Vicontele de Bragelonne 1

D'Artagnan se uită cu surprindere la intendentul superior.

— Ţi s a răspuns cu oarecare uşurinţă, domnule, ştiu asta, am auzit cu urechile mele – adăugă ministrul. Un băr­bat cu meritele dumitale ar trebui să fie cunoscut de toată lumea.

D'Artagnan se înclină.

— Ai o ordonanţă? întrebă Fouquet.

— Da, domnule.

— Dă mi o şi vino cu mine; îţi voi plăti eu însumi.

Făcu un semn către Gourville şi abate, care rămaseră în camera unde se aflau, şi l duse pe d'Artagnan în cabinetul său. Odată ajunşi aici, intendentul superior întrebă:

— Cât ţi se datorează, domnule?

— Cam aproape cinci mii de livre, domnule.

— Vreun rest din soldă?

— Să zicem un sfert.

— Un sfert în valoare de cinci mii de livre! se miră Fouquet, aruncându i muşchetarului o privire adâncă. Aşa­dar, regele te plăteşte cu două zeci de mii de livre pe an?

— Da, monseniore, douăzeci de mii de livre; socotiţi cumva că e prea mult?

— Eu? exclamă Fouquet şi zâmbi acru. Dacă m aş pri­cepe la oameni, dacă aş fi, în loc de un spirit uşuratic, ne­statornic şi van, un spirit cumpătat şi înţelept, dacă, într un cuvânt, aş fi ştiut să mi rânduiesc viaţa, ca alţii, dumneata n ai primi douăzeci de mii de livre pe an, ci o sută de mii, şi n ai fi al regelui, ci al meu!

D'Artagnan roşi uşor. Există uneori în felul de a rosti o măgulire, în glasul măgulitorului, în accentul lui binevoitor, o otravă atât de dulce, încât îi ameţeşte chiar şi pe cei mai tari.

Intendentul superior încheie aceste cuvinte de laudă des­chizând un dulăpior, de unde scoase patru fişicuri pe care le puse în faţa lui d'Artagnan. Gasconul desfăcu unul la un capăt.

— Aur! zise el.

— E mai uşor de purtat, domnule.

— Dar atunci, domnule, asta face douăzeci de mii de livre.

— Fără îndoială.

— Mie însă nu mi se datorează decât cinci mii.

— Vreau să te scutesc de oboseala de a trece de patru ori pe la intendenţa superioară.

— Mă copleşiţi, domnule.

— Fac ceea ce se cuvine, domnule cavaler, şi sper că nu mi vei purta pică pentru felul cum te a primit fratele meu. E un spirit plin de toane şi de acreală.

— Domnule – zise d'Artagnan – credeţi mă că nimic nu m ar supăra mai mult ca o scuză venită din partea dum­neavoastră.

— De aceea nici n o voi mai face, şi mă voi mulţumi să ţi cer o favoare.

— Oh, domnule!

Fouquet îşi scoase din deget un diamant care putea să preţuiască o mie de pistoli.

— Domnule – zise el – piatra pe care o vezi mi a fost dăruită de un prieten din copilărie, de un om căruia dumneata i ai făcut un mare serviciu.

Vocea lui Fouquet tremura uşor.

— Un serviciu, eu? se miră muşchetarul. Am făcut eu vreun serviciu vreunuia din prietenii dumneavoastră?

— Nu se poate să fi uitat, domnule, căci asta s a întâmplat chiar astăzi.

— Şi acest prieten se numeşte...?

— Domnul d'Eymeris.

— Unul dintre osândiţi?

— Da, una dintre victime... Ei bine, domnule d'Artagnan, ca o favoare pentru binele ce i l ai făcut, te rog să primeşti acest diamant. Primeşte l din dragoste pentru mine.

— Domnule...

— Ia l, îţi spun. Ziua de azi e pentru mine o zi de doliu, vei afla asta mai târziu, poate; astăzi am pierdut un prieten; ei bine, încerc să mi regăsesc altul.

— Dar, domnule Fouquet...

— Adio, domnule d'Artagnan, adio! exclamă Fouquet cu inima împovărată. Sau, mai bine zis, la revedere!

