Vicontele de Bragelonne

Regele sări deodată, lăsând baltă pe ambasadori, pe mi­niştri, pe curteni, pe politicieni. Regina-mamă se ridică în picioare: ea auzise totul, sau, ceea ce nu auzise, ghicise. DOAMNA, răpusă de mânie şi spaimă, încercă să se ridice şi ea, ca şi regina-mamă, dar recăzu pe fotoliul care, din pricina prăbuşirii Prinţesei, alunecă înapoi.

- Domnilor - grăi regele - audienţa e sfârşită: voi face cunoscut răspunsul meu, sau mai bine zis voinţa mea, atât Spaniei, cât şi Olandei.

Şi, cu un gest impunător, le arătă ambasadorilor că pu­teau sa plece.

- Ia seama, fiul meu - îi şopti regina-mamă cu indig­nare - ia seama, mi se pare că nu te mai poţi stăpâni.

- Ah, doamnă - răcni tânărul leu cu un gest ce stârnea groaza - dacă nu sunt stăpân pe mine, voi fi, te încredinţez, pe cei care mă calcă în picioare! Vino cu mine, domnule d'Artagnan, vino!

Şi părăsi sala, făcându-i pe ceilalţi să încremenească de uimire şi de spaimă.

Regele coborî scara şi se pregăti să străbată curtea pa­latului.

- Sire - spuse d'Artagnan - maiestatea voastră a greşit drumul.

- Nu, mă duc la grajduri.

- Nu e nevoie, sire; am caii pregătiţi pentru maiestatea voastră.

Regele nu-i răspunse slujitorului său decât printr-o pri­vire, dar această privire făgăduia mai mult decât ar fi în­drăznit să spere trei de-alde d'Artagnan la un loc.

XXXVII

CHAILLOT
Cu toate că nimeni nu-i chemase, Manicamp şi Malicorne îl urmară pe rege şi pe d'Artagnan. Erau doi oameni foarte inteligenţi; atât însă că Malicorne sosea adesea prea de­vreme, din ambiţie, iar Manicamp sosea adesea prea târziu, din lene. De astă dată ajunseră amândoi la timp.

Cinci cai erau gata de plecare. Doi fură luaţi de rege şi d'Artagnan; doi de Manicamp şi Malicorne. Un paj de la grajduri încălecă pe al cincilea. Toată cavalcada porni în galop.

D'Artagnan alesese într-adevăr bine caii; erau adevăraţi fugari pentru îndrăgostiţii nerăbdători - caii nu fugeau, zburau.

După zece minute de la plecare, cavalcada, sub forma unui vârtej de praf, ajunse la Chaillot. Regele sări literal­mente din şa. Dar, oricât de repede ar fi făcut această miş­care, el îl găsi pe d'Artagnan la picioarele calului său. Lu­dovic îi adresă lui d'Artagnan un zâmbet de mulţumire şi aruncă frâul în braţele pajului. Apoi intră cu un pas grăbit în vestibul şi, împingând uşa cu putere, pătrunse în vorbitor.

Manicamp, Malicorne şi pajul rămaseră afară; d'Artag­nan îşi urmă stăpânul.

De cum păşi în vorbitor, primul lucru ce-l izbi pe rege fu s-o vadă pe Louise nu în genunchi, ci culcată la picioa­rele unui mare crucifix de piatră. Tânăra fată era întinsă pe lespedea umedă, abia zărindu-se în umbra acestei săli în care lumina nu pătrundea decât printr-o fereastră îngustă, zăbrelită şi năpădită de plante agăţătoare. Era singură, neînsufleţită, rece ca piatra deasupra căreia îşi odihnea trupul obosit.

Văzând-o astfel, regele o crezu moartă şi scoase un stri­găt îngrozitor, ce-l făcu pe d'Artagnan să alerge la el. Regele îşi trecuse un braţ pe sub mijlocul tinerei fete. D'Ar­tagnan îi ajută regelui s-o ridice pe biata femeie, ce părea atinsă de suflarea morţii. Regele o luă atunci în braţe şi-i încălzi mâinile şi tâmplele îngheţate cu sărutările lui.

D'Artagnan se agăţă de frânghia clopotului din turn. Su­rorile carmelite dădură buzna din toate părţile. Cucernicele călugăriţe începură să scoată ţipete de indignare la vederea acestor bărbaţi care ţineau în braţele lor o femeie.

Stareţa sosi şi ea îndată. Dar, femeie mai de lume decât toate femeile de la curte, în pofida austerităţii ei, de la prima aruncătură de privire îl recunoscu pe rege după res­pectul ce i-l arătau însoţitorii lui, ca şi după aerul de stăpân prin care domina întreaga asistenţă. Văzându-l pe rege, ea se retrase în chilia sa; acesta era un mijloc de a nu-şi păta demnitatea personală. Trimise în schimb, prin câteva maici, tot felul de leacuri, ape de-ale reginei Ungariei, melisă etc. etc., poruncind în acelaşi timp ca toate uşile să fie închise. Era şi timpul: durerea regelui devenise gălăgioasă şi dez­nădăjduită.

