Vicontele de Bragelonne

— Şoitar netrebnic – zise contele surâzând – oare asta ai spus?

— Nimic altceva.

— Atunci, bine.

— Şi – reluă Manicamp – dacă vrei să aduci vorba de­spre doamna ducesă de... şi domnul duce de... fie, îţi voi spune: "Să ne apropiem de această casă, oricare ar fi ea; e o tactică de pe urma căreia, în nici un caz, iubirea dumitale nu va avea de pierdut".

— Ah, Manicamp, un pretext, un pretext bun, găseşte mi l!

— Un pretext, la naiba! O sută de pretexte, o mie de pretexte! Dacă Malicorne ar fi aici, el ţi ar fi găsit până acum cincizeci de mii de pretexte foarte bune!

— Cine e acest Malicorne? întrebă de Guiche, clipind din ochi ca un om care caută să şi aducă aminte. Mi se pare că numele acesta mi e cunoscut...

— Dacă ţi e cunoscut! Cred şi eu: îi datorezi treizeci de mii de scuzi părintelui său.

— Ah, da; e băiatul acela cumsecade din Orléans...

— Căruia i ai făgăduit o slujbă pe lângă DOMNUL; nu soţul gelos, celălalt.

— Ei bine, dacă prietenul tău Malicorne are atâta spirit, să mi găsească atunci un mijloc prin care să fiu adorat de DOMNUL, să mi găsească un pretext pentru a mă împăca din nou cu el.

— Fie, am să i vorbesc.

— Dar cine vine de acolo?

— E vicontele de Bragelonne.

— Raoul! Da, într adevăr.

Şi de Guiche se duse repede în întâmpinarea tânărului viconte.

— Tu eşti, dragul meu Raoul? i se adresă de Guiche.

— Da, te căutam pentru a mi lua rămas bun, dragă prie­tene – răspunse Raoul strângând mâna contelui. Bună ziua, domnule Manicamp.

— Cum, pleci, viconte?

— Da, plec... O misiune din partea regelui.

— Unde te duci?

— La Londra. Acum mă duc la DOAMNA; trebuie să mi dea o scrisoare pentru maiestatea sa regele Carol al II lea.

— Ai s o găseşti singură, căci DOMNUL a ieşit.

— Încotro?...

— Să facă o baie în râu.

— Atunci, dragă prietene, tu care faci parte dintre genti­lomii DOMNULUI, ia ţi sarcina şi cere i scuze în numele meu. L aş fi aşteptat să primesc ordinele sale, dacă dorinţa de a pleca fără întârziere nu mi ar fi fost transmisă de domnul Fouquet, din partea maiestăţii sale.

Manicamp îi făcu semn lui de Guiche cu cotul:

— Iată pretextul – zise el.

— Care?

— Scuzele domnului de Bragelonne.

— Slab pretext – rosti de Guiche.

— Excelent, dacă DOMNUL nu ţi poartă pică; zadarnic, ca oricare altul, dacă DOMNUL te urăşte.

— Ai dreptate, Manicamp; un pretext, oricare ar fi, iată ceea ce mi trebuie. Aşadar, călătorie bună, dragă Raoul!

Şi, cu acestea, cei doi prieteni se îmbrăţişară.

Cinci minute mai târziu, Raoul intra la DOAMNA, aşa după cum îl invitase domnişoara de Tonnay Charente. DOAMNA se afla încă la masa unde abia sfârşise scrisoarea. În faţa ei ardea lumânarea de ceară roşie cu care o pecetluise. Numai că, în preocuparea sa, deoarece DOAMNA părea foarte preocupată, uitase să sufle în această lumânare.

Bragelonne era aşteptat; fu anunţat de îndată ce sosi. Vicontele era eleganţa însăşi; era cu neputinţă să l vezi o dată, fără să nu ţi l reaminteşti mereu; şi DOAMNA nu numai că l văzuse o dată, dar şi l reamintea foarte bine, fiind unul dintre cei pe care i avusese prima dată înaintea ei şi care o însoţise de la Le Havre la Paris. DOAMNA păstra deci o foarte plăcută amintire despre Bragelonne.

