Vicontele de Bragelonne

— Şi pe care o iubeşti?

— Nu spun nici da, nici nu, dragul meu... Înţelegi că nu ţi dai inima aşa, cu una cu două, şi că trebuie să iei mai înainte măsuri de siguranţă.

— Ai dreptate – zise de Guiche cu un oftat – e lucru preţios o inimă.

— A mea, mai ales, e tandră, şi ţi o arăt aşa cum e.

— O, eşti cunoscut, conte! Mai departe?

— Iată. E vorba, pe scurt, de domnişoara de Tonnay Charente.

— Aşa!... scumpul meu Saint Aignan, ai înnebunit pesemne!

— Pentru ce spui asta?

— Eu n am protejat o niciodată pe domnişoara de Tonnay Charente!

— Nu se poate!

— Niciodată!

— Dar nu dumneata ai ajutat o pe domnişoara de Tonnay Charcnte să intre în serviciul DOAMNEI?

— Domnişoara de Tonnay Charente, şi dumneata tre­buie să ştii asta mai bine ca oricine, dragul meu conte, se trage dintr o familie destul de bună ca să fie dorită, şi cu atât mai mult ca să fie primită.

— Îţi baţi joc de mine.

— Nu, pe cuvânt de onoare, şi zău dacă ştiu ce vrei să spui!

— Prin urmare, nu i ai înlesnit cu nimic primirea?

— Cu nimic.

— Nici n o cunoşti?

— Am văzut o pentru întâia oară în ziua când s a pre­zentat la DOAMNA. Aşa că, neprotejând o, necunoscând o, n aş putea să ţi dau despre ea, draga conte, lămuririle pe care le doreşti.

Şi de Guiche făcu o mişcare pentru a se despărţi de in­terlocutorul său.

— Stai, stai o clipă, dragă conte – zise Saint Aignan. N ai să mi scapi atât de uşor.

— Iartă mă, dar mi se pare că e timpul să ne ducem la culcare.

— Totuşi nu te duceai la culcare atunci când, nu spun că te am întâlnit, ci te am găsit.

— Atunci, dragă conte, dacă mai ai să mă întrebi ceva, îţi stau la dispoziţie.

— Şi faci bine, zău aşa! O jumătate de oră mai mult sau mai puţin, dantelele dumitale nu vor fi nici mai mult, nici mai puţin mototolite. Jură mi că n ai să mi spui nimic rău despre ea şi că, dacă ai fi avut să mi spui ceva rău, nu asta este pricina tăcerii dumitale.

— Oh, biata copilă, o cred curată cum e cristalul!

— Mă umpli de bucurie. Totuşi n aş vrea să am în faţa dumitale aerul unui om atât de rău informat precum par. Se ştie că dumneata ai căutat şi ai adus pentru casa Prin­ţesei o parte din domnişoarele ei de onoare. S a făcut chiar şi un cântec despre asta.

— Dumneata ştii, dragă prietene, că se fac cântece despre orice.

— Îl cunoşti?

— Nu; dar cântă mi l, îi voi face cunoştinţă.

— N aş putea să ţi spun cum începe, dar mi aduc aminte cum se sfârşeşte.

— Bine; e şi asta ceva.
— Mereu de Guiche e n căutare

De domnişoare de onoare.
— Ideea e slabă, iar rima săracă.

— Ah, ce vrei, dragul meu, stihurile nu sunt făcute nici de Racine, nici de Molière, ci de La Leuillade, şi un mare senior nu poate să rimeze ca un te miri ce coate goale.

— Îmi pare rău, într adevăr, că nu ţi aminteşti decât sfârşitul.

— Aşteaptă, aşteaptă, iată că mi amintesc începutul celui de al doilea cuplet.

— Ascult.
— El le a găsit, nu i un mister,

Pe Montalais şi...

— Şi La Vallière! Ei drăcie! strigă de Guiche scos din sărite, dar mai ales pentru că nu ştia unde voia să ajungă Saint Aignan.

— Da, da, aşa e, La Vallière. Ai găsit dumneata singur rima, dragul meu.

— Frumoasă descoperire, n am ce zice!

