Vicontele de Bragelonne 1

Athos îi aruncă lui Monck una din acele priviri pătrun­zătoare care par a l desfide pe cel asupra căruia se îndreaptă să şi ascundă cel mai mărunt gând din mintea sa; apoi, ridicându şi pălăria, începu să vorbească, cu un glas solemn, în timp ce ascultătorul său, cu o mână dusă la obraz, lăsa această mână lungă şi nervoasă să i frământe mustaţa şi barba, pe când ochiul lui, nehotărât şi învăluit de o umbră de tristeţe, rătăcea în adâncimile subteranei.

XXVI

INIMA ŞI SPIRITUL
— Milord – vorbi contele de La Fère – sunteţi uri nobil englez, sunteţi un om sincer, şi aveţi în faţă un francez nobil, un om de inimă. Acest aur, ascuns în cele două bu­toiaşe pe care le vedeţi aci, v am spus că e al meu, dar cer iertare: e cel dintâi neadevăr pe care l rostesc în viaţa mea, o minciună de o clipă, recunosc; acest aur aparţine regelui Carol al II lea, izgonit din patria lui, alungat din palatul său, orfan în acelaşi timp şi de părinte şi de tron şi lipsit de tot, chiar de trista fericire de a săruta în genunchi piatra pe care mâna ucigaşilor a scris acest scurt epitaf ce pururea va chema asupră le răzbunarea: "Aici zace regele Carol I".

Monck păli uşor şi un tremur ascuns îi încreţi obrazul, zbârlindu i mustaţa căruntă.

— Eu – continuă Athos – eu, contele de La Fère, singurul, ultimul credincios ce i a mai rămas bietului prinţ, i am făgăduit că voi veni să caut omul de care atârnă astăzi soarta regalităţii în Anglia, şi am venit, şi m am înfăţişat dinaintea acestui om, şi m am lăsat în mâinile lui gol şi dezarmat, spunându i: "Milord, aceasta este ultima avuţie a unui prinţ pe care Dumnezeu l a hărăzit stăpân, care prin naşterea sa vă este rege; de domnia voastră, numai de domnia voastră atârnă viaţa şi viitorul său. Vreţi să folosiţi aceşti bani pentru ca să l ajutaţi sau, dacă nu să l ajutaţi, cel puţin să l lăsaţi pe Carol al II lea să facă ceea ce are de gând? Sunteţi stăpânul, sunteţi regele, stăpân şi rege atotputernic, căci întâmplarea schimbă uneori opera timpului şi a lui Dumnezeu. Vă stau în faţă singur, milord; dacă vă înspăimântă ideea să împărtăşiţi izbânda, dacă prezenţa mea ca părtaş vă stinghereşte, sunteţi înarmat, milord, şi iată aci un mormânt gata săpat! Dacă, dimpotrivă, înflăcărarea pentru cauza pe care o slujiţi vă îndeamnă, dacă sunteţi ceea ce păreţi a fi, dacă mâna domniei voastre, în ceea ce întreprinde, se supune spiritului, iar spiritul inimii, iată prilejul de a zădărnici pentru totdeauna cauza vrăjmaşului vostru Carol Stuartul; ucideţi omul pe care l aveţi înaintea ochilor, căci acest om nu se va întoarce niciodată la cel ce l a trimis, fără a i aduce comoara pe care i a încredinţat o Carol întâiul, părintele său, şi păstraţi aurul care poate sluji la întreţinerea războiului civil. Vai, milord, aceasta e con­diţia fatală a nefericitului prinţ. Trebuie să cumpere sau să ucidă, din pricină că totul îi stă împotrivă, totul îl înfruntă, totul îi este duşmănos; şi totuşi el este însemnat cu pecetea divină, de aceea, pentru a nu şi întina sângele, e nevoie ori să se urce pe tron, ori să moară pe pământul sfânt al patriei. Milord, aţi avut bunăvoinţa să mă ascultaţi. Oricui al­tuia, în locul omului ilustru care mă aude, i aş fi spus: milord, sunteţi sărac; regele vă oferă acest milion ca arvună pentru o învoială de uriaşă însemnătate; luaţi l şi slujiţi l pe Carol al II lea, aşa cum eu l am slujit pe Carol întâiul, şi sunt încredinţat că Dumnezeu, care ne ascultă, care ne vede, care singur citeşte în inima voastră închisă oricărui ochi omenesc, sunt încredinţat că Dumnezeu vă va dărui o viaţă veşnică fericită, după o preafericită moarte. Dar generalului Monck, omului ilustru a cărui bărbăţie am putut să o cântăresc îndeajuns, îi spun: milord, vă este rezervat în istoria popoarelor şi a regilor un loc plin de strălucire, o glorie nepieritoare, ce nu va fi întunecată niciodată dacă, fără a urmări alt ţel decât binele patriei voastre şi triumful dreptăţii, veţi deveni sprijinul şi apărătorul regelui vostru. Mulţi alţii şi au cucerit faima ca uzurpatori sau cuceritori. Domnia voastră, milord, vă veţi mulţumi să fiţi cel mai virtuos, cel mai cinstit şi cel mai demn dintre oameni. V a fost dat să ţineţi în mână o coroană, dar în loc s o aşezaţi pe fruntea voastră, o veţi pune pe capul aceluia pentru care a fost făurită. Oh, milord, faceţi astfel, şi veţi lăsa posterităţii cel mai râvnit nume pe care o făptură omenească s ar putea mândri vreodată că l poartă".

