Vicontele de Bragelonne 1

— Bine, bine, milord! zise Parry, pe care această nouă convorbire îl îndureră şi mai mult decât cea de mai înainte.

— Tu ştii – reluă necunoscutul – că în timp ce toate acestea se petrec în cinstea regelui Ludovic al XIV lea, mama mea şi sora mea nu mai au nici un ban şi nu au ce mânca; tu ştii că eu însumi voi fi un nenorocit şi un izgonit, peste cincisprezece zile, când toată Europa va afla cele ce mi ai povestit acum!... Parry... sunt cazuri când un om în situa­ţia mea...

— Milord, în numele cerului!

— Ai dreptate, Parry, sunt un laş, şi dacă eu însumi nu fac nimic pentru mine, atunci ce ar putea face Dumne­zeu? Nu, nu, am două braţe, Parry, am o spadă...

Şi îşi lovi cu putere braţul cu palma, apoi îşi smulse spada agăţată în cui.

— Ce vreţi să faceţi, milord?

— Ce vreau să fac, Parry? Ceea ce fac toţi în familia mea: mama trăieşte din mila altora, sora mea cerşeşte pen­tru mama; am pe undeva fraţi care cerşesc şi ei. Eu, cel mai mare dintre toţi, voi face la fel ca ei: mă duc să cer de pomană!

Şi, după aceste cuvinte, curmate brusc de un râs nervos ce dădea fiori, tânărul îşi încinse spada, îşi luă pălăria de pe dulap, îşi aruncă pe umeri o mantie neagră, pe care o purtase tot timpul drumului, şi, strângând mâinile bătrânului care l privea cu nelinişte, zise:

— Bunul meu Parry, pune să ţi facă focul, bea, mănâncă, dormi, fii liniştit! Să fim amândoi fericiţi, prietenul meu credincios, singurul meu prieten, căci suntem bogaţi ca nişte regi!

Izbi cu pumnul în sacul cu pistoli, care căzu greu pe podea, şi începu să râdă iar cu rânjetul acela îngrozitor care l speriase pe Parry. Apoi, în timp ce toată casa ţipa, cânta şi se pregătea să primească şi să găzduiască noii călători ce şi trimiteau valeţii înainte, el străbătu sala cea mare şi ieşi în stradă, unde bătrânul, care se dusese la fereastră, îl pierdu din ochi după câteva clipe.

VIII

CUM ARĂTA MAIESTATEA SA

LUDOVIC AL XIV LEA LA VÂRSTA

DE DOUĂZECI ŞI DOI DE ANI
S a văzut, în descrierea pe care am încercat să o facem, că intrarea regelui Ludovic al XIV lea în oraşul Blois a fost pe cât de zgomotoasă, pe atât de strălucitoare, astfel încât tânărul monarh părea să fi fost întru totul mulţumit.

Ajungând sub porticul castelului, regele găsi acolo, în­conjurat de gărzile şi de gentilomii săi, pe alteţa sa regală ducele Gaston de Orléans, a cărui înfăţişare, şi aşa plină de măreţie, împrumutase pentru împrejurarea solemnă la care lua parte o nouă strălucire şi o nouă demnitate.

La rândul ei, DOAMNA, gătită în cele mai frumoase veşminte de ceremonie, aştepta într un balcon dinăuntru intrarea nepotului său. Toate ferestrele vechiului castel, atât de pustiu şi de mohorât în zilele obişnuite, scânteiau acum de mulţimea femeilor şi a făcliilor.

Aşadar, în sunetul tobelor, al trâmbiţelor şi al uralelor, tânărul rege păşi pragul acestui castel, în care Henric al III lea, cu şaptezeci de ani în urmă, chemase în sprijinul său asasinatul şi trădarea, spre a şi păstra pe cap şi în casă o coroană ce începuse să i alunece de pe frunte pentru a cădea în mâinile altei familii.

Toate privirile, după ce l admiraseră pe tânărul rege, atât de frumos, atât de fermecător, atât de nobil, se întoar­seră către celălalt rege al Franţei – rege, se înţelege, în alt fel decât cel dintâi – atât de bătrân, atât de palid, atât de încovoiat, care se numea cardinalul Mazarin.

