Vicontele de Bragelonne 1

— Acesta nu este, se înţelege, un rege, aşa cum zici – îi spuse Ana de Austria fiului ei; e un om mult prea bogat, atâta tot.

Şi rostind aceste cuvinte, un simţământ de amărăciune împrumută vorbelor reginei un accent plin de răutate; în timp ce, dimpotrivă, fruntea lui Ludovic, rămas liniştit şi stăpân pe el, nu avea nici cea mai uşoară cută pe suprafaţa ei. Îl salută deci fără ceremonie pe Fouquet, cu un semn din cap, în vreme ce continua să desfăşoare sulul pe care i l adusese valetul. Fouquet înţelese această mişcare şi, cu o politeţe nestânjenită, dar respectuoasă totodată, se apropie de Ana de Austria, ca să i lase deplină libertate regelui.

Ludovic desfăcuse hârtia, dar n o citea încă. Îl asculta pe Fouquet spunându i maniei sale cuvinte măgulitoare, lăudându i îndeosebi mâna şi braţele. Chipul Anei de Austria se însenină şi aproape că voia să zâmbească.

Fouquet observă că regele, în loc să citească, îl privea şi l asculta pe el; se răsuci atunci pe jumătate şi, rămânând mai departe al Anei de Austria, ca să spunem aşa, se în­toarse cu faţa spre rege.

— Dumneata ştii, domnule Fouquet – îi spuse Ludovic al XIV lea – că eminenţa sa e foarte rău bolnav?

— Da, sire, ştiu asta – răspunse Fouquet; şi în adevăr se simte foarte rău. Mă aflam la domeniul meu din Vaux când mi s a adus această ştire, atât de neplăcută încât am ple­cat numaidecât de acolo.

— Ai plecat din Vaux astă seară, domnule?

— Acum un ceas şi jumătate, da, maiestate – zise Fou­quet, uitându se la ceasornicul său încrustat cu diamante.

— Un ceas şi jumătate! rosti regele, străduindu se să şi stăpânească o răbufnire de mânie, dar fără să şi poată as­cunde uimirea.

— Înţeleg, sire! Maiestatea voastră se îndoieşte de cuvântul meu, şi are dreptate; dar, dacă am ajuns aici atât de repede, este cu adevărat o minune. Mi s au trimis din Anglia trei perechi de cai foarte iuţi, după cum mi s a spus; mă aşteptau din patru în patru leghe, şi astă seară i am pus la încercare. M au adus din Vaux până la Luvru într un ceas şi jumătate, încât maiestatea voastră poate să vadă că n am fost înşelat.

Regina mamă zâmbi cu o tainică invidie. Fouquet, pricepându i gândul, se grăbi să adauge:

— Într adevăr, doamnă, asemenea cai sunt făcuţi pen­tru regi, nu pentru supuşi, iar regii nu se cuvine să i dă­ruiască niciodată, nici te miri cui, nici pentru te miri ce.

Regele înălţă capul.

— Cu toate astea – îl întrerupse Ana de Austria dumneata nu eşti rege, precât ştiu, domnule Fouquet!

— Tocmai de aceea, doamnă, caii nu aşteaptă decât un semn din partea maiestăţii sale ca la intre în grajdurile Lu­vrului; iar dacă mi am luat îngăduinţa să i încerc, e numai din teama de a nu oferi regelui ceva care să nu fie cu ade­vărat o minune.

Regele se înroşi la faţă.

— Ştii, domnule Fouquet – zise regina – că datina la curtea Franţei nu este ca un supus să ofere ceva regelui?

Ludovic făcu o mişcare.

— Sper, doamnă – răspunse Fouquet foarte tulburat – că dragostea mea pentru maiestatea sa, dorinţa mea necon­tenită de a i fi pe plac vor servi ca o contragreutate la rigo­rile acestei etichete. De altminteri, nici nu mi aş fi putut îngădui să ofer un dar; e un tribut pe care vreau să l plătesc.

