Vicontele de Bragelonne 1

Ludovic al XIV lea îşi încreţi fruntea. Poate că se gândea la pata de sânge care i fusese arătată într o zi la Luvru şi care, întocmai ca şi aceea de la Blois, se datora tatălui său, regele, ce vărsase sângele lui Concini.

— Să mergem! zise el.

Toată lumea se puse din nou în mişcare, întrucât tulbu­rarea făcuse de bună seamă ca glasul tânărului Prinţ să sune ca o comandă, deşi, în ceea ce l privea, acest lucru nu i stătea de loc în fire.

Când ajunseră la apartamentul rezervat regelui, care avea legătură nu numai cu îngustul coridor prin care trecuseră, ci şi cu o scară largă ce dădea în curte, Gaston zise:

— Maiestatea voastră să îngăduie a primi acest aparta­ment, fără îndoială mai prejos de cinstea ce i se acordă.

— Unchiule – răspunse tânărul Prinţ – îţi mulţumesc mult pentru binevoitoarea domniei tale găzduire.

Gaston făcu o plecăciune în faţa nepotului, care l îmbră­ţişa, apoi ieşi.

Dintre cei douăzeci de muşchetari care l însoţiseră pe rege, zece îl urmară pe DOMNUL înapoi, până la sala de primire, care nu se golise de loc, cu toate că maiesta­tea sa plecase. Ceilalţi zece fură înşiraţi să facă de pază, de către ofiţer, care, în cinci minute, cercetă el însuşi cu de amănuntul toate împrejurimile, furişându şi în fiecare colţişor acea privire sigură şi rece care nu se datoreşte tot­deauna obişnuinţei, dat fiind că o asemenea privire consti­tuie adesea o însuşire genială. Apoi, după ce îşi aşeză toţi oamenii la locul lor, îşi alese pentru cartierul lui general anticamera, unde găsi un jilţ adânc, o lampă cu feştilă, vin, apă şi pâine. Mări flacăra lămpii, sorbi o jumătate de cană cu vin, îşi supse buzele cu un zâmbet plin de înţeles, se tolăni în jilţul lui adânc şi luă toate măsurile ca să poată dormi în linişte.

IX

UNDE SE VEDE CINE ESTE NECUNOSCUTUL

DE LA HANUL "MEDICIS"
Acest ofiţer, care dormea sau se pregătea să adoarmă, avea pe umerii lui, cu toate că voia să pară nepăsător, o mare răspundere. Locotenent al muşchetarilor regelui, el co­manda întreaga companie care venise de la Paris, şi această companie era formată din o sută douăzeci de oameni; dar, în afară de cei douăzeci de care am vorbit, ceilalţi o sută erau însărcinaţi să facă de gardă pe lângă regina mamă şi mai ales pe lângă domnul cardinal.

Domnul Giulio Mazarini căuta să reducă cheltuielile de călătorie, neluându şi paznicii săi; ca atare, el se folosea de aceia ai regelui, şi încă din plin, căci îşi oprise cincizeci numai pentru dânsul, amănunt ce ar fi putut să pară ne­obişnuit oricărui om care nu cunoştea regulile de la această curte. Ceea ce i s ar fi părut, de asemenea, dacă nu neobiş­nuit, dar cel puţin nemaipomenit unui astfel de străin era faptul că partea castelului rezervată domnului cardinal stră­lucea de lumini, de viaţă şi de mişcare. Muşchetarii făceau de strajă în faţa fiecărei uşi şi nu lăsau pe nimeni să intre, în afară de curieri, care, chiar şi în călătorie, îl urmau pe cardinal, pentru a l ţine în legătură cu treburile politice.

Douăzeci de oameni erau de serviciu pe lângă regină, iar treizeci se odihneau pentru a i înlocui pe tovarăşii lor a doua zi.