Athos se opri. În tot timpul cât nobilul gentilom vorbise, Monck nu făcuse nici un semn de aprobare sau dezapro­bare; abia dacă, în cursul acestei înfocate cuvântări, ochii lui se aprinseră de acea văpaie ce trădează înţelepciunea. Contele de La Fère îl privi cu tristeţe şi, văzând chipul lui posomorit, simţi că descurajarea îi cuprinde încetul cu în­cetul inima. În cele din urmă, Monck păru că se însufle­ţeşte şi, rupând tăcerea, zise cu un glas blând şi adânc:

— Domnule, ca să vă răspund, am să mă folosesc de propriile dumneavoastră cuvinte. Oricui altuia în locul dumneavoastră i aş fi răspuns prin expulzare, prin temniţă sau poate şi mai rău. Căci mă ispitiţi şi totodată încercaţi să mi forţaţi mâna. Dar sunteţi unul din acei oameni, dom­nule, căruia nu i se poate refuza atenţia şi respectul pe care l merită; sunteţi un vrednic gentilom, domnul meu, şi spun asta ca unul care mă pricep la oameni. Adineauri mi aţi vorbit de un tezaur pe care fostul rege l a lăsat anume fiului său; nu cumva sunteţi unul din acei francezi care, după câte am auzit, au încercat să l răpească pe Carol de la White Hall?

— Da, milord, eu sunt cel ce mă aflam sub eşafod în ceasul execuţiei; eu sunt cel care, neputându l salva, am primit pe fruntea mea sângele regelui martir; totodată, am primit şi cel din urmă cuvânt al lui Carol I: căci pentru mine a rostit el atunci: REMEMBER! Şi spunându mi: Adu ţi aminte! se referea la aceşti bani pe care i aveţi acum la picioare, milord.

— Am auzit mult vorbindu se despre dumneavoastră, domnule – zise Monck – dar sunt fericit de a vă fi pre­ţuit, din capul locului, după propriile mele gânduri, iar nu după ceea ce mi s a spus. Vă voi face prin urmare destăi­nuiri pe care nu le am făcut nimănui, şi vă veţi da seama câtă deosebire fac între dumneavoastră şi persoanele care mi au mai fost trimise până acum.

Athos se înclină uşor, pregătindu se să asculte cu nerăb­dare cuvintele ce cădeau unul câte unul de pe buzele lui Monck, cuvinte la fel de rare şi preţioase ca şi stropii de rouă în deşert.