Ludovic era înzestrat atunci cu toate acele daruri ale firii care îl pot face desăvârşit pe un gentilom: avea o pri­vire blândă şi scânteietoare, de un albastru senin, sclipitor; dar cei mai pricepuţi fizionomişti, aceşti exploratori ai sufletelor, aţintindu şi ochii asupra lui, dacă i ar fi fost în­găduit unui supus să înfrunte privirea regelui, cei mai pricepuţi fizionomişti, spunem, n ar fi putut să pătrundă niciodată în străfundurile acestei genuni de blândeţe, de­oarece ochii regelui aveau ceva ce se asemăna cu adâncimea nesfârşită a văzduhului albastru, sau cu aceea, mai îngrozi­toare, dar aproape tot atât de sublimă, pe care Mediterana o dezvăluie în faţa corăbiilor într o frumoasă zi de vară, ca o uriaşă oglindă în care cerul îşi răsfrânge când stelele, când furtunile lui.

Regele era scurt de statură, abia dacă avea cinci picioare şi două şchioape; dar tinereţea lui făcea să se treacă peste acest cusur, răsplătit de altminteri printr o mare nobleţe a mişcărilor şi printr o anumită iscusinţă ce se observa în toate gesturile sale.

Era, fără îndoială, încă de pe acum un rege, şi era mare lucru să fii rege într o vreme când respectul şi supunerea intraseră în tradiţie; dar, cum până atunci fusese rareori şi numai în fugă arătat poporului, iar cum cei care aveau pri­lejul să l admire o vedeau alături de el pe mama sa, o femeie înaltă, şi pe domnul cardinal, un bărbat foarte impunător, mulţi îl găseau prea puţin rege şi puteau să spună: "Regele e mai mic decât domnul cardinal".

În pofida acestor observaţii ce se făceau pe seama înfăţi­şării sale, mai ales în capitală, tânărul Prinţ fu primit ca un zeu de către locuitorii din Blois, şi aproape ca un rege de către unchiul şi mătuşa lui, DOMNUL şi DOAMNA, locui­torii castelului. Totuşi, se cuvine să o spunem, când ajunse în sala de primire şi văzu jilţuri de aceeaşi mărime pentru el, pentru mama lui, pentru cardinal, pentru mătuşa şi unchiul său, amănunt bine ascuns datorită aşezării lor într o formă pe jumătate circulară, Ludovic al XIV se făcu stacojiu de mânie şi îşi roti ochii în jurul său spre a se încredinţa, după feţele celor prezenţi, dacă această umilire îi fusese pregătită dinadins; dar cum nu văzu nimic pe chipul nepăsător al cardinalului, nimic pe acela al mamei sale şi nici pe ale celorlalte persoane prezente, se resemnă şi se aşeză, având însă grijă să se aşeze în jilţ înaintea tuturor.

Gentilomii şi doamnele de onoare fură prezentaţi maies­tăţilor lor şi domnului cardinal. Regele observă că atât el, cât şi mama lui, cunoşteau mai rar numele celor ce le erau prezentaţi, pe câtă vreme cardinalul, dimpotrivă, nu pierdea nici un prilej de a vorbi fiecăruia – cu o ţinere de minte şi o prezenţă de spirit uimitoare – despre pământurile, despre strămoşii sau despre copiii respectivului, ale căror nume le şi pomenea adesea, lucru ce i încânta pe aceşti nobili de provincie şi i întărea în credinţa lor că numai acela este cu adevărat rege care îşi cunoaşte bine supuşii, aşa cum nici soarele nu are pereche, fiindcă numai el poate să încălzească şi să lumineze.

Studiul tânărului rege, început încă din primele clipe, fără ca cineva să prindă de veste, continua deci, şi acum el privea cu luare aminte acele chipuri care mai întâi i se păruseră lipsite de însemnătate şi prea puţin demne de a fi cercetate, încercând să desluşească ceva în trăsăturile lor.

Se servi o gustare. Regele, fără a îndrăzni să ceară aceasta de la ospitalitatea unchiului său, o aştepta însă cu multă nerăbdare. Acum cel puţin se vor da toate onorurile cuvenite, dacă nu rangului său, măcar poftei sale de mâncare.