În partea unde era găzduit regele, dimpotrivă, domnea liniştea, întunericul şi singurătatea. Odată uşile închise, nu se mai simţea acolo nici un semn de regalitate. Toţi oamenii de serviciu se retrăseseră unul câte unul. Domnul Prinţ tri­misese să întrebe pe maiestatea sa dacă îi mai putea fi de folos cu ceva, şi la simplul nu al locotenentului de muşche­tari, deprins cu asemenea întrebări şi care avea totdeauna răspunsul pregătit, totul începu să se cufunde în somn, în­tocmai ca în casa unui burghez oarecare.

Şi totuşi, din aripa locuită de tânărul rege se puteau auzi încă destul de bine muzicile serbării şi se vedeau ferestrele luminate din belşug ale sălii celei mari.

La zece minute după retragerea în apartamentul său, Ludovic al XIV lea putu recunoaşte, după un anumit frea­măt mult mai pronunţat decât acela de la plecarea sa, ple­carea cardinalului, care, la rândul lui, se ducea spre patul său condus de o mare suită de gentilomi şi doamne. De altminteri, pentru a urmări toată vâlva asta, regele nu avu decât să se uite pe fereastră, ale cărei obloane nu fuseseră încă închise.

Eminenţa sa străbătu curtea, însoţit de DOMNUL în persoană, care i lumina calea cu o făclie în mână; după ei venea regina mamă, pe care DOAMNA o ţinea familiar de braţ; amândouă mergeau încet şi şuşotind ca două vechi prietene. În urma acestor două perechi defilau ceilalţi curteni, marile doamne, pajii, ofiţerii; lumina făcliilor se răspândea de a lungul zidurilor ca nişte flăcări jucăuşe de incendiu; apoi zgomotul paşilor şi al glasurilor se pierdu pe scările ce duceau la caturile de sus.

În momentele acelea, nimeni nu se mai gândea la rege, care stătea sprijinit în coate la fereastra sa, de unde urmărise cu tristeţe toată această risipă de lumini şi ascultase cum se îndepărtau încet zgomotele de jos; nimeni, în afară de ne­cunoscutul de la hanul "Medicis", pe care l am văzut por­nind pe stradă înfăşurat în mantia lui neagră. Urcase panta de a dreptul la castel şi iscodise, cu înfăţişarea lui po­somorâtă, prin împrejurimile palatului, înconjurat încă de mulţime, apoi, văzând că nimeni nu păzea nici poarta cea mare, nici porticul, întrucât soldaţii DOMNULUI frater­nizau cu soldaţii regelui, adică dădeau de duşcă cupe cu vin de Beaugency, pe care l aveau la discreţie sau, mai bine zis, la indiscreţie, necunoscutul se furişă printre oameni, intră în curte şi se îndreptă spre uşa unde se afla scara ce urca la cardinal. Ceea ce l determinase să pornească într acolo era, după toate probabilităţile, lumina făcliilor şi forfota pajilor şi a oamenilor de serviciu. Dar fu oprit scurt printr o rotire a muschetei, însoţită de strigătul santinelei:

— Încotro, prietene? îl întrebă straja.

— La rege – răspunse netulburat şi cu semeţie ne­cunoscutul.

Soldatul chemă pe unul din ofiţerii eminenţei sale, iar acesta, cu tonul unui aprod care îndrumează un cetăţean pe culoarele unei instituţii, lăsă să i cadă aceste cuvinte:

— Pe scara cealaltă, din faţă.

Şi, fără să se mai sinchisească de necunoscut, ofiţerul re­luă convorbirea întreruptă. Necunoscutul, la rândul lui, fără să mai întrebe nimic, se îndreptă spre scara arătată.

În partea aceasta, nici un zgomot, nici o lumină. Nimic, decât întunericul prin care se zărea o santinelă mişcându se încet ca o umbră. În tăcerea de acolo putea să audă bine paşii soldatului, însoţiţi de zornăitul pintenilor pe lespezile de marmură.

Această strajă era unul din cei douăzeci de muşchetari însărcinaţi cu paza regelui şi care îşi făcea datoria cu ne­clintirea unei statui.

— Cine i acolo? strigă paznicul.

— Prieten – răspunse necunoscutul.

— Ce vrei?

— Să i vorbesc regelui.

— O, o, iubite domn, aşa ceva nu se prea poate.

— Şi de ce, mă rog?