— Montalais şi La Vallière, ele sunt cele două fete pe care le ai protejat.

Şi Saint Aignan începu să râdă.

— Prin urmare, în cântec nu e vorba şi de domnişoara de Tonnay Charente? întrebă de Guiche.

— Nu, zău că nu!

— Atunci, eşti mulţumit?

— Fără îndoială; în schimb, e vorba de Montalais – zise Saint Aignan, continuând să râdă.

— Oh, pe ea o găseşti pretutindeni! E o domnişoară tare zglobie.

— O cunoşti?

— Prin altcineva. Era protejată de un oarecare Ma­licorne, pe care l protejează Manicamp; Manicamp m a rugat să cer un loc de domnişoară de onoare, pentru Mon­talais, în casa DOAMNEI, şi un post de ofiţer, pentru Malicorne, în casa DOMNULUI. Le am cerut; ştii bine că am o slăbiciune pentru caraghiosul ăsta de Manicamp.

— Şi le ai obţinut?

— Pentru Montalais, da; pentru Malicorne, da şi nu, căci nu e încă decât tolerat. Asta e tot ce voiai să afli?

— Rămâne rima.

— Ce rimă?

— Rima pe care ai găsit o dumneata.

— La Vallière?

— Da.

Şi Saint Aignan îşi reluă râsul care începea sa l enerveze pe de Guiche.

— Ei bine – zise acesta din urmă – am băgat o şi pe ea la DOAMNA, e adevărat.

— Ha! Ha! Ha! făcu de Saint Aignan.

— Dar – continuă de Guiche cu aerul său cel mai rece – m ai face nespus de fericit, dragă conte, dacă n ai mai râde pe seama acestui nume. Domnişoara de La Baume Le Blanc de La Vallière e o persoană foarte cuminte.

— Foarte cuminte?

— Da.

— Nu ştii, aşadar, zvonul cel nou? strigă de Saint Aignan.

— Nu, şi mi ai face un mare bine, dragă conte, dacă l ai păstra pentru dumneata şi pentru cei ce l trâmbiţează.

— Ei, na! S ar zice că iei lucrurile astea în serios!

— Le iau, da; domnişoara de La Vallière e iubită de unul din bunii mei prieteni.

Saint Aignan tresări.

— Oh, oh! făcu el.

— Da, conte – adăugă de Guiche. Prin urmare, în­ţelegi, dumneata, omul cel mai bine crescut din Franţa, înţelegi că nu pot îngădui ca prietenul meu să fie pus într o situaţie ridicolă.

— Oh, minunat!

Şi Saint Aignan începu să şi roadă unghiile, jumătate înciudat, jumătate dezamăgit în curiozitatea lui. De Guiche îi făcu un salut de despărţire.

— Mă alungi? zise Saint Aignan, care murea de dorinţa să cunoască numele prietenului.

— Nu te alung de loc, drăguţule!... Vreau să mi ter­min versurile către Philis.

— Ce fel de versuri?

— Un catren. Pricepi, nu i aşa? Un catren e lucru sfânt.

— Vai de mine, da!

— Şi cum, din patru versuri ce l compun în mod firesc, mai am de făcut trei versuri şi un emistih, am nevoie de toată liniştea minţii mele.

— Asta se înţelege. Cu bine, conte!

— Cu bine!

— Ascultă mă...

— Ce?

— Ai uşurinţă la compus?

— Foarte multă.

— Crezi că vei sfârşi cele trei versuri şi jumătate până mâine dimineaţă?

— Sper.

— Ei bine, atunci pe mâine.

— Pe mâine; adio!

Saint Aignan se văzu silit să se despartă; se despărţi şi dispăru în dosul aleii de carpeni.

În timpul acestei convorbiri, de Guiche şi Saint Aignan ajunseseră destul de departe de castel. Orice matematician, orice poet şi orice visător are momentele lui de distracţie; Saint Aignan se trezi deci, când îl părăsi pe de Guiche, la capătul boschetelor, în locul unde încep dependinţele şi unde, în dosul unor pâlcuri de salcâmi şi de castani ce şi împreunau ramu­rile prin vrejuri de clematită şi de viţă sălbatică, se ridică zidul despărţitor dintre parc şi curtea dependinţelor. Saint Aignan, rămas singur, porni către aceste clădiri; de Guiche o apucă în partea cealaltă. Unul, prin urmare, se întorcea la terase, pe când celalalt se îndrepta spre ziduri.

