Vicontele de Bragelonne 1

— Bucuros, domnule.

— Ştiu că e greu de întocmit, dar vom încerca.

— Să încercăm.

Planchet se duse să caute o pană, cerneală şi hârtie.

D'Artagnan luă pana, o înmuie în cerneală şi scrise:

Între domnul d'Artagnan, fost locotenent de muşchetari al regelui, în prezent cu locuinţa în strada Tiquetonne, la hanul "Căprioara"

Şi domnul Planchet, băcan, cu locuinţa în strada Lombarzilor, la firma "Drugul de Aur"

S a convenit ceea ce urmează:

O asociaţie cu un capital de patruzeci de mii de livre s a format în scopul de a duce la îndeplinire o idee apar­ţinând domnului d'Artagnan.

Domnul Planchet, care cunoaşte această idee şi o încu­viinţează în toate punctele, va vărsa douăzeci de mii de li­vre în mâinile domnului d'Artagnan. El nu va cere nici îna­poierea sumei, nici dobândă, înainte de întoarcerea dintr o călătorie pe care domnul d'Artagnan o va face în Anglia.

La rândul său, domnul d'Artagnan se leagă să verse două­zeci de mii de livre, pe care le va adăuga la cele douăzeci de mii vărsate de domnul Planchet. El va folosi amintita sumă de patruzeci de mii de livre după cum va crede de cuviinţă, luându şi însă sarcina să respecte o înţelegere scrisă mai jos:

În ziua când domnul d'Artagnan îl va reaşeza, printr un mijloc oarecare, pe maiestatea sa regele Carol al II lea pe tronul Angliei, va vărsa în mâinile domnului Planchet suma de...
— Suma de o sută cincizeci de mii de livre – rosti cu nevinovăţie Planchet, văzând că d'Artagnan se oprise din scris.

— Ei, la naiba, nu! zise d'Artagnan. Împărţeala nu se poate face pe din două, n ar fi drept.

— Totuşi, domnule, fiecare punem câte o jumătate – se împotrivi cu sfială Planchet.

— Da, dar ascultă învoiala, dragul meu Planchet, şi dacă n o găseşti dreaptă în toate punctele atunci când va fi scrisă, ei bine, o vom şterge.

Şi d'Artagnan scrise:
Însă, întrucât domnul d'Artagnan pune în această aso­ciaţie, în afară de capitalul de douăzeci de mii de livre, timpul, Ideea, dibăcia şi pielea sa, lucruri la care ţine mult, mai ales la cel din urmă, domnul d'Artagnan va lua din cele trei sute de mii de livre două sute de mii de livre partea sa, adică două treimi din suma întreagă.
— Foarte bine – zise Planchet.

— E drept aşa? întrebă d'Artagnan,

— Foarte drept, domnule.

— Şi vei fi mulţumit cu o sută de mii de livre?

— Cum dracu! Cred şi eu! O sută de mii de livre pentru douăzeci de mii?

— Şi numai într o lună, fă socoteala,

— Cum, într o lună?

— Da, nu ţi cer decât o lună răgaz.

— Domnule – făcu Planchet cu dărnicie – vă dau şi şase săptămâni.

— Mulţumesc – răspunse cu bunăvoinţă muşchetarul.

După care, cei doi asociaţi recitiră actul de la început până la sfârşit.

— E desăvârşit, domnule – zise Planchet – nici răpo­satul domn Coquenard, primul bărbat al doamnei baroane du Vallon, n ar fi făcut unul mai bun.

— Găseşti? Ei bine, atunci să semnăm.

Şi amândoi îşi puseră parafa pe hârtie.

— În chipul acesta – zise d'Artagnan – nu i voi rămâne nimănui dator.

— Eu însă voi rămâne îndatorat faţă de dumneavoastră – zise Planchet.