— Fiindcă regele doarme.

— S a şi culcat?

— Da.

— N are a face, trebuie să i vorbesc neapărat.

— Iar eu îţi spun că e cu neputinţă.

— Totuşi...

— Afară!

— Ăsta e consemnul?

— N am să ţi dau socoteală dumitale. Afară!

Şi straja îşi însoţi de astă dată vorba cu o mişcare ame­ninţătoare; dar necunoscutul nu se urni din loc, ca şi cum picioarele lui ar fi prins rădăcini.

— Domnule muşchetar – zise el – eşti gentilom?

— Am această cinste.

— Ei bine, şi eu sunt, şi între gentilomi trebuie să existe o anumită consideraţie reciprocă.

Straja coborî muscheta, învins de demnitatea cu care fuseseră rostite aceste cuvinte.

— Vorbeşte, domnul meu – zise el – şi dacă îmi vei cere ceva care îmi stă în putinţă...

— Mulţumesc. Dumneata ai aici un ofiţer, nu i aşa?

— Da, domnule. Locotenentul nostru.

— Ei bine, vreau să vorbesc cu locotenentul.

— A, asta e altceva. Urcă, domnule.

Necunoscutul salută straja cu multă demnitate şi porni pe scară, în timp ce strigătul: "Locotenent, o vizită!", transmis din santinelă în santinelă, alerga înaintea lui, menit să tulbure primul somn al ofiţerului.

Trăgându şi cizmele, frecându se la ochi şi încheindu şi tunica, ofiţerul făcu trei paşi spre necunoscut.

— Cu ce vă putem fi de folos, domnule? întrebă el.

— Dumneata eşti ofiţerul de gardă, locotenentul de muşchetari?

— Am această cinste – răspunse ofiţerul.

— Domnule, este absolut necesar să i vorbesc regelui.

Locotenentul îl privi cu luare aminte pe necunoscut, şi cu această privire, oricât de fugară ar fi fost ea, văzu tot ceea ce voia să vadă, adică o mare distincţie sub o îmbrăcăminte de rând.

— Nu vreau să cred că eşti un nebun – răspunse el – totuşi îmi pari un om care ar trebui să ştie, domnule, că nu se intră aşa uşor la un rege, fără consimţământul lui.

— Îşi va da consimţământul, domnule.

— Dă mi voie să mă îndoiesc, domnul meu. Regele s a retras acum un sfert de ceas, şi în clipa de faţă cred că a început să se dezbrace. De altfel, consemnul a fost dat.

— Când va afla cine sunt – răspunse necunoscutul, ridicând fruntea – va înlătura consemnul.

Ofiţerul era din ce în ce mai surprins, din ce în ce mai şovăitor.

— Dacă aş consimţi să vă anunţ, pot măcar să ştiu pe cine trebuie să anunţ, domnule?

— Pe maiestatea sa Carol al II lea, regele Angliei, Sco­ţiei şi Irlandei!

Ofiţerul scăpă un strigăt de uimire, se retrase un pas, şi pe faţa lui palidă se putu citi una dintre cele mai puter­nice tulburări pe care un bărbat energic a încercat vreodată să şi o înăbuşe în adâncul inimii sale.

— Oh, da, sire; într adevăr, ar fi trebuit să vă re­cunosc.

— Mi ai văzut portretul undeva?

— Nu, sire.

— Sau poate m ai văzut cândva la curte, înainte de a fi fost izgonit din Franţa?

— Nu, sire, nici asta.

— Atunci, cum m ai fi putut recunoaşte, dacă nu mi ai zărit portretul şi nu m ai văzut nici pe mine, niciodată?

— Sire, l am văzut pe maiestatea sa regele, părintele vostru, într o împrejurare cumplită.

— În ziua când...

— Da.

O umbră întunecată se abătu pe fruntea prinţului; apoi, îndepărtând o cu mâna, spuse:

— Acum te mai opreşte vreo piedică spre a mă anunţa?