— Ah – îi spuse ea – iată te, domnule; te vei duce să l vezi pe fratele meu, care va fi bucuros să l răsplătească pe fiu cu o parte din recunoştinţa pe care i o datorează părintelui.

— Contele de La Fère, doamnă, a fost răsplătit din plin, pentru puţinul pe care a avut fericirea să l facă pentru rege, prin bunătatea pe care regele i a arătat o, iar eu mă duc acum să prezint regelui respectul, devotamentul şi recunoştinţa ta­tălui şi fiului.

— Îl cunoşti pe fratele meu, domnule viconte?

— Nu, alteţă; e pentru prima dată când voi avea feri­cirea de a vedea pe maiestatea sa.

— Dumneata n ai nevoie să i fii recomandat. Totuşi, dacă te îndoieşti cumva de valoarea dumitale personală, vorbeşte i fără nici o sfială în numele meu, n am să te dezmint.

— Oh, alteţa voastră e prea bună!

— Nu, domnule de Bragelonne. Mi aduc aminte că am făcut drumul împreună, şi am putut să mi dau seama de în­ţelepciunea dumitale, în mijlocul nesăbuitelor nebunii la care se dedau, în stânga şi în dreapta dumitale, doi dintre cei mai smintiţi de pe lumea aceasta, domnii de Guiche şi de Buckingham. Dar să nu mai vorbim despre ei; să vorbim despre dumneata. Te duci în Anglia spre a te stabili acolo pentru mai multă vreme? Iartă mi întrebarea: o fac nu din curiozi­tate, ci pentru că aşa îmi dictează dorinţa de a ţi fi de folos cu ceva.

— Nu, doamnă: mă duc în Anglia pentru a îndeplini o misiune pe care a binevoit să mi o încredinţeze maiestatea sa, atâta tot.

— Şi ai de gând să te reîntorci în Franţa?

— De îndată ce această misiune va fi îndeplinită, afară doar dacă maiestatea sa Carol al II lea nu mi va da alte ordine.

— Îţi va face, în orice caz, sunt sigură de asta, rugămintea de a rămâne cât mai mult în preajma lui.

— Atunci, întrucât nu voi putea să refuz, am să rog mai dinainte pe alteţa voastră regală să binevoiască a i aminti re­gelui Franţei că are departe de sine pe unul dintre cei mai credincioşi slujitori.

— Ia seama că, atunci când te va rechema, să nu priveşti ordinul său ca un abuz de putere.

— Nu vă înţeleg, doamnă.

— Curtea Franţei e neasemuită, ştii asta; dar avem şi noi, la curtea Angliei, câteva femei frumoase.

Raoul zâmbi.

— Oh – făcu DOAMNA – iată un zâmbet care nu pre­vesteşte nimic bun pentru compatrioţii mei. E ca şi cum le ai spune, domnule de Bragelonne: "Am venit la voi, dar mi am lăsat inima dincolo de strâmtoare". Oare nu asta în­seamnă zâmbetul dumitale?

— Alteţa voastră are darul de a citi până în adâncul sufle­tului: acum veţi înţelege dar pentru ce orice şedere prelun­gită la curtea Angliei va fi pentru mine o durere.

— Şi îmi este îngăduit să întreb dacă un atât de brav cavaler va fi răsplătit la întoarcere?

— Doamnă, am fost crescut împreună cu aceea pe care o iubesc, şi cred că ea are pentru mine aceleaşi simţăminte pe care le am eu pentru dânsa.

— Ei bine, pleacă atunci cât mai repede, domnule de Bra­gelonne, revino repede şi, la întoarcere, vom putea vedea doi oameni fericiţi, deoarece sper că nici o piedică nu stă în calea fericirii dumneavoastră.

— Este totuşi una, doamnă; una mare.

— Ce spui! Care?

— Voinţa regelui.

— Voinţa regelui!... Regele se împotriveşte la căsătoria dumitale?

— Sau cel puţin caută s o întârzie. I am cerut regelui consimţământul prin contele de La Fère, dar, fără a l refuza cu tot dinadinsul, i a spus deschis că trebuie să mai aştepte.