— Îmi vorbeaţi – zise Monck – despre regele Carol al II lea; dar vă rog să mi spuneţi, domnule, întrucât mă priveşte pe mine această fantomă a unui rege? Am îmbătrânit în războaie şi în politică, ambele atât de strâns legate astăzi una de alta, încât orice om de spadă e dator să lupte, în virtutea dreptului sau a ambiţiei lui, în numele unui interes personal, iar nu orbeşte, în urma unui ofiţer, ca în războaiele obişnuite. Eu nu doresc nimic poate, însă am multe temeri. În război rezidă astăzi libertatea Angliei, şi poate chiar a fiecărui englez. Pentru ce vreţi dar ca, liber în poziţia în care mă aflu, să mi vâr mâna în cătuşele unui străin? Carol nu e decât un străin pentru mine. A dat aici bătălii pe care le a pierdut, e deci un prost comandant; n a izbutit în nici o negociere, e deci un prost diplomat; şi a trâmbiţat nenorocirea la toate curţile din Europa, e deci o inimă slabă şi nevolnică. Nimic nobil, nimic măreţ, nimic puternic nu s a arătat încă din acest monarh care năzuieşte să cârmuiască unul dintre cele mai mari regate ale pământului. Aşadar, nu l cunosc pe acest Carol decât sub lumini ce nu i fac cinste, şi dumneavoastră vreţi ca eu, om cu mintea întreagă, să mă fac de bună voie robul unei făpturi care e mai prejos decât mine în arta militară, în politică şi chiar ca demnitate? Nu, domnul meu! Când o mare şi nobilă faptă mă va face să l preţuiesc pe Carol, atunci îi voi recunoaşte poate dreptul la tronul de pe care noi l am răsturnat pe părinte, fiindcă era lipsit de însuşirile ce până acum îi lipsesc şi fiului; dar deocamdată, în materie de drepturi, nu le recunosc decât pe ale mele; revoluţia m a făcut general, spada mă va face Protector, dacă voi vrea. Carol să se arate, să vină aici, să se supună regulilor ce i se impun unui monarh, şi mai ales să şi aducă aminte că face parte dintr un neam căruia i se va cere mai mult decât oricăruia altul. Aşa că, domnule, să nu mai vorbim despre asta; nici nu primesc, nici nu refuz: nu mi spun cuvântul, aştept.

Athos vedea că Monck era prea bine lămurit asupra a tot ceea ce avea legătură cu Carol al II lea, ca să ducă mai departe convorbirea. Nu era nici momentul, nici locul po­trivit s o facă.

— Milord – zise el – nu mi mai rămâne dar decât să vă mulţumesc.

— Pentru ce anume, domnule? Pentru că v aţi făcut o dreaptă judecată despre mine, iar eu m am purtat conform judecăţii dumneavoastră? Oh, într adevăr, merită oare oste­neala? Acest aur, pe care îl veţi duce regelui Carol, îmi va sluji ca mijloc de a l cunoaşte mai bine: văzând în ce chip îl va folosi, îmi voi face, fără îndoială, despre el o părere pe care n o am încă.

— Excelenţa voastră nu se teme însă că va fi în pierdere lăsând din mână o sumă importantă ce va sluji oştirilor duşmanului vostru?

— Duşmanului meu spuneţi? Ei, domnule, eu nu am duş­mani. Eu sunt în serviciul parlamentului, care îmi porun­ceşte să lupt împotriva generalului Lambert şi a regelui Carol, duşmanii lui, iar nu ai mei; şi lupt deci. Dacă parla­mentul mi ar ordona, dimpotrivă, să pun steaguri în portul Londrei, să înşir soldaţii pe cheiuri, să l primesc pe regele Carol al II lea...

— V aţi supune? întrebă Athos cu o privire de bucurie.

— Iertaţi mă – răspunse Monck zâmbind – era cât pe aci, eu, omul cu părul cărunt – ...zău aşa, unde mi a fost mintea? – era cât pe aci să rostesc o neghiobie de om tânăr.

— Atunci, nu v aţi supune? stărui Athos.

— Nu spun nici asta, domnule. Înainte de toate, mântuirea ţării mele. Dumnezeu, care a binevoit să mi dea tărie, a voit fără îndoială să folosesc această forţă spre binele tuturor şi mi a dat în acelaşi timp putinţa să aleg. Dacă parlamentul mi ar ordona un asemenea lucru, aş sta şi aş chibzui.

Athos se posomorî la faţă.

— Aşadar – îngână el – văd bine: excelenţa voastră nu se gândeşte câtuşi de puţin să vie în sprijinul regelui Carol al II lea.

— Îmi puneţi mereu întrebări, domnule conte; acum e rândul meu s o fac, dacă îmi îngăduiţi aceasta.