— Mulţumesc, domnule Fouquet – rosti cu bunăvoinţă regele – şi îţi rămân îndatorat pentru acest gând, căci îmi plac într adevăr foarte mult caii iuţi; ştii însă că nu s prea bogat; dumneata ştii asta mai bine ca oricine, dumneata, care eşti ministrul meu de finanţe. Nu pot deci, oricât de mult aş dori o, să cumpăr un atelaj atât de scump.

Fouquet aruncă o privire plină de mândrie către regina mamă, care părea să se bucure de încurcătura în care se găsea ministrul, şi răspunse:

— Luxul este virtutea regilor, sire; luxul îi face să se asemene cu Dumnezeu; prin lux sunt mai presus de ceilalţi oameni. Cu luxul său, un rege îşi hrăneşte şi îşi cinsteşte su­puşii. Sub dulcea dogoare a acestui lux al regilor se naşte luxul celor de rând, izvor de bogăţie pentru popor. Dacă maiestatea voastră va primi în dar cei şase cai neasemuiţi, va trezi ambiţia crescătorilor din ţara noastră, cei din Li­mousin, din Perche, din Normandia, şi această îmboldiră va fi spre folosul tuturor... Dar văd că regele tace, prin ur­mare sunt condamnat.

În acest timp, Ludovic al XIV lea îndoia şi dezdoia cu neastâmpăr hârtia lui Mazarin, pe care nu şi aruncase încă ochii. Privirea i se opri în cele din urmă asupra ei, şi chiar de la primul rând citit scoase un mic strigăt de uimire.

— Ce scrie acolo, fiul meu? întrebă Ana de Austria apropiindu se în grabă de rege.

— Din partea cardinalului? se miră iar regele, continuând să citească. Da, da, e chiar din partea lui.

— Se simte mai rău?

— Citeşte – sfârşi regele, dând pergamentul mamei sale, ca şi cum şi ar fi spus că numai citind cu ochii ei Ana de Austria ar fi putut să dea crezare unui lucru atât de uimitor ca acela care se afla închis în hârtia aceasta.

Ana de Austria citi şi ea scrisoarea. Pe măsură ce citea, ochii îi scânteiau de o bucurie din ce în ce mai vie, pe care se străduia în zadar să şi o ascundă şi care atrase atenţia lui Fouquet.

— Oh, o donaţie în toată regula! exclamă ea.

— O donaţie? repetă Fouquet.

— Da – zise regele, răspunzându i îndeosebi ministrului de finanţe – da, pe patul de moarte, domnul cardinal îmi face o donaţie a tuturor bunurilor sale.

— Patruzeci de milioane! glăsui regina. Ah, fiul meu, iată un frumos dar din partea domnului cardinal, care va răsturna toate răutăţile spuse pe seama lui; patruzeci de mi­lioane, strânse încetul cu încetul şi care intră dintr o dată în vistieria regală, e o faptă demnă de un slujitor credincios şi de un adevărat creştin.

Şi după ce şi mai aruncă o dată ochii pe hârtie, o înapoie regelui, care, la auzul acestei sume uriaşe, îşi simţea inima bătându i cu putere în piept.

Fouquet se retrăsese câţiva paşi la o parte şi tăcea. Re­gele îl privi în ochi şi i întinse sulul, pentru a l citi şi el. Ministrul însă nu făcu decât să arunce o scurtă privire, foarte de sus, asupra hârtiei, apoi, înclinându se, zise:

— Da, sire, o donaţie, văd.

— Trebuie să i răspunzi, fiul meu – interveni Ana de Austria; trebuie să i răspunzi numaidecât.

— Şi în ce fel, doamnă?

— Făcându i o vizită cardinalului.

— Dar abia acum un ceas am plecat de la eminenţa sa – zise regele.

— Atunci, scrie i sire.

— Să i scriu!? făcu tânărul rege cu dezgust.

— Oricum – reluă Ana de Austria – mi se pare, fiul meu, că un om care a făcut un asemenea dar e îndreptăţit să aştepte să i se mulţumească într un chip neîntârziat. Apoi, întorcându se către ministru: Nu este şi părerea dumitale, domnule Fouquet?