— Sire, iertaţi mă – răspunse ofiţerul – dar nu puteam bănui un rege, într o îmbrăcăminte atât de simplă; şi totuşi, după cum am avut onoarea să spun adineauri maiestăţii voastre, l am văzut pe regele Carol I... Dar, o clipă, alerg să l vestesc pe rege. Apoi, întorcându se din drum, întrebă: Maiestatea voastră doreşte cumva să păstreze taina cu privire la această întrevedere?

— Nu o cer neapărat, dar dacă se poate păstra...

— Se poate, sire, deoarece eu nu sunt obligat să l mai previn pe întâiul gentilom de serviciu; pentru asta însă este nevoie ca maiestatea voastră să binevoiască a mi da spada.

— Ai dreptate. Uitasem că nimeni nu poate intra înarmat la regele Franţei.

— Maiestatea voastră poate face excepţie, dacă doreşte, dar atunci eu mă voi pune la adăpost de orice răspundere, vestind serviciul regelui.

— Iată spada mea, domnule. Eşti bun, acum, să mă anunţi maiestăţii sale?

— Îndată, sire.

Şi ofiţerul se duse numaidecât şi bătu în uşa de legătură, pe care valetul de cameră i o deschise.

— Maiestatea sa regele Angliei! zise ofiţerul.

— Maiestatea sa regele Angliei! repetă valetul de cameră.

La aceste cuvinte, un gentilom deschise larg uşa ce dă­dea la rege, şi Ludovic al XIV lea putu fi văzut cu capul gol şi fără spadă, cu tunica descheiată, înaintând sub povara unei mari surprinderi.

— Dumneata, frate! Dumneata, la Blois! exclamă Lu­dovic al XIV lea, făcând semn cu mâna către gentilom şi către valetul de cameră să treacă într o odaie învecinată.

— Sire – răspunse Carol al II lea – mă îndreptam spre Paris, cu speranţa de a vedea acolo pe maiestatea ta, când vâlva de aici mi a dat de veste despre apropiata ta sosire în acest oraş. Atunci mi am prelungit popasul, având să ţi comunic ceva deosebit de important.

— Cabinetul acesta îţi convine, frate?

— Minunat, sire, întrucât cred că aici nu ne poate auzi nimeni.

— Am spus gentilomului şi paznicului meu să plece; ei sunt în camera alăturată. În partea cealaltă, dincolo de acest perete, e o încăpere în care nu stă nimeni, ce dă în anticameră, iar în anticameră n ai văzut decât un ofiţer, nu i aşa?

— Da, sire.

— Ei bine, atunci vorbeşte, frate, te ascult.

— Sire, încep prin a o ruga pe maiestatea ta să şi plece urechea la nenorocirile care s au abătut asupra casei noastre.

Regele Franţei roşi, apoi îşi apropie fotoliul de acela al regelui Angliei.

— Sire – continuă Carol al II lea – nu mai e nevoie să întreb pe maiestatea ta dacă a aflat în amănunţime despre dureroasa mea poveste.

Ludovic al XIV lea roşi mai tare ca întâia oară, apoi, întinzând mâna peste aceea a regelui Angliei, zise:

— Frate, e ruşinos s o spun, dar cardinalul vorbeşte rareori despre politică în faţa mea. Mai mult încă: altă­dată îl puneam pe Laporte, valetul meu de cameră, să mi facă lecturi din cărţile de istorie, dar a cerut să curm aceste lecturi şi mi l a luat pe Laporte, astfel că îl rog pe fratele meu Carol să mi povestească totul, ca unui om care nu ştie nimic.

— Ei bine, sire, povestind lucrurile de la începutul lor, voi avea mai mult noroc să ating şi mai adânc inima ma­iestăţii talc.

— Spune, frate, spune!

— Ştii, sire, că fiind chemat în 1650 la Edinburgh, în timpul expediţiei lui Cromwell în Irlanda, am fost înco­ronat la Stone. Un an după aceea, rănit într una din pro­vinciile pe care le uzurpase, Cromwell s a întors la noi. Scopul meu era să l întâlnesc, dorinţa mea era să părăsesc Scoţia.

— Cu toate astea – îl întrerupse tânărul rege – Scoţia e oarecum ţara dumitale de baştină.