Şi ministrul ieşi din cabinet, lăsând în mâinile muşcheta­rului inelul şi cele douăzeci de mii de livre.

— Oh, oh! făcu d'Artagnan, după ce stătu o clipă, po­somorât, pe gânduri. Dar nu mai înţeleg nimic. La dracu! Dacă înţeleg ceva, e că am de a face cu un om foarte cum­secade!... Mă duc să i cer lămuriri în privinţa asta lui Colbert.

Şi ieşi.

LXV

ÎNSEMNATA DEOSEBIRE PE CARE D'ARTAGNAN

O GĂSI ÎNTRE DOMNUL INTENDENT

ŞI MONSENIORUL INTENDENT SUPERIOR
Domnul Colbert locuia în strada Neuve des Petits Champs, într o casă ce fusese pe vremuri a lui Beautru. Pi­cioarele lui d'Artagnan făcură drumul până acolo într un sfert de ceas.

În momentul când ajunse la nou favorit, curtea era plină de arcaşi şi de oameni ai poliţiei, care veneau fie să i aducă laude, fie să şi ceară iertare, după care el avea să răspundă prin măguliri sau prin mustrări. Sentimentul linguşirii este instinctiv la oamenii de condiţie josnică; ei au acest simţ aşa cum animalele sălbatice îl au pe acela al auzului sau al mirosului. Aceşti oameni, sau şefii lor, înţeleseseră deci că aveau să i facă multă plăcere domnului Colbert venind să i povestească despre felul cum numele său fusese pronunţat în timpul încăierării.

D'Artagnan căzu tocmai în clipa când şeful paznicilor îşi descărca sacul său. D'Artagnan se opri lângă uşă, în spa­tele arcaşilor. Ofiţerul îl trăsese pe Colbert la o parte, cu toată împotrivirea acestuia şi cu toate că intendentul îşi în­crunta sprâncenele i groase.

— În cazul când – spunea ofiţerul – aţi fi dorit cu adevărat, domnule, ca poporul să i judece pe cei doi vino­vaţi, ar fi fost mai cuminte să ne daţi de veste; căci noi, domnule, cu toată mâhnirea noastră de a nu vă fi pe plac sau de a fi împotriva vederilor dumneavoastră, aveam con­semnul nostru, pe care trebuia să l îndeplinim.

— Cap sec! strigă Colbert furios, scuturându şi chica deasă şi neagră ca o coamă. Ce mi îndrugi acolo? Cum, vrei să spui că aveam de gând, eu, să stârnesc o răscoală? Eşti nebun sau eşti beat?

— Dar, domnule, s a strigat: "Trăiască Colbert!" – răspunse şeful paznicilor, foarte tulburat.

— O mână de conspiratori...

— Nu prea, nu prea; o mulţime de popor!

— Nu zău! făcu Colbert, bucurându se. O mulţime de popor a strigat: "Trăiască Colbert!"? Eşti sigur de ceea ce spui, domnule?

— Era de ajuns să ţi destupi urechile, sau mai bine zis să ţi le astupi, atât de puternice erau strigătele.

— Şi veneau de la popor, din popor?

— Fără îndoială, domnule; numai că acest popor ne a snopit.

— O, foarte bine – zise Colbert, continuându şi gândurile sale. Atunci, dumneata crezi că poporul însuşi era cel care voia ca osândiţii să fie arşi?

— O, da, domnule!

— Asta i altceva... Şi aţi ţinut piept?

— Am pierdut trei oameni în luptă, domnule.

— Dar n aţi ucis pe nimeni, nu i aşa?

— Domnule, au rămas pe caldarâm câţiva răzvrătiţi şi, între alţii, unul care nu era un om de aruncat.

— Cine?

— Un anume Menneville, asupra căruia poliţia îşi aţintise privirile mai de mult.

— Menneville! strigă Colbert. Cel care a ucis, în strada Huchette, un om cumsecade care cerea o găină grasă?

— Da, domnule, acela e.

— Şi acest Menneville striga şi el: "Trăiască Colbert"?

— Mai tare decât toţi ceilalţi; ca un apucat.

Fruntea lui Colbert se întunecă şi se încruntă. Aureola aceea ambiţioasă care i lumina chipul se stinse deodată, ca flacăra licuricilor pe care i striveşti cu talpa în iarbă.