— Persoana pe care o iubeşti e oare nevrednică de dumneata?

— Ea merită şi dragostea unui rege, doamnă.

— Vreau să spun că poate nobleţea ei nu este de acelaşi rang cu a dumitale.

— Aparţine unei familii foarte bune.

— E tânără, frumoasă?

— Are şaptesprezece ani şi pentru mine e de o frumuseţe neîntrecută.

— E în provincie sau la Paris?

— Acum se află la Fontainebleau, doamnă.

— La curte?

— Da.

— O cunosc?

— Are cinstea de a face parte din casa alteţei voastre regale.

— Numele ei? întrebă Prinţesa tulburată, dar în aceiaşi timp reculegându se repede şi adăugând: Bineînţeles, dacă numele ei nu e o taină.

— Nu, doamnă. Dragostea mea e prea curată ca să fac din ea o taină faţă de cineva, şi cu atât mai puţin în ochii alteţei voastre, care e atât de bună cu mine. Se numeşte domnişoara Louise de La Vallière.

DOAMNA nu şi putu stăpâni un strigăt, care era mai mult decât o uimire.

— Ah! făcu ea, La Vallière... Aceea care ieri... Şi se întrerupse. Dar adăugă: Aceea care ieri seară a avut o indis­poziţie, aşa cred.

— Da, doamnă, am aflat despre această întâmplare abia azi dimineaţă.

— Şi ai văzut o înainte de a veni aici?

— Am avut plăcerea să mi iau rămas bun de la dânsa.

— Şi zici că regele – întrebă DOAMNA, făcând un efort spre a se stăpâni – zici că regele a... amânat căsătoria dumitale cu această copilă?

— Da, doamnă, a amânat o.

— Şi a invocat vreun motiv pentru această amânare?

— Nici unul.

— E mult de când contele de La Fère i a cerut încu­viinţarea?

— Mai mult de o lună, doamnă.

— Ciudat! murmură Prinţesa, şi ceva ca un nor îi în­vălui privirea. O lună? repetă ea.

— Cam atât.

— Ai dreptate, domnule viconte – spuse Prinţesa cu un surâs în care Bragelonne ar fi putut să vadă o anumită nemul­ţumire – ai dreptate, nu trebuie ca fratele meu să te reţină prea mult acolo; du te, deci, cât mai repede şi, în prima scrisoare pe care o voi trimite în Anglia, am să te rechem în numele regelui.

Apoi DOAMNA se ridică pentru a i înmâna lui Brage­lonne scrisoarea pe care o pregătise. Raoul înţelese că audienţa lui se sfârşise; luă scrisoarea, se înclină în faţa Prinţesei şi ieşi.

— O lună! murmură Prinţesa. Să fi fost oare orbită eu până într atât, şi el s o iubească de o lună?

Şi cum DOAMNA nu avea altceva de făcut, începu să întocmească o scrisoare către fratele ei, în al cărei post scriptum trebuia să l recheme pe Bragelonne.

Contele de Guiche cedase, după cum am văzut, stăruinţelor lui Manicamp şi se lăsă târât de el până la grajduri, unde cerură să li se pună şeile pe cai; apoi, pe mica alee a cărei descriere am facut o mai înainte, porniră în întâmpinarea DOMNULUI, care, ieşind din baie, se întorcea înviorat spre castel, având pe cap un voal de femeie, pentru ca soarele, destul de fierbinte, să nu i pârlească faţa.

DOMNUL se afla într una din acele bune dispoziţii care îi inspirau adesea admiraţie pentru propria lui frumuseţe. În apă, avusese prilejul să compare albeaţa trupului său cu aceea a trupurilor curtenilor săi, şi graţie îngrijirilor de care alteţa sa regală nu uita niciodată, nimeni nu putuse, nici chiar cavalerul de Lorraine, să se asemene cu el. În afară de asta, DOMNUL înotase cu oarecare succes, şi toţi nervii lui, des­tinşi cu măsură prin această binefăcătoare afundare în apa rece, îi ţineau trupul şi spiritul într un fericit echilibru.

