băgat în ne­gustoria mea şi aduc un venit de nouă la sută; dându vă şapte, câştig deci şi de la dumneavoastră.

— Şi eşti mulţumit?

— Încântat. Mi aţi mai adus alţi bani?

— Ceva mai bun chiar... Dar mai ai nevoie de bani?

— O, cum să nu! Acum fiecare ar dori să mi dea. Îmi măresc afacerile.

— Acesta era planul tău.

— Fac un fel de joc de bancă... Cumpăr mărfurile cole­gilor mei strâmtoraţi, dau bani cu împrumut celor care sunt strânşi cu uşa de termene...

— Fără camătă?

— O, domnule, săptămâna trecută am avut două întâl­niri în dosul bulevardului pentru vorba pe care aţi rostit o acum.

— Cum aşa?

— Veţi înţelege îndată: era vorba de un împrumut... Împrumutătorul îmi da în garanţie nişte zahăr, cu învoiala că pot să l vând dacă nu voi primi banii înapoi la termenul hotărât. Îi împrumut o mie de livre. Nu mi înapoiază banii, eu vând zahărul cu o mie trei sute de livre, iar el află şi pretinde să i dau o sută de scuzi. Doamne fereşte, nici nu mă gândeam... spunându i că puteam să l vând doar cu nouă sute de livre. Mi a spus atunci că fac camătă. L am rugat să mi repete această vorbă în dosul bulevardului. E un fost ostaş din gardă, şi a venit. I am trecut spada dumneavoastră prin şoldul stâng.

— Drace! Frumoasă bancă, nimic de zis! zise d'Ar­tagnan.

— La peste treisprezece la sută mă bat – i o întoarse Planchet. Asta mi e firea!

— Nu lua decât doisprezece – zise d'Artagnan – şi numeşte restul răsplată pentru samsarlâc.

— Aveţi dreptate, domnule. Dar afacerile dumnea­voastră?

— Ah, Planchet, e mult şi greu de povestit.

— Spuneţi, totuşi.

D'Artagnan îşi scărpină mustaţa ca un om care şovăie să facă o mărturisire şi nu se prea încrede în acel care l ascultă.

— E vorba de un plasament? întrebă Planchet.

— Da.

— Cu venit bun?

— Bunicel: patru sute la sută, Planchet.

Negustorul dădu cu pumnul în masă aşa de tare, că sticlele săriră în sus, ca şi cum ar fi fost cuprinse de spaimă.

— Să fie oare cu putinţă?

— Eu cred că va aduce mai mult – spuse cu răceală d'Artagnan – dar îmi place să socotesc mai puţin.

— Ah, drace! făcu Planchet, apropiindu şi scaunul... Dar, domnule, e ceva formidabil!... Se pot învesti mulţi bani?

— Douăzeci de mii de livre fiecare, Planchet.

— Toată averea dumneavoastră, domnule. Pentru cât timp?

— Pentru o lună.

— Şi ne va aduce cât?

— Cincizeci de mii de livre fiecăruia; socoate.

— Uluitor!... Şi va trebui să ne batem pentru un joc ca ăsta?

— Mi se pare că da, şi încă din răsputeri – zise d'Artagnan cu aceeaşi linişte; dar de astă dată, Planchet, suntem doi, şi loviturile le voi lua numai asupra mea.

— Domnule, nu vă îngădui...

— Planchet, n o să ai încotro, ar trebui să ţi părăseşti negoţul.

— Afacerea nu se încheie la Paris?

— Nu.

— A, în străinătate?

— În Anglia.

— Ţară cu samsarlâcuri, ştiu – zise Planchet. Ţară pe care o cunosc destul de bine... Şi ce fel de afacere, domnule, dacă nu s prea curios?

— Planchet, e vorba de o restauraţie.

— De monumente?

— Da, de monumente; vom restaura White Hall ul.

— Frumos... Şi credeţi că... Într o lună de zile...?

— Sarcina asta mi o iau eu.

— Ştiţi dumneavoastră ce ştiţi, şi de vreme ce vă băgaţi...