— Cu plăcere, domnule, şi facă Dumnezeu să mi răspun­deţi tot aşa de deschis, precum vă voi răspunde eu!

— Când veţi fi ajuns cu acest milion la prinţul dumnea­voastră, ce sfat îi veţi da acolo?

Athos îşi aţinti asupra lui Monck o privire plină de demnitate şi de hotărâre.

— Milord – răspunse el – cu acest milion pe care alţii l ar folosi poate ca să ducă tratative, eu vreau să l povă­ţuiesc pe rege să alcătuiască două regimente, să intre în Scoţia, pe care aţi pacificat o, şi să dăruiască poporului scu­tirea de biruri pe care revoluţia i a făgăduit o, dar nu i a acordat o. Îl voi mai povăţui să ia el însuşi comanda acestei mici armate, care va spori, vă rog să mă credeţi, şi să moară cu drapelul în mână şi cu spada la brâu, strigând: "Englezi, iată al treilea rege din neamul meu pe care l ucideţi: luaţi aminte la răzbunarea lui Dumnezeu!"

Monck înclină capul şi rămase o clipă pe gânduri.

— Iar dacă va izbândi – întrebă el – ceea ce este de necrezut, dar nu cu neputinţă, căci orice se poate întâmpla pe lumea asta, atunci ce l aţi povăţui?

— Să se gândească – răspunse Athos – că prin vrerea lui Dumnezeu şi a pierdut coroana, dar că prin bunăvoinţa oamenilor şi a recăpătat o.

Un zâmbet ironic pluti pe buzele lui Monck.

— Din păcate, domniile – zise el – regii nu ştiu să urmeze poveţele înţelepte.

— Ah, milord, Carol al II lea nu e un rege – replică Athos, zâmbind la rândul lui, dar cu totul în alt chip decât o făcuse Monck.

— Prea bine, să sfârşim, domnule conte... căci asta vă e dorinţa, nu i aşa?

Athos se înclină.

— Voi da poruncă să fie duse aceste două butoiaşe acolo unde doriţi dumneavoastră. Unde sunteţi găzduiţi, domnule?

— Într un mic sat de la gurile râului, excelenţă.

— A, cunosc acest sat, se compune din vreo cinci sau şase case, nu?

— Întocmai. Ei bine, eu stau în prima casă; împreună cu mine mai locuiesc acolo doi împletitori de năvoade; cu barca lor am ajuns la ţărm.

— Dar corabia dumneavoastră, domnule?

— Corabia mea e ancorată la un sfert de milă în largul mării şi mă aşteaptă.

— Şi n aveţi de gând să plecaţi imediat?

— Milord, voi mai încerca o dată să conving pe exce­lenţa voastră.

— Nu veţi reuşi – îi replică Monck. Va trebui totuşi să părăsiţi Newcastle, fără să lăsaţi cea mai mică urmă despre trecerea dumneavoastră pe aici, căci ar putea sa vă dăuneze şi dumneavoastră şi mie. Ofiţerii mei cred că mâine Lambert mă va ataca. Eu, dimpotrivă, le garantez că nici nu se va mişca; după părerea mea e cu neputinţă s o facă. Lambert comandă o armată în care sălăşluiesc tot felul de principii, şi pe o astfel de armată nu te poţi bizui. Eu mi am instruit soldaţii să pună, mai presus de autoritatea mea, o altă autoritate mai înaltă, ceea ce înseamnă că din­colo de mine, în jurul meu, sub mine, ei pot să mai ţin­tească spre altceva. Din asta rezultă că, dacă aş muri eu, ceea ce se poate întâmpla oricând, armata mea nu se va destrăma uşor; tot astfel, dacă am chef să lipsesc, bună­oară, câtva timp, ceea ce şi fac uneori, în lagărul meu nu se va produce nici cea mai mică umbră de nelinişte sau neorânduială. Eu sunt magnetul, forţa de atracţie a englezilor. Toate aceste arme răspândite acolo, de vor fi trimise îm­potriva mea, le voi atrage spre mine. Lambert comandă în clipa de faţă optsprezece mii de dezertori; dar n am suflat despre asta o singură vorbă ofiţerilor mei, înţelegeţi, de­sigur, de ce. Nimic nu e mai de ajutor pentru o armată decât simţământul unei bătălii apropiate: toţi oamenii rămân treji, toţi caută să fie gata de a se apăra. Vă spun asta dumneavoastră, ca să n aveţi nici o teamă. Nu vă grăbiţi deci să plecaţi pe mare; în opt zile de aici încolo va fi ceva cu totul nou, ori bătălie, ori împăcare. Atunci, fiindcă m aţi socotit un om cinstit şi mi aţi încredinţat taina dum­neavoastră, şi trebuie să vă mulţumesc pentru această încre­dere, vă voi face o vizită, sau vă voi chema din nou la mine. Vă invit deci încă o dată să nu plecaţi înainte de a v o spune eu.