Iată de ce, văzându l pe de Guiche care venea spre el în trapul unui admirabil cal alb, Prinţul nu şi putu stăpâni o exclamaţie de bucurie.

— Mi se pare c am nimerit o bine – spuse Manicamp, care crezu a citi această voioşie pe chipul alteţei sale regale.

— A, bună ziua, Guiche, bună ziua, bietul meu Guiche! strigă Prinţul.

— Salut monseniorului! răspunse de Guiche, încurajat de acest ton al vocii lui Filip. Sănătate, bucurie, fericire şi prosperitate alteţei voastre!

— Fii bine venit, Guiche, şi treci în dreapta mea, dar ţine ţi calul în frâu, căci vreau să merg la pas pe sub bolţile acestea răcoroase.

— La ordinele voastre, monseniore.

Şi de Guiche îşi trase calul în dreapta Prinţului, aşa cum fusese invitat.

— Hai, scumpul meu de Guiche – zise Prinţul – hai, vorbeşte mi despre acel de Guiche pe care l am cunoscut cândva şi care îi făcea curte soţiei mele.

De Guiche se înroşi până în albul ochilor, în timp ce DOMNUL izbucni în râs, ca şi cum ar fi făcut cea mai spiri­tuală glumă din lume. Cei câţiva privilegiaţi care l înconjurau pe DOMNUL crezură de datoria lor să l imite, cu toate că nu auziseră ce spusese, şi se pomeniră cuprinşi de un hohot de râs care pornea de la cel din frunte, trecea de a lungul cortegiului şi se stingea la cel din urmă. De Guiche, roşu ca para cum era, îşi păstra totuşi cumpătul: Manicamp nu l slăbea din ochi.

— Ah, monseniore – răspunse de Gutch – fiţi îndură­tor cu un nenorocit; nu mă băgaţi în gura domnului cavaler de Lorraine!

— Ce vrei să spui?

— Dacă vă va auzi glumind pe socoteala mea, va folosi prilejul şi va cleveti fără măsură.

— În legătură cu dragostea ta pentru Prinţesă?

— Oh, monseniore, fie va milă!

— Haide, haide, de Guiche, mărturiseşte că i ai făcut ochi dulci DOAMNEI.

— Niciodată nu voi mărturisi aşa ceva, monseniore.

— Din respect pentru mine? Ei bine, te scutesc de res­pect, de Guiche. Mărturiseşte, ca şi cum ar fi vorba de dom­nişoara de Chalais, sau de domnişoara de La Vallière. Apoi, după o scurtă întrerupere, reluă, începând să râdă: Na ţi o bună! Iată că mă joc cu o spadă cu două tăişuri. Lovesc în tine, dar lovesc şi în fratele meu; Chalais şi La Vallière, cea dintâi logodnica ta, cea de a doua viitoarea lui amantă.

— Într adevăr, monseniore – răspunse contele – sunteţi astăzi de o dispoziţie încântătoare.

— Nu neg, aşa e. Mă simt bine, şi pe urmă mi a făcut mare plăcere că te am văzut.

— Mulţumesc, monseniore.

— Erai supărat pe mine?

— Eu, monseniore?

— Da.

— Şi pentru ce, Doamne?

— Fiindcă am curmat sarabandele şi spaniolismele tale.

— Oh, alteţă!

— Haide, nu tăgădui. Ai ieşit în ziua aceea de la Prinţesa cu o privire înfuriată; asta ţi a adus ghinion, dragul meu şi ai dansat baletul de aseară într un chip vrednic de plâns. Nu te încrunta, de Guiche; când te burzuluieşti aşa, parcă ai fi un urs. Dacă Prinţesa se va fi uitat la tine aseară, sunt sigur de un lucru...

— Care, monseniore? Alteţa voastră mă înspăimântă.

— Că se va fi lecuit de tine.

Şi Prinţul râse cu o poftă şi mai mare.

"Hotărât – gândi Manicamp – rangul nu înseamnă nimic; toţi sunt la fel."

Prinţul continuă:

— În sfârşit, iată te întors; să sperăm că o dată cu asta va deveni şi cavalerul mai drăguţ.