Saint Aignan mergea pe sub o boltă adâncă de sorb, liliac şi păducel, păşind prin nisipul moale, învăluit în umbră, fără să facă nici un zgomot pe covorul de muşchi verde pe care călca. Rumega o răzbunare, ce i se părea însă greu de atins, simţindu se despotcovit, cum ar fi spus Tallemant des Réaux, din pricină că nu aflase mai multe lucruri despre La Vallière, cu toată tactica savantă pe care o folosise ca să aducă vorba despre ea. Deodată, un zgomot de glasuri omeneşti îi lovi auzul. Era parcă un amestec de şuşotiri, de tânguiri fe­meieşti şi de exclamaţii întrebătoare; erau apoi râsete înfun­date, suspine, ţipete înăbuşite de surprindere; dar, pe deasupra tuturor, stăruia glasul acela femeiesc. Saint Aignan se opri pentru a şi da seama ce se întâmplă; constată atunci cu o mare uimire că şoaptele nu veneau de pe pământ, ci coborau din frunzişul copacilor. Îşi ridică faţa, strecurându se pe sub bolta de verdeaţă, şi zări pe coama zidului o femeie căţă­rată pe o scară, în mare zor de a vorbi, prin gesturi şi cu­vinte, cu un bărbat agăţat într un copac, de unde nu i se vedea decât capul, deoarece restul trupului i se pierdea în rămurişul unui castan. Femeia era dincoace de zid, bărba­tul, dincolo.

LIII

LABIRINTUL
De Saint Aignan umbla numai după nişte informaţii, şi iată că dădea peste o aventură. Era un adevărat noroc. Curios să afle pentru ce, şi mai cu seamă despre ce vorbeau bărbatul şi femeia aceea, la o oră atât de târzie şi într o situaţie atât de neobişnuită, de Saint Aignan se făcu mititel de tot şi se târî până aproape de picioarele scării. Acolo, căutând să se aşeze cât mai bine cu putinţă, se rezemă cu spatele de un arbore şi ascultă. Auzi dialogul următor. Vorbea femeia.

— Într adevăr, domnule Manicamp – spunea ea cu un glas care, în ciuda tonului mustrător, păstra un ciudat accent de cochetărie – într adevăr, dumneata eşti de o indiscreţie nemaipomenită şi, pe deasupra, foarte primejdioasă. Nu puteam sta mult de vorbă astfel, fără să nu fim surprinşi.

— Asta se prea poate – o întrerupse bărbatul la rândul lui, pe un ton flegmatic şi nepăsător.

— Ei bine, gândeşte te ce s ar spune. Oh, dacă m ar vedea cineva aici, îţi mărturisesc c aş muri de ruşine!

— Oh, ar fi o mare copilărie; noroc însă că nu te cred în stare s o faci.

— Măcar de ar fi ceva între noi; dar să te alegi cu ponosul pe degeaba, zău dacă nu sunt o proastă! Adio, domnule Manicamp!

"Bun, ştiu cine e bărbatul; să vedem acum cine e femeia" – îşi zise Saint Aignan, cercetând la capătul scării cele două picioare încălţate în pantofi de satin albastru ca cerul şi cu ciorapi de culoarea pielii.

— Ei, stai, stai! strigă Manicamp. Te rog, domnişoară Montalais, nu fugi, ce naiba, am încă să ţi spun lucruri de cea mai mare importanţă!

La această chemare a interlocutorului ei, Montalais se opri la mijlocul scării. "Montalais – îşi zise în sinea lui de Saint Aignan – una din cele trei guralive. Fiecare îşi are, aşadar, aventura ei; numai că, după câte înţelesesem, aventura acesteia se numea Malicorne, iar nu Manicamp". În aceeaşi clipă, nenorocitul de Manicamp se mută pe o cracă mai sus în castan, fie pentru a găsi o poziţie mai bună de stat, fie pentru a schimba locul şi a putea vorbi mai în voie cu fata.