— Ce mai spui atunci – reluă intendentul – că stri­gătul pornea de la popor? Menneville era duşmanul meu; aş fi fost în stare să l spânzur, şi el ştia asta. Menneville era omul abatelui Fouquet. Toată tărăşenia aceea a fost pusă la cale de Fouquet; nu se ştie oare că osândiţii erau prietenii lui din copilărie?

"E adevărat – gândi d'Artagnan – şi iată mi îndoiala limpezită. Repet, domnul Fouquet poate să fie tot ce vrei, dar e un om cumsecade."

— Şi – continuă Colbert – eşti sigur că Menneville acesta a murit?

D'Artagnan socoti că e momentul să şi facă intrarea.

— Foarte sigur, domnule – răspunse el, trecând pragul.

— Ah, dumneata eşti, domnule? făcu Colbert.

— Eu în persoană – replică muşchetarul cu sânge rece. Se pare că aveaţi în Menneville un mic duşman, da?

— Nu eu aveam un duşman, domnule – răspunse Col­bert – ci regele.

"De două ori ticălos! îşi spuse în sinea lui d'Artagnan. Faci pe trufaşul şi pe făţarnicul cu mine..." Apoi cu glas tare:

— Ei bine, sunt foarte fericit că am putut să fac un ser­viciu atât de mare regelui; veţi binevoi să i o spuneţi ma­iestăţii sale, domnule intendent?

— Ce fel de însărcinare îmi dai şi ce mă rogi să i spun, domnule? Fii mai lămurit, te rog – zise Colbert cu o voce acră şi plină de o duşmănie nemărturisită.

— Nu vă dau nici o însărcinare – răspunse d'Artagnan cu calmul acela care nu i părăseşte niciodată pe batjocori­tori. Mă gândeam doar că vă va fi mai uşor să vestiţi pe maiestatea sa că eu sunt acela care, aflându mă din întâmplare acolo, i am făcut de petrecanie lui Menneville şi am repus lucrurile în bună rânduială.

Colbert făcu ochii mari şi l întrebă din privire pe şeful paznicilor.

— Da, e adevărat – spuse acesta – că domnul a fost salvatorul nostru.

— De ce nu mi spui, domnule, c ai venit să mi povesteşti despre toate acestea? zise Colbert cu o anumită invidie. Totul s ar fi lămurit, şi mai ales spre binele dumitale, nu al altuia.

— Vă înşelaţi, domnule intendent, nici prin gând nu mi a trecut să vin aici ca să povestesc despre toate acestea.

— E totuşi o ispravă frumoasă, domnule.

— Oh – rosti muşchetarul cu nepăsare – sunt atât de obişnuit cu aşa ceva, că nu mă mai încântă.

— Atunci cărui scop îi datorez cinstea de a primi vizita dumitale?

— Foarte simplu, următorului: regele mi a poruncit să vin să vă caut.

— Ah – murmură Colbert, recăpătându şi cutezanţa, întrucât văzu că d'Artagnan scosese o hârtie din buzunar – ai venit să mi ceri bani, desigur?

— Foarte sigur, domnule.

— Fii bun, te rog, şi aşteaptă, domnule, să termin ra­portul paznicilor.

D'Artagnan se răsuci pe călcâie, fără nici o solemnitate, şi pomenindu se iarăşi în faţa lui Colbert după această primă învârtitură, îl salută aşa cum ar fi făcut o Arlechin însuşi; apoi, cu o a doua învârtitură, se îndreptă spre uşă, cu un pas apăsat.

Colbert fu uimit de această făţişă împotrivire, cu care nu era obişnuit. De regulă, oamenii de spadă, atunci când veneau la el, aveau o nevoie atât de mare de bani, încât nu şi pierdeau răbdarea chiar dacă ar fi aşteptat până când picioarele lor ar fi prins rădăcini în lespezile de marmură. D'Artagnan se va duce oare la rege? Se va plânge că a fost primit rău sau va povesti acolo isprava sa? Iată ceva ce dădea de gândit! În orice caz, momentul era rău ales ca să l dea afară pe d'Artagnan, fie că venea din partea re­gelui, fie că venea dintr a lui proprie. Muşchetarul făcuse un prea mare serviciu, şi l făcuse prea de curând, ca să poată fi uitat atât de repede. De aceea, Colbert se gândi că e mai bine să treacă peste orice mândrie şi să l cheme înapoi.