Cât despre cardinal, el se mulţumi să atingă cu buzele i veştejite o supă servită într o ceaşcă de aur. Ministrul atot­puternic, care răpise mamei regenţa, regelui regalitatea, nu putuse să smulgă naturii un stomac mai teafăr. Ana de Austria, suferindă de un cancer care şase sau opt ani mai târziu avea să i aducă moartea, nu mânca nici ea mai mult decât cardinalul.

În ceea ce l priveşte pe DOMNUL, buimăcit încă din pricina marelui eveniment ce se petrecea în viaţa lui pro­vincială, nu mânca nici atât. Singură DOAMNA, ca o ade­vărată lorenă, îi ţinea piept maiestăţii sale, în aşa fel că Ludovic al XIV lea, care, fără partener, ar fi mâncat aproape singur, îi fu recunoscător mătuşii lui, mai întâi, pe urmă domnului de Saint Rémy, majordomul ei, care se remarcase în toată puterea cuvântului.

Gustarea odată sfârşită, la un semn de încuviinţare al domnului de Mazarin, regele se ridică şi, la invitaţia mătuşii sale, trecu prin faţa rândurilor de oaspeţi. Doamnele obser­vară atunci – sunt anumite lucruri care nu le scapă nici­odată femeilor, la Blois ca şi la Paris – doamnele observară atunci că Ludovic al XIV lea avea privirea sigură şi îndrăz­neaţă, ceea ce însemna pentru frumuseţile de soi că aveau de a face cu un cunoscător distins. Bărbaţii, la rândul lor, băgară de seamă că Prinţul era mândru şi semeţ şi că i plăcea să vadă cum cei care l priveau prea lung sau prea direct îşi lasă ochii în jos în faţa lui, lucru ce părea să prevestească un adevărat stăpân.

Ludovic al XIV lea făcuse cam o treime din această tre­cere în revistă, când în urechi îi răsună un cuvânt rostit de eminenţa sa, care se întreţinea cu DOMNUL. Acest cuvânt era un nume de femeie.

Cum auzi acest cuvânt, Ludovic al XIV lea nu mai pricepu, sau mai degrabă nu mai ascultă nimic altceva, şi, neglijând arcul cercului care aştepta vizita sa, n avu altă grijă decât să ajungă mai repede la capătul şirului de invitaţi.

DOMNUL, ca un adevărat curtean, îl întreba pe emi­nenţa sa despre sănătatea nepoatelor lui. Într adevăr, cu cinci sau şase ani în urmă, cardinalului îi sosiseră din Italia trei nepoate: Hortensia, Olimpia şi Maria de Mancini. DOMNUL se interesa deci de sănătatea nepoatelor cardina­lului; îi părea rău, spunea el, că nu are fericirea de a le primi în casa lui, o dată cu unchiul lor; se făcuseră desigur mai frumoase şi mai graţioase, aşa cum şi făgăduiau de altfel să fie atunci când DOMNUL le văzuse întâia oară.

Ceea ce l surprinse la început pe rege era un anumit contrast în glasurile celor doi vorbitori. Vocea DOMNULUI era potolită şi firească atunci când punea aceste întrebări, pe câtă vreme aceea a domnului de Mazarin sărea cu un ton şi jumătate mai sus, ca să i răspundă, deasupra sunetului obişnuit al vorbirii sale. S ar fi zis cp prin această voce cardinalul voia să atingă cu tot dinadinsul, la capătul celă­lalt al sălii, o ureche ce se depărtase prea mult de el.

— Monseniore – răspunse el – domnişoarele de Man­cini mai au încă să şi desăvârşească educaţia, să şi împli­nească îndatoririle, să şi facă un rost în viaţă. Şederea la o curte tânără şi strălucitoare le poate dăuna întrucâtva.

La cea de a doua frază, Ludovic zâmbi cu tristeţe. Curtea era tânără, nimic de zis, dar zgârcenia cardinalului avusese grijă ca ea să nu fie şi strălucitoare.

— Dar n aveţi desigur intenţia – zise DOMNUL – să le închideţi în mănăstire sau să le faceţi burgheze.

