Vicontele de Bragelonne 1

— Nu – răspunse cu hotărâre Cropole. Mi a venit o idee, o idee grozavă... Firma va fi tot pictată de dumneata, cu aceeaşi legendă... Medici nu înseamnă în italiană, medic?

— Da, la plural.

— Vei comanda, prin urmare, o altă tablă la făurarul de alături, vei zugrăvi pe ea şase medici şi vei scrie dedesubt "La Medicis"... Va fi un joc de cuvinte minunat!

— Şase medici? Cu neputinţă! Dar compoziţia? strigă Pittrino.

— Asta te priveşte. Dar trebuie să fie aşa, vreau eu, altfel se termină cu macaroanele mele.

Acest argument fu hotărâtor; Pittrino a trebuit să se supună. Zugrăvi pe pânză cei şase medici, dimpreună cu legenda respectivă; magistratul se declară mulţumit şi în­cuviinţă acum lucrarea.

Firma avu în oraş un succes nebun. Ceea ce dovedea încă o dată că poezia nu era făcută pentru burghezi, cum spunea Pittrino.

Cropole, ca să l despăgubească pe zugrav, atârnă în odaia sa de culcare nimfele de pe vechea firmă, ceea ce o făcea pe doamna Cropole să roşească de câte ori le privea, seara, în timp ce se dezbrăca.

Iată dar cum a ajuns să aibă o firmă clădirea cu aco­periş ţuguiat; iată dar cum, afacerile mergându i bine, hanul "Medicis" a trebuit să se întindă în faţă, aşa după cum am arătat; şi iată dar cum se face că la Blois exista un han cu numele acesta, având ca proprietar pe jupânul Cropole, iar ca pictor de casă pe meşterul Pittrino.

VI

NECUNOSCUTUL

Înjghebat în felul acesta şi devenit cunoscut prin firma sa, hanul jupânului Cropole se îndrepta cu paşi repezi către o propăşire temeinică. Stăpânul lui nu se gândea numai să facă o mare avere, dar el trăgea nădejde să şi dubleze cei o mie de ludovici de aur moşteniţi de la tatăl său, să mai câştige încă o mie de ludovici din vânzarea casei şi a mate­rialelor, pentru ca apoi, în sfârşit despovărat de orice griji, să trăiască fericit şi fără nici o bătaie de cap, ca orice bur­ghez din Blois.

Cropole fiind lacom la câştig, primi cu o nespusă bucu­rie vestea sosirii regelui Ludovic al XIV lea în oraş. El, nevasta lui, Pittrino şi doi bucătari dădură numaidecât iama prin toate orătăniile din ogradă, din pătule şi din co­teţe, astfel că în curtea hanului "Medicis" se stârni o ase­menea larmă de cârâituri şi de ţipete, cum nu se mai auzise nicicând acolo.

În han nu se afla în momentul acela decât un singur călător. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, chipeş, înalt, ursuz, sau mai degrabă cu gesturi şi priviri melancolice. Era îmbrăcat într un surtuc de catifea neagră cu găitane de mărgele; un guler alb, simplu, ca al celor mai convinşi puritani, îi scotea la iveală pielea curată şi fină a gâtului tineresc; o mustăcioară subţire, blondă, abia dacă i umbrea buza plină de freamăt şi puţin dispreţuitoare. Când vorbea cu oamenii, îi privea în faţă, fără prefăcătorie, e drept, dar şi fără şovăială, în aşa fel că lucirea ochilor săi albaştri silea adesea privirea celor asupra cărora se îndrepta să se plece în jos, ca o spadă prea slabă în vălmăşagul unei lupte aprige.

Pe vremea aceea, când oamenii, croiţi cu toţii egali în faţa lui Dumnezeu, se împărţeau, din pricina prejude­căţilor, în două caste distincte, gentilomii şi muritorii de rând, pe vremea aceea, spuneam, bărbatul al cărui portret l am evocat mai sus nu se putea să nu fie luat drept un gentilom, şi încă de cea mai bună rasă. Ca să ţi dai seama de asta, era destul să i priveşti mâinile, lungi, fine şi albe, ai căror muşchi şi vinişoare se conturau, sub pielea sub­ţire, la cea mai mică mişcare şi ale căror degete se înroşeau la cea mai uşoară strângere a pumnului.