— Hei, domnule d'Artagnan – strigă el – ce, vrei să mă părăseşti aşa?

D'Artagnan întoarse capul.

— Şi de ce nu? răspunse el foarte liniştit. Nu mai avem nimic să ne spunem, mi se pare.

— Dar parcă aveai de încasat nişte bani, parcă aveai o ordonanţa?

— Eu? Câtuşi de puţin, scumpe domnule Colbert.

— Dar, în sfârşit, domnule, ai un bon! Şi după cum dumneata scoţi spada şi te lupţi pentru rege atunci când ţi se cere, tot aşa şi eu plătesc atunci când mi se prezintă o ordonanţă. Dă o încoace!

— În zadar, scumpe domnule Colbert – zise d'Artag­nan, care se bucura în sinea lui de fâstâceala lui Colbert – acest bon a fost plătit.

— Plătit? De cine?

— De intendentul superior.

Colbert păli.

— Lămureşte mă atunci – rosti el cu o voce înăbuşită – dacă ai fost plătit, pentru ce mi mai arăţi această hârtie?

— Ca urmare a consemnului de care chiar dumneavoas­tră vorbeaţi adineauri cu atâta înţelegere, scumpe domnule Colbert; regele mi a spus să încasez un sfert din suma pe care a avut bunăvoinţa să mi o dăruiască...

— De la mine?..., întrebă Colbert.

— Nu tocmai. Regele mi a zis aşa: "Du te la domnul Fouquet; dacă intendentul superior nu va avea din întâmplare bani, atunci te vei duce la domnul Colbert".

Faţa lui Colbert se însenină pentru o clipă; dar bietul său chip era asemenea cerului pe timp de furtună, aci lu­minos, aci întunecat ca noaptea, după cum e brăzdat de ful­gere sau acoperit de nori.

— Şi... se găseau bani la intendentul superior? întrebă el.

— Da, şi încă din belşug – răspunse d'Artagnan... Cred asta, întrucât domnul Fouquet, în loc să mi plătească sfertul de cinci mii de livre...

— Un sfert de cinci mii de livre! exclamă Colbert, ui­mit, cum fusese şi Fouquet, de mărimea unei sume destinată să plătească serviciul unui soldat. Asta înseamnă o soldă de douăzeci de mii de livre!

— Chiar atât, domnule Colbert. Drace, dumneavoastră socotiţi întocmai ca răposatul Pitagora; da, douăzeci de mii de livre.

— De zece ori leafa unui intendent de finanţe! Primeşte felicitările mele – zise Colbert cu un zâmbet veninos.

— Oh – răspunse d'Artagnan – regele şi a cerut ier­tare că mi dă atât de puţin; de aceea, mi a făcut făgăduiala că va îndrepta lucrurile mai târziu, când va fi bogat... Dar să sfârşesc, sunt foarte grăbit...

— Da, şi cu toate temerile regelui, zici că intendentul superior ţi a plătit?

— Aşa precum, în ciuda aşteptărilor regelui, dumnea­voastră aţi refuzat să mi plătiţi.

— Eu n am refuzat, domnule! Te am rugat doar să aştepţi puţin. Şi zici că domnul Fouquet ţi a plătit cele cinci mii de livre?

— Da, ceea ce aţi fi făcut şi dumneavoastră; ba chiar mai mult... El a făcut mai mult decât atât, scumpe domnule Colbert.

— Şi ce a făcut anume?

— Mi a numărat, foarte binevoitor, întreaga sumă, spunând că pentru rege vistieria e totdeauna plină.

— Întreaga sumă? Domnul Fouquet ţi a numărat două­zeci de mii de livre, în loc de cinci mii?

— Da, domnule.

— Şi pentru ce a făcut asta?