— Vă făgăduiesc, generale – strigă Athos, cuprins de o bucurie atât de mare că, în pofida voinţei lui, nu şi putu ascunde o scânteiere ce i ţâşni din ochi.

Monck zări această scânteiere şi o stinse îndată printr unul din acele surâsuri mute care le tăia, celor cu care stătea de vorbă, credinţa că erau pe cale de a pătrunde în taina gândurilor sale.

— Aşadar, milord – zise Athos – îmi daţi un răgaz de opt zile?

— Opt zile, da, domnule.

— Şi în aceste opt zile ce mi rămâne de făcut?

— Dacă se va dezlănţui lupta, staţi cât mai departe, vă rog. Ştiu că francezii sunt curioşi să privească astfel de dis­tracţii; veţi fi ispitit să vedeţi cum ne batem noi, şi s ar putea să vă nimerească vreun glonte rătăcit; scoţienii noştri trag foarte prost, şi nu vreau ca un nobil gentilom ca dum­neavoastră să ajungă rănit pe pământul Franţei. Nu vreau, de asemeni, să mă văd silit a i trimite eu însumi prinţului dumneavoastră milionul pe care l aţi lăsa aici; căci atunci s ar putea spune, şi nu fără îndreptăţire, că l plătesc pe pretendentul la coroană ca să lupte împotriva parlamentu­lui. Puteţi pleca, domnule, şi totul să rămână cum ne am înţeles.

— Ah, milord – zise Athos – ar fi o mare bucurie pentru mine să ştiu că am pătruns măcar un pic în nobila inimă ce bate sub această mantie!

— Credeţi dar că mai am încă taine? răspunse Monck fără să şi schimbe expresia, pe jumătate veselă, de pe faţă. Ah, domnule, ce taină vreţi să se mai afle în mintea seacă a unui soldat? Dar e târziu şi iată că fanalul se stinge; să l chemăm pe omul nostru. Hei, pescar! strigă Monck în franţuzeşte, apropiindu se de scară.

Pescarul, amorţit de răcoarea nopţii, răspunse cu un glas răguşit, întrebând ce voiau de la el.

— Du te până la postul de străji – zise Monck – şi dă poruncă sergentului, din partea generalului Monck, să vină numaidecât aici.

Era o însărcinare lesne de îndeplinit, întrucât sergentul, neputându şi explica ce putea să caute generalul în această mănăstire pustie, se apropiase puţin câte puţin, şi acum nu se afla decât la câţiva paşi de pescar. Ordinul generalului ajunse deci până la urechile lui, astfel că se înfăţişă în cea mai mare grabă.

— Ia un cal şi doi oameni – îi spuse Monck.

— Un cal şi doi oameni? repetă sergentul,

— Da – întări Monck. Poţi găsi un cal cu samar sau cu două coşuri?

— Foarte uşor, la o sută de paşi de aici, în lagărul scoţienilor.

— Bine.

— Şi ce să fac cu calul, generale?

— Vino încoace.

Sergentul coborî cele trei patru trepte ce l despărţeau de Monck şi păşi sub boltă.

— Uită te acolo unde se află acest gentilom! îi spuse Monck.

— Da, domnule general.

— Vezi cele două butoiaşe?

— Le văd foarte bine.

— Sunt două butoiaşe încărcate unul cu pulbere, altul cu gloanţe; aş vrea ca aceste butoiaşe să fie duse în sătucul de pe malul râului, pe care am de gând să l ocup mâine cu două sute de puşcaşi. Ia seama, treaba asta trebuie făcută în mare taină, căci e o mişcare ce poate hotărî sorţii bătăliei.