Acest gentilom venise singur la hanul lui Cropole. Se instalase, fără a mai sta pe gânduri, şi chiar fără a întreba de preţ, în apartamentul cel mai arătos, în care îl condusese Cropole, mânat de lăcomia sa de bani foarte condamnabilă, după unii, foarte lăudabilă, după alţii, dacă se are în ve­dere că hangiul era un bun fizionomist şi ştia să cântărească oamenii de la cea dintâi privire. Acest apartament era compus din toată partea care se adăugase mai târziu la vechea casă cu faţada în formă de triunghi: un mare salon luminat de două ferestre la catul întâi, o mică odăiţă într o parte şi încă una deasupra.

Dar, de când sosise aici, gentilomul acesta abia dacă se atinsese de mâncarea ce i se aducea în camera lui. Proprie­tarului nu i adresase decât vreo două vorbe, şi acelea numai pentru a l preveni că l va căuta un călător cu numele de Parry, pe care va trebui să l lase să urce în apartamentul său. După aceea căzuse într o muţenie atât de adâncă, încât Cropole se simţi aproape jignit, el căruia îi plăceau cu de­osebire oamenii vorbăreţi şi amabili.

În sfârşit, gentilomul se sculase foarte de dimineaţă în ziua când începe această povestire şi se aşezase la fereastra salonului, aplecat în afară, cu coatele rezemate de balu­strada balconului, privind cu tristeţe şi cu luare aminte în susul şi în josul străzii, fără îndoială spre a pândi sosirea călătorului despre care i vorbise hangiului. În felul acesta, el avusese prilejul să vadă micul cortegiu al DOMNULUI ce se întorcea de la vânătoare, ca apoi să se lase din nou în voia liniştii netulburate a oraşului, adâncit în aşteptarea sa. Deodată, hărmălaia săracilor ce alergau în goană spre livezi şi ogoare, a călăreţilor care porneau în toate părţile, a spălătorilor străzii, a îngrijitorilor casei regale, a băieţilor de prăvălie zăpăciţi şi guralivi, a căruţelor ce treceau cu zgomot, a bărbierilor chemaţi în grabă şi a pajilor trimişi cu treburi, tot acest tărăboi şi toată această vânzoleală îl surprinse şi l uimi, fără să i ştirbească însă cu nimic măre­ţia neclintită şi supremă, asemenea vulturului şi leului care privesc cu seninătate şi dispreţ în jurul lor, fără să se sin­chisească de strigătele şi tropăiturile vânătorilor şi gonacilor. Puţin după aceea, ţipetele orătăniilor sacrificate în ogradă, paşii pripiţi ai doamnei Cropole pe mica scară de lemn, atât de îngustă şi atât de sonoră, ţopăitul neobişnuit al lui Pittrino, care, nu mai demult decât azi dimineaţă, stătea în prag şi trăgea din pipă cu nepăsarea unui olandez, toate acestea stârniră în călătorul nostru un început de ne­dumerire şi de tulburare. Pe când tocmai se ridica pentru a se duce să ceară lămuriri, uşa odăii sale se deschise încet. Crezând că a sosit şi a urcat la el musafirul aşteptat cu o nerăbdare atât de mare, făcu, cu un fel de grabă nestăpânită, trei paşi spre uşa ce se deschise larg dinaintea lui. Dar, în loc de înfăţişarea pe care spera să o vadă, în faţa lui se trezi cu mutra jupânului Cropole, iar la spatele aces­tuia, în penumbra scării, zări chipul destul de drăguţ, însă acum urâţit din pricina curiozităţii, al doamnei Cropole, care aruncă o privire fugară chipeşului gentilom, apoi dis­păru repede pe coridor.

Cropole înainta cu un aer zâmbitor, cu tichia în mână, mai mult îndoit decât înclinat. Străinul îl interogă cu un gest scurt, fără să rostească nici un cuvânt.

— Domnule – începu Cropole – tocmai veneam să vă întreb dacă... nu ştiu cum să vă spun: înălţimea voastră, domnule conte, sau domnule marchiz?...