— Ca să mă scutească de încă trei vizite la intendenţa superioară; aşa că am cele douăzeci de mii de livre aici, în buzunar, toate în aur nou nouţ. Vedeţi dar că pot să plec liniştit, nemaiavând nici o treabă cu dumneavoastră şi trecând pe aici numai aşa, de formă.

Şi d'Artagnan se bătu râzând peste buzunare, descope­rindu şi în faţa lui Colbert treizeci şi doi de dinţi albi şi puternici, ca dinţii unui om de douăzeci şi cinci de ani, dinţi ce păreau să spună: "Dă ne treizeci şi doi de mici Colberţi, şi i vom păpa cu o mare poftă".

Şarpele e tot aşa de îndrăzneţ ca şi leul, uliul tot aşa de curajos ca şi vulturul, asta nu se poate contesta. Dar până şi animalele ce se numesc fricoase sunt cutezătoare atunci când e vorba să se apere. Colbert nu se sperie de cei treizeci şi doi de dinţi ai lui d'Artagnan; se încruntă, apoi, deodată, zise:

— Domnule, ceea ce a făcut domnul intendent superior, n avea dreptul s o facă.

— Ce vreţi să spuneţi? rânji d'Artagnan.

— Spun că borderoul dumitale... Vrei să mi arăţi, dacă eşti bun, borderoul dumitale?

— Foarte bucuros; iată l.

Colbert apucă hârtia cu o grabă pe care muşchetarul o remarcă nu fără nelinişte şi mai ales cu o anumită părere de rău că i o dăduse.

— Ei bine, domnule – vorbi Colbert – ordonanţa regală sună aşa: "La prezentare, dispun să fie plătită dom­nului d'Artagnan suma de cinci mii de livre, formând un sfert din solda pe care i am stabilit o".

— Aşa scrie, într adevăr – zise d'Artagnan, căutând să pară calm.

— Ei bine, regele nu ţi datorează decât cinci mii de livre; pentru ce ţi s a dat mai mult?

— Fiindcă se găseau bani mai mulţi şi fiindcă a vrut să mi dea mai mult; asta nu priveşte pe nimeni.

— E firesc – răspunse Colbert cu o trufaşă izbândă – ca dumneata să nu cunoşti legile contabilităţii; dar, dom­nule, când ai de plătit o mie de livre, ce faci?

— N am avut niciodată de plătit o mie de livre – replică d'Artagnan.

— Mă rog... – rosti Colbert mânios – mă rog; când ai de făcut o plată, plăteşti numai atât cât trebuie să plăteşti.

— Asta nu dovedeşte decât un lucru – zise d'Artag­nan – că dumneavoastră aveţi socotelile dumneavoastră în contabilitate, pe când domnul Fouquet le are pe ale sale.

— Ale mele, domnule, sunt cele bune.

— Nu zic nu.

— Şi dumneata ai primit ceea ce nu ţi se cuvenea.

Din privirea lui d'Artagnan ţâşni o scânteie.

— Ceea ce nu mi se cuvenea încă, vreţi să spuneţi, domnule Colbert; căci dacă aş fi primit ceva ce nu mi se cuvenea de loc, atunci aş fi săvârşit un furt.

Colbert nu socoti de cuviinţă să răspundă la această întorsătura dibace.

— Prin urmare, dumneata datorezi vistieriei publice cincisprezece mii de livre – zise el, sub imperiul unei mari aţâţări.

— Atunci o să mi le treceţi în cont – ripostă d'Artagnan cu ironia lui ascunsă.

— Nicidecum, domnule.

— Asta i bună!... Nu cumva vreţi să mi luaţi, tocmai dumneavoastră, trei din fişicurile mele?

— Le vei înapoia dumneata însuţi vistieriei mele.

— Eu? Ah, domnule Colbert, nici să nu vă gândiţi...

— Regele are nevoie de banii săi, domnule.

— Iar eu, domnule, am nevoie de banii regelui.

— Fie; dar îi vei da înapoi.

— Pentru nimic în lume! Am auzit totdeauna spunându se că în materie de contabilitate, cum ziceţi dumnea­voastră, un casier bun nu mai ia înapoi ceea ce a dat o dată.