Regele părea hotărât să trimită după medicul său, când La Vallière îşi reveni în simţiri. Deschizând ochii, cel dintâi lucru pe care-l văzu fu regele la picioarele ei. Fără îndoială că nu-l recunoscu, deoarece scoase un oftat dureros. Ludovic o învăluia într-o privire nepotolită. În sfârşit, ochii ei rătăciţi se opriră asupra regelui. Acum îl recunoscu şi făcu un efort să se desprindă din braţele lui.

- Cum - murmură ea - jertfa nu s-a împlinit încă?

- Oh, nu, nu - strigă regele - şi nici nu se va împlini, ţi-o jur!

Fata se ridică, slabă şi zdrobită cum era.

- Dar trebuie - rosti ea - trebuie, nu mă mai opriţi.

- Să te las să te jertfeşti, eu? strigă Ludovic. Nici­odată! Niciodată!

- Bun! murmură d'Artagnan. E timpul să plecăm. De vreme ce-au început să vorbească, să ne astupăm urechile.

D'Artagnan ieşi; cei doi îndrăgostiţi rămaseră singuri.

- Sire - adăugă La Vallière - nici un cuvânt mai mult, vă rog. Nu zădărniciţi singurul viitor în care mai sper, adică mântuirea mea; şi nici pe al vostru, adică gloria voastră, pentru un capriciu.

- Un capriciu? strigă regele.

- Oh, acum, sire - zise La Vallière - acum văd lim­pede în inima voastră.

- Dumneata, Louise?

- Oh, da, eu!

- Explică-te!

- O pornire de neînţeles, nechibzuită, poate să vă pară pentru un moment o scuză întemeiată; dar maiestatea voastră are îndatoririle sale care nu se pot împăca, sire, cu dragostea pentru o biată fată. Uitaţi-mă.

- Eu, să te uit?

- Aţi şi făcut-o.

- Mai degrabă mor!

- Sire, o puteţi iubi pe aceea la a cărei moarte aţi consimţit cu atâta cruzime în noaptea aceasta?

- Ce vrei să spui? Haide, fii limpede.

- Mi-aţi cerut ieri dimineaţă, spuneţi, să vă iubesc? Şi ce mi-aţi făgăduit în schimb? Că nu va trece niciodată miezul nopţii fără a-mi aduce o împăcare, atunci când vă veţi fi supărat pe mine.

- Oh, iartă-mă, iartă-mă, Lpuise! Eram nebun de gelozie!

- Sire, gelozia e un simţământ rău, care renaşte ca neghina tăiată din rădăcină. Veţi fi mereu gelos şi veţi sfârşi prin a mă ucide. Aveţi milă şi lăsaţi-mă să mor.

- Încă un cuvânt ca acesta, domnişoară, şi mă vei ve­dea sfârşindu-mă la picioarele dumitale.

- Nu, nu, sire, eu ştiu mai bine cât preţuiesc. Credeţi-mă, şi nu vă pierdeţi înşivă pentru o biată nenorocită pe care toată lumea o dispreţuieşte.

- Oh, numeşte-i pe aceia pe care-i acuzi, numeşte-i!

- Nu am să mă plâng împotriva nimănui, sire; nu mă acuz decât pe mine. Adio, sire! Vă faceţi rău singur vorbindu-mi astfel.

- Ia seama, Louise! Vorbindu-mi în felul acesta, mă aduci la deznădejde. Ia seama!

- Oh, sire! Sire! Lăsaţi-mă lângă Dumnezeu, vă rog!

- Te voi smulge chiar din braţele lui Dumnezeu!

- Dar, mai întâi - strigă sărmana copilă - smulgeţi-mă din ghearele acestor duşmani cruzi care vor să-mi dis­trugă viaţa şi cinstea. Dacă aveţi atâta tărie să mă iubiţi, aveţi şi atâta putere ca să mă apăraţi! Dar nu, aceea pe care spuneţi că o iubiţi e batjocorită, umilită, alungată!

Şi buna copilă, silită de durerea ei să acuze, îşi frângea braţele plângând cu hohote.

- Ai fost alungată! strigă regele. Iată pentru a doua oară că aud acest cuvânt.

- Într-un mod josnic, sire. Vedeţi bine, n-am alt aju­tor decât pe Dumnezeu, altă mângâiere decât rugăciunile, alt adăpost decât mănăstirea.

- Vei avea palatul meu, vei avea curtea mea. Oh, nu te teme de nimic, Louise! Aceia, sau mai bine zis acelea care te-au alungat ieri, vor tremura mâine în faţa dumitale. Ce spun, mâine? Chiar în dimineaţa asta am răcnit, am ameninţat. Aş putea dezlănţui trăsnetul pe care-l stăpâ-nesc încă. Louise! Louise, vei fi crud răzbunată! Lacrimi de sânge vor răsplăti lacrimile dumitale. Numeşte-i numai pe cei ce-ţi doresc răul.

- Niciodată! Niciodată!