— Stai puţin şi ascultă mă – zise el – ştii bine, doar, că n am venit cu nici un gând rău aici.

— Fără îndoială... Dar, atunci, ce înseamnă scrisoarea pe care mi ai trimis o, amintindu mi de o anumită recunoştinţă? Ce înseamnă întâlnirea asta pe care mi ai cerut o la o astfel de oră şi într un astfel de loc?

— Ţi am adus aminte de recunoştinţă, spunându ţi că eu sunt acela care te am ajutat să intri în serviciul DOAMNEI, deoarece, dorind foarte mult să ajung la această întâlnire pe care ai avut bunăvoinţa să mi o acorzi, am folosit, ca s o obţin, mijlocul ce mi s a părut cel sigur. De ce te am chemat la o astfel de oră şi într un astfel de loc? Fiindcă ora mi s a părut tainică, iar locul ferit de ochii lumii. Or, aveam de gând să te întreb anumite lucruri, şi pentru asta trebuie să fim undeva unde să nu ne audă şi să nu ne vadă nimeni.

— Domnule de Manicamp!

— Al dumitale cu cele mai bune gânduri, scumpă dom­nişoară.

— Domnule de Manicamp, cred că ar fi mai bine să mă retrag.

— Ascultă mă, sau, altfel, sar din cuibul meu într al du­mitale; şi fereşte te să mă mai superi, căci, şi aşa, craca asta de castan, pe care stau, mă chinuie la culme. Nu face ca ea şi ascultă mă.

— Te ascult, n am încotro; dar fii scurt, căci, dacă dumneata ai o cracă ce te supără, pe mine mă supără muchia de la stinghia scării, care mi a intrat în tălpi. Am să rămân fără pantofi, te previn.

— Fă mi plăcerea şi întinde mi mâna, domnişoară.

— Pentru ce?

— Întinde mi o, hai!

— Poftim; dar ce vrei să faci?

— Vreau sa te trag mai aproape de mine.

— În ce scop? Sper că n ai de gând sa mă faci să mă urc în copacul dumitale?

— Nu; dar vreau să te aşezi pe coama zidului; acolo, unde, locul e mai larg şi mai bun şi aş da oricât dacă mi ai îngadui să mă aşez şi eu alături de dumneata.

— Asta nu! Stai bine acolo unde stai; are să ne vadă cineva.

— Crezi? întrebă Manicamp pe un ton ademenitor.

— Sunt sigură.

— Fie. Rămân în castanul meu, cu toate că stau foarte prost.

— Domnule Manicamp, domnule Manicamp, ne depărtăm de subiect!

— Aşa e, ai dreptate.

— Mi ai scris, da?

— Foarte adevărat.

— Dar pentru ce mi ai scris?

— Închipuieşte ţi că astăzi, la ceasurile două, de Guicha a plecat.

— Ei şi?

— Văzându l că pleacă, l am urmărit, aşa cum am obiceiul să fac adesea.

— Îmi dau seama, de vreme ce eşti aici.

— Aşteaptă puţin... Ştii că bietul de Guiche era înfundat până la gât în dizgraţie, nu i aşa?

— Vai, da!

— A săvârşit, deci, cea mai mare nesocotinţă venind să întâlnească la Fontainebleau pe aceia care l au exilat de la Paris, şi mai ales pe aceia din preajma cărora era alungat.

— Judeci ca răposatul Pitagora, domnule Manicamp.

— Or, de Guiche e încăpăţânat ca un îndrăgostit: n a ţinut seama de nici una din mustrările mele. L am rugat, l am implorat, dar n a vrut să asculte de nimic... Ah, drace!

— Ce ai păţit?

— Iartă mă, domnişoară, dar blestemata de cracă despre care am avut cinstea să ţi vorbesc mi a sfâşiat pantalonii.

— Noroc ca e noapte – răspunse Montalais râzând. Spune mai departe, domnule Manicamp.