— Da, ştiu ce am de făcut... Sunt foarte lămurit... To­tuşi, îţi voi cere sfatul cu dragă inimă.

— Îmi faceţi prea mare cinste... Însă nu mă prea pricep la arhitectură.

— Planchet, te înşeli; tu eşti un arhitect iscusit, tot atât de bun ca şi mine pentru treaba de care e vorba.

— Mulţumesc.

— Aveam de gând, îţi mărturisesc, să le propun afacerea asta domnilor acelora, dar nu l am găsit pe nici unul acasă... Îmi pare rău, fiindcă nu cunosc alţii mai îndrăzneţi şi mai îndemânatici ca ei.

— Aha, cum s ar zice, va fi concurenţă şi antrepriza va fi pusă la bătaie?

— Oh, da, Planchet, da...

— Ard de nerăbdare să cunosc amănuntele, domnule.

— Ţi le voi spune, Planchet; închide bine toate uşile.

— Da, domnule.

Şi Planchet trase toate zăvoarele la uşi.

— Bun! Acum apropie te de mine.

Planchet se supuse.

— Şi deschide fereastra, pentru ca zgomotul trecătorilor şi al căruţelor să i împiedice să audă ceva pe cei care ar fi ispitiţi să tragă cu urechea.

Planchet deschise fereastra, după cum i se spusese, şi de afară năvăli deodată în odaie o zarvă de strigăte, huruituri, lătrături şi tropote de paşi, asurzindu l pe d'Artagnan însuşi, aşa precum îi fusese voia. Abia atunci muşchetarul sorbi un pahar de vin alb şi începu cu aceste vorbe:

— Planchet, am o idee.

— Ah, domnule, acum vă recunosc pe deplin! răspunse băcanul tresăltând de bucurie.

XX
DESPRE ASOCIAŢIA ÎNTEMEIATĂ

ÎN STRADA LOMBARZILOR,

LA FIRMA "DRUGUL DE AUR",

PENTRU EXPLOATAREA IDEII

DOMNULUI D'ARTAGNAN

După o clipă de tăcere, în timpul căreia d'Artagnan părea că îşi adună în gând nu o idee, ci toate ideile lui, zise:

— Nu încape îndoială, dragul meu Planchet, că tu tre­buie să fi auzit vorbindu se de maiestatea sa Carol I, regele Angliei!

— Vai, cum să nu, domnule, când dumneavoastră aţi părăsit Franţa ca să i veniţi în ajutor; dar, în pofida acestui ajutor, el tot a fost răsturnat şi era să vă tragă şi pe dum­neavoastră în căderea lui.

— Întocmai; văd că ai memorie bună, Planchet.

— Pe dracu, domnule! De mirare ar fi fost dac aş fi pierdut o, oricât de proastă ar fi fost ea. Cine l a auzit pe Grimaud, care, ştiţi bine, nu vorbeşte prea mult, povestind cum a căzut capul regelui Carol, cum aţi călătorit o jumă­tate de noapte într o corabie încărcată cu pulbere de puşcă şi cum l aţi văzut plutind la suprafaţa apei pe bunul domn Mordaunt, având un pumnal cu mânerul de aur înfipt în piept, nu poate să uite uşor aceste lucruri.

— Totuşi, sunt oameni care le uită, Planchet.

— Da, aceia care n au văzut sau care nu l au auzit pe Grimaud povestind.

— Ei bine, fiindcă îţi aduci aminte de toate acestea, atunci nu mai e nevoie să ţi reamintesc decât un lucru, anume că regele Carol I avea un fiu.

— Avea chiar doi, domnule, dacă nu vă supăraţi – zise Planchet – căci l am văzut eu însumi pe cel de al doilea, domnul duce de York, la Paris, într o zi când se ducea la Palatul Regal, şi mi s a spus că era fiul mai mic al regelui Carol I. Cât despre cel mai mare, am avut cinstea să l cunosc după nume, dar nu şi din vedere.

— Tocmai aici voiam să ajungem, Planchet: la fiul acesta mai mare, care se numea altădată prinţul de Galles, iar astăzi se numeşte Carol al II lea, regele Angliei.