— Cum aşa, monseniore, prin ce minune pot avea eu vreo înrâurire asupra cavalerului de Lorraine?

— Foarte simplu, e gelos pe tine.

— Ei, asta i! Adevărat?

— E aşa cum îţi spun.

— Îmi face prea multă cinste.

— Înţelegi, când eşti tu aici, mă mângâie; când eşti plecat, mă martirizează. Trec necontenit de la una la alta... Şi apoi, nu ştii ce idee mi a trăsnit în cap!

— Nu pot să mi dau seama, monseniore.

— Ei bine, când te aflai în surghiun, căci ai fost surghiunit, dragul meu Guiche...

— La naiba, monseniore, din a cui vină? rosti de Guiche, luând un aer bosumflat.

— Oh, fii sigur că nu din a mea, dragă conte! răspunse alteţa sa regală. Eu nu i am cerut regelui să te surghiunească, pe cinstea mea de Prinţ!

— Nu alteţa voastră, monseniore, ştiu asta, ci...

— Ci DOAMNA? Oh, cât despre asta, nu spun nu. Dar ce dracu i ai făcut DOAMNEI, ia spune?

— Într adevăr, monseniore...

— Femeile se răzbună în felul lor, ştii prea bine, şi soţia mea nu face excepţie de la regulă. Dar, dacă ea te a surghiu­nit, eu n am nimic cu tine, să ştii.

— În cazul acesta, monseniore – se bucură de Guiche – nu mai sunt decât pe jumătate nenorocit.

Manicamp, care venea în urma lui de Guiche şi căruia nu i scăpa un cuvânt din cele ce spunea Prinţul, se plecă în şa până aproape de coama calului pentru a şi ascunde râsul pe care nu şi l mai putea stăpâni.

— De altfel, surghiunul tău a făcut să mi răsară în cap un plan.

— Bun!

— Când cavalerul, nemaivăzându te aici şi fiind sigur că acum va domni numai el, îmi făcea sânge rău, şi în timp ce o priveam, prin comparaţie cu acest om răutăcios, pe soţia mea atât de bună şi atât de drăgălaşă cu mine, pe care o nesocoteam totuşi, mi a dat în minte să devin un soţ model, o raritate, o curiozitate la curte: mi a dat în minte să mi iubesc nevasta.

De Guiche se uită la Prinţ cu un aer de înmărmurire, fără să fie câtuşi de puţin prefăcut.

— Oh, monseniore – se bâigui el, tremurând – nu cumva aţi luat această hotărâre în chip serios?

— Pe legea mea, da! Eu am averea pe care fratele meu mi a dăruit o la căsătorie; ea are bani, şi încă mulţi, de­oarece capătă în acelaşi timp şi de la fratele ei şi de la cum­natul ei, adică şi din Anglia şi din Franţa. Ei bine, am putea părăsi curtea. M aş putea retrage la castelul de la Villers Cotterets, care e trecut pe numele meu, în mijlocul unei minu­nate păduri, unde am putea cunoaşte adevărata dragoste, în aceleaşi locuri în care a trăit bunicul meu Henric al IV lea cu frumoasa Gabrielle... Ce zici de acest plan, de Guiche?

— Spun că te face să te înfiori, monseniore – răspunse de Guiche, care se înfiorase cu adevărat.

— Ah, văd că n ai mai vrea să fii surghiunit a doua oară.

— Eu, monseniore?

— Lasă, n am de gând să te iau cu noi, aşa cum mă hotărâsem la început.

— Cum, cu noi, monseniore?

— Da, dacă, din întâmplare, mi s ar năzări să mă supăr pe curte.

— Oh, monseniore, orice ar fi, voi urma pe alteţa voastră până la capătul lumii.

— Neghiob ce eşti! scrâşni Manicamp, împingându şi calul în de Guiche cu scopul de a l opri să mai spună şi alte prostii. Apoi, trecând pe lângă el, ca şi cum nu şi ar mai putea struni calul, îi şopti iute: Dar gândeşte te la ceea ce spui!

— Atunci – zise Prinţul – ne am înţeles; dacă îmi eşti atât de devotat, te iau cu mine.