— De Guiche a plecat, aşadar, în trapul calului, iar eu m am ţinut după el, însă la pas. Îţi dai seama, să sări în apă o dată cu un prieten ce pare atât de grăbit înseamnă să fii ori un prost, ori un nebun. L am lăsat deci pe de Guiche s o ia înainte, şi cu veneam încet pe urma lui, ca un înţelept, încre­dinţat cum eram că nenorocitul nu va fi primit sau, dacă va fi, va face cale ntoarsă la primul cuvânt usturător, astfel că l voi vedea revenind încă şi mai repede decât plecase, fără ca eu să fi ajuns mai departe de Ris sau Melun, ceea ce e destul, gândeşte te, să faci unsprezece leghe la dus şi tot atâtea la întors.

Montalais dădu din umeri.

— Ai chef de râs, domnişoară; dar dacă, în loc să stai comod, pe coama unui zid, ca dumneata, ai fi călare pe o craca de copac, ca mine, te ai simţi cum e mai prost şi ai avea o mare poftă să cobori.

— Încă puţină răbdare, dragă domnule Manicamp, şi vei scăpa îndată. Spuneai, deci, că trecuseşi dincolo de Ris şi Melun.

— Da, trecusem dincolo de Ris şi Melun şi mi continuam drumul, mirându mă că nu l văd întorcându se. În sfârşit, iată mă la Fontainebleau şi, intrat, îl caut pretutindeni pe de Guiche, dar nimeni nu l a văzut, nimeni nu i a vorbit în oraş; a sosit în goana calului, a intrat în castel şi a dispărut. De la ceasurile opt, de aseară, mă aflu la Fontainebleau, căutându l pe de Guiche în toate părţile, dar nici urmă de de Guiche. Să mor de îngrijorare! Pricepi că n aveam de gând să mă arunc în gura lupului, intrând şi eu în castel, aşa cum a făcut nesocotitul meu prieten; am venit doar până la dependinţe, de unde ţi am trimis o scrisoare. Acum, domnişoară, în nu­mele cerului, scapă mă de îngrijorarea ce a pus stăpânire pe mine!

— Nimic mai uşor, dragă domnule Manicamp: prietenul dumitale de Guiche a fost foarte bine primit.

— Cum?

— Regele l a primit sărbătoreşte.

— Regele, care l surghiunise?

— DOAMNA i a zâmbit; DOMNUL părea că l iubeşte mai mult decât înainte.

— Ah, ah! făcu Manicamp. Dacă i aşa, îmi explic de ce şi cum de a rămas. Şi n a pomenit nimic despre mine?

— Nici un cuvânt.

— Urât din partea lui. Şi acum ce face?

— După toate probabilităţile, doarme, sau, dacă nu doarme, visează.

— Şi ce s a făcut aici toată seara?

— S a dansat.

— Faimosul balet. Cum a fost de Guiche?

— Minunat.

— Drăguţul de el! Acum, iartă mă, domnişoară, dar nu mi rămâne decât să trec de aici la dumneata.

— Cum adică?

— Înţelege, nu mi închipui că au să mi deschidă poarta castelului la ora asta şi, ca să mă culc agăţat de craca pe care mă aflu, aş face o bucuros, însă declar că lucrul este cu nepu­tinţă pentru or ce fiinţă vie, în afara de un papagal.

— Dar eu, domnule Manicamp, nu pot să introduc un bărbat în castel făcându l să sară peste zid!

— Ba doi, domnişoară – se auzi o a doua voce, dar cu un accent atât de sfios, încât se vedea limpede că proprietarul ei îşi dădea seama de necuviinţa unei asemenea cereri.

— Doamne sfinte! exclamă Montalais încercând să şi arunce privirea spre rădăcina castanului. Cine îmi vorbeşte de acolo?

— Eu, domnişoară.

— Cine eşti dumneata?

— Malicorne, preasupusul dumitale servitor.

Şi, spunând acestea, Malicorne se întinse de la pâmânt până la primele crengi, şi de la primele crengi pâna la înălţimea zidului.

— Domnul Malicorne!... Sfântă Fecioară, dar sunteţi amândoi nebuni!

— Cum te simţi, domnişoară? întreba Malicorne, silindu se să pară cât mai politicos.

— Dumneata mai lipseai! rosti Montalais deznădăjduită.

— Oh, domnişoară – murmură Malicorne – nu fi rea, te rog.