— E adevărat; dar scoţienii erau pentru mine nişte compatrioţi prea cruzi! Sire, m au silit să reneg credinţa părinţilor mei; apoi l au spânzurat pe lordul Montrose, slujitorul meu cel mai credincios, pentru motivul că nu era covenantar, şi când bietul martir, căruia i se îngăduise să şi exprime o ultimă dorinţă înainte de a muri, a cerut ca trupul lui să fie tăiat în atâtea bucăţi câte oraşe sunt în Scoţia, pentru ca pretutindeni să se găsească o mărturie a credinţei sale, eu nu mai puteam să ies dintr un oraş sau să pătrund într altul, fără să calc pe fâşii din acest trup care trăise, luptase şi se jertfise pentru mine.

Am trecut deci, într un marş cutezător, printre rândurile armatei lui Cromwell şi am intrat în Anglia. Pro­tectorul porni pe urmele ciudatei fugi care avea drept ţintă o coroană. Dacă aş fi putut să ajung la Londra înaintea lui, răsplata acestei goane ar fi fost, fără îndoială, de partea mea, dar el m a ajuns din urmă la Worcester.

Puterea Angliei nu ne mai aparţine nouă, ci lui, sire. La 3 septembrie 1651, ziua aniversării celeilalte bătălii, de la Dunbar, atât de nefericită pentru scoţieni, am fost în­frânt. Două mii de oameni au căzut în preajma mea, fără a mă gândi o singură clipă să dau înapoi. În cele din urmă a trebuit să fug.

Din momentul acela, povestea mea a devenit un roman. Urmărit cu înverşunare, mi am tăiat părul, m am prefăcut în pădurar. O zi petrecută între ramurile unui stejar a dat acestui arbore numele de tufan regal, pe care l poartă încă. Peripeţiile mele din comitatul Stafford, de unde am scăpat ducând o, la spate, pe cal, pe fiica gazdei mele, sunt povestite la toate şezătorile şi vor face cândva subiectul unei balade. Într o zi voi aşterne toate astea pe hârtie, sire, ca să le afle toţi fraţii mei regi.

Voi spune cum, ajungând la domnul Norton, am întâlnit un capelan de la curte care privea un joc de popice şi un bătrân slujitor care îmi rosti numele cu lacrimi în ochi şi care era gata să mi răpună viaţa cu devotamentul lui, aşa cum altul ar fi făcut o prin trădare. În sfârşit, voi spune prin câte spaime am trecut; da, sire, spaime, mai ales atunci când, la colonelul Windham, un intendent, care se îngrijea de caii noştri, avea să ne anunţe că au fost mânaţi spre nord.

— Ciudat – murmură Ludovic al XIV lea – nu ştiam nimic despre toate acestea. Nu fusesem înştiinţat decât despre îmbarcarea dumitale la Brighelmsted şi debarcarea în Normandia.

— Vai, Doamne – exclamă Carol al II lea – dacă îngădui ca regii să nu şi cunoască vieţile între ei, atunci cum poţi cere să se mai ajute unii pe alţii!

— Dar, spune mi, frate – reluă Ludovic al XIV lea – cum se face că, după ce ai fost primit atât de aspru în Anglia, îţi mai pui încă nădejde în această nenorocită ţară şi în poporul acela răsculat?

— O, sire, fiindcă, după bătălia de la Worcester, multe s au schimbat acolo! Cromwell a murit, după ce a încheiat cu Franţa un tratat pe care şi a pus semnătura deasupra numelui maiestăţii tale. A murit în ziua de 3 septem­brie 1658, altă aniversare a bătăliilor de la Worcester şi Dunbar.

— Şi a lăsat urmaş pe fiul său.

