Vicontele de Bragelonne 1

Într adevăr, cavalerul îi spunea Prinţului în şoaptă:

— Monseniore, nu e firesc ca domnul Mazarin să vă dea atâţia bani... Luaţi seama, au să vă cada din buzunar câteva piese, monseniore... Ce vrea de la alteţa voastră cardinalul, ca să se arate atât de generos?

— Când vă spuneam eu! murmura Athos la urechea domnului de Condé. Iată, cred, răspunsul la întrebarea dumneavoastră.

— Spuneţi, monseniore! stărui neliniştit cavalerul, care număra în gând, apăsând cu mâna pe buzunar, partea din suma ce i căzuse pe neaşteptate în palma.

— Dragul meu cavaler, e un dar de nuntă.

— Cum, dar de nuntă?

— Ei da, mă însor! răspunse ducele de Anjou, fără să bage de seamă că în clipa aceea trecea prin faţa dom­nului de Condé şi a lui Athos, care îl salutară amândoi cu o plecăciune adâncă.

Cavalerul îi aruncă tânărului duce o privire atât de ciudată, atât de încruntată, încât contele de la Fère tresări.

— Dumneavoastră! Dumneavoastră să vă însuraţi? rosti el. Ah, e cu neputinţă! Nu veţi face aceasta nebunie!

— Hm! Nu eu o fac, alţii mă pun s o fac – răspunse ducele de Anjou. Dar hai mai repede, vreau să cheltuim aceşti bani.

Spunând acestea, ieşi împreună cu însoţitorul lui, vor­bind şi râzând, în timp ce toate frunţile se plecau la tre­cerea sa.

Atunci domnul prinţ de Condé îi spuse încet lui Athos:

— Asta este deci taina?

— Nu eu v am spus o, monseniore.

— Se însoară cu sora lui Carol al II lea?

— Cred că da.

Prinţul stătu o clipa pe gânduri, apoi din priviri îi ţâşniră două sclipiri vii.

— Păcat – rosti moale, ca şi cum ar fi vorbit cu el însuşi – iată încă o dată spadele agăţate în cui... şi pen­tru multă vreme!

Şi oftă. Tot ce putea să închidă acest suspin, ambiţii înăbuşite, iluzii stinse, speranţe năruite, Athos singur le putea ghici, căci numai el singur auzise oftatul prinţului de Condé.

Curând după aceea, domnul prinţ de Condé îşi luă rămas bun, căci regele pleca. Athos, cu un semn către Bragelonne, îi reînnoi invitaţia făcută la începutul acestei scene. Încetul cu încetul, salonul se goli şi Mazarin rămase singur, pradă durerilor pe care nici nu se mai gândea măcar să şi le ascundă.

— Bernouin! Bernouin! strigă el cu un glas spart.

— Ce doreşte monseniorul?

— Guénaud... Să vie repede Guénaud – zise eminenţa sa – mă tem că am să mor.

Bernouin, înspăimântat, alergă în cabinet să dea un or­din, şi călăreţul care se ducea să l cheme pe medic întâlni în strada Saint Honoré trăsura regelui.

XLIII

GUENAUD
Ordinul cardinalului era grabnic; Guénaud nu se lăsă aşteptat. Îl găsi pe bolnav răsturnat în pat, cu picioarele umflate, alb ca varul, cu trupul încovoiat. Mazarin avu­sese un atac cumplit de gută. Suferea îngrozitor şi trăda nerăbdarea unui om neobişnuit să îndure durerile. Când îl văzu pe Guénaud, strigă:

— Ah, iată mă scăpat!

Guénaud era un om foarte învăţat şi foarte dibaci, care nu avea nevoie de criticile lui Boileau ca să se bucure de faimă. Când se afla în faţa unei boli, chiar de ar ti fost ea legată de persoana unui rege, îl îngrijea pe bolnav ca pe oricare muritor de rând. Astfel că nu i răspunse lui Mazarin, aşa cum ministrul se aştepta să audă: "A sosit medicul, adio boală!" Dimpotrivă, cercetându l pe bolnav cu un aer grav, făcu:

— Oh! Oh!