— Rege fără regat! răspunse sentenţios Planchet.

— Da, Planchet, şi ai putea să adaugi: prinţ nenorocit, mai nenorocit decât un om din popor pierdut în cel mai mizerabil cartier al Parisului.

Planchet făcu un gest plin de acea compătimire arătată îndeobşte faţă de străinii cu care nu te gândeşti că ai putea să te întâlneşti vreodată. De altminteri, el nu vedea încolţind de loc, în această socoteală politico sentimentală, ideea aceea negustorească a domnului d'Artagnan, şi gândul lui era numai la asta. D'Artagnan, care avea deprinderea de a înţelege de la început oamenii şi lucrurile, ghici ce se petrecea în capul lui Planchet.

— Am ajuns la chestiune – zise el. Acest tânăr prinţ de Galles, rege fără regat, cum foarte bine ai zis, Planchet, mi a stârnit interesul cel mai viu, mie, d'Artagnan. L am văzut cerşind sprijinul lui Mazarin, care e un zgârie brânză, şi ajutorul regelui Ludovic, care e un copil, şi mi s a părut, mie, care mă pricep la aşa ceva, că în privirea înţeleaptă a regelui detronat, în nobleţea întregii lui fiinţe, nobleţe ce a rămas neatinsă în pofida tuturor mizeriilor, mi s a părut, zic, că văd stofa unui om de inimă şi a unui rege.

Planchet încuviinţă în tăcere; toate astea, în ochii lui cel puţin, nu izbuteau încă să aducă la lumină ideea lui d'Artagnan. Acesta continuă:

— Şi iată ce judecată am făcut eu în gândul meu. As­cultă bine, Planchet, căci ne apropiem de concluzii.

— Ascult.

— Regii nu sunt semănaţi atât de des pe pământ. Or, acest rege fără regat e, după părerea mea, un grăunte pus de o parte, menit să înflorească la timpul său, dacă o mână dibace, cumpătată şi puternică îl va semăna cu pricepere, alegând pământul, lumina şi timpul potrivit.

Planchet dădea mereu din cap a încuviinţare, ceea ce dovedea că nu pricepea încă nimic.

— Nefericit grăunte regal, mi am zis eu, şi m am po­menit înduioşat cu adevărat, Planchet, lucru ce mă făcea să cred că m am scrântit la cap. Iată pentru ce am voit să ţi cer sfatul, prietene.

Planchet se înroşi de plăcere şi mândrie.

— Nefericit grăunte regal! Am să te culeg eu şi am să te sădesc într un pământ roditor!

— Ah, Doamne! făcu Planchet, uitându se lung la fostul lui stăpân, ca şi cum s ar fi îndoit că acesta era în toate minţile.

— Ei bine, ce i? îl întrebă d'Artagnan. Ce te doare?

— Pe mine? Nimic, domnule.

— Dar te ai văitat: "Ah, Doamne!"

— Credeţi?

— Te am auzit doar. Ai priceput cumva totul?

— Mărturisesc, domnule d'Artagnan, că mi e teamă...

— Să pricepi?

— Da.

— Să pricepi că vreau să l urc din nou pe tron pe regele Carol al II lea, care nu mai are tron? Asta e?

Planchet sări deodată pe scaunul său.

— Aha, aha! făcu el uluit. Asta numiţi dumneavoastră o restauraţie?

— Da, Planchet! Nu se cheamă aşa ceea ce vreau să fac?

— Fără îndoială, fără îndoială. Dar v aţi gândit bine?

— La ce?

— La ce e pe acolo?

— Unde?

— În Anglia.

— Şi ce i pe acolo, ia s auzim, Planchet?

— Întâi şi întâi, vă cer iertare, domnule, că mă amestec în astfel de lucruri, care n au nici o legătură cu negustoria mea, dar fiindcă e vorba de o afacere pe care mi o propu­neţi... căci îmi propuneţi o afacere, nu i aşa?

— Grozavă, Planchet!

— Dar fiindcă îmi propuneţi o afacere, am dreptul să îmi dau cu părerea asupra ei.

— Dă ţi o, Planchet; din părere în părere se naşte lumina.