- Atunci cum vrei să lovesc?

- Sire, cei care ar trebui loviţi vor face să vi se cla­tine braţul.

- Oh, nu mă cunoşti de loc! strigă regele mânios. Decât să mi se clatine braţul, mai curând voi da foc rega­tului meu şi-mi voi blestema familia. Da, îmi voi strivi chiar şi acest braţ, dacă el nu va fi în stare să doboare pe aceia care o duşmănesc pe cea mai dulce dintre făpturi.

Şi, într-adevăr, rostind aceste cuvinte, Ludovic izbi furios cu pumnul în lemnăria de stejar a peretelui, ce scoase un sunet lugubru.

La Vallière se îngrozi. Mânia acestui tânăr atotputernic avea ceva impunător şi sinistru, deoarece, ca şi furia furtunii, putea să fie ucigătoare. Ea, a cărei durere credea că nu are seamăn, fu învinsă de această durere ce se mani­festa prin violenţă şi ameninţări.

- Sire - zise ea - vă rog, pentru cea din urmă oară, lăsaţi-mă singură. Liniştea acestui refugiu mi-a dat întărire; mă simt mai liniştită sub oblăduirea lui Dumne­zeu. Dumnezeu e un ocrotitor în faţa căruia se spulberă toate măruntele răutăţi omeneşti. Sire, încă o dată, lăsaţi-mă în paza lui Dumnezeu.

- Atunci - strigă Ludovic - spune deschis că nu m-ai iubit niciodată, spune că umilinţa mea, spune că remuşcările mele îţi mângâie orgoliul, dar că puţin îţi pasă de durerea mea. Spune că regele Franţei nu e pentru dum­neata un îndrăgostit a cărui iubire ar putea să-ţi aducă fe­ricirea, ci un despot al cărui capriciu a zdrobit în inima dumitale până şi ultima fibră a simţirii. Nu spune că îl cauţi pe Dumnezeu, spune că fugi de rege. Nu, Dumnezeu nu priveşte cu ochi buni hotărârile nestrămutate; Dumnezeu admite pocăinţa şi remuşcările; el iartă, el îngăduie iubirea.

Louise era străbătură de o durere sfâşietoare auzind aceste cuvinte ce-o frigeau ca jarul până în cele mai adânci fibre.

- Dar n-aţi auzit ce-am spus? întrebă ea.

- Ce?

- N-aţi auzit că sunt alungată, dispreţuită, batjocorită?

- Te voi face cea mai respectată, cea mai adorată, cea mai invidiată femeie de la curtea mea.

- Dovediţi-mi că n-aţi încetat de a mă iubi.

- Cum să ţi-o dovedesc?

- Plecaţi şi lăsaţi-mă.

- Ţi-o voi dovedi nemaipărăsindu-te niciodată.

- Dar credeţi că eu voi îngădui asta, sire? Credeţi ca vă voi lăsa să declaraţi război împotriva întregii voastre familii? Credeţi că vă voi lăsa să vă smulgeţi, pentru mine, de lângă mamă, soţie şi soră?

- Ah, le-ai numit, în sfârşit! Aşadar, ele sunt acelea care au făcut răul? Pe Dumnezeul atotputernic, le voi pedepsi!

- Iar eu iată pentru ce mă tem de viitor, iată pentru ce nu voiesc să primesc nimic, iată pentru ce nu doresc să fiu răzbunată. Destule lacrimi, pentru Dumnezeu, destule dureri, destulă amărăciune! Oh, niciodată nu voi mai stârni alte amărăciuni, alte dureri, alte lacrimi, oricine ar fi să fie. Am gemut prea mult, am plâns prea mult, am suferit prea mult!

- Dar lacrimile mele, durerile, amărăciunile mele, acestea nu înseamnă nimic pentru dumneata?

- Nu-mi vorbiţi astfel, sire, în numele cerului! În numele cerului, nu-mi vorbiţi astfel! Am nevoie de în­tregul meu curaj pentru a duce jertfa până la capăt.

- Louise! Louise, te conjur! Hotărăşte, porunceşte, răzbună-te sau iartă. Dar nu mă părăsi!

- Ah, trebuie să ne despărţim, sire.

- Dar nu mă iubeşti de loc?

- Oh! Numai Dumnezeu ştie asta!

- Minciună! Minciună!

- Dacă nu v-aş iubi, sire, v-aş lăsa mână liberă să mă răzbunaţi; aş primi, în schimbul ocărilor ce mi s-au adus, acest dulce triumf al orgoliului pe care mi-l propuneţi. Vedeţi însă că nu vreau dulcea răsplată a iubirii voastre, a iubirii voastre care e viaţa mea totuşi, deoarece am vrut să mor, crezând că nu mă mai iubiţi.

- Ei bine, da, da, acum ştiu, acum recunosc: eşti cea mai sfântă, cea mai venerabilă dintre femei. Nici una nu e mai vrednică decât dumneata, nu numai de iubirea şi de respectul meu, dar de iubirea şi respectul tuturor