— Ce e, Guénaud?... Ai un aer atât de încruntat!

— Am tocmai aerul care trebuie ca să văd bine răul vostru, monseniore, şi încă un rău, foarte primejdios.

— Guta... Oh, da, guta.

— Cu multe complicaţii, monseniore.

Mazarin se ridică într un cot, întrebându l cu privirea şi cu o mişcare a mâinii:

— Ce tot spui acolo? Să fiu oare mai bolnav decât cred?

— Monseniore – răspunse Guénaud, aşezându se lângă pat – eminenţa voastră a muncit mult în viaţă, eminenţa voastră a suferit mult.

— Dar nu sunt atât de bătrân, mi se pare... Răposatul domn de Richelieu n avea decât şaptesprezece luni mai puţin decât mine când a murit, dar a murit de o boală neiertătoare. Eu sunt tânăr, Guénaud, gândeşte te: abia am împlinit cincizeci şi doi de ani.

— O, monseniore, aveţi mai mult... Cât a ţinut Fronda?

— Cu ce scop, Guénaud, îmi pui această întrebare?

— Pentru un calcul medical, monseniore.

— Să fi ţinut vreo zece ani... poate mai mult, poate mai puţin...

— Foarte bine; binevoiţi şi socotiţi fiecare an din timpul Frondei cât trei ani obişnuiţi... asta face treizeci de ani. Deci, douăzeci în plus şi cu cincizeci şi doi fac şaptezeci şi doi de ani. Aveţi şaptezeci şi doi de ani, monseniore... şi asta e o vârstă înaintată.

În timp ce vorbea, pipăia pulsul bolnavului. Acest puls era plin de prevestiri atât de neplăcute, în cât medicul urmă numaidecât, cu toate întreruperile bolnavului:

— Dacă socotim însă anii Frondei cât patru ani fie­care, atunci aţi trăit optzeci şi doi de ani.

Mazarin se făcu foarte palid la faţă şi, cu o voce stinsă, întrebă:

— Dumneata vorbeşti serios, Guénaud?

— Vai, da, monseniore!

— Asta înseamnă că mi spui pe ocolite cât de rău bol­nav sunt?

— Din păcate, da, monseniore, şi faţă de un om cu spiritul şi curajul eminenţei voastre, n ar trebui să vorbim pe ocolite.

Cardinalul respira atât de greu, încât îi făcu milă până şi acestui doctor atât de nemilos.

— Sunt boli şi boli – rosti Mazarin. De unele poţi scăpa.

— Într adevăr, monseniore.

— Nu i aşa? strigă Mazarin aproape cu voioşie. Căci atunci la ce ar mai folosi puterea, tăria de voinţă? La ce ar mai folosi geniul, geniul dumitale, Guénaud? În sfârşit, la ce ar mai folosi ştiinţa şi arta, dacă bolnavul care are la îndemână toate astea nu poate să scape de pri­mejdie?

Guénaud dădu să spună ceva; Mazarin i o luă însă înainte:

— Gândeşte te – zise el – că cu sunt cel mai încre­zător dintre bolnavii dumitale, gândeşte te că mă supun orbeşte la tot ce mi spui şi că, prin urmare...

— Ştiu toate astea – rosti Guénaud.

— Atunci, mă voi vindeca?

— Monseniore, nici tăria de voinţă, nici puterea, nici geniul, nici ştiinţa nu pot să înfrunte răul pe care Dum­nezeu îl trimite, fără îndoială, sau pe care îl aruncă pe pământ împotriva creaţiei, ca să i distrugă şi să i ucidă pe oameni. Când răul e mortal, ucide, şi atunci nimic nu se mai poate face...

— Boala mea... e... mortală? întrebă Mazarin.

— Da, monseniore.

Eminenţa se zbătu o clipă, ca nenorocitul pe care pră­buşirea unei coloane îl striveşte sub ea... Dar era un suflet bine călit, sau mai degrabă un spirit deosebit de tare spi­ritul domnului de Mazarin.

— Guénaud – zise el ridicând ochii – o să mi îngă­dui, cred, să ţi cer o povaţă. Vreau să chem aici pe cei mai învăţaţi oameni din Europa, vreau să mă vadă şi ei... vreau, în sfârşit, să trăiesc prin virtutea oricărui leac...