— Darul impune aceasta, da, doamnă – răspunse mi­nistrul cu o nobleţe ce nu i scăpă regelui.

— Primeşte deci, şi mulţumeşte i – stărui Ana de Austria.

— Domnul Fouquet ce zice? întrebă regele.

— Maiestatea voastră vrea să mi cunoască părerea?

— Da.

— Mulţumiţi i, sire...

— Ah! făcu Ana de Austria.

— Dar nu primiţi – continuă Fouquet.

— Şi pentru ce asta? tresări Ana de Austria.

— Aţi spus o dumneavoastră înşivă, doamnă – răs­punse Fouquet – că regii nu trebuie şi nu pot să primească daruri de la supuşii lor.

Regele rămase mut între cele două păreri atât de opuse.

— Dar patruzeci de milioane... – murmură Ana de Austria pe acelaşi ton pe care nefericita Maria Antoaneta avea să rostească mai târziu: "Îmi spuneţi atâta despre asta!"

— Ştiu – zise Fouquet râzând – patruzeci de milioane e o sumă frumoasă, şi o astfel de sumă ar putea să ispitească până şi o conştiinţă regească.

— Dar, domnule – stărui Ana de Austria – în loc de a l îndemna pe rege să nu primească această donaţie, explică i mai bine maiestăţii sale că patruzeci de milioane în­seamnă o avere, nu glumă.

— Tocmai pentru că aceste patruzeci de milioane în­seamnă o avere, doamnă, eu îi voi spune regelui: sire, dacă nu se cuvine ca un rege să primească de la un supus şase cai în valoare de douăzeci de mii de livre, cu atât mai jigni­tor e să şi datorască averea unui alt supus, mai mult sau mai puţin scrupulos în strângerea bunurilor ce alcătuiesc această avere.

— Dumneata n ai dreptul, domnule – i o tăie Ana de Austria – să dai o lecţie regelui! Atunci oferă i dumneata patruzeci de milioane, pentru a le pune în locul celor pe care l faci să le piardă.

— Regele le va avea oricând le va dori – zise ministrul de finanţe, înclinându se.

— Da, storcind poporul – rosti Ana de Austria.

— Eh, n a fost oare stors, doamnă – replică Fouquet – atunci când au fost strânse, din truda lui, aceste patruzeci de milioane cuprinse în actul de donaţie? Maiestatea sa mi a cerut părerea – iat o! Dacă maiestatea sa îmi va cere spri­jinul, îl va avea de asemenea.

— Haide, haide, primeşte, fiul meu – zise Ana de Austria – eşti mai presus de orice vâlvă şi de orice judecată a oamenilor.

— Nu primiţi, sire – adăugă Fouquet. Atâta timp cât un rege trăieşte, el n are alt sfetnic mai mare decât cugetul său, alt judecător mai bun decât dorinţa sa; după moarte însă, posteritatea e aceea care aprobă sau condamnă.

— Îţi mulţumesc, mamă – răspunse Ludovic, plecându se cu respect în faţa reginei. Îţi mulţumesc, domnule Fouquet – se adresă apoi, foarte binevoitor, ministrului, dându i a în­ţelege că poate să plece.

— Primeşti? mai întrebă o dată Ana de Austria.

— Voi chibzui – răspunse regele, uitându se în urma lui Fouquet.

XLVIII

AGONIE
Chiar în ziua când scrisoarea de donaţie fusese trimisă regelui, cardinalul ceruse să fie transportat la Vincennes. Regele şi curtea îl urmaseră acolo. Ultimele sclipiri ale aces­tei flăcări aruncau încă destule luciri în jurul ei ca să ab­soarbă, în razele sale, toate celelalte lumini. De altfel, cum lesne se putea vedea, satelit credincios al ministrului său, tânărul Ludovic al XIV lea mergea până în ultimul moment în sensul arătat de forţa de atracţie a acestuia.