— Câtuşi de puţin – răspunse cardinalul, accentuând pronunţia sa italiană în aşa fel că, din dulce şi catifelată cum era, deveni aspră şi tremurătoare. Câtuşi de puţin. M am gândit şi sunt hotărât să le mărit, şi cât mai bine cu putinţă.

— Partidele bune nu vor lipsi, domnule cardinal – adăugă DOMNUL cu bunăvoinţa unui neguţător care şi felicită confratele.

— Aşa nădăjduiesc şi eu, monseniore, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu le a înzestrat deopotrivă cu graţie, înţe­lepciune şi frumuseţe.

În timpul acestei convorbiri, Ludovic al XIV lea, însoţit de DOAMNA, încheia, după cum am spus, cercul pre­zentărilor.

— Domnişoara Arnoux – spunea Prinţesa, prezentând maiestăţii sale o blondă grasă, de douăzeci şi doi de ani, care la o serbare câmpenească ar fi fost luată drept o ţărancă gătită ca de duminică – domnişoara Arnoux, fiica profe­soarei mele de muzică.

Regele zâmbi: DOAMNA nu izbutise niciodată să scoată patru note cumsecade din lăută sau din clavecin.

— Domnişoara Aure de Montalais – continuă DOAMNA – fată foarte bună şi foarte îndatoritoare.

De astă dată nu mai era regele acela care surâdea, ci tânăra fată prezentată, deoarece, pentru prima oară în viaţa ei, o auzea pe DOAMNA, care de obicei n o răsfăţa de loc, atribuindu i însuşiri atât de lăudabile. Şi Montalais, vechea noastră cunoştinţă, făcu o plecăciune adâncă în faţa maies­tăţii sale, dar asta nu numai din respect, ci şi de nevoie, căci trebuia să şi ascundă o anumită strângere a buzelor gata sa înceapă a râde, lucru căruia regele ar fi putut să i dea alt înţeles decât cel adevărat.

Şi exact în această clipă regele auzi cuvântul care l făcu să tresară.

— Iar cea de a treia se numeşte? întreba DOMNUL.

— Maria, monseniore – răspunse cardinalul.

Era, fără îndoială, în acest cuvânt un fel de putere ma­gică, deoarece, după cum am spus, regele tresări auzindu l şi, trăgând o pe DOAMNA spre mijlocul cercului, ca şi cum   ar fi vrut s o întrebe ceva în şoaptă, dar în realitate ca să se apropie de cardinal:

— Doamnă – zise el râzând şi cu jumătate de glas – preceptorul meu de geografie nu mi a arătat niciodată că Blois se află la o depărtare atât de mare de Paris.

— Ce vrei să spui, nepoate? întrebă DOAMNA.

— Că, pe cât se pare, modei i ar trebui, într adevăr, câţiva ani ca să străbată această depărtare. Priveşte aceste domnişoare!

— Ei bine, le cunosc.

— Unele sunt frumoase de tot.

— Nu spune asta prea tare, domnule, sa nu le tulburi cumva minţile.

— Aşteaptă, aşteaptă, scumpă mătuşă – zise regele zâm­bind – partea a doua a frazei mele e menită să o îndrepte pe cea dintâi. Ei bine, scumpă mătuşă, unele par bătrâne, iar altele urâte, din pricina modei lor rămase în urmă cu zece ani.

— Dar, sire, Blois e cu toate acestea numai la cinci zile de Paris.

— Întocmai – zise regele – doi ani de întârziere pen­tru fiecare zi.

— Ah, găseşti, într adevăr? E ciudat, eu n am băgat de seamă.

— Uite, mătuşă – urmă Ludovic al XIV lea, apropiin­du se tot mai mult de Mazarin, sub motiv că încearcă să privească mai bine – uite, alături de aceste zorzoane în­vechite şi de aceste pieptănături pretenţioase, priveşte rochia aceea albă, atât de simplă. E una din domnişoarele de onoare ale mamei, bănuiesc, deşi n o cunosc. Iată ce ţinută mo­destă, ce înfăţişare graţioasă! Minunat! Asta e o femeie, pe câtă vreme toate celelalte nu s decât îmbrăcăminte.