— Monseniorul să nu rămână cu părerea – răspunse Guénaud – că eu aş fi avut pretenţia de a mă pronunţa singur asupra unei existenţe atât de preţioase ca a sa; i am adunat laolaltă pe toţi medicii buni şi pe toţi învăţaţii din Franţa şi din Europa... erau doisprezece.

— Şi au spus că...?

— Au spus că eminenţa sa suferă de o boala mortală, am avizul lor, semnat de toţi, în buzunarul meu. Dacă eminenţa voastră doreşte să ia cunoştinţă de el, va vedea numele tuturor bolilor de nelecuit pe care le am desco­perit. Este mai întâi...

— Nu! Nu! ţipă Mazarin, îndepărtând hârtia. Nu, Guénaud, mă lipsesc, mă lipsesc!

O tăcere apăsătoare, în timpul căreia cardinalul îşi adună gândurile şi şi legă din nou puterile sleite, urmă zbuciumărilor produse de această scenă.

— Mai e ceva – murmură cardinalul – mai sunt vracii, şarlatanii. În ţara mea, aceia pe care medicii îi părăsesc aleargă să şi încerce norocul la vreun vânzător de buruieni, care de zece ori îi omoară, dar de o sută de ori îi scapă.

— De o lună încoace, eminenţa voastră n a băgat de seamă că am schimbat de zece ori leacurile?

— Da... Şi?

— Şi am cheltuit cincizeci de mii de livre ca să cumpăr secretele tuturor acestor afurisiţi: lista e terminată, banii din pungă, de asemeni. Cu toate astea, nu sunteţi tămăduit, şi dacă n ar fi fost arta mea, aţi fi murit de mult.

— S a sfârşit – bâigui cardinalul – s a sfârşit!

Aruncă o privire posomorâtă în jurul lui, gândindu se la toate bogăţiile sale.

— Va trebui să mă despart de toate astea! oftă el. Sunt mort, Guénaud, sunt mort!

— O, nu încă, monseniore – zise medicul.

Mazarin îi întinse mâna.

— Cât mai am de trăit? întrebă el, oprindu şi ochii mari asupra chipului nemişcat al medicului.

— Monseniore, asta nu se spune niciodată.

— Oamenilor de rând, fie; dar mie... mie pentru care orice clipă preţuieşte cât o comoară, mie spune mi, Guénaud, spune mi!

— Nu, monseniore, nu.

— Vreau, îţi spun. Oh, dă mi încă o lună, şi pentru fiecare din aceste treizeci de zile îţi voi plăti o sută de mii de livre.

— Monseniore – răspunse Guénaud cu glas hotărât – Dumnezeu e acela care vă poate da zilele, şi nu eu. Dumnezeu nu va mai dă decât cincisprezece zile!

Cardinalul scoase un suspin adânc de durere şi căzu peste perna sa, murmurând:

— Mulţumesc, Guénaud, mulţumesc.

Medicul se pregătea să plece; muribundul se trezi din nou:

— Tăcere – rosti el cu ochii învăpăiaţi – tăcere!

— Monseniore, sunt două luni de când cunosc această taină; vedeţi dar că am păstrat o bine.

— Du te, Guénaud, voi avea grijă să fii răsplătit; du te şi spune i lui Brienne să mi trimită un mesager. Să fie chemat domnul Colbert; du te.

XLIV

COLBERT
Colbert nu era departe. În tot timpul scrii stătuse retras într un coridor şi vorbise cu Bernouin, apoi cu Brienne, comentând, cu mirosul propriu oamenilor de curte, zvonurile ce apăreau după fiecare întâmplare, ca băşicile de aer la suprafaţa apei. Este momentul, fără îndoială, să zugrăvim, în câteva cuvinte, unul dintre cele mai intere­sante portrete ale acestui veac, şi să l zugrăvim, poate, cu tot atâta putere de adevăr cum au făcut o pictorii con­temporani cu el. Colbert a fost un om asupra căruia isto­ricul şi moralistul au drepturi egale.