Răul, după prevestirile lui Guénaud, devenise şi mai grav: nu mai era vorba de un atac de gută, era vorba de un atac al morţii. Şi apoi, mai era ceva care făcea ca acest mu­ribund să agonizeze şi mai mult încă: îngrijorarea ce i vânzolea spiritul în legătură cu donaţia trimisă regelui, pe care, după spusele lui Colbert, monarhul trebuia să o înapoieze cardinalului fără a o primi. Cardinalul avea mare încredere, după cum s a văzut, în prezicerile secretarului său; dar suma era uriaşă, şi oricât de isteţ ar fi fost Colbert, din când în când cardinalul se gândea, în sinea lui, că poate duhovnicul se înşelase şi el, şi că s ar putea să mai aibă măcar atâta noroc de a nu fi osândit pe lumea cealaltă, cât noroc ar mai avea aici ca Ludovic al XIV lea să i dea înapoi milioanele sale.

De altminteri, cu cât donaţia întârzia să se întoarcă de unde plecase, cu atât Mazarin găsea că patruzeci de milioane meritau osteneala să rişti ceva pentru ele, mai ales când acest ceva era un lucru atât de părelnic cum este sufletul. Mazarin, în calitatea sa de cardinal şi de prim ministru, era aproape ateu şi întru totul interesat materialiceşte. De câte ori se des­chidea uşa, întorcea repede capul spre intrare, crezând că o să vadă reapărând pe acolo nefericita lui donaţie; dar, de fiecare dată înşelat în aşteptările sale, se lăsa din nou pe pernă, suspinând adânc şi resimţind şi mai tare durerea pe care izbutise o clipă s o uite.

Ana de Austria îl urmase şi ea pe cardinal; inima sa, cu toate că vârsta o făcuse mai egoistă, nu putea să nu arate acestui muribund o tristeţe pe care regina i o datora ca femeie, spuneau unii, ca suverană, ziceau alţii. Ea îşi pusese oarecum doliul pe faţă mai înainte de a fi nevoie, şi toată curtea făcuse la fel.

Ludovic, pentru a nu i se vedea pe chip ceea ce se pe­trecea în adâncul sufletului său, se încăpăţâna să rămână în­chis în apartamentul lui, unde singură doica îi ţinea tovă­răşie; cu cât credea că se apropie termenul când orice constrângere va înceta pentru el, cu atât părea mai supus şi mai răbdător, stăpânindu se pe el însuşi, ca toţi oamenii de tărie care îşi pun în gând ceva, pentru a sări apoi cu şi mai multă putere în momentul hotărâtor.

Maslul fusese săvârşit în mare taină, deoarece cardinalul, credincios obiceiului său de a face totul pe ascuns, lupta îm­potriva aparenţelor şi chiar a realităţilor, continuând să pri­mească lume la patul său, ca şi cum n ar fi fost lovit decât de o boală trecătoare. Guénaud, la rândul lui, nu dădea în vileag absolut nimic: urmărit cu întrebările, hărţuit de cu­rioşi şi de curteni, el nu răspundea nimic, sau cel mult atât: "Eminenţa sa e încă plină de tinereţe şi de putere; dar Dum­nezeu soroceşte aşa cum îi e vrerea, şi când a hotărât să doboare un om, trebuie ca omul să cadă". Aceste cuvinte, aruncate în dreapta şi în stânga cu un fel de discreţie, de rezervă şi de precădere, erau comentate cu mare interes mai ales de două persoane: regele şi cardinalul.

Mazarin, în pofida profeţiei lui Guénaud, se amăgea me­reu, sau, mai bine zis. Îşi juca atât de bine rolul, încât cei mai iscoditori, spunând că el se amăgea, se înşelau pe ei înşişi.

Ludovic, despărţit de cardinal de două zile, cu privirea aţintită asupra actului de donaţie ce l frământa atât de mult pe cardinal, nu ştia încă bine în ce stare se găsea Mazarin. Fiul lui Ludovic al XIII lea, urmând tradiţiile părinteşti, fusese până atunci atât de puţin rege, încât, dorind din tot sufletul regalitatea, o dorea totuşi cu acea temere ce însoţeşte totdeauna necunoscutul. Astfel, luând o hotărâre, pe care n o împărtăşi de altminteri nimănui, se decise să i ceară o între­vedere lui Mazarin. Ana de Austria fu aceea care, nelipsită din preajma cardinalului, auzi cea dintâi această dorinţă a regelui şi o şopti la urechea muribundului, care tresări.