— Zi domnule şi spune repede ce vrei – răspunse stră­inul cu un accent tăios, ce nu îngăduia nici vorbă lungă, nici replică.

— Tocmai veneam să întreb cum aţi petrecut noaptea şi dacă domnul are de gând să mai rămână în acest apartament.

— Voi mai rămâne.

— Dar, domnule, a intervenit o întâmplare la care noi nu ne am aşteptat.

— Ce întâmplare?

— Maiestatea sa Ludovic al XIV lea soseşte astăzi în oraşul nostru şi se va odihni aici o zi, poate două.

O adâncă uimire se zugrăvi pe chipul necunoscutului.

— Regele Franţei vine la Blois?

— E pe drum, domnule.

— Atunci, un motiv în plus ca să rămân – zise necu­noscutul.

— Foarte bine, domnule, veţi păstra însă întregul apar­tament?

— Nu te înţeleg. Pentru ce astăzi aş avea nevoie de mai puţin decât ieri?

— Fiindcă, domnule, înălţimea voastră îmi va îngădui să i o spun, ieri, când v aţi ales apartamentul, n am socotit de cuviinţă să fixez un preţ care ar fi făcut pe înălţimea voastră să creadă că cer mai mult decât v ar îngădui punga... pe cătă vreme astăzi...

Necunoscutul se înroşi brusc. Îşi spuse în sinea lui că omul acesta îl consideră sărac şi că l jigneşte.

— Pe cătă vreme azi ceri mai mult? adăugă el cu ră­ceală în glas.

— Domnule, eu sunt un om înţelegător, slavă Domnului. Şi, cu toate că nu par decât un biet hangiu, am în mine sânge de gentilom: tatăl meu a fost slujitor şi ofiţer al dom­nului d'Ancre, Dumnezeu să i aibă în pază sufletul!...

— Nu neg că este aşa, domnul meu; dar vreau să ştiu, şi dacă se poate cât mai repede, unde vrei să ajungi cu întrebările astea ale dumitale.

— Domnule, dumneavoastră sunteţi prea înţelept pentru a nu vă da seama ca oraşul nostru este mic, iar curtea îl va năpădi; casele vor fi ticsite de oaspeţi şi, prin urmare, chiriile vor creşte foarte mult.

Necunoscutul roşi încă o dată.

— Spune ce pretenţie ai, domnule – zise el.

— Am sa vă spun fără înconjur, domnule, fiindcă vreau să câştig un bau pe cale cinstită şi să fac o afacere fără să fiu nepoliticos sau grosolan... Dar apartamentul pe care l ocupaţi este mare, şi dumneavoastră sunteţi singur...

— Asta mă priveşte.

— Oh, bineînţeles; de aceea nici nu l alung pe domnul.

Necunoscutul se aprinse din nou la faţă; el aruncă asupra bietului Cropole, scoborâtor dintr un ofiţer al domnului mareşal d'Ancre, o privire care l ar fi făcut să intre sub lespedea de pe faimoasa vatră a căminului, dacă n ar fi fost ţintuit locului de marea problemă a intereselor sale.

— Vrei să plec? zise el. Vorbeşte limpede şi mai repede.

— Domnule, domnule, nu m aţi înţeles. E foarte delicat ceea ce fac, dar m am exprimat rău, sau poate, fiindcă domnul este străin, căci se vede asta după accent...

Într adevăr, necunoscutul vorbea puţin cam hârâit, din gâtlej, cu acea accentuare caracteristică englezilor, chiar şi atunci când vorbesc foarte corect franţuzeşte.

— Fiindcă domnul e străin, după cum spun, este posibil să nu fi înţeles toate întorsăturile vorbirii mele. Vreau sa spun că domnul ar putea să renunţe la una sau două din cele trei încăperi pe care le ocupă, ceea ce ar face ca chiria sa să scadă mult, iar eu să mă simt cu conştiinţa împăcată; căci nu e uşor lucru să ridici fără noimă preţul camerelor, atunci când ai onoarea să le închiriezi la un preţ omenesc.

— Care este chiria de ieri?