Avea treisprezece ani mai mult decât Ludovic al XIV lea, viitorul lui stăpân. Nici prea înalt, nici prea scund, mai mult slab decât gras, avea ochii înfundaţi în orbite, capul teşit, părul gras, negru şi rar, ceea ce, spun biografii din vremea lui, l a făcut să poarte de timpuriu perucă. O privire plină de severitate, de asprime chiar; un fel de răceală, care pentru cei mici părea mândrie, pentru cei mari, o afirmare a virtuţii; o anumită trufie, manifestată chiar şi atunci când era singur şi se privea în oglindă; asta în ceea ce priveşte exteriorul personajului. Ca moral, i se lăuda adâncimea înclinării pentru socoteli, precum şi dibăcia de a face să rodească chiar şi sterpiciunea însăşi. Colbert era acela care se gândise să i silească pe condu­cătorii de garnizoane din localităţile de pe graniţă să şi hrănească soldaţii cu ceea ce scoteau din dările asupra populaţiei, deci fără să le mai plătească solde. O însuşire atât de preţioasă îi stârni domnului cardinal Mazarin ideea de a l înlocui pe Joubert, intendentul său, care tocmai murise, prin domnul Colbert, care ştia să măsoare atât de bine porţiile.

Încetul cu încetul, Colbert se ridică la curte, cu toate că provenea dintr o familie de jos, căci era fiul unui om care vindea vinuri ca şi tatăl acestuia, care, mai apoi, vânduse postavuri, iar pe urmă, ţesături de mătase. Colbert sortit mai întâi negoţului, lucrase la un negustor din Lyon, pe care l părăsise pentru a veni la Paris ca ajutor al unui procuror de la Châtelet, numit Biterne. Aici învăţase el arta de a încheia o socoteală, ca şi arta, mai preţioasă încă, de a o încâlci. Această însuşire îi fu de cel mai mare folos lui Colbert, într atât de adevărat este că norocul, atunci când are o toană, seamănă cu acele femei din anti­chitate pentru care nimic din fizicul şi moralul lucrurilor sau al oamenilor nu preţuiau mai mult ca fantezia. Colbert, numit pe lângă Michel Letellier, secretar de stat în 1648, de către vărul său Colbert, senior de Saint Pouange, care îl luase sub protecţia lui, primi într o zi din partea mi­nistrului însărcinarea de a face un comision pentru car­dinalul Mazarin. Eminenţa sa cardinalul se bucura pe atunci de o sănătate înfloritoare, iar anii vitregi ai Fron­dei nu se socoteau încă întreiţi sau împătriţi pentru el. Se afla la Sedan, foarte stingherit de o intrigă de curte în care Ana de Austria părea că voia să bată în retragere.

Firele acelei intrigi le ţinea în mână Letellier însuşi. Acesta prinsese o scrisoare din partea Anei de Austria, scrisoare foarte preţioasă pentru el şi foarte compromiţătoare pentru Mazarin. Dar cum juca un rol dublu, care i prindea atât de bine, şi cum măgulea deopotrivă pe doi oameni ce se duşmăneau, spre a trage foloase şi de la unul şi de la altul, fie învrăjbindu i şi mai rău, fie împă­cându i, Michel Letellier se gândi să i trimită lui Mazarin scrisoarea Anei de Austria, astfel încât cardinalul să aibă cunoştinţă despre ea şi, prin urmare, să poată aprecia un serviciu ce i se făcuse cu atâta bunăvoinţă.

A trimite scrisoarea era lucru uşor; a o căpăta înapoi, după ce căzuse în mâinile cardinalului, aici era greutatea. Letellier îşi roti ochii în jurul său şi, văzând pe slujbaşul cel oacheş şi slăbănog care mâzgălea hârtii, cu sprâncenele încruntate, în birourile sale, îl găsi mai bun decât orice jandarm pentru a duce la îndeplinire acest plan.

Colbert trebuia să plece la Sedan cu ordinul de a i arăta lui Mazarin scrisoarea şi de a o aduce apoi din nou lui Letellier. Ascultă consemnul cu atenţia încordată, ţinu să i fie întărit prin repetare, apoi stărui asupra chestiunii de a şti dacă a o aduce înapoi era tot atât de necesar ca şi a o transmite, la care Letellier îi spuse:

— E chiar mult mai necesar.