— Nu, căci oricât de mult aş ţine la planul meu, Plan­chet, s ar putea să mi las pielea pe acolo, şi atunci vei pierde totul. Dar, drace, fiindcă veni vorba, am uitat un lucru foarte important în învoiala noastră. Să l scriem:
În cazul când domnul d'Artagnan va răposa în timpul acţiunii sale, prezenta învoială va cădea, şi domnul Planchet dă de pe acum adeverinţă umbrei domnului d'Artagnan că nu va mai ridica pretenţii asupra celor douăzeci de mii de livre vărsate de către dânsul în casa numitei asociaţii.
Această din urmă clauză îl făcu pe Planchet să şi încre­ţească fruntea; dar când zări privirea atât de scânteietoare, mâna atât de puternică, spatele atât de zdravăn şi atât de robust al asociatului său, prinse din nou curaj şi, fără a mai sta pe gânduri, mai trase o coadă la iscălitura sa. D'Arta­gnan făcu şi el la fel. Astfel fu întocmit primul act cunoscut în istorie despre o asociaţie; atât doar că de atunci s a abu­zat poate întrucâtva şi de forma şi de fondul său.

— Acum – zise Planchet, turnându i un ultim pahar de vin de Anjou lui d'Artagnan – acum duceţi vă la culcare, scumpul meu stăpân.

— Nu încă – răspunse d'Artagnan – căci greul abia de aici încolo vine, şi vreau să mă gândesc la cele ce am de făcut.

— Eh – murmură Planchet – am o încredere atât de mare în dumneavoastră, domnule d'Artagnan, că n aş da eu cele o sută de mii de livre nici pentru nouăzeci de mii plătite imediat.

— Dracul să mă ia – zise d'Artagnan – cred că tu ai dreptate, Planchet.

Şi, cu acestea, luă un sfeşnic, se urcă în odaia lui şi se culcă.

XXI

D'ARTAGNAN SE PREGĂTEŞTE DE

CĂLĂTORIE PENTRU CASA PLANCHET & Co.

D'Artagnan se gândi atât de mult întreaga noapte, încât a doua zi dimineaţa planul său era pe deplin întocmit.

— Asta e! zise el, ridicându se în capul oaselor în mij­locul patului, cu cotul sprijinit pe genunchi şi cu bărbia în palmă. Asta e! Voi căuta patruzeci de bărbaţi zdraveni şi de ispravă, recrutaţi dintre oamenii cei mai deocheaţi, însă obişnuiţi cu disciplina. Le voi făgădui câte cinci sute de livre pe lună, dacă se întorc; nimic, dacă nu se mai întorc, sau jumătate pentru urmaşi. Cât despre hrană şi locuinţă, astea cad în sarcina englezilor, care au boi la păşune, slănină la putină, găini în coteţe şi grâu în hambare. Mă voi înfă­ţişa la generalul Monck cu această mică trupă. El mă va primi cu onoruri. Îi voi câştiga încrederea şi mă voi folosi de asta cât mai repede cu putinţă.

Dar, fără să meargă mai departe, d'Artagnan clătină din cap şi se întrerupse.