Cu ce scop îi cerca Ludovic al XIV lea o întrevedere? Ca să i înapoieze donaţia, cum spusese Colbert? Ca s o păstreze, după ce i va fi mulţumit, cum se temea Mazarin? Totuşi, fiindcă muribundul simţea cum această nesiguranţă îi sporea durerile, nu şovăi nici o clipă.

— Maiestatea sa va fi binevenit, da, foarte binevenit! strigă el, făcându i lui Colbert, care stătea la căpătâiul patu­lui, un semn către perdea, pe care acesta îl înţelese întru totul. Doamnă – adăugă Mazarin – maiestatea voastră va fi atât de bună să l încredinţeze ea însăşi pe rege de adevărul celor pe care le am spus?

Ana de Austria se ridică; era şi ea grăbită să vadă mai repede sfârşită povestea aceasta a celor patruzeci de milioane, către care se îndreptau pe ascuns gândurile tuturor.

După ce Ana de Austria ieşi, Mazarin făcu o mare sfor­ţare şi, ridicându se puţin către Colbert, îi spuse:

— Ei bine, Colbert, iată că au trecut două zile nenoro­cite! Două zile ucigătoare şi, după cum vezi, n am primit nici un răspuns de acolo!

— Răbdare, monseniore – rosti Colbert.

— Eşti nebun, omule! Mă sfătuieşti să am răbdare! Oh, zău, Colbert, tu îţi baţi joc de mine; eu mor, şi tu îmi spui să aştept!

— Monseniore – răspunse Colbert cu obişnuitul lui sânge rece – e cu neputinţă ca lucrurile să nu se petreacă aşa precum am spus. Maiestatea sa vine să vă vadă, asta în­seamnă că vă aduce el însuşi donaţia.

— Crezi tu asta? Ei bine, eu, dimpotrivă, sunt sigur că regele vine să mi mulţumească.

Ana de Austria se întoarse tocmai atunci din drum; în timp ce se îndrepta spre fiul ei, întâlnise în anticamere un nou vraci. Era vorba de un praf care trebuia să l tămă­duiască pe cardinal. Regina mamă aducea câteva fire din acest praf.

Dar Mazarin nu la prafuri se gândea atunci; ca atare, nici nu vru să şi arunce ochii asupra leacului, spunând că viaţa nu merită toate ostenelile pe care ceilalţi le fac ca să i o păstreze. Dar, rostind acest precept filozofic, taina lui, atât de îndelung păstrată, îi scăpă în fine de pe buze:

— Nu, doamnă – zise el – nu aceasta este problema cea mai importantă. Am făcut regelui, acum două zile, o mică donaţie; până azi, pesemne din delicateţe, maiestatea sa nu mi a trimis nici o vorbă; dar a venit momentul să ne lămurim, şi rog pe maiestatea voastră să mi spună dacă re­gele a luat vreo hotărâre în această chestiune.

Ana de Austria făcu o mişcare ca să răspundă. Mazarin o opri.

— Adevărul, doamnă! zise el. În numele cerului, ade­vărul! Nu l amăgiţi pe un muribund cu o speranţă care ar fi deşartă!

Aici, întâlni o privire a lui Colbert care voia să i spună că a pornit pe un drum greşit în felul cum a ridicat pro­blema.

— Ştiu – răspunse Ana de Austria, apucând mâna car­dinalului – ştiu că ai făcut, cu mărinimie, nu o mică do­naţie, cum ai spus cu atâta modestie, ci un dar măreţ; ştiu cât de greu ţi ar fi dacă regele...

Mazarin asculta, aşa pe moarte cum era, cu mai multă însufleţire decât ar fi făcut o zece oameni teferi.

— Dacă regele? tresări el.

— Dacă regele – continuă Ana de Austria – n ar primi din toată inima ceea ce i dăruieşti într un chip atât de nobil.