Numai după aceea plecă, iar pe drum călători ca orice mesager ce nu se gândeşte la oboseala trupească, şi i înmână lui Mazarin mai întâi un răvaş din partea lui Letellier, prin care i vestea cardinalului trimiterea preţioasei scri­sori, apoi această scrisoare însăşi. Lui Mazarin i se urcă sângele la cap văzând scrisoarea Anei de Austria, dar îi zâmbi cu bunăvoinţă mesagerului şi i spuse că poate să iasă.

— Pe când răspunsul, monseniore? întrebă cu umilinţă Colbert.

— Pe mâine.

— Mâine dimineaţă?

— Da, domnule.

Mesagerul se răsuci pe călcâie, încercând cea mai nobilă plecăciune de care era în stare. A doua zi se afla la post încă de la şapte ceasuri. Mazarin îl făcu să aştepte până la zece. Dar Colbert nu şi pierdu de loc răbdarea aşteptând în anticameră; când îi veni rândul, intră. Mazarin îi dădu un pachet pecetluit. Pe învelişul acestui pachet erau scrise cuvintele: "Domnului Michel Letellier etc". Colbert se uită la pachet cu multă atenţie; cardinalul îi zâmbi însă într un chip fermecător şi l împinse uşurel spre uşă.

— Dar scrisoarea reginei mame, monseniore? întrebă Colbert.

— E cu celelalte, în pachet – răspunse Mazarin.

— Ah, foarte bine! zise Colbert.

Şi, aşezându şi pălăria între genunchi, începu să des­facă pachetul. Mazarin lăsă să i scape o exclamaţie.

— Dar ce faci, domnule? rosti el cu asprime.

— Desfac pachetul, monseniore.

— Te îndoieşti oare de mine, domnule slujbaş? Unde s a mai pomenit o asemenea cutezanţă?

— Oh, monseniore, nu fiţi supărat pe mine! Fireşte, nu vorba eminenţei voastre o pun la îndoială, ferească Dum­nezeu!

— Atunci, ce anume?

— Exactitatea cancelariei voastre, monseniore. Căci ce este o scrisoare? Un petic de hârtie. Şi un petic de hârtie poate foarte uşor să fie scăpat din vedere... Ah, iată, mon­seniore, iată că nu m am înşelat! Oamenii dumneavoastră au uitat hârtia: scrisoarea nu se găseşte în pachet.

— Eşti un neobrăzat şi n ai văzut bine! strigă Ma­zarin înfuriat. Retrage te şi aşteaptă hotărârea mea!

Rostind aceste cuvinte cu isteţimea sa italiană, smulse pachetul din mâinile lui Colbert şi se întoarse în aparta­mentele sale. Dar această furie nu putu ţine prea mult, căci într o bună zi fu înlocuită de puterea judecăţii.

Mazarin, când deschidea, în fiecare dimineaţă, uşa ca­binetului său, dădea cu ochii de chipul lui Colbert, nelip­sit de la capătul banchetei, şi acest chip, ce nu i făcea câtuşi de puţin plăcere, îi cerea mereu, cu umilinţă, dar în modul cel mai hotărât, scrisoarea reginei mame. Mazarin nu mai avu încotro şi trebui să i o dea. Însoţi această restituire cu o dojană dintre cele mai aspre, în timpul căreia însă Colbert se mulţumi să cerceteze, să întoarcă şi pe o parte şi pe alta, să miroasă chiar hârtia, slovele şi semnătura, nici mai mult nici mai puţin decât ar fi făcut o dacă ar fi avut în faţa lui pe cel din urmă falsificator al regatului. Mazarin îl muştrului cum îi veni la gură, dar Colbert, nepăsător, căpătând încredinţarea că scrisoarea era cea adevărată, plecă de acolo, ca şi cum n ar fi auzit nimic. Această purtare îi aduse mai târziu postul lui Joubert, întrucât Mazarin, în loc de a i păstra pică, îl admiră şi dori să aibă în slujba lui un om ce dădea dovadă de atâta credinţă.