— Nu – îşi spuse el – nu voi avea îndrăzneala să i povestesc toate astea lui Athos; mijlocul nu e totuşi tocmai cinstit. Va trebui folosită forţa. Apoi continuă: Da, va trebui folosită neapărat forţa, fără să mi pun câtuşi de puţin în joc însă demnitatea. Cu cei patruzeci de oameni, voi străbate ţara ca partizan. Da, dar dacă mă întâlnesc nu cu patruzeci de mii de englezi, cum spune Planchet, ci chiar numai cu patru sute? Voi fi bătut, ţinând seama că printre cei patruzeci de războinici ai mei se vor găsi cel puţin zece fricoşi, adică zece care îşi vor da pielea din prostie. Nu, într adevăr, e cu neputinţă să ai patruzeci de inşi pe care să te poţi bizui; asta nu se întâmplă. Trebuie să ştii să te mul­ţumeşti cu treizeci. Cu zece mai puţini, voi avea tot dreptul să ocolesc o încăierare, dat fiind numărul mic al oamenilor mei, iar dacă încăierarea are totuşi loc, atunci voi putea conduce mai bine în luptă treizeci, decât patruzeci de sub­alterni. Afară de asta, economisesc cinci mii de franci, adică a opta parte din capitalul meu, ceea ce merită osteneala. Am zis, voi avea aşadar treizeci de oameni. Îi voi împrăştia în trei cete, vom apuca drumuri diferite, cu înţelegerea de a ne reîntâlni la un moment dat; în felul acesta, câte zece, câte zece, nu vom da de bănuit nimănui şi vom trece nebă­gaţi în seama. Da, da, treizeci e numărul cel mai potrivit. Vor fi trei de zece; trei e un număr sfânt. Şi apoi, tinde mai pui, o companie de treizeci de oameni, când se va strânge laolaltă, va avea ceva impunător... Ah, nenorocit ce sunt – reflectă mai departe d'Artagnan – îmi trebuiesc şi treizeci de cai; asta înseamnă ruină. Unde naiba mi a fost capul, că am uitat de cai? Nici gând, fireşte, să porneşti la o treabă ca asta fără cai! Ei bine, fie, vom face şi această jertfă, chiar de va trebui să luăm caii chiar acolo; care nu sunt răi, de alt­minteri... Dar, drace, am uitat că sunt trei cete, deci e nevoie de trei comandanţi. Aici e greutatea. Dintre cei trei coman­danţi, pe unul îl am, sunt eu însumi. Da, numai că ceilalţi doi mă vor costa ei singuri aproape tot atâţia bani cât întreaga trupă la un loc. Nu, hotărât lucru, mă voi mulţumi cu un singur locotenent. Atunci însă va trebui să mi micşorez trupa la douăzeci de oameni. Ştiu că sunt puţini douăzeci, dar cum şi aşa pornisem cu gândul să ocolesc orice încăierare cu treizeci de oameni, cu atât voi fi mai îndreptăţit să o fac cu douăzeci. Douăzeci e o cifră rotundă; totodată va scă­dea şi numărul cailor cu zece, ceea ce înseamnă ceva; şi atunci, cu un locotenent bun... Doamne sfinte, ce va să zică răbdarea şi socoteala bună! Era să mă îmbarc cu patruzeci de oameni şi iată acum că am ajuns la douăzeci, pentru aceeaşi treabă. Zece mii de livre economisite dintr o dată, şi mai multă siguranţă, asta e mare lucru! Şi acum să ve­dem: mai e vorba să găsim un locotenent; să l căutăm, deci, şi pe urmă... Dar asta nu i tocmai uşor, am nevoie de un locotenent viteaz şi priceput, unul ca mine. Da, însă un locotenent îmi va cunoaşte taina, şi cum această taină va­lorează un milion, iar eu nu voi plăti omul meu decât cu o mie de livre, o mie cinci sute cel mult, acesta îmi va vinde taina lui Monck. Fără locotenent, ducă se dracului! La urma urmei, chiar dacă el ar fi mut ca un discipol al lui Pitagora, tot va avea în trupă un soldat de încredere pe care l va face sergentul său; sergentul va afla taina locote­nentului, presupunând că acesta va fi cumsecade şi nu va voi să o vândă, şi atunci sergentul, mai puţin cinstit şi mai puţin ambiţios, va da totul pentru cincizeci de mii de livre. Hai, hai, nici asta nu se poate! Nu mai încape vorbă, loco­tenentul trebuie lăsat la o parte. Dar atunci trupa va rămâne întreagă, n o voi mai putea împărţi în două şi nu voi mai putea să dau lupta din două părţi în acelaşi timp, fără un altul la fel ca mine care... Dar la ce bun să dau lupta din două părţi, de vreme ce n avem de prins decât un singur om? La ce bun să slăbesc trupa, punându i pe unii la dreapta, pe alţii la stânga? Un singur corp, la dracu! Unul singur, şi comandat de d'Artagnan; foarte bine! Dar două­zeci de oameni, umblând într o singură ceată, devin bătători la ochi pentru toată lumea. Nu trebuiesc văzuţi douăzeci de călăreţi mergând împreună, căci atunci li s ar pune pe urme o companie care le ar cere cuvântul de ordine, şi fiindcă nu l ar putea da la repezeală, ar fi împuşcaţi ca nişte iepuri, în frunte cu domnul d'Artagnan. O să mă mulţumesc deci cu zece oameni; aşa voi lucra mai uşor şi cu mai multă unitate, voi fi silit să fiu prevăzător, ceea ce, într o treabă ca aceea la care pornesc eu, înseamnă pe jumătate izbândă; un număr prea mare de oameni m ar putea târî în cine ştie ce nesăbuinţă, Zece cai nu sunt, apoi, greu de cumpărat sau de luat. O, minunată idee, şi ce linişte desăvârşită îmi toarnă ea prin vine! Nici bănuieli, nici cu­vinte de ordine, nici primejdii. Zece oameni sunt ca nişte valeţi sau ca nişte cărăuşi. Zece oameni călări pe zece cai încărcaţi cu felurite mărfuri sunt lăsaţi în pace şi sunt pri­miţi cu voie bună oriunde. Zece oameni care călătoresc pe seama casei Planchet & Co., din Franţa. Nu e nimic rău în asta. Aceşti zece oameni, îmbrăcaţi ca nişte negustori, pot avea câte un bun cuţit de vânătoare, câte o flintă atârnată la şaua calului şi câte un pistol la cingătoare. Nu se sperie de oricine, fiindcă n au gânduri ascunse. Sunt poate oleacă contrabandişti, dar ce mare lucru e asta? Contra­banda nu e pedepsită, ca poligamia, cu spânzurătoarea. Tot ce mi se poate întâmpla mai rău e să ni se ia marfa. Ni s a luat marfa, si cu asta basta! Ei da, ăsta e un plan minunat! Zece oameni numai, zece oameni luaţi în serviciul meu, dar zece oameni hotărâţi cât patruzeci şi care mă vor costa cât patru, faţă de care, spre mai multă siguranţă, nu voi scăpa o iotă din planul meu, şi cărora le voi spune doar atât: "Prieteni, avem de dat o lovitură". În acest chip, Satan ar trebui să fie prea dibaci ca să mi mai joace vreun renghi. Cincisprezece mii de livre economisite! E splendid, când te gândeşti că am pornit de la douăzeci de mii!