— Ei bine, întrucât domnul îmi îngăduie să mi exprim părerea, îi voi spune că acolo sunt mai întâi parlamentele.

— Da, şi apoi?

— Apoi, armata.

— Bine. Mai vezi şi altceva?

— Mai e apoi naţiunea.

— Asta e tot?

— Naţiunea care a aprobat răsturnarea şi moartea fos­tului rege, tatăl acestuia, şi care nu va voi să dea îndărăt.

— Planchet, prietene – zise d'Artagnan – tu judeci ca un boţ de brânză. Naţiunea... naţiunea e obosită să tot cânte versete religioase. Şi dacă i vorba de cântări, am băgat de seamă că naţiunilor le place mai mult să cânte stihuri deocheate. Adu ţi aminte de Frondă; ştiu că s a cântat pe vremea aceea! Eh, frumoase timpuri, nu?

— Nu prea, nu prea; era cât pe aci să fiu spânzurat în acele zile.

— Era; dar ai fost, sau n ai fost?

— N am fost.

— Şi ai început, sau nu, să faci avere în mijlocul cântecelor acelea?

— E adevărat, da.

— Prin urmare, nu mai zici nimic?

— Ba da: să ne întoarcem la armată şi la parlamente.

— Eu spun că am douăzeci de mii de livre date cu împrumut domnului Planchet şi că mai am alte douăzeci de mii puse deoparte; cu aceste patruzeci de mii de livre ridic o armată.

Planchet îşi împreună mâinile; îl vedea pe d'Artagnan că vorbeşte serios şi rămase încredinţat că stăpânul său şi a pierdut cu adevărat minţile.

— O armată!... Ah, domnule! făcu el, cu cel mai în­găduitor zâmbet, de teamă să nu l aţâţe pe nebun şi să nu l înfurie. O armată... mare?

— De patruzeci de oameni – răspunse d'Artagnan.

— Patruzeci, împotriva a patruzeci de mii, nu i destul. Dumneavoastră faceţi, singur, cât o mie de oameni, ştiu asta; dar unde veţi găsi încă treizeci şi nouă de bărbaţi pe măsura dumneavoastră? Sau, găsindu i, cine va va da bani ca să i plătiţi?

— Nu i rău, Planchet... Zău ca da, vorbeşti ca un curtean.

— Nu, domnule, spun şi eu ce gândesc, şi iată de ce îmi dau cu părerea că la cea dintâi luptă făţişă pe care o veţi duce cu cei patruzeci de oameni, mi e teamă că...

— Tocmai de aceea nu voi da nici o luptă făţişă, dragă Planchet – zise gasconul râzând. Avem în antichitate pilde foarte frumoase de retrageri şi înaintări iscusite, care ne învaţă să ne ferim de duşman, iar nu să ne încăierăm cu el. Tu trebuie să ştii asta, Planchet, tu care ai luat comanda parizienilor în ziua când trebuiau să se bată cu muşchetarii şi care ai socotit atât de bine atacurile şi contraatacurile, încât n ai părăsit nici o clipă Piaţa Regală.

Planchet începu să râdă.

— Dacă cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră – răspunse el – se vor ascunde mereu şi vor fi dibaci, atunci pot trage nădejde că nu vor fi bătuţi; dar, mă rog, aveţi în vedere o ţintă anumită?

— Fără nici o îndoială. Iată deci, după părerea mea, tactica cea mai bună de urmat spre a l reaşeza cât mai repede pe tron pe maiestatea sa Carol al II lea.

— Bun! strigă Planchet cu şi mai multă luare aminte. Să admitem că tactica e buna. Dar, mai înainte de asta, mi se pare că am uitat ceva.

— Ce anume?

— Am lăsat deoparte naţiunea, căreia îi place să cânte mai mult măscări decât psalmi, şi armata, cu care nu ne vom bate; mai sunt însă parlamentele, care nu cântă de loc.

— Şi care se vor bate şi mai puţin. Cum, Planchet, cu, care eşti un om deştept, te nelinişteşti din pricina unei adu­nături de zbierători cărora li se spune cozi şi costelivi! Parlamentele nu mă îngrijorează câtuşi de puţin, Planchet.