— Domnule, un ludovic, cu hrana şi îngrijirea calului.

— Bine. Şi cea de astăzi?

— Ah, tocmai aici e greutatea. Astăzi e ziua când soseşte regele; dacă vine curtea şi petrece aici o noapte, atunci preţul chiriei sporeşte. Asta înseamnă că trei camere a câte doi ludovici fac şase ludovici. Doi ludovici, domnule, nu e mare lucru, dar şase ludovici e o sumă.

Necunoscutul, din roşu ca ardeiul, se făcu deodată alb ca varul. El scoase din buzunar, cu o hotărâre eroică, o pungă pe care era brodat un blazon şi pe care o ţinea ascunsă cu grijă în podul palmei. Această pungă era de o subţirime, de o moliciune şi de o puţinătate ce nu scăpară ochiului ager al lui Cropole. Necunoscutul răsturnă conţinutul pungii în mână. Din ea apărură trei ludovici mari, care valorau cât şase ludovici obişnuiţi, adică atâta cât ceruse hangiul. Dar Cropole pretinsese să i se plătească şapte ludovici. Se uită deci la necunoscut, ca şi cum i ar fi spus: Şi restul?

— Mai rămâne un ludovic, nu i aşa, jupâne hangiu?

— Da, domnule, însă...

Necunoscutul se mai scotoci în buzunarul de la pantaloni şi scoase tot ce găsi acolo: un portofel mic, o cheie de aur şi câteva monede de argint. Din aceste monede încropi încă un ludovic.

— Mulţumesc, domnule – zise Cropole. Acum aş vrea să mai ştiu dacă domnul are de gând să rămână şi mâine în apartament, şi în acest caz îl voi păstra; pe când, dacă domnul nu va mai rămâne aici, îl voi închiria oamenilor maiestăţii sale care vor veni să l ceară.

— Ai dreptate – făcu necunoscutul după un răstimp de gândire – dar întrucât nu mai am bani, aşa precum singur ai putut să vezi, şi cum, cu toate acestea, vreau să păstrez apartamentul, va fi nevoie să vinzi dumneata în oraş acest diamant, sau să l păstrezi ca amanet.

Cropole cercetă îndelung diamantul, ceea ce l făcu pe necunoscut să adauge:

— Aş fi mai bucuros să l vinzi, domnule; preţuieşte trei sute de pistoli. Un zaraf – se găseşte vreunul în Blois – îţi va da pe el două sute, fie şi o sută cincizeci; ia oricât îţi va da, chiar de ţi ar oferi numai atât cât face preţul locuinţei.

— Oh, domnule! exclamă Cropole, ruşinat de inferio­ritatea în care l punea dintr o dată necunoscutul prin această renunţare atât de nobilă şi de dezinteresată, ca şi prin răbdarea lui netulburată în faţa atâtor pretenţii şi bă­nuieli. Oh, domnule, sper să nu fim jecmăniţi la Blois, aşa cum păreţi a crede, şi dacă diamantul preţuieşte atât cât spuneţi...

Necunoscutul îl fulgeră încă o dată pe Cropole cu pri­virea lui cenuşie.

— Nu mă pricep, domnule, credeţi mă – bâigui hangiul.

— Dar argintarii se pricep, întreabă i pe ei – zise necunoscutul. Şi acum vreau să cred că socotelile noastre sunt încheiate, nu i aşa, domnule hangiu?

— Da, domnule, şi spre adânca mea mâhnire, căci mi e teamă să nu l fi jignit cumva pe domnul...

— Fii pe pace – răspunse necunoscutul cu acea maies­tate pe care o dă atotputernicia.

— Sau să fi lăsat a se crede că am vrut să l storc pe un nobil călător... Gândiţi vă, domnule, la împrejurări...

— Să nu mai vorbim despre asta, rogu te. Şi acum bine­voieşte de mă lasă singur.

Cropole se ploconi până la pământ şi ieşi cu un aer fâstâcit ce dovedea totuşi că avea o inimă bună şi că era frământat de adevărate remuşcări.

Necunoscutul închise uşa în urma lui şi, după ce rămase singur, se uită în fundul pungii, de unde scosese săculeţul de mătase în care era înfăşurat diamantul, unica lui avere. Îşi cercetă de asemeni buzunarele goale, privi hârtiile din portofel şi se încredinţă pe deplin de marea strâmtoare în care se găsea. Atunci îşi ridică ochii spre cer cu un gest sublim de implorare şi deznădejde, îşi şterse cu mâna tremurândă cele câteva broboane de sudoare ce i brăzdau nobila frunte, apoi îşi îndreptă spre pământ privirea încununată altădată de o blândeţe divină. Furtuna trecuse acum departe de el, de parcă cerul i ar fi ascultat rugile izvorâte din adâncul sufletului său. Se îndreptă spre fereastră, îşi reluă locul pe pervaz şi rămase acolo, nemişcat, surd, mut, până în clipa când văzduhul începu să se întunece, iar primele făclii prinseră a luci pe strada înmiresmată, dând de veste că e timpul să se aprindă luminile la toate ferestrele oraşului.

VII

PARRY
În timp ce necunoscutul privea cu multă atenţie spre aceste lumini şi îşi aţintea urechea la orice zgomot din jur, jupânul Cropole intră în odaie, urmat de două slugi care aşezară masa. Dar necunoscutul aproape că nici nu i băgă în seamă. Atunci Cropole, apropiindu se de oaspetele său, îi şopti la ureche, cu adânc respect:

— Domnule, diamantul a fost preţuit.

— A! tresări călătorul. Cât anume?

— Argintarul alteţei sale regale dă pe el doua sute optzeci de pistoli.

— Îi ai?

— Am crezut de datoria mea să i iau, domnule; totuşi, în condiţiile vânzării am pus o şi pe aceea că, dacă domnul doreşte să păstreze diamantul, atunci când va primi fonduri... diamantul îi va fi restituit.

— Nici nu mă gândesc. Ţi am spus să l vinzi.

— În cazul acesta m am supus, sau aproape, întrucât, fără să l fi vândut cu adevărat, am şi luat banii pe el.

— Opreşte ce ţi se cuvine – adăugă necunoscutul.

— Domnule, o voi face pentru că o cereţi.

Un zâmbet trist flutură pe buzele gentilomului.

— Pune banii pe dulapul acela – zise el, întorcând numaidecât spatele, după ce arătă cu un gest scurt mobila.

Cropole lăsă pe dulap o pungă destul de mare, din care îşi oprise suma cuvenită pentru chirie.

— Acum – rosti el după aceea – domnul îmi va face plăcerea de a binevoi să ia masa... Ştiu că aţi refuzat prânzul, ceea ce este o jignire pentru casa "Medicis". Poftim, dom­nule, cina e gata şi îndrăznesc chiar să adaug că nu e de dispreţuit.

Necunoscutul ceru un pahar de vin, rupse un coltuc de pâine şi începu să mănânce şi să bea fără să se depărteze de la fereastră.

Deodată se auzi un mare zvon de fanfare şi de trâmbiţe; în depărtare ţâşniră strigăte ascuţite, un zumzet nedesluşit umplu partea de jos a oraşului şi cel dintâi zgomot limpede ce lovi urechea străinului fu tropotul cailor ce se apropiau.

— Regele! Regele! striga mulţimea care dăduse buzna pe stradă.

— Regele! repetă Cropole, părăsindu şi oaspetele şi uitând de bucatele sale, pentru a se duce să şi astâmpere curiozitatea.

O dată cu el se repeziră pe scară, val vârtej, doamna Cropole, Pittrino, ajutoarele şi slugile de la bucătărie.

Cortegiul înainta încet, sub lumina miilor de făclii, aprinse fie pe stradă, fie la ferestrele caselor.

După o companie de muşchetari şi un corp de gentilomi, în rânduri înţesate, venea litiera domnului cardinal de Ma­zarin, trasă, ca o trăsură, de patru cai negri. Pajii şi oamenii din serviciul cardinalului păşeau în urma ei. Venea apoi trăsura reginei mame, cu domnişoarele de onoare la portiere şi cu gentilomii săi călări, de o parte şi de alta. Pe urmă se ivi regele, călare pe un frumos armăsar de rasă saxonă, cu o coamă bogată. Tânărul Prinţ îşi arăta, salutând ferestrele de unde porneau aclamaţiile cele mai însufleţite, chipul său nobil şi fermecător, luminat de faclele pajilor. De o parte şi de alta a regelui, dar la doi paşi mai înapoi, prinţul de Condé, domnul Dangeau şi douăzeci de alţi curteni, dim­preună cu oamenii şi cu lucrurile lor, încheiau acest cor­tegiu cu adevărat măreţ. Alaiul înainta într o ordine mili­tărească.

Numai o parte dintre curteni, îndeosebi cei bătrâni, purtau veşmântul de călătorie; aproape toţi erau îmbrăcaţi în ţinută do război. Mulţi aveau la gît platoşa de metal şi pieptarul de piele, ca pe vremea lui Henric al IV lea sau a lui Ludovic al XIII lea.

Când regele trecu prin dreptul lui, necunoscutul, care se aplecase peste balcon ca să vadă mai bine şi care îşi ascunsese faţa acoperind o cu braţul, îşi simţi pieptul năpădit de un mare şi amar năduf. Sunetul trâmbiţelor îl zăpăcea cu totul, aclamaţiile poporului îl asurzeau; o clipă, se lăsă ameţit de valul acesta de lumini, de freamătul şi de imaginile străluci­toare de acolo.

— El e rege! murmură cu un accent atât de adânc de deznădejde şi durere, încât geamătul glasului său trebuie să se fi ridicat până la picioarele tronului ceresc.

Apoi, înainte de a se fi trezit din mohorâta lui visare, toată larma şi toată strălucirea de jos se risipiră. La colţul străzii, sub balconul unde stătea străinul, nu se mai auzeau decât câteva glasuri răzleţe şi răguşite ce strigau din timp în timp: "Trăiască regele!" Nu se mai vedeau, de asemeni, decât şase lumânări, pe care le ţineau în mână cei de la hanul "Medicis", adică: două Cropole, două Pittrino şi câte una fiecare din cei doi slujitori de la bucătărie. Cropole nu se mai putea opri să nu repete:

— Cât e de chipeş regele, şi cât de bine seamănă ca răposatul, ilustrul său părinte!

— Ba chiar mai frumos – zicea Pittrino.

— Şi ce înfăţişare mândră are! adăuga doamna Cropole, care şi începuse sporovăială cu vecinii şi vecinele sale.

Cropole întărea această vorbărie cu observaţiile lui per­sonale, fără să bage de seamă că un bătrân, care mergea pe jos, trăgând de căpăstru un căluţ irlandez, încerca să răzbată printre bărbaţii şi femeile ce se opriseră în drum, în faţa hanului "Medicis". Tocmai în acel moment, glasul străinului răsună la fereastră:

— Fă i loc, domnule hangiu, ca să poată ajunge până la poarta dumitale.

Cropole întoarse capul şi, văzându l abia acum pe bătrân, îi făcu loc să treacă. Fereastra se închise. Pittrino îi arătă calea noului venit, care intră în curte fără să fi scos o vorbă.

Străinul îl aştepta sus, în capul scării; întinse braţul spre bătrân şi i arătă un scaun, dar acesta se împotrivi să stea:

— Oh, nu, nu, milord – zise e!. Să m aşez în faţa dumneavoastră? Niciodată!

— Parry – exclamă gentilomul – te rog... Dumneata care vii din Anglia, de la o depărtare atât de mare! Ah, la vârsta dumitale s ar cuveni să fii cruţat de oboseli ca acelea la care eşti supus slujindu mă pe mine. Odihneşte te...

— Înainte de toate, v am adus un răspuns, milord.

— Parry, te implor, nu mi spune nimic... căci, dacă ves­tea ar fi bună, n ai începe în felul acesta. Vorbeşti pe ocolite, ceea ce înseamnă că vestea e proastă.

— Milord – zise bătrânul – nu vă tulburaţi înainte de vreme. Totul nu este pierdut, nădăjduiesc. E nevoie de voinţă, de stăruinţă şi mai cu seamă de resemnare.

— Parry – răspunse tânărul – am venit aici, singur, înfruntând mii de curse şi mii de primejdii: asta nu înseamnă voinţă? M am gândit la această călătorie timp de zece ani, fără să ţiu seamă de nici un sfat şi de nici o piedică: asta nu înseamnă stăruinţă? Astă seară am vândut cel din urmă diamant al tatălui meu, fiindcă nu mai aveam cu ce plăti adăpostul, şi hangiul voia să mă alunge.

Parry făcu un gest de indignare, la care tânărul răspunse printr o apăsare a mâinii şi printr un surâs.

— Mai am încă două sute şaptezeci şi patru de pistoli, şi mă socotesc bogat. Nu deznădăjduiesc, Parry; asta nu. Înseamnă resemnare?

Bătrânul îşi ridică spre cer braţele sale tremurătoare.

— Haide – zise tânărul – nu mi ascunde nimic: ce s a întâmplat?

— Povestea mea va fi scurtă, milord; dar, în numele cerului, nu tremuraţi aşa.

— Tremur de nerăbdare, Parry. S auzim, ce ţi a spus generalul?

— Mai întâi, generalul n a voit să mă primească.

— Te lua drept o iscoadă.

— Da, milord, însă i am trimis o scrisoare.

— Şi?

— A primit o şi a citit o, milord.

— Scrisoarea aceea lămurea totul, starea mea, năzuinţele mele?

— Oh, da – zise Parry, cu un zâmbet trist... – ea exprima întocmai gândurile dumneavoastră.

— Atunci, Parry?...

— Atunci generalul mi a trimis înapoi scrisoarea printr un aghiotant, făcându mi cunoscut că dacă a doua zi mă voi mai afla încă în raza comandamentului său, va pune să fiu arestat.

— Arestat! murmură tânărul. Arestat, tu cel mai cre­dincios slujitor al meu!

— Da, milord.

— Şi semnaseşi cu numele întreg, Parry, desigur!

— Foarte desluşit, milord; iar aghiotantul mă cunoş­tea de la Saint James şi de la White Hall – adăugă bătrânul cu un suspin.

Tânărul lăsă capul în jos, îngândurat şi posomorât.

— Asta a făcut o de faţă cu oamenii lui – zise el, încercând să dea alt înţeles lucrurilor... Dar pe ascuns... Între voi doi... ce s a întâmplat? Spune!

— Ah, milord! A trimis patru călăreţi care mi au dat calul pe care m aţi văzut întorcându mă. Aceşti călăreţi m au condus în mare grabă până în micul port Tenby, m au arun­cat, mai mult decât m au îmbarcat, într un vas pescăresc ce tocmai pornea spre Bretania, şi iată mă aici.

— Oh! oftă tânărul, strângându şi cu mâna încordată bărbia, spre a şi înăbuşi un hohot de plâns... Parry, asta i tot? Asta i tot?

— Da, milord, asta e tot!

După acel scurt răspuns al lui Parry, urmă un lung răstimp de tăcere; nu se auzea decât călcâiul nervos al tânărului, ce bătea duşumeaua cu furie.

Bătrânul încercă să schimbe vorba, deoarece convorbirea aceasta răscolea gânduri prea negre.

— Milord – zise el – ce era cu toată hărmălaia aceea dinaintea sosirii mele? Cine sunt oamenii aceştia care strigă: "Trăiască regele?" De care rege e vorba şi pentru ce sunt atâtea lumini aprinse?

— Ah, Parry, tu nu ştii încă! răspunse cu ironie tânărul. E regele Franţei, care vizitează bunul lui oraş Blois; toate aceste trâmbiţe sunt ale lui, toate aceste podoabe scoase la ferestre sunt pentru el, toţi aceşti gentilomi poartă spade care i aparţin lui. Mama lui a trecut înainte, într o trăsură încrustată cu aur şi argint! Fericită mamă! Ministrul său îi agoniseşte milioanele şi l conduce la o logodnică bogată. De aceea, poporul se bucură, îşi iubeşte regele şi l mângâie cu aclamaţii, strigând: "Trăiască regele! Trăiască regele!"