Astfel, încântat de rodnicele lui socoteli, d'Artagnan se opri la acest plan, hotărât să nu mai schimbe nimic din litera lui. Îşi şi întocmi în minte, cu memoria sa fără cusur, o listă de zece oameni vestiţi printre căutătorii de aventuri, printre cei nedreptăţiţi de soartă sau certaţi cu justiţia. Cu acestea, d'Artagnan se sculă şi porni fără zăbavă la lucru, spunându i lui Planchet să nu l aştepte cu masa la prânz, ba că s ar putea să nu vie nici la cină.

O zi şi jumătate de alergături prin anumite colţuri ale Parisului îi fură de ajuns ca să şi găsească oamenii şi, fără a i pune în legătură unii cu alţii, alese, strânse şi formă, în mai puţin de treizeci de ceasuri, o frumoasă colecţie de chipuri, unele mai hidoase decât altele şi vorbind o franţu­zească mai puţin corectă chiar şi decât englezeasca de care aveau să se folosească de acum înainte. În cea mai mare parte erau foşti oameni din gardă ale căror merite d'Artagnan avusese prilejul să le cunoască în diferite îm­prejurări, şi pe care beţia, loviturile de spadă, pierderile la joc sau reformele economice ale domnului de Mazarin îi siliseră să caute singurătatea şi umbra, aceste două mari consolatoare ale sufletelor neînţelese şi rănite. Purtau în fizionomia şi în veşmintele lor urmele suferinţelor şi dure­rilor prin care trecuseră. Unii aveau faţa brăzdată de vechi zgârieturi; toţi erau îmbrăcaţi în zdrenţe. D'Artagnan uşură cea mai apăsătoare dintre aceste mizerii fraterne printr o înţeleaptă împărţire a scuzilor din fondul asociaţiei; apoi, veghind ca aceşti scuzi să fie folosiţi pentru înfrumuseţarea fizică a trupei, le dădu recruţilor săi întâlnire undeva în nordul Franţei, între Berghes şi Saint Omer. Le lăsă un răgaz de şase zile până la întâlnire, şi d'Artagnan cunoştea îndeajuns bunăvoinţa, voioşia şi cinstea după toane a acestor faimoşi angajaţi, pentru a fi încredinţat că nici unul dintre ei nu va fi lipsă la apel.