Mazarin se lăsă să cadă pe pernă, cu deznădejdea omului ce nu mai vede nici o salvare de la înec; dar îşi păstră încă destulă putere şi prezenţă de spirit spre a i arunca lui Colbert una din acele priviri ce merită zece sonete, adică zece lungi poeme.

— Nu i aşa – adăugă regina – că ai fi socotit refuzul regelui ca un fel de jignire?

Mazarin îşi smucea capul pe pernă, fără să poată articula o singură silabă. Regina se înşela, sau se prefăcea că se înşală asupra adevăratului înţeles al frământării lui.

— De aceea – reluă ea – l am pregătit cu sfaturi bune, şi în vreme ce anumite spirite, geloase, fără îndoială, de glo­ria pe care ai s o câştigi prin această mărinimie, se străduiau să i dovedească regelui că trebuie să refuze această donaţie, eu am luptat în favoarea domniei tale, şi am luptat atât de bine, încât nu vei primi, sper, un răspuns care să te mâhnească.

— Ah – murmură Mazarin cu ochii strânşi – ah, iată un serviciu pe care nu l voi uita nici un minut în timpul puţinelor ceasuri ce mi au mai rămas de trăit!

— De altminteri, trebuie sa o spun – urmă Ana de Austria – numai cu mare greutate l am făcut să vină la eminenţa ta.

— Ah, la naiba! Cred. Oh!

— Dar ce ai, pentru Dumnezeu?

— Simt să ard ca focul.

— Suferi atât de mult?

— Ca un osândit!

Lui Colbert îi venea să intre în pământ.

— Aşadar – stărui Mazarin – maiestatea voastră crede că regele... (se întrerupse o clipă) că regele vine să mi mul­ţumească?

— Aşa cred – răspunse regina.

Mazarin îl fulgeră pe Colbert cu cea mai aprigă dintre priviri.

În acel minut, uşierii vesteau sosirea regelui în anticame­rele pline de lume. Această veste stârni un freamăt de care Colbert se folosi pentru a dispărea în dosul perdelei. Ana de Austria se ridică şi l aşteptă în picioare pe fiul ei. Lu­dovic al XIV lea apăru în pragul camerei, cu ochii aţintiţi asupra muribundului, care nu şi mai dădu osteneala să se mişte pentru această maiestate de la care socotea că nu mai are nimic de aşteptat.

Un valet împinse un fotoliu lângă pat. Ludovic o salută pe mama sa, apoi pe cardinal, şi se aşeză. Regina se aşeză şi ea. Pe urmă, fiindcă regele privi spre uşă, valetul înţelese această privire, făcu un semn şi toţi curtenii care se mai aflau pe lângă draperii se îndepărtară numaidecât.

Tăcerea căzu în mijlocul încăperii, o dată cu draperiile de catifea. Regele, încă foarte tânăr şi foarte sfios în faţa celui care îi fusese stăpân de la naştere, îl respecta acum şi mai mult în această măreţie supremă a morţii; nu îndrăznea deci sa înceapă convorbirea, simţind că fiecare cuvânt tre­buia să fie spus cu un rost, nu numai în legătură cu lucru­rile de pe lumea aceasta, dar şi cu cele de pe lumea cealaltă.

Cât despre cardinal, pe el nu l frământa decât un gând în momentul acela; donaţia sa. Nu durerea era aceea care l făcea să pară atât de prăbuşit şi cu o privire atât de poso­morâtă, ci aşteptarea mulţumirii ce urma să pornească de pe buzele regelui şi să năruie orice speranţă de restituire. De aceea, Mazarin rupse cel dintâi tăcerea.

— Maiestatea voastră – zise el – a venit să se stabi­lească la Vincennes?

Ludovic dădu uşor din cap.

— E o aleasă favoare – continuă Mazarin – pe care o faceţi unui muribund, şi care i va îndulci întrucâtva moartea.

— Vreau să cred – răspunse regele – că am venit în vizită nu la un muribund, ci la un bolnav ce se mai poate încă vindeca.

Mazarin făcu o mişcare a feţei care voia să spună: "Maiestatea voastră e prea binevoitoare; numai că eu ştiu mai bine ce i cu mine". Apoi murmură:

— Ultima vizită, sire; ultima.