— În sfârşit, domnişoară – zise Manicamp – suntem prietenii dumitale, şi nimeni nu doreşte moartea prietenilor săi. Or, a ne lăsa să petrecem noaptea aici unde suntem în­seamnă să ne osândeşti la moarte.

— Oh – răspunse Montalais – domnul Malicorne e voinic şi n are să se prăpădească dacă va petrece o noapte sub cerul înstelat.

— Domnişoară!

— Asta va fi pedeapsa ce i se cuvine pentru escapada lui.

— Fie. Malicorne n are decât să se târguiască cu dum­neata; eu însă trec dincolo – zise Manicamp.

Şi, îndoind faimoasa cracă împotriva căreia se plânsese cu atâta amărăciune, sfârşi, ajutându se cu mâinile şi cu picioarele, prin a se aşeza alături de Montalais. Fata încercă să l îmbrâncească pe Manicamp, dar acesta se propti mai bine în zid. Această harţuială, care ţinu câteva secunde, îşi avu partea ei hazlie, parte pe care ochiul domnului de Saint Aignan, fără nici o îndoială, n o lăsă să i scape. Dar Mani­camp învinse. Stăpân acum pe scară, îşi puse piciorul pe o treaptă, apoi îi oferi mâna, cu galanterie, rivalei lui. În acest timp, Malicorne luă, în castan, locul pe care l ocupase Manicamp, pregătindu se, la rândul lui, să treacă mai de­parte, pe coama zidului.

Manicamp şi Montalais coborâră câteva trepte ale scării. Manicamp stăruind, Montalais râzând şi apărându se. Se auzi atunci glasul lui Malicorne, care se tânguia.

— Domnişoară – spunea el – nu mă părăsi aici, te rog din suflet! Sunt într o poziţie foarte proastă şi nu pot să ajung singur dincolo de zid, fără să păţesc ceva. Că Mani­camp şi a rupt pantalonii, îl priveşte – îi are pe ai domnu­lui de Guiche; eu însă nu i voi avea nici măcar pe ai lui Manicamp, pentru bunul motiv că sunt rupţi.

— Sunt de părere – zise Manicamp, fără să ţină seamă de lamentările lui Malicorne – sunt de părere că lucrul cel mai bun e să mă duc chiar acum să l caut pe de Guiche. Mai târziu mă tem că n am să mai pot pătrunde la el.

— Asta e şi părerea mea – răspunse Montalais. Du te, da, domnule Manicamp.

— Mii de mulţumiri! La revedere, domnişoară! rosti Manicamp sărind la pământ. Nu există persoană mai bine­voitoare ca dumneata.

— Domnule Manicamp, sluga dumitale. Şi acum să mă scap şi de Malicorne.

Malicorne scoase un oftat.

— Haide, haide – îl îndemna Montalais.

Manicamp făcuse câţiva paşi; dar, reîntorcându se la scară, întrebă:

— Spune mi, domnişoară, pe unde se ajunge la domnul de Guiche?

— Ah, aşa i... Nimic mai simplu: o iei pe lângă şirul de carpeni...

— Oh, foarte bine!

— Ajungi la răspântia din poieniţa verde.

— Bun!

— Acolo vei da de patru alei...

— Minunat!

— O vei apuca pe una din ele...

— Pe care?

— Cea din dreapta.

— Cea din dreapta?

— Nu, cea din stânga.

— Ei, drace!

— Nu, nu... aşteaptă...

— Mi se pare că nu eşti prea sigură. Aminteşte ţi bine, te rog, domnişoară.

— Cea din mijloc.

— Zici că sunt patru.

— E adevărat. Tot ce ştiu este că, din acestea patru, una duce drept la DOAMNA; numai pe aceea o cunosc eu.

— Dar domnul de Guiche cred că nu se află la DOAMNA, nu i aşa?

— Slavă Domnului, nu.

— Aceea care duce la DOAMNA mi e deci de prisos, şi aş dori s o schimb cu aceea care duce la domnul de Guiche,

— Da, fireşte, o cunosc şi pe aceea: dar, ca să ţi o arăt de aici, mi ar fi cu neputinţă.