După ce dădu ordinele cuvenite şi după ce fixă locul de întâlnire, se duse să şi ia rămas bun de la Planchet, care îi ceru amănunte în legătură cu armata sa. D'Artagnan nu se gândi nici o clipă să i pomenească ceva despre reducerea pe care o făcuse în ceea ce priveşte personalul: se temea să nu zdruncine, prin această mărturisire, încrederea aso­ciatului său. Planchet se bucură nespus aflând că armata era gata înjghebată şi că ei, Planchet, se putea socoti un fel de rege prin jumătate din suma vărsată în acest scop, fiind îndreptăţit astfel să şi spună că, de la tejgheaua lui, ce i ţinea loc de tron, a alcătuit un corp de trupe sortit să se războiască împotriva perfidului Albion.

Planchet îi numără deci lui d'Artagnan douăzeci de mii de livre, în ludovici mari, nou nouţi, partea sa, a lui Planchet, şi alte douăzeci de mii de livre, tot în ludovici mari de aur, partea lui d'Artagnan. Muşchetarul vârî cele două sume în doi săculeţi deosebiţi şi, ţinând fiecare săculeţ în câte o mână, îi cântărea, spunând:

— E destul de greu bănetul ăsta, dragul meu Planchet; Ştii că trebuie să cântărească peste treizeci de livre?

— Nu i nimic, calul dumneavoastră va duce totul ca pe un fulg.

D'Artagnan clătină din cap.

— Nu vorbi aşa, Planchet; un cal împovărat cu treizeci de livre greutate, pe lângă călăreţ şi calabalâcul lui, nu mai poate trece cu uşurinţă un râu, nu mai sare cu sprinteneală un zid sau o groapă, şi dacă nu e cal, vai de călăreţ! E adevărat însă că tu nu ştii asta, Planchet, tu care ai servit toată viaţa ta în infanterie.

— Atunci, domnule, cum să facem? zise Planchet, pe drept cuvânt încurcat.

— Ascultă – răspunse d'Artagnan – îmi voi plăti ar­mata la reîntoarcerea acasă. Păstrează partea mea de două­zeci de mii de livre, pe care vei avea grijă să le înmulţeşti între timp.

— Şi jumătatea mea? făcu Planchet.

— O iau cu mine.

— Încrederea dumneavoastră mă cinsteşte – zise Plan­chet – dar dacă nu vă mai întoarceţi?

— Tot ce se poate, deşi aşa ceva mi se pare puţin pro­babil. Atunci, Planchet, pentru cazul că nu m aş mai întoarce, dă mi o pană ca să mi scriu testamentul.

D'Artagnan luă pana, hârtia şi aşternu pe foaia albă următoarele:

Eu, d'Artagnan, am avere suma de douăzeci de mii de livre, strânse para cu para timp de treizeci şi trei de ani, cât am fost în serviciul maiestăţii sale regelui Franţei. Din acestea dau cinci mii lui Athos, cinci mii lui Porthos, cinci mii lui Aramis, pentru ca ei să le dea, în numele meu şi al lor, tânărului meu prieten Raoul, viconte de Bragelonne. Cele din urmă cinci mii le dăruiesc lui Planchet, pentru ca să le împartă cu mai puţină strângere de inimă pe celelalte cinci­sprezece mii prietenilor mei. Drept care am semnat cele de faţă.

D'Artagnan
Planchet părea foarte nerăbdător să afle ce scrisese acolo d'Artagnan.

— Poftim, citeşte – îi spuse muşchetarul.

La ultimele rânduri, ochii lui Planchet se umplură de lacrimi.

— Credeţi că altfel n aş fi dat banii celorlalţi? Dacă i aşa, nu mai primesc cele cinci mii de livre ale dumneavoastră.

D'Artagnan zâmbi.

— Primeşte le, Planchet, primeşte le, şi în felul acesta nu vei pierde decât cincisprezece mii de franci, în loc de două­zeci de mii, şi nu vei fi ispitit să calci semnătura stăpânului şi prietenului tău, căutând să nu pierzi nimic.

Cât de bine cunoştea inimile oamenilor şi ale băcanilor acest simpatic domn d'Artagnan!