— Atunci, domnule, să vedem ce va spune regele, căruia am să i arăt acest borderou, care dovedeşte că dom­nul Fouquet nu numai că plăteşte ce nu trebuie, dar nici nu păstrează măcar chitanţă asupra celor ce plăteşte.

— Ah, acum înţeleg, înţeleg, domnule Colbert, pentru ce mi aţi înhăţat hârtia aceea! strigă d'Artagnan.

Colbert nu simţi întreaga ameninţare ce plutea în acest fel de a i se pronunţa numele.

— Ai să vezi mai târziu la ce poate folosi ea – ripostă el ridicând ordonanţa între degete.

— Oh – strigă d'Artagnan, smulgând hârtia cu o mişcare iute – înţeleg prea bine, domnule Colbert, aşa că nu mai e nevoie să aştept ca să văd ce are să se întâmple.

Şi vârî în buzunar hârtia pe care o prinsese din zbor.

— Domnule, domnule! ţipă Colbert. Ce înseamnă vio­lenţa asta?...

— Înseamnă că trebuie să fiţi cu băgare de seamă la purtările unui soldat – răspunse muşchetarul. Primiţi res­pectuoase sărutări de mini, domnule Colbert!

Şi ieşi râzând în nasul viitorului ministru.

— Acest om va ajunge să mă adore – murmura el. Păcat numai că mă sileşte să nu mi fie pe plac!

LXV

FILOZOFIA INIMII ŞI A SPIRITULUI
Pentru un om care trecuse prin împrejurări şi mai grele, poziţia lui d'Artagnan faţă de Colbert nu putea stârni decât râsul, D'Artagnan nu pierdu deci prilejul de a se distra, râzând pe socoteala domnului intendent tot drumul din strada Neuve des Petits Champs până în strada Lombarzilor. Calea era lungă, aşa că muşchetarul râse până se sătură.

Râdea încă în clipa când Planchet îl întâmpină, râzând şi el, în pragul casei sale. Căci Planchet, de când se întor­sese patronul său, de când primise săculeţul cu guinee en­glezeşti, îşi trecea partea cea mai mare a timpului făcând ceea ce făcuse de unul singur d'Artagnan pe drumul dintre strada Neuve des Petits Champs şi strada Lombarzilor.

— Ai sosit, scumpul meu stăpân? îl primi el pe d'Artagnan.

— Nu, dragă prietene – răspunse muşchetarul. Va tre­bui să plec foarte curând, adică voi mânca, mă voi culca, voi dormi cinci ceasuri şi în zorii zilei mă voi arunca în şa... I aţi dat calului meu o raţie şi jumătate pe ziua de azi?

— Eh, dragă stăpâne – răspunse Planchet – ştii foarte bine că acest cal e podoaba casei, că vânzătorii mei îl sărută toată ziua şi i dau să mănânce zahăr, alune şi pesmeţi din prăvălia mea. Mă întrebi dacă şi a primit porţia de ovăz? Întreabă mă mai bine cum de n a crăpat până acum de zece ori, de atâta mâncare.

— Bine, Planchet, bine. Atunci să trec la ale mele. Masa?

— E gata: o friptură în aburi, un vin alb, raci şi cireşe proaspete. Ceva nou, stăpâne.

— Eşti un om tare bun, Planchet; să mâncăm deci, şi să mă culc.

În timpul cinei, d'Artagnan observă că Planchet îşi freca mereu fruntea, ca pentru a uşura naşterea unei idei cuibărite în fundul creierului său. Îl învălui cu o privire drăgăstoasă pe acest vrednic tovarăş al hoinărelilor lui de odinioară şi, ciocnindu şi paharul cu al lui, îi zise:

— Haide, prietene Planchet, haide, dă i drumul, nu te mai chinui atât! La dracu, spune mi verde n faţă ce ai de spus, că atunci ai să mi spui repede.

— Iată! murmură Planchet. Dumneata îmi pari că te pregăteşti să pleci iar în vreo călătorie.

— Nu zic nu.

— Ţi s a mai năzărit iar ceva?

— E cu putinţă, Planchet.

— Şi e nevoie de un nou capital pentru asta? Eu pun la bătaie cincizeci de mii de livre pentru ideea pe care o coci acum.