— De vreme ce nu vă îngrijorează pe dumneavoastră, să trecem mai departe.

— Da, şi ajungem la încheiere. Îţi reaminteşti de Cromwell, Planchet?

— Am auzit vorbindu se mult de el, domnule.

— Era un războinic încercat.

— Şi un mare mâncău, mai cu seamă.

— Cum adică?

— Da, dintr o singură îmbucătură a înghiţit toată Anglia.

— Dar ce ai zice, Planchet, dacă a doua zi după ce el a înghiţit Anglia, s ar fi găsit unul care să l înghită pe dom­nul Cromwell?

— O, domnule, în matematică asta e una dintre cele dintâi reguli, că acela ce e cuprinzător trebuie să fie mai mare decât cuprinsul.

— Foarte bine!... Asta i şi problema noastră, Planchet.

— Numai că domnul Cromwell e mort, şi cuprinzătorul său e acum mormântul.

— Dragul meu Planchet, văd cu multă plăcere că ai de­venit nu numai matematician, ci şi filozof.

— Domnule, în negoţul meu de băcănie întrebuinţez multă hârtie trecută prin tipar; asta mă instruieşte.

— Bravo! În cazul acesta ştii, de bună seamă... căci n ai învăţat matematicile şi filozofia fără puţină istorie... că după Cromwell, cel atât de mare, a urmat unul mic de tot.

— Da; acela se numea Richard, şi a făcut întocmai ca dumneavoastră, domnule d'Artagnan: şi a dat demisia.

— Bine, foarte bine! După cel mare, care a murit, după cel mic, care şi a dat demisia, a venit un al treilea. Acesta se numeşte domnul Monck. E un general foarte isteţ, fiindcă nu s a bătut niciodată; e un diplomat foarte bun, fiindcă nu vorbeşte niciodată, iar înainte de a spune bună ziua cuiva, se gândeşte douăsprezece ceasuri şi sfârşeşte prin a spune bună seara; ceea ce întrece orice măsură e însă că orice spusă a lui cade totdeauna bine.

— E cineva, într adevăr – zise Planchet – dar eu cu­nosc un alt om politic care se aseamănă mult cu acesta.

— Domnul de Mazarin, nu i aşa?

— El însuşi.

— Ai dreptate, Planchet; numai că domnul de Mazarin nu năzuieşte la tronul Franţei; asta schimbă totul, vezi tu. Ei bine, acest domn Monck, care are Anglia gata servită pe farfurie şi care a şi căscat gura ca s o înghită, acest domn Monck, care le spune oamenilor lui Carol al II lea şi lui Carol al II lea însuşi: Nescio vos...

— Nu ştiu englezeşte – zise Planchet.

— Da, dar eu ştiu – răspunse d'Artagnan. Nescio vos înseamnă: Nu vă cunosc. Acest domn Monck, omul cel mai important al Angliei, după ce o va fi înghiţit...

— Ei bine? întrebă Planchet.

— Ei bine, prietene, mă duc acolo şi, cu cei patruzeci de oameni ai mei, pun mâna pe el, îl leg cobză şi l aduc în Franţa, unde două afaceri grozave se deschid în faţa ochilor mei uluiţi.

— Şi alor mei! strigă Planchet, îmbătat de entuziasm. Îl vom închide într o cuşcă şi l vom arăta lumii, contra cost.

— Ei bine, Planchet, asta este a treia afacere, la care eu nu mă gândisem şi pe care ai descoperit o tu.

— O credeţi bună?

— Da, fără îndoială; ale mele sunt însă mai bune.

— Să le auzim!

— Primo: o să l pun la răscumpărat.

— Pentru ce sumă?

— Drace! Un voinic ca el face o sută de mii de scuzi.

— O, da!

— Prin urmare: primo, cer o răscumpărare de o sută de mii de scuzi.

— Sau...?