— Oriunde, monseniore, oriunde – răspunse înveselit de Guiche – oriunde, şi chiar din clipa aceasta. Sunteţi gata?

Şi de Guiche îşi împintenă râzând calul, care făcu două sărituri înainte.

— O clipă, o clipă – strigă Prinţul – să trecem mai întâi pe la castel.

— Pentru ce?

— Pentru a o lua pe soţia mea, ce naiba!

— Cum? întrebă de Guiche.

— Fără îndoială, întrucât ţi am spus ca e un plan de dragoste conjugală, trebuie deci să mi iau nevasta.

— Atunci, monseniore – răspunse contele – sunt dez­nădăjduit, dar de Guiche nu vă mai poate urma.

— Cum?

— Da. Pentru ce să o luaţi şi pe DOAMNA?

— Poftim! Fiindcă îmi dau seama c o iubesc.

De Guiche păli uşor, încercând totuşi să şi păstreze aparenta voioşie.

— Dacă o iubiţi pe DOAMNA, monseniore – spuse el – aceasta dragoste vă poate fi de ajuns, şi nu mai aveţi nevoie de alţi prieteni.

— Nu e rău, nu e rău – murmură Manicamp.

— Hei, văd că iar începe să ţi fie teamă de DOAMNA – replică Prinţul.

— Ascultaţi mă, monseniore, mi s a plătit destul în pri­vinţa asta; o femeie care a cerut să fiu surghiunit...

— Oh, Doamne, urât caracter mai ai, de Guiche; cum te stăpâneşte pizma, prietene!

— Aş vrea să vă văd în locul meu, monseniore.

— De bună seamă, din pricina asta ai dansat atât de prost aseară: voiai să te răzbuni, făcând o pe DOAMNA să greşească pasul. Ah, de Guiche, asta nu e cinstit, şi am să i o spun DOAMNEI.

— Oh, puteţi să i spuneţi orice veţi voi, monseniore. Alteţa sa nu mă va urî mai mult decât o face acum.

— Ei, ei! Exagerezi, prietene, pentru cele cincisprezece zile de şedere forţată la ţară, pe care ţi le a impus ea.

— Monseniore, cincisprezece zile sunt cincisprezece zile, dar când le petreci plictisindu te de moarte, cincisprezece zile sunt o veşnicie.

— Aşa că n ai de gând s o ierţi?

— Niciodată.

— Haide, haide, de Guiche, fii băiat mai cumsecade, vreau să te împac din nou cu ea; vei recunoaşte, când vei sta mai mult de vorbă cu ea, că nu e deloc rea şi că are mult spirit.

— Monseniore...

— Vei vedea că ştie să primească oaspeţii ca o prinţesă şi să râdă ca o burgheză; vei vedea că, atunci când vrea, ştie să facă ceasurile să treacă repede ca minutele. De Guiche, prietene, trebuie să ţi schimbi părerea despre soţia mea.

"Hotărât – îşi spuse Manicamp – iată un soţ căruia numele soţiei lui îi va aduce nenorocire, şi răposatul rege Gandaule era un adevărat tigru pe lângă monseniorul."

— În sfârşit – adaugă Prinţul – îţi vei schimba părerea despre soţia mea, de Guiche, ţi o garantez eu. Numai că trebuie să ţi arăt calea. Ea nu e ca oricare alta, şi nu oricine poate să ajungă la inima sa.

— Monseniore...

— Fără împotrivire, de Guiche, sau ne certam! i o tăie Prinţul.

— Dar dacă el vrea – şopti Manicamp la urechea lui de Guiche – fă i pe plac.

— Monseniore – zise contele – mă voi supune.

— Şi pentru început – reluă monseniorul – astă seară se face muzică la DOAMNA; vei lua masa cu mine şi te voi conduce la ea.

— Oh, în privinţa asta, monseniore – obiectă de Guiche – îngaduiţi mi să mă împotrivesc.

— Încă! Dar asta e curată răzvrătire!

— DOAMNA m a primit prea urât aseară, de faţă cu toată lumea.

— Adevărat! zise Prinţul râzând.