— O, domnule general – murmură sergentul.

— Bine. Pune să se lege aceste două butoiaşe pe cal şi duceţi le, tu şi cu doi soldaţi, până la casa unde locuieşte acest gentilom, care este prietenul meu. Dar, ia aminte, nimeni nu trebuie să afle nimic!

— Aş trece prin mlaştină, dacă aş cunoaşte drumul – rosti sergentul.

— Cunosc eu unul – zise Athos. Nu e prea larg, dar e trainic, căci e făcut din bârne. Mergând cu băgare de seamă, vom ajunge.

— Faceţi aşa cum vă va porunci acest cavaler – zise Monck.

— O, o, butoiaşele sunt grele! gemu sergentul, încercând să ridice unul din ele.

— Cântăreşte patru sute de livre fiecare, dacă are înăun­tru ceea ce trebuie să aibă, nu i aşa, domnule?

— Aproape – răspunse Athos.

Sergentul se duse să caute calul şi oamenii. Monck, ră­mas singur cu Athos, se prefăcea că nu i vorbeşte acestuia decât despre lucruri fără însemnătate, cercetând cu un aer distrat cavoul. Apoi, auzind tropăitul calului, zise:

— Acum vă las cu oamenii dumneavoastră, domnule; eu mă întorc în tabără. Sunteţi în siguranţă.

— Vă voi mai revedea deci, milord? întrebă Athos.

— Aşa cum am spus, domnule, cu mare plăcere.

Monck îi întinse mâna lui Athos.

— Ah, milord, dacă aţi voi! murmură Athos.

— Sst, domnule – făcu Monck – ne am înţeles să nu mai vorbim despre chestiunea aceea.

Şi, salutându l pe Athos, urcă treptele, încrucişându se la mijlocul scării cu oamenii care tocmai coborau. Nu făcu nici douăzeci de paşi după ce ieşi din mănăstire, că un şuierat uşor şi prelung se auzi în depărtare. Monck aţinti urechea; dar, nevăzând nimic, îşi urmă drumul. Atunci îşi aduse aminte de pescar şi l căută din ochi; dar pescarul nu se zărea nicăieri. Dacă însă ar fi privit cu mai multă atenţie, ar fi văzut că omul acela, îndoit din spate, se strecura ca un şarpe printre pietre şi se pierdea în ceaţă, mergând pe marginea mlaştinii; ar mai fi văzut în acelaşi timp, dacă ar fi scrutat ceaţa, o scenă ce i ar fi atras luarea aminte: era catargul bărcii pescarilor, care îşi schim­base locul şi se afla acum mult mai aproape de malul râului.

Dar Monck nu văzu nimic şi, spunându şi că n are de ce să se teamă, apucă pe drumeagul pustiu ce ducea spre tabăra sa. Abia atunci îi trecu prin gând că dispariţia pesca­rului nu era tocmai firească şi o bănuială adevărată începu să i încolţească în minte. Lăsase la ordinele lui Athos singura strajă ce putea să i vie în ajutor la nevoie. Şi avea de mers mai bine de o milă până la tabăra sa. Iar negura se lăsa atât de deasă, că abia se putea zări la zece paşi în faţă.

Lui Monck i se păru într un timp că aude o vâslă ce răscolea, cu un plescăit înfundat, apa mlaştinii, la dreapta sa.

— Cine i acolo? strigă el.

Dar nimeni nu i răspunse. Atunci îşi încărcă pistolul, îşi trase spada din teacă şi grăbi pasul, fără ca totuşi să fi chemat pe cineva în ajutor. Ca să cheme pe cineva, de care deocamdată nici nu avea nevoie, i se părea nedemn de rangul său.

XXVII

A DOUA ZI
Era şapte ceasuri ide dimineaţă; cele dintâi raze de lu­mină ale zilei se revărsau peste mlaştina în care soarele se oglindea ca o ghiulea înroşită, când Athos, trezindu se din somn şi deschizând fereastra odăii ce dădea spre malurile râului, zări, la o depărtare de aproape cincisprezece paşi, sergentul şi oamenii care l însoţiseră în timpul nopţii şi care, după ce lăsaseră butoiaşele în casă, se întorseseră în lagăr pe drumul bătătorit din dreapta.