— Sau, ceea ce e şi mai bine, îl dau regelui Carol, care, nemaiavând nici generalul de care să se teamă, nici diplo­matul care să i încurce socotelile, se va restaura el însuşi şi, odată restaurat, îmi va pune în palmă cei o sută de mii de scuzi. Iată ideea mea, Planchet; ce zici, e bună?

— Măreaţă, domnule! strigă Planchet, tremurând de fe­ricire. Dar cum v a venit în minte o idee ca asta?

— Mi a venit într o dimineaţă, stând pe malul Loarei, în timp ce regele Ludovic al XIV lea, preaiubitul nostru rege, lăcrăma sărutându i mâna domnişoarei de Mancini.

— Domnule, vă garantez că ideea e sublimă, dar...

— Ah, mai e un dar!

— Daţi mi voie! Ideea e frumoasă, dar se aseamănă cu povestirea despre pielea ursului din pădure, o ştiţi, pe care, ca s o vinzi, trebuie mai întâi să prinzi ursul. Or, pen­tru a l prinde pe domnul Monck, va fi o bătălie în regulă.

— Fără îndoială, doar d aia îmi înjgheb o armată.

— Aha, acum pricep! Drace! O lovitură prin surprin­dere. O, domnule, dacă i aşa, atunci veţi învinge, căci nimeni nu vă poate ţine piept în astfel de întâlniri.

— Am avut asemenea noroc, nimic de zis – spuse d'Artagnan cu orgolioasă modestie. Înţelegi însă că, dacă pentru asta i aş avea lângă mine pe dragul meu Athos, pe viteazul meu Porthos şi pe şiretul meu Aramis, treaba ar fi ca şi făcută. Dar pe ei i am pierdut şi nimeni nu ştie unde i aş putea regăsi. De aceea, mă voi lupta singur. Acum, nu găseşti că afacerea e bună şi plasamentul avantajos?

— Prea! Prea!

— Ce vrei să spui?

— Planurile mari nu ajung niciodată la ţintă.

— Cu acesta nu vom da greş, Planchet, şi dovada e că intru eu însumi în acţiune. Pentru tine va fi un câştig fru­muşel, iar pentru mine o lovitură straşnică. Se va spune: "Iată care a fost bătrâneţea domnului d'Artagnan" şi voi avea locul meu în istorisiri, ba chiar şi în istorie, Planchet. Sunt flămând de faimă!

— Domnule – zise Planchet – când mă gândesc că pla­nul acesta măreţ se făureşte aici, la mine, printre sacii cu zahăr, cu prune uscate şi cu mirodenii, îmi vine să cred că prăvălia mea e un adevărat palat.

— Ia seama, ia seama, Planchet! Dacă se află cel mai mic lucru, ne paşte Bastilia pe amândoi. Ia seama, prietene, căci ceea ce facem noi aici e un complot, şi domnul Monck este aliatul domnului de Mazarin. Ia seama!

— Domnule, cine a avut cinstea să stea alături de dum­neavoastră nu se teme, şi cine are norocul să facă afaceri cu dumneavoastră ştie să tacă.

— Foarte bine; asta te priveşte mai mult pe tine decât pe mine, ţinând seama că în opt zile eu voi fi în Anglia.

— Plecaţi, domnule, plecaţi! Cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

— Atunci, banii sunt gata?

— Mâine vor fi, îi veţi primi din mâna mea. Doriţi aur sau argint?

— Aur, e mai lesne de purtat. Dar cum ne vom învoi? Ia să vedem!

— O, Doamne, în chipul cel mai simplu: îmi veţi da o chitanţă, asta e tot.

— Nu, nu – zise repede d'Artagnan – trebuie ordine în toate.

— Asta e şi părerea mea... Dar cu dumneavoastră...

— Şi dacă mor acolo, dacă voi fi ucis de un glonţ de flintă, dacă voi crăpa din pricină că am băut bere?

— Domnule, vă rog să credeţi că, într un asemenea caz, aş fi atât de îndurerat de moartea dumneavoastră, că nu m aş mai gândi la bani.

— Mulţumesc. Planchet, dar asta i altceva. Vom în­tocmi, ca doi slujbaşi de judecătorie, o învoială între noi, un fel de act pe care l vom putea numi act de tovărăşie.