— În aşa fel, încât nici nu mi a răspuns când i am vor­bit; poate că e bine să n ai amor propriu, dar când e prea puţin, e prea puţin, cum se spune.

— Conte, după masă te vei duce la tine să te îmbraci, apoi vei veni să mă iei; te voi aştepta.

— Pentru că alteţa voastră îmi porunceşte cu orice chip...

— Cu orice chip!

"Nu va renunţa nici în ruptul capului – îşi spuse iarăşi Manicamp – şi acest soi de lucruri se înfig cu toată dârzenia în mintea soţilor. Ah, de ce nu l a putut auzi domnul Molière pe acesta? L ar fi pus în versuri."

Prinţul şi curtea sa, vorbind şi glumind astfel, intrară în cel mai răcoros apartament al castelului.

— Să nu uit – zise de Guiche în pragul uşii – am o însărcinare pentru alteţa voastră regală.

— Du o la îndeplinire.

— Domnul de Bragelonne a plecat la Londra, din ordinul regelui, şi m a rugat să transmit monseniorului respectele sale.

— Mulţumesc! Călătorie bună vicontelui, la care ţin rnult. Şi acum du te să ţi schimbi costumul, de Guiche, şi revino la noi. Iar dacă nu vei reveni...

— Ce se va întâmpla, monseniore?

— Se va întâmpla că voi pune să fii aruncat în Bastilia.

— Atunci, hotărât lucru – zise de Guiche râzând – alteţa sa regală DOMNUL e contrariul alteţei sale regale DOAMNA. DOAMNA pune să fiu trimis în surghiun fiindcă nu mă iubeşte de loc, DOMNUL pune să fiu în­temniţat fiindcă mă iubeşte prea mult. Mulţumesc, DOM­NULE! Mulţumesc, DOAMNĂ!

— Haide, haide – îi spuse Prinţul – eşti un prieten încântator, şi ştii bine că nu mă pot lipsi de tine. Întoarce te repede.

— Fie, dar, la rândul meu, îmi place să cochetez puţin, monseniore.

— Adică?

— Nu mă întorc la alteţa voastră decât cu o condiţie.

— Care?

— Am o rugăminte pentru prietenul unuia din prietenii mei.

— Pe nume?

— Malicorne.

— Vulgar nume!

— Purtat însă cu demnitate, monseniore.

— Fie. Ei bine?

— Ei bine, îi datorez domnului Malicorne un loc la curtea voastră, monseniore.

— Ce fel de loc?

— Un loc oarecare; de supraveghetor, bunăoară.

— La naiba, asemenea loc se găseşte; ieri l am concediat pe intendentul apartamentelor mele.

— E bine şi intendent al apartamentelor, monseniore. Ce are de făcut?

— Nimic, decât să privească şi să dea raport.

— Poliţie de interior?

— Exact.

— Oh, ce bine i se potriveşte asta lui Malicorne! în­drăzni să spună Manicamp.

— Îl cunoşti pe cel despre care e vorba, domnule Ma­nicamp? întrebă Prinţul.

— Foarte îndeaproape, monseniore. E prietenul meu.

— Şi părerea dumitale?

— Este că monseniorul nu va avea niciodată un intendent al apartamentelor mai bun ca acesta. Cum e plătit un asemenea post? îl întrebă contele pe Prinţ.

— Nu ştiu; dar mi s a spus totdeauna că nu este destul de bine plătit, când omul îşi vede de treabă.

— Ce înţelegeţi prin a şi vedea de treabă, Prinţe?

— Adică atunci când slujbaşul e om de spirit.

— În cazul acesta cred că monseniorul va fi mulţumit, deoarece Malicorne e plin de spirit ca un diavol.

— Bun. Dacă i aşa, postul o să mă coste mult – răs­punse Prinţul râzând. Îmi faci un adevărat dar, conte.

— Aşa cred şi eu, monseniore.

— Ei bine, du te şi dă i de veste lui Mélicorne al tău...

— Malicorne, monseniore.

— N am să mă deprind niciodată cu numele ăsta!

— Şi totuşi îl rostiţi bine pe al lui Manicamp, mon­seniore.