— Dragul meu nepot – replică DOAMNA râzând – îngăduie mi să ţi spun că, de data asta, ştiinţa dumitale de ghicitor a dat greş. Persoana pe care o lauzi nu e pariziană, ci e de aici, din Blois.

— Ah, mătuşă! făcu regele cu un aer de îndoială.

— Apropie te, Louise – zise DOAMNA.

Şi tânăra fată, pe care noi am cunoscut o mai înainte sub acest nume, se apropie sfioasă, îmbujorată şi aproape încovoiată sub privirea regală.

— Domnişoara Louise Françoise de la Baume Le Blanc, fiica marchizului de La Vallière – rosti DOAMNA cere­monios, către rege.

Tânăra fată se înclină cu atâta farmec sub povara sfiiciunii fără margini pe care i o pricinuia prezenţa regelui, încât acestuia, privind o, îi scăpară câteva cuvinte din con­vorbirea dintre cardinal şi DOMNUL.

— Fiica vitregă – urmă DOAMNA – a domnului de Saint Rémy, majordomul meu, care a supravegheat pregă­tirea acelei gustoase fripturi împănate ce i a plăcut atât de mult maiestăţii voastre.

Nu există farmec, frumuseţe sau tinereţe care să fi putut rămâne nepăsătoare la astfel de cuvinte. Regele surise. Fie că DOAMNA făcuse o glumă sau spusese numai o naivitate, vorbele ei distruseră deodată în chip nemilos tot ceea ce Ludovic găsea încântător şi poetic la tânăra fată. Domnişoara de La Vallière nu mai era acum, pentru DOAMNA şi, vai!, şi pentru rege, decât o fată vitregă a unui om înzestrat cu marea pricepere de a pregăti o friptură de curcan.

Dar aşa sunt făcuţi prinţii. Tot aşa erau şi zeii în Olimp. Diana şi Venera le înjoseau probabil la fel pe frumoasa Alcmena şi pe biata Io, atunci când, între ambrozie şi nectar, aduceau vorba despre frumuseţile muritoare la masa lui Iupiter.

Noroc că Louise era înclinată atât de adânc, încât nu auzi cuvintele DOAMNEI şi nu văzu nici zâmbetul regelui. Într adevăr, dacă nevinovata copilă, care avea atâta gust, încât ea singură, dintre toate prietenele ci, se gândise să se îmbrace în alb, dacă această porumbiţă, gata să simtă adierea celei mai mici dureri, ar fi fost atinsă de crudele cuvinte ale DOAMNEI sau de zâmbetul egoist şi rece al regelui, ar fi murit pe loc. Şi nici însăşi Montalais, fata cu cele mai năstruşnice idei, n ar fi încercat s o mai readucă la viaţă, întrucât ridicolul ucide totul, chiar şi frumuseţea.

Din fericire însă, după cum am spus, Louise, în ale cărei urechi vuia un zumzet neînţeles şi a cărei privire era în­ceţoşată ca într un văl, Louise nu văzu nimic, iar regele, care stătea tot timpul cu urechea aţintită la convorbirea dintre cardinal şi unchiul său, se grăbi să se întoarcă din nou alături de ei. Ajunse tocmai în clipa când Mazarin încheia, zicând:

— Maria, dimpreună cu surorile ei, pleacă în acest moment la Brouage. Am hotărât să urmeze ţărmul celălalt al Loarei, spre deosebire de acela pe care am venit noi, şi dacă fac bine socoteala, după ordinele pe care le am dat, mâine ele trebuie să fie cam în dreptul oraşului Blois.

Aceste cuvinte fură rostite cu acel tact, cu acea măsură şi cu acea stăpânire în ton, în intenţii şi dorinţe, care făcea din signor Giulio Mazarini cel mai mare comedian al lumii. Drept rezultat, ele se îndreptară direct către inima lui Lu­dovic al XIV lea, în aşa fel încât cardinalul, întorcând capul la auzul paşilor maiestăţii sale, care se apropia, citi numaidecât efectul pe faţa elevului său, efect pe care o uşoară îmbujorare îl trădă în ochii eminenţei sale. De altminteri, cum putea să nu observe această mică taină cel a cărui şire­tenie se jucase timp de douăzeci de ani cu toţi diplomaţii Europei?