Cei care l au socotit nebun pe Don Quijote, fiindcă se ducea să cucerească un imperiu însoţit doar de Sancho, scu­tierul său, şi cei care l au socotit nebun pe Sancho, fiindcă se ducea cu stăpânul lui să cucerească zisul imperiu, fără în­doială că aceia nu i ar fi judecat altfel pe d'Artagnan şi pe Planchet. Cu toate acestea, cel dintâi trecea drept un om cu mintea ageră printre oamenii cei mai pătrunzători de la curtea Franţei; cât despre cel de al doilea, el îşi cucerise pe bună dreptate faima unuia din cele mai înţelepte creiere printre negustorii băcani din strada Lombarzilor, adică din Paris, şi, prin urmare, din Franţa.

Dar, judecându i pe aceşti doi oameni numai din punctul de vedere al celorlalţi oameni, şi mijloacele cu ajutorul cărora ei voiau să reaşeze un rege pe tronul său numai prin com­paraţie cu alte mijloace, până şi cel mai îngust cap din ţara cu cele mai înguste capete s ar fi revoltat împotriva cutezan­ţei locotenentului şi a neroziei asociatului sau.

Din fericire, d'Artagnan nu era omul care să asculte pala­vrele ce se rosteau în jurul său, nici comentariile ce se făceau pe seama lui. El îşi însuşise deviza: Fă treaba bine şi lasă i pe alţii să vorbească. Planchet, la rândul său, o avea şi el pe a lui: Lasă i pe alţii să facă, şi tu taci din gură. Din asta rezulta că, după exemplul tuturor marilor genii, cei doi oa­meni se mândreau intra pectus de a avea dreptate, în pofida tuturor celor care spuneau că sunt doi bieţi nebuni.

Drept început, d'Artagnan porni la drum pe cea mai frumoasă vreme din lume, fără nori pe cer, fără nori în sufletul său, vesel şi puternic, liniştit şi decis, neclintit în hotărârea lui şi, prin urmare, ducând cu el o doză înzecită din acel fluid nestăvilit pe care zguduirile sufleteşti îl fac să ţâşnească din împletitura nervilor şi care împrumută maşinii omeneşti o forţă şi un avânt de care veacurile viitoare îşi vor da seama, după toate probabilităţile, într un chip mult mai matematic decât o putem face noi astăzi. Apucă din nou, ca pe vremurile de altădată, drumul bogat în aventuri care îl dusese cândva la Boulogne şi pe care l străbătea acum pentru a patra oară. Aproape că recunoştea, din trapul calu­lui, urmele paşilor lui pe caldarâm şi acelea ale pumnului său în toate porţile hanurilor; şi memoria lui, încă vie şi sprin­tenă, reînvia astfel acea vajnică tinereţe care, după treizeci de ani, nu i dezminţea nici inima largă, nici pumnul de oţel.

Ce fire înzestrată din plin de natură, firea acestui om! Avea toate pasiunile, toate cusururile, toate slăbiciunile, dar spiritul de contrazicere, propriu inteligenţei lui, schimba toate aceste scăderi în merite corespunzătoare. D'Artagnan, graţie imaginaţiei lui pururi iscoditoare, se temea până şi de o umbră, dar, ruşinat că îi e teamă, se îndrepta fără şovăire către acea umbră, şi atunci devenea, într adevăr, neobişnuit de curajos, dacă primejdia era reală; de asemenea, totul în el era emoţie şi, deci, bucurie. Îi plăcea mult tovărăşia altora, dar niciodată nu i se ura cu a sa, şi de multe ori, dacă ai fi putut să l observi îndeaproape atunci când era singur, l ai fi văzut râzând de fleacurile pe care şi le povestea lui însuşi sau de glumeţele închipuiri pe care şi le făurea numai cu cinci minute înainte de clipa când avea să l cuprindă mâhnirea cea mai adâncă.

Totuşi, de data aceasta, d'Artagnan nu era, poate, toc­mai atât de vesel pe cât ar fi fost dacă ar fi ştiut că la Calais îl aşteaptă câţiva prieteni buni, în loc de a întâlni acolo şleahta aceea de zece secături; cu toate acestea, melan­colia nu l vizită mai mult decât o dată pe zi, şi primi în totul cam vreo cinci vizite ale acestei zeiţe, înainte de a zări marea la Boulogne, fără a mai adăuga că aceste vizite erau de scurtă durata.