— Numai că unii oameni, sire, au o familie, dar nu şi moştenitori. Moştenirea lui Oliver era o povară prea grea pentru Richard. Pentru Richard, care nu era nici republican, nici regalist, pentru Richard, care îşi lăsa paznicii să i mănânce prânzul şi pe generali să guverneze republica; Richard a abdicat de la protectorat în ziua de 22 aprilie 1659; acum mai bine de un an, sire. De atunci, Anglia nu mai e decât un local de joc, unde fiecare dă cu zarurile pentru a câştiga coroana tatălui meu. Jucătorii cei mai înverşunaţi sunt Lambert şi Monck. Ei bine, sire, la rându mi, vreau să mă amestec în această partidă, în care e pusă la mezat hlamida mea regală. Sire, un milion pentru a cumpăra pe unul din aceşti jucători şi a mi face din el un aliat, sau două sute de gentilomi ai maiestăţii tale spre a i izgoni din palatul meu de la White Hall, aşa cum Isus i a alungat pe zarafi din templu.

— Prin urmare – adăugă Ludovic al XIV lea – ai venit să mi ceri...

— Sprijinul; adică nu numai ceea ce regii îşi datorează între ei, dar ceea ce simplii creştini îşi datorează unii al­tora; sprijinul tău, sire, fie în bani, fie în oameni; sprijinul tău, sire, şi într o lună, fie că l voi ridica pe Lambert îm­potriva lui Monck, sau pe Monck împotriva lui Lambert, voi redobândi moştenirea părintească, fără să fi cerut o singura guinee ţării mele, o singură picătură de sânge supuşilor mei; sprijinul tău, sire, şi voi datora mai mult maiestăţii tale decât tatălui meu. Sărman părinte, care a plătit atât de scump prăbuşirea casei noastre! Vezi, sire, cât sunt de ne­norocit, cât sunt de deznădăjduit, de vreme ce am ajuns să mi învinovăţesc până şi părintele!

Şi sângele năvăli în obrazul livid al lui Carol al II lea, care rămase o clipă cu fruntea în palme, ca orbit de pro­priul său sânge, ce părea că se răzvrăteşte la blestemul acesta filial.

Tânărul rege nu era mai puţin nenorocit decât fratele său mai vârstnic; se frământa în jilţ şi nu găsea nici un cuvânt ca să răspundă. În cele din urmă, Carol al II lea, căruia cei zece ani pe care i avea mai mult îi dădeau tăria de a şi stăpâni tulburările, rupse din nou tăcerea.

— Sire – zise el – aştept răspunsul tău, aşa cum un osândit îşi aşteaptă sentinţa. Trebuie oare să mor?

— Iubitul meu frate – răspunse Prinţul francez – îmi ceri un milion mie! Dar eu n am avut niciodată nici măcar un sfert din această sumă! Nu dispun de nimic! Sunt tot atât de puţin rege al Franţei, precum eşti tu al Angliei. Nu sunt decât un nume, o cifră înveşmântată în catifea brodată cu flori de crin, iată totul. Mă aflu pe un tron care se vede, iată singura deosebire faţă de maiestatea ta. Dar n am nimic, nu pot nimic.

— Să fie adevărat?! exclamă Carol al II lea.

— Dragă frate – zise Ludovic al XIV lea, coborându şi vocea – am îndurat necazuri pe care nu le au îndurat nici cei mai umili gentilomi ai mei. Dacă sărmanul Laporte ar fi aici, ţi ar spune că am dormit în aşternuturi rupte, prin ale căror găuri îmi ieşeau picioarele afară; ţi ar spune apoi că, mai târziu, când am cerut trăsura mea, mi s a adus o caleaşcă pe jumătate roasă de şoarecii din hambare; ţi ar mai spune că, atunci când ceream să mi se pregătească masa, se duceau să întrebe la bucătăriile cardinalului dacă se gă­seşte ceva de mâncare şi pentru rege. Şi uite, astăzi chiar, astăzi când am douăzeci şi doi de ani, astăzi când am ajuns la vârsta majoratului regal, astăzi când ar trebui să ţin în mâinile mele cheia vistieriei, conducerea politică, supremaţia păcii şi a războiului, aruncă ţi ochii în jurul meu şi vezi ce mi s a lăsat: priveşte câtă părăsire, cât dispreţ, câtă tă­cere, în timp ce acolo jos, uite, priveşte ce însufleţire, ce lumini, ce osanale! Acolo, vezi, acolo este adevăratul rege al Franţei, iubite frate.