Se vede din această simplă istorisire ce fel de om era Colbert. Împrejurările, venind una după alta, vor lăsa cale liberă pentru afirmarea tuturor însuşirilor acestui om.

Lui Colbert nu i trebui mult până să intre în graţiile cardinalului; devenise chiar de neînlocuit. Slujbaşii îi cu­noştea toate socotelile, deşi cardinalul nu i vorbise nici­odată despre ele. Aceasta faină, care era numai a lor doi, constituia o legătură puternică între ei, şi iată pentru ce, pregătindu se să apară în faţa stăpânului unei alte lumi, Mazarin voia să capete un sfat şi să ia o hotărâre în privinţa averii pe care se vedea silit s o lase aici, pe lumea aceasta.

După vizita lui Guénaud, îl chemă deci pe Colbert, îl rugă să ia loc şi i spuse:

— Să stăm de vorbă, domnule Colbert, şi cu toată seriozitatea, întrucât sunt bolnav şi s ar putea întâmpla să mor.

— Omul e muritor – răspunse Colbert.

— N am uitat niciodată asta, domnule Colbert, şi, tot ce am făcut, am făcut ţinând seama de această prevestire... Ştii că mi am adunat câte ceva în viaţă...

— Ştiu, monseniore.

— Cam cât crezi dumneata că valorează această avere, domnule Colbert?

— Patruzeci de milioane cinci sute şaizeci de mii două sute de livre nouă băncuţe şi opt parale – răspunse Colbert.

Cardinalul scoase un suspin adânc şi se uită plin de admiraţie la Colbert; totuşi, îşi îngădui un zâmbet.

— Bani cunoscuţi – adăugă Colbert ca răspuns la acest zâmbet.

Cardinalul se frământă puţin în patul lui.

— Ce înţelegi prin asta? întrebă el.

— Înţeleg – zise Colbert – că, în afară de cele patruzeci de milioane cinci sute şaizeci de mii două sute de livre nouă băncuţe şi opt parale, mai sunt alte treisprezece milioane pe care nu le cunoaşte nimeni.

— Uf! horcăi Mazarin. Ce om!

În acea clipă, în deschizătura uşii apăru capul lui Bernouin.

— Ce este – întrebă Mazarin – şi pentru ce sunt tulburat?

— Părintele duhovnic al eminenţei sale a fost chemat pentru astă seară; şi n ar mai putea să vie la monseniorul decât tocmai poimâine.

Mazarin întoarse ochii către Colbert, care îşi luă numaidecât pălăria, spunând:

— Mă voi reîntoarce, monseniore.

Mazarin şovăi.

— Nu, nu – spuse el – am tot atâta treabă cu dumneata, ca şi cu el. De altminteri, dumneata îmi eşti ca un al doilea duhovnic... aşa că ceea ce am să i spun unuia, poate să audă şi celălalt. Rămâi aci, Colbert.

— Dar, monseniore, dacă e vorba de o spovedanie, mă tem că duhovnicul nu va îngădui să fiu de faţă.

— Nu te nelinişti din pricina asta, treci după perdea.

— Pot să aştept şi afară, monseniore.

— Nu, nu, vreau să auzi spovedania unui om de bine.

Colbert se înclină şi trecu după perdea.

— Să intre părintele duhovnic – zise Mazarin, lăsând să cadă draperia.

XLV

SPOVEDANIA UNUI OM DE BINE
Preotul intră numaidecât, fără să pară prea tulburat de zarva şi forfota pe care grijile în legătură, cu sănăta­tea cardinalului le stârniseră în casa lui.

— Vino, preacucernice părinte – spuse Mazarin după ce aruncă o ultimă privire spre perdea – vino şi uşurează mi cugetul.

— Asta e datoria mea, monseniore – răspunse duhov­nicul.

— Caută de te aşază cât mai bine, căci am să încep printr o spovedanie generală; dumneata îmi vei da apoi ier­tarea păcatelor, şi am să mă socot mai liniştit.

— Monseniore – zise preotul – nu sunteţi într atât de bolnav, încât să fie nevoie de o spovedanie generală... Şi apoi, e obositoare, luaţi seama!