Dar, odată ajuns acolo, d'Artagnan se simţi mai aproape de acţiune, şi orice alt simţământ, în afară de acela al încrederii în sine, dispăru, pentru a nu se mai întoarce nici­odată. De la Boulogne, o luă de a lungul coastei până la Calais.

Calais era locul de întâlnire cu ceilalţi, şi în Calais dăduse fiecăruia din înrolaţii lui adresa hanului "La Marele Mo­narh". Acolo traiul nu era prea scump, acolo marinarii tră­geau totdeauna bucuroşi, acolo oamenii de spadă, cu platoşă de piele, bineînţeles, găseau pat, masă, bere, în sfârşit, toate plăcerile vieţii, pentru treizeci de băncuţe pe zi.

D'Artagnan îşi propunea să şi surprindă oamenii în plină viaţă de vagabondaj, pentru a şi da seama de la prima ochire dacă se poate bizui pe ei ca pe nişte tovarăşi de isprava.

Ajunse la Calais spre seară, pe la ceasurile patru şi jumătate.

XXII

D'ARTAGNAN CĂLĂTOREŞTE

PENTRU CASA PLANCHET & Co.

Hanul "La Marele Monarh" se afla într o străduţă para­lelă cu portul, fără ca totuşi să dea în port; câteva ulicioare tăiau, aşa cum treptele taie cele două margini ale unei scări, cele două mari linii drepte, a portului şi a străzii. Prin aceste ulicioare nimereai pe neaşteptate din port în strada şi din stradă în port.

D'Artagnan ajunse la port, apucă pe una din aceste ulicioare şi căzu pe neaşteptate în faţa hanului "La Marele Monarh". Momentul fusese bine ales şi i amintea lui d'Arta­gnan de începuturile lui la hanul "Morarul Francez", la Meung. Câţiva marinari care jucau zaruri se luaseră la ceartă şi se ameninţau unii pe alţii cu toată furia. Hangiul, hangiţa şi doi băieţi de serviciu supravegheau cu nelinişte cercul acestor jucători înrăiţi, în mijlocul cărora încăierarea era gata să se producă dintr o clipă în alta, prin mânuirea cuţitelor şi a satârelor. Totuşi, jocul continua.

Pe o laviţă de piatră stăteau doi vlăjgani ce se părea că aşteptau pe cineva, cu ochii aţintiţi la uşă; patru mese rânduite în fundul încăperii comune erau ocupate de alţi opt indivizi. Nici cei de pe laviţă, nici cei de la mese nu dădeau semne că vor să se amestece în zâzania sau în jocul celorlalţi.

D'Artagnan recunoscu în aceşti spectatori atât de reci şi de nepăsători pe cei zece oameni ai lui.

Zâzania creştea din clipă în clipă. Orice patimă îşi are, întocmai ca marea, fluxul şi refluxul ei, care urcă şi coboară. Ajuns în culmea furiei, un marinar răsturnă masa, dimpreună cu banii ce se aflau pe ea. Masa căzu, banii se rostogoliră pe jos. În aceeaşi clipă, întregul personal al hanului se repezi să culeagă banii; dar un mare număr de piese albe fură înhăţate de alţi indivizi ce se făcură numaidecât nevăzuţi, în timp ce marinarii se sfâşiau între ei.

Singuri, cei doi oameni de pe laviţă şi ceilalţi opt de la mesele din fund, cu toate că păreau absolut străini unii de alţii, singuri, spunem, aceşti zece oameni parcă se înţeleseseră între ei să rămână nemişcaţi în mijlocul acestor ţipete de furie şi al acelui zornăit de bani. Numai doi se mulţumiră doar să i îmbrâncească pe bătăuşii ce se rostogoliseră până sub masa lor.

Alţi doi, mai pe urmă, văzând tot acest tărăboi din jurul lor, îşi scoaseră încet mâinile din buzunare; alţi doi, în sfârşit, se urcară pe masa din faţa lor, aşa cum fac, spre a nu fi udaţi, cei care văd un şuvoi de apă îndreptându se spre ei.