De aceea, îndată ce aceste cuvinte din urmă fură rostite, s ar fi zis că tânărul rege a fost străpuns de o să­geată înveninată drept în inimă. Nu şi mai găsea liniştea, îşi plimba mereu privirea rătăcită, ursuză, stinsă, asupra întregii adunări. O întrebă din ochi, de douăzeci de ori, pe regina mamă, dar aceasta, bucuroasă că putea să stea de vorbă cu cumnata sa, şi reţinută mai mult de căutătura poruncitoare a lui Mazarin, nu părea să înţeleagă rugămin­ţile înăbuşite din privirile fiului ei.

Din clipa aceea, muzică, flori, lumini, frumuseţe, totul deveni nesuferit şi searbăd pentru Ludovic al XIV lea. După ce îşi muşcă de o sută de ori buzele, frământându şi braţele şi picioarele ca un copil binecrescut care, neîndrăznind să caşte, foloseşte toate mijloacele spre a şi mărturisi plicti­seala, nu fără a şi implora încă o dată, în zadar, mama şi ministrul, îşi îndreptă o privire deznădăjduită către uşă, adică spre libertate.

În acea uşă, încadrat de pervazul de care stătea rezemat, el văzu o figură bărbătească, mândră şi puternică, un chip oacheş, cu un nas coroiat, cu privirea aspră, dar scânteietoare, cu părul lung şi uşor încărunţit, cu mustaţa neagră, adevărată pildă de frumuseţe ostăşească, în al cărui pieptar, mai strălucitor ca oglinda, se frângeau toate razele de lumină ce se loveau în el, pentru a se risipi apoi în mii de sclipiri. Acest ofiţer purta pe cap o pălărie cenuşie, cu pană roşie, dovadă că fusese adus acolo de serviciul său, iar nicidecum de propria lui plăcere. Dacă ar fi fost adus de plăcerea sa, dacă ar fi fost curtean în loc să fie soldat, cum plăcerea se plăteşte totdeauna cu un preţ oarecare, el şi ar fi ţinut acum pălăria în mână. Ceea ce dovedea însă şi mai mult că acest ofiţer era de serviciu şi îşi îndeplinea o sarcina care îi era obişnuită e că supraveghea, cu braţele încrucişate, cu o nepăsare bătătoare la ochi şi cu o mare plictiseală, bucuriile şi mâhnirile acestei serbări. Se părea totuşi că, asemenea unui filozof – şi toţi soldaţii bătrâni sunt nişte filozofi în felul lor – se părea totuşi că el înţelege mult mai bine mâhnirile decât bucuriile; din unele ştia să culeagă însă foloase, ferin­du se pe cât putea de celelalte.

Stătea, aşadar, acolo, rezemat, după cum am spus, de pervazul sculptat al uşii, când privirea tristă şi obosită a regelui o întâlni din întâmplare pe a sa. Nu era întâia oară, pe cât se pare, când ochii ofiţerului îi întâlneau pe ai regelui, înţelegând bine şi lumina şi îngândurarea lor; căci, de îndată ce şi opri privirea asupra feţei lui Ludovic al XIV lea, ca şi cum ar fi citit în trăsăturile acestui chip tot ce se petrecea în sufletul său, adică toată mâhnirea care l apăsa, precum şi dorinţa şovăitoare de a pleca, dorinţă ce clocotea în adâncul inimii lui, ofiţerul îşi dădu seama că avea datoria să vină în sprijinul regelui, chiar dacă el nu i ar fi cerut acest lucru, să l slujească aproape fără voia lui, şi, plin de cutezanţă, ca şi cum ar fi comandat cavaleria într o zi de bătălie, strigi cu o voce răsunătoare:

— Muşchetari ai maiestăţii sale, la rege!

La aceste cuvinte, care avură efectul unei rostogoliri de tunete, acoperind orchestra, cântecele, zumzetele şi forfota de acolo, cardinalul şi regina mamă îşi aţintiră deodată ochii către maiestatea sa.