Pentru ce oare, după ce plecaseră în lagărul lor, oamenii aceştia veniseră iarăşi aici? Iată întrebarea care se ivi numaidecât în mintea lui Athos.

Sergentul, cu faţa ridicată, părea că pândeşte clipa când gentilomul se va arăta la fereastră, ca să i arunce prima vorbă. Athos, surprins că i găseşte aici pe cei pe care i văzuse în ajun îndepărtându se, nu se putu stăpâni să nu le mărturisească mirarea sa.

— Asta să nu vă mire, domnule – zise sergentul – de­oarece generalul mi a dat ieri seară ordin să veghez ca să nu vi se întâmple ceva, şi a trebuit să îndeplinesc porunca.

— Generalul e în lagăr? întrebă Athos.

— De bună seamă, domnule, de vreme ce ieri seară, când v aţi despărţit de el, se ducea acolo.

— Ei bine, aşteaptă mă; voi merge să i vorbesc despre credinţa cu care ţi ai făcut datoria şi să mi iau spada pe care am uitat o ieri pe masă, acolo.

— Asta cade cum nu se poate mai bine – zise sergentul – căci tocmai voiam să vă rugăm să mergeţi cu noi.

Athos crezu ca observă pe faţa sergentului un anumit aer de bunăvoinţă şi de îndoială; dar cum întâmplarea din subterană se prea poate să fi stârnit curiozitatea acestui om, nu era de mirare ca el să lase a i se citi pe faţă o parte din simţămintele ce i frământau sufletul.

Athos închise toate uşile cu grijă şi dădu cheile lui Grimaud, care îşi făcuse culcuşul chiar sub şopronul ce ducea la beciul unde fuseseră închise butoiaşele.

Sergentul îl însoţi pe contele de La Fère până în tabără. Acolo, o altă gardă aştepta şi înlocui pe cei patru oameni care îl conduseseră pe Athos. Această nouă gardă era co­mandată de aghiotantul Digby, care, pe drum, arunca asu­pra lui Athos priviri atât de puţin încurajatoare, încât francezul se întrebă care putea fi cauza acestei măsuri de supraveghere şi a acestei asprimi îndreptate asupra lui, cinci în ajun fusese lăsat cu desăvârşire liber. Dar îşi continue drumul mai departe, spre cartierul general, închizând în sinea lui gândurile pe care oamenii şi lucrurile i le stârneau acum în minte.

În cortul generalului, unde fusese introdus în ajun, găsi trei ofiţeri superiori: era locotenentul lui Monck şi doi colonei. Athos recunoscu spada sa: se afla tot pe masa ge­neralului, acolo unde o lăsase în ajun.

Nici unul dintre aceşti ofiţeri nu l mai văzuse pe Athos, aşa că ei nu l cunoşteau. Locotenentul lui Monck, ţinând seama de ţinuta lui Athos, întrebă dacă este acelaşi gentilom cu care ieşise generalul ieri seară din cort.

— Da, excelenţa voastră – răspunse sergentul – e dânsul în persoană.

— Dar – interveni Athos cu un ton ridicat – eu n am negat asta, aşa mi se pare! Şi acum, domnilor, îngăduiţi mi ca, la rândul meu, să vă întreb ce rost au toate aceste mă­suri şi îndeosebi să mă lămuriţi asupra tonului pe care l folosiţi punând asemenea întrebări.

— Domnule – răspunse locotenentul – dacă îţi punem aceste întrebări este pentru că avem dreptul să o facem, iar dacă o facem cu acest ton este pentru că acest ton se po­triveşte, crede mă, cu situaţia.

— Domnilor – replică Athos – dumneavoastră nu ştiţi cine sunt, dar ceea ce trebuie să vă spun este că eu nu recunosc aici ca egal cu mine decât pe generalul Monck. Unde e? Vreau să fiu condus la dânsul, şi dacă are el să mi pună vreo întrebare, îi voi răspunde lui şi, nădăjduiesc, spre mulţumirea sa deplină. Aşadar, repet, domnii mei, unde este generalul?