— Dar, în sfârşit, domnişoară, să presupunem că aş fi găsit această preafericită alee.

— Atunci, ai şi ajuns.

— Bine.

— Da, şi nu ţi va mai rămâne decât să străbaţi labirintul.

— Numai atât? Drace, mai e şi un labirint?

— Destul de încâlcit, da; chiar şi ziua te rătăceşti une­ori, căci are o mulţime de ocoluri şi întortocheri. Trebuie să faci mai întâi trei ocoluri la dreapta, apoi două la stânga, pe urmă unul... stai, unul sau două? Aşteaptă puţin... În sfârşit, după ce ai ieşit din labirint, vei ajunge într o alee de sicomori, şi această alee de sicomori te duce drept la pavilionul unde e găzduit domnul de Guiche.

— Domnişoară – zise Manicamp – iată o îndrumare cum nu se poate mai bună şi nu mă îndoiesc că, urmând o întocmai, n am să mă rătăcesc. De aceea, vreau să ţi cer un mic serviciu.

— Care?

— Să mi dai braţul şi să mă conduci dumneata însăţi, ca o altă... ca o altă... Cunosc totuşi mitologia, domnişoară, dar gravitatea evenimentelor m a făcut să uit totul. Vino deci cu mine, te rog.

— Şi eu? strigă Malicome. Şi eu? Mă lăsaţi în pă­răsire?

— Ei, domnule, cu neputinţă! îi răspunse Montalais lui Manicamp. S ar putea să fiu văzută cu dumneata la ora asta, şi dă ţi seama ce s ar spune!

— Vei avea de partea dumitale conştiinţa, domnişoară – zise Manicamp pe un ton sentenţios.

— Cu neputinţă, domnule, cu neputinţă!

— Atunci, lasă mă să l ajut pe Malicorne să coboare: e un băiat deştept şi care ştie să se descurce cu uşurinţă; mă va călăuzi el, şi, dacă ne vom rătăci, ne vom rătăci doi deodată şi ne vom regăsi unul pe altul. În doi, dacă ne vom întâlni cu cineva, vom avea aerul a ceva; pe când singur, voi avea aerul unui amant sau al unui hoţ. Vino, Malicorne, iată scara!

— Domnule Malicorne – strigă Montalais – îţi interzic să ţi părăseşti copacul, altfel îţi vei atrage toată mânia mea!

Malicorne îşi şi întinsese un picior spre marginea zidului, dar şi l retrase cu întristare.

— Sst! făcu încet Manicamp.

— Ce este? întrebă Montalais.

— Aud paşi.

— Oh, Dumnezeule!

Într adevăr, paşii bănuiţi deveniseră un zgomot desluşit, frunzişul se dădu la o parte şi de Saint Aignan apăru de­odată, cu privirea voioasă şi cu mâna întinsă, surprinzându l pe fiecare în poziţia în care se afla: adică pe Malicorne în copac, cu gâtul întins, pe Montalais pe scară şi lipită de ea, pe Manicamp jos, cu un picior ridicat, gata să pornească la drum.

— Ei, bună seara, Manicamp – zise contele – fii binevenit, dragă prietene! Ne ai lipsit astă noapte si toată lumea a întrebat de tine. Domnişoară de Montalais, prea­plecata dumitale slugă!

Montalais se înroşi ca focul.

— Ah, Doamne! gângăvi ea, ascunzându şi faţa în palme.

— Domnişoară – zise de Saint Aignan – linişteşte te, cunosc toată nevinovăţia dumitale şi voi depune mărturie de asta. Manicamp, urmează mă. Carpeni, răspântie, labirint, toate mă cunosc – voi fi Ariadna dumitale. Ce zici, iată nu­mele mitologic pe care l uitaseşi!

— Acesta este, ai dreptate, conte, îţi mulţumesc!

— Dar, cu acelaşi prilej, conte – zise Montalais – ia l şi pe domnul Malicorne.

— Nu, nu! se împotrivi Malicorne. Domnul Manicamp a vorbit destule cu dumneata, domnişoară; acum e rândul meu, dacă îmi îngădui; am şi eu să ţi spun o mulţime de lucruri în legătură cu viitorul nostru.