— Presupui că va fi lungă, părinte?

— Cum să cred că ar putea fi altfel, de vreme ce e vorba de o viaţă trăită din plin, ca a eminenţei voastre?

— Ah, aşa i... Da, istorisirea ar putea fi lungă.

— Şi îndurarea Domnului e mare – fornăi duhovnicul.

— Uite – zise Mazarin – încep să mă îngrozesc eu însumi că am lăsat să se petreacă atâtea lucruri pe care Cel de Sus le ar putea osândi.

— Nu i aşa? murmură cu nevinovăţie duhovnicul, îndepărtând lumina de la faţa i subţire şi ascuţită ca a unui sobol. Aşa sunt păcătoşii: la început uită, pe urmă devin scrupuloşi, când e prea târziu.

— Păcătoşii? tresări Mazarin. Îmi spui acest cuvânt în bătaie de joc, fără îndoială, ca să mi scoţi pe nas toate ge­nealogiile ce am lăsat să se facă pe seama mea... eu, fiu de pescar, într adevăr.

— Hm! făcu duhovnicul.

— Acesta e un prim păcat, părinte; căci, crede mă, am suferit mult când unii m au făcut scoborâtor din vechii con­suli ai Romei, T. Geganius Macerinus I, Macerinus II şi Pro culus Macerinus III, despre care vorbeşte cronica lui Haolander... Între Macerinus şi Mazarini, apropierea e atât de mare, încât te poate duce în ispită. Macerinus, ca poreclă, înseamnă slăbănog. Oh, preacucernice părinte, Mazarini ar putea să însemne astăzi, dacă e aşa, slab ca un Lazăr. Priveşte!

Şi i arătă braţele descărnate şi picioarele supte de boală.

— Că vă veţi fi născut dintr un neam de pescari – re­luă duhovnicul – nu văd în asta nimic jignitor pentru, excelenţa voastră... căci, la urma urmei, şi Sfântul Petru era pescar, iar dacă dumneavoastră sunteţi prinţ al Bisericii, mon­seniore, el a fost cârmaciul ei cel mai mare. Deci, să trecem mai departe, dacă binevoiţi.

— Cu atât mai mult cu cât l am ameninţat cu Bastilia pe un oarecare Bounet, preot din Avignon, care voia să tipă­rească o genealogie a Casei Mazarini, mult prea umflată.

— Ca să fie şi adevărată... – strecură duhovnicul.

— Oh, dacă m aş fi lăsat ispitit de această idee, preacucernice, aş fi căzut în patima orgoliului... alt păcat.

— Ar fi însemnat un surplus de spirit, şi nimeni n ar putea fi învinuit vreodată pentru asemenea greşeli. Mai de­parte, mai departe...

— Am ajuns la orgoliu... Vezi, părinte, încerc să împart totul în păcate capitale.

— Îmi plac astfel de împărţiri făcute cu chibzuinţă.

— Asta mă uşurează. Trebuie să ştii că în 1630... vai, iată treizeci şi unu de ani de atunci!

— Aveaţi douăzeci şi nouă de ani, monseniore.

— Vârstă clocotitoare. Făceam pe soldatul, aruncându mă, la Casai, în focul archebuzelor, ca să arăt că puteam calări tot atât de bine ca un ofiţer. E adevărat că am adus pacea între spanioli şi francezi. Asta îmi răscumpără întrucâtva păcatul.

— Nu văd nici un fel de păcat în a arăta că poţi călări pe cal – zise duhovnicul; e chestiune de gust, şi asta cin­steşte rasa pe care o purtăm pe noi. În calitatea mea de creştin, sunt bucuros că aţi împiedicat o vărsare de sânge; în calitatea mea de preot, sunt mândru de bravura arătată de un semen al meu.

Mazarin mulţumi cu un semn umil din cap.

— Da – zise el – dar urmările?

— Ce urmări?

— Eh, păcatul ăsta blestemat al orgoliului are rădăcini fără sfârşit... De când m am aruncat, cum ţi am spus, între două armate, de când am simţit mirosul pulberii şi am stră­bătut şirurile de soldaţi, am început să i privesc oarecum cu milă pe generali!