Ludovic al XIV lea, palid dar hotărât, susţinut de inten­ţia propriului său gând, pe care îl regăsise în privirea ofiţerului de muşchetari şi care se manifestase prin ordinul dat, se ridică din jilţul său şi făcu un pas spre uşă.

— Pleci, fiul meu? zise regina, în timp ce Mazarin se mulţumea să pună aceeaşi întrebare numai cu privirea sa, care ar fi putut să pară blândă, dacă n ar fi fost atât de pătrunzătoare.

— Da, doamnă – răspunse regele – mă simt obosit şi, afară de asta, am de scris în astă seară.

Un zâmbet flutură pe buzele ministrului, care, cu un semn din cap, părea a l încuviinţa pe rege să plece.

DOMNUL şi DOAMNA se grăbiră atunci să dea or­dinul de rigoare ofiţerilor ce se prezentaseră. Regele salută, străbătu sala şi ajunse la uşă. Aici, un şir de douăzeci de muşchetari aştepta pe maiestatea sa. La capătul acestui şir se afla ofiţerul, nemişcat şi cu spada trasă din teacă. Regele trecu pragul şi întreaga mulţime se ridică în vârful picioare­lor, ca să l mai vadă o dată înainte de a se îndepărta.

Zece muşchetari, dând lumea la o parte, în anticamere şi pe trepte, făceau loc de trecere. Ceilalţi zece încercuiau pe rege şi pe DOMNUL, care ţinuse să l însoţească pe maiesta­tea sa. Oamenii de serviciu veneau în urmă.

Acest mic cortegiu îl escortă pe rege până la apartamen­tul ce i fusese rezervat. Apartamentul era acelaşi pe care l ocupase regele Henric al III lea când asistase la adunarea Statelor de la Blois.

DOMNUL dădu câteva ordine scurte. Muşchetarii, în frunte cu ofiţerul lor, porniră de a lungul îngustului coridor ce făcea legătura între o aripă şi alta a castelului. Acest coridor începea mai întâi cu o mică anticameră pătrată şi mereu întunecoasă, chiar în zilele cu soare.

DOMNUL îl opri pe Ludovic al XIV lea.

— Treceţi, sire – îi spuse el – chiar prin locul unde ducele de Guise a primit cea dintâi împunsătură de pumnal.

Regele, foarte neştiutor în ale istoriei, auzise de această întâmplare, dar nu cunoştea nici locurile unde se petrecuse, nici alte amănunte.

— Ah! făcu el, tresărind.

Şi se opri. Toată lumea, înaintea şi în urma lui, se opri.

— Ducele, sire – continuă Gaston – se afla cam în locul unde sunt eu acum; mergea în direcţia în care merge maiestatea voastră. Domnul de Loignes se afla în colţul unde se găseşte în acest moment locotenentul de muşchetari; domnul de Sainte Maline şi oamenii de serviciu ai maiestăţii sale erau în spatele şi în jurul lui. Aici a fost lovit.

Regele privi către ofiţerul său şi i se păru că un nor subţire umbrea chipul marţial şi cutezător al acestuia.

— Da, pe la spate – murmură locotenentul cu un gest de suprem dispreţ.

Şi încercă să şi urmeze drumul, ca şi cum nu s ar fi simţit în apele lui între aceste ziduri unde sălăşluise cândva trădarea. Dar regele, care părea dornic să afle şi alte amă­nunte, ar li vrut parcă să şi mai arunce o clipă privirea asupra acestui colţ funebru. Gaston înţelese dorinţa nepo­tului său.

— Iată, sire – zise el, luând o făclie din mâna domnului de Saint Rémy – locul unde a căzut. Se afla aici un pat, a cărui draperie a rupt o, încercând să se ţină de ea.

— Dar pentru ce podeaua pare crestată în acest loc? întrebă Ludovic.

— Fiindcă chiar în acest loc a curs sângele – răspunse Gaston – iar sângele pătrunzând în scândura de stejar, nu­mai răzuind o adânc a putut fi ştearsă orice urmă. Dar chiar şi aşa – adăugă Gaston, apropiind făclia de locul cu pricina – chiar şi aşa pata aceea roşcată s a păstrat încă, în pofida tuturor încercărilor ce s au făcut pentru a fi înlăturată.