— La cardinal?

— La cardinal, da.

— Atunci sunt pierdut, sire.

Ludovic al XIV lea nu răspunse nimic.

— Pierdut, acesta este cuvântul, deoarece nu voi face niciodată apel la acela care le ar fi lăsat să moară de foame şi frig pe mama şi pe sora mea, adică fiica şi nepoata lui Henric al IV lea, dacă domnul de Retz şi parlamentul nu le ar fi trimis pâine şi lemne.

— Să moară! murmură Ludovic al XIV lea.

— Ei bine – continuă regele Angliei – sărmanul Ca­rol al II lea, nepotul lui Henric al IV lea ca şi tine, sire, neavând nici parlament şi nici un cardinal de Retz, va muri de foame, aşa cum erau să moară sora şi mama lui.

Ludovic îşi încruntă sprâncenele şi strânse cu nervozitate dantelele de la mâneci. Această tăcere, această încremenire, sub care se ascundea o tulburare atât de vădită, îl uimiră pe regele Carol, care întinse braţul şi luă mâna tânărului într a sa.

— Îţi mulţumesc, iubite frate – zise el. Mă plângi, şi asta e tot ceea te aş putea cere de la tine, în starea în care te găseşti.

— Sire – rosti deodată Ludovic al XIV lea, înălţând capul – zici că ai nevoie de un milion, sau de două sute de gentilomi?

— Sire, un milion mi ar fi de ajuns.

— E puţin.

— Oferit unui singur om, e mult. Uneori convingerile s au cumpărat cu sume şi mai mici; eu voi avea de a face doar cu corupţia.

— Două sute de gentilomi, gândeşte te, abia e ceva mai mult decât o companie.

— Sire, în familia noastră e o tradiţie, aceea că patru oameni, patru gentilomi francezi, devotaţi tatălui meu, au fost cât pe aci să l salveze pe părintele meu, judecat de un parlament, păzit de o armată.

— Aşadar, dacă ţi aş putea da un milion, sau doua sute de gentilomi, ai fi mulţumit şi m ai socoti un frate bun?

— Te voi socoti salvatorul meu şi, dacă mă voi urca din nou pe tronul tatălui meu, Anglia va fi, cel puţin atât timp cât voi domni eu, o soră a Franţei, aşa cum maiestatea ta va fi fost un frate pentru mine.

— Ei bine, frate drag – zise Ludovic, ridicându se în picioare – ceea ce tu şovăi să ceri, voi cere eu însumi! Ceea ce n am vrut să fac niciodată pentru mine, o voi face pentru tine. Am să mă duc la regele Franţei, la celalalt, la bogatul, la puternicul, şi i voi spune, eu, să mi dea un mi­lion, sau două sute de gentilomi, şi vom vedea!

— Oh – exclamă Carol – eşti cu adevărat un prieten nobil, sire, o inimă largă şi bună! Mă salvezi de la pieire, frate, şi dacă se va întâmpla vreodată să ai nevoie de viaţa pe care mi o dai acum, cere mi o!

— Tăcere, dragă frate, tăcere! zise încet de tot Lu­dovic. Ia seama să nu fim auziţi! N am ajuns încă la capăt. A i cere bani lui Mazarin e mai mult decât a trece printr o pădure vrăjită, unde în fiecare copac se ascunde un diavol; e mai mult decât a porni să cucereşti o lume!

— Totuşi, sire, când ceri...

— Ţi am spus că n am cerut niciodată nimic – răspunse Ludovic cu o mândrie care l făcu să pălească pe regele Angliei. Şi fiindcă acesta, asemenea unui om rănit, dădea a înţelege că vrea să bată în retragere, adăugă: Iar­tă mă, scumpe frate, dar eu nu am o mamă şi o soră care trec prin nenorociri; tronul meu e tare şi gol, dar mă aflu pe el. Iartă mă, frate, nu mă mustra pentru această frază: e a unui egoist; de aceea o voi răscumpăra printr un sa­crificiu. Mă duc la cardinal. Aşteaptă mă, te rog. Mă întorc îndată.