— Dacă ar fi aşa, domnule cardinal – zise regele – aş veni pentru ultima oară să cer sfatul unui îndrumător căruia îi datorez totul.

Ana de Austria era femeie: nu şi putu stăpâni lacrimile. Ludovic se arăta el însuşi foarte mişcat, iar Mazarin era încă şi mai tulburat decât cei doi oaspeţi, dar din alte mo­tive. Tăcerea se lăsă din nou între ei. Regina îşi ştergea ochii, în timp ce Ludovic îşi recăpătă stăpânirea de sine.

— Spuneam – urmă regele – că datorez mult eminenţei voastre.

Ochii cardinalului îl străpungeau pe Ludovic al XIV lea, căci simţea că se apropie momentul hotărâtor.

— Şi – continuă regele – principalul scop al vizitei mele era să aduc mulţumirile cele mai călduroase pentru ultima dovadă de prietenie pe care aţi binevoit a mi o arăta.

Obrajii cardinalului se schimonosiră deodată, buzele i se strâmbară, şi cel mai jalnic suspin pe care l va fi scos vreodată se pregătea să iasă acum din pieptul său.

— Sire – grăi el – poate că mi voi fi sărăcit biata mea familie; poate că i voi fi ruinat pe ai mei, ceea ce nu mi se va ierta uşor; dar cel puţin nimeni nu va putea spune că am şovăit să i sacrific totul regelui meu.

Ana de Austria începu să plângă din nou.

— Scumpe domnule de Mazarin – rosti regele pe un ton mai grav decât s ar fi aşteptat de la tinereţea lui – m aţi înţeles greşit, pe cât îmi dau seama.

Mazarin se ridică într un cot.

— Nu e câtuşi de puţin vorba să fie ruinată iubita voas­tră familie, nici să fie sărăciţi slujitorii voştri; oh, nu, nici vorbă de aşa ceva!

"Hai că vrea să mi înapoieze o firimitură – gândi în sinea lui Mazarin; atunci să i smulgem o bucată cât mai mare."

"Regele s a înduioşat şi face pe mărinimosul – gândi la rândul ei regina; nu trebuie lăsat să dea nimic înapoi; un asemenea prilej de bogăţie nu se va mai ivi niciodată."

— Sire – vorbi cu glas tare cardinalul – familia mea e destul de numeroasă şi nepoatele melc vor fi destul de strâmtorate, după ce nu voi mai fi eu.

— Oh – se grăbi să l întrerupă regina – să n ai nici o grijă în privinţa familiei, scumpe domnule de Mazarin, nu vom avea prieteni mai buni ca prietenii dumitale; nepoatele domniei tale vor fi copiii mei, surorile maiestăţii sale, şi dacă se va împărţi o favoare în Franţa, va fi pentru aceia pe care îi iubeşti.

"Fum!" gândi Mazarin, care cunoştea mai bine ca ori­cine altul temeiul ce se poate pune pe făgăduinţele regilor. Ludovic citi acest gând pe chipul muribundului.

— Linişteşte te, scumpe domnule de Mazarin – îi spuse el, cu o jumătate de zâmbet trist ce licărea sub ironia sa – domnişoarele de Mazarin vor pierde, pierzându te pe dum­neata, bunul lor cel mai mare; asta însă nu le va împiedica să rămână cele mai bogate moştenitoare din Franţa; şi fiindcă ai avut bunăvoinţa să mi dăruieşti zestrea lor...

Cardinalul aştepta cu sufletul la gură.

— Le o înapoiez – continuă Ludovic, trăgând de la piept şi întinzând spre patul cardinalului pergamentul care cuprindea donaţia ce, de două zile încoace, stârnise atâtea grele furtuni în spiritul bietului Mazarin.

— Ce v am spus eu, monseniore? se auzi murmurând în dosul perdelei o voce uşoară ca un suflu.

— Maiestatea voastră îmi înapoiază donaţia? exclamă cardinalul, atât de tulburat de bucurie, încât îşi uită rolul de binefăcător.