Şi, spunând acestea, Planchet îşi frecă mâinile una de alta cu repeziciunea pe care o dă o mare bucurie.

— Planchet – răspunse d'Artagnan – toate bune, de n ar fi o singură durere.

— Care?

— Ideea nu i a mea... Aşa că nu pun nimic la bătaie pentru ea.

Aceste vorbe smulseră un oftat adânc din inima lui Planchet. Dârză sfătuitoare e zgârcenia! Ea pune stăpânire pe om aşa cum a făcut Satana cu Isus pe munte, şi după ce i a arătat o dată unui nenorocit toate bogăţiile pământului, poate să se odihnească în linişte, ştiind că şi a lăsat tovarăşa sa, lăcomia, să i roadă acestuia inima mai departe.

Planchet gustase bogăţia fără trudă, şi acum nu se mai putea opri pe calea poftelor sale; dar cum avea o inimă bună, cu tot nesaţul lui, şi cum ţinea foarte mult la d'Ar­tagnan, nu se putu împiedica să i dea mii de poveţe, unele mai binevoitoare decât altele. Nu i ar fi părut rău dacă ar fi putut smulge măcar o fărâmă din taina pe care o ascun­dea aşa de bine stăpânul său; dar vicleşuguri, prefăcătorii, poveţe, curse, totul fu în zadar: d'Artagnan nu lăsă să i scape nimic.

Şi seara trecu astfel. După cină, d'Artagnan îşi pregăti bagajul; dădu o raită pe la grajd, îşi mângâie calul, cercetându i potcoavele şi pipăindu i picioarele; apoi, după ce şi mai numără o dată banii, se întinse în pat, unde, întrucât dormea ca la douăzeci de ani, fiindcă n avea nici griji, nici mustrări de cuget, închise pleoapele la cinci minute dupa ce stinsese lampa.

Multe întâmplări ar fi putut, totuşi, să l ţină treaz. Gândurile i se învârteau în cap, îşi făcea tot felul de planuri, şi d'Artagnan era un om care punea mare preţ pe pre­ziceri; dar cu acea neclintită nepăsare care, când e vorba de norocul şi izbânda oamenilor de acţiune, face mai mult decât geniul, el amână pentru a doua zi rânduiala gândurilor, de teamă, îşi spunea, să nu fie prea obosit acum.

Zorile se iviră. Strada Lombarzilor îşi avu partea ei din mângâierile aurorei cu degete trandafirii, şi d'Artagnan se sculă din pat o dată cu aurora. Avu grijă să nu trezească pe nimeni, îşi luă bagajul la subsuoară, coborî scara fără să facă să scârţâie nici o treaptă, fără să tulbure nici una din sforăiturile ce răsunau din pod până în pivniţă, apoi, după ce puse şaua pe cal, închise uşa grajdului, ieşi pe poartă şi porni la pas în călătoria sa din Bretania.

Avusese dreptate să nu se gândească în ajun la toate treburile politice şi diplomatice care i frământau mintea, căci, dimineaţa, în răcoarea şi lumina dulce a răsăritului, îşi simţea gândurile ţâşnindu i din creier mult mai limpezi şi mai rodnice.

Mai întâi trecu prin faţa casei lui Fouquet şi aruncă într o cutie mare, cu gura căscată, de la poarta intendentului su­perior, pârlitul de borderou pe care în ajun îl smulsese cu atâta greutate dintre degetele strâmbe ale intendentului. Închis într un plic cu adresa lui Fouquet, borderoul nu fusese nici măcar bănuit de Planchet, care, în materie de ghicit, îi întrecea chiar şi pe Calchas sau pe Apolo Pitianul.

D'Artagnan îi înapoie deci chitanţa lui Fouquet, fără să şi păteze cinstea şi fără să şi aducă de aici înainte vreo mustrare de cuget. Şi după ce îndeplini această restituire, fără nici o bătaie de cap, îşi zise:

"Acum, să sorbim din plin aerul dimineţii, să fim cu cugetul împăcat, să ne umplem de sănătate, să l lăsăm şi pe Zefir al nostru să răsufle în voie, să şi umfle coastele ca şi cum ar vrea să înghită o emisferă şi să ne arătăm foarte dibaci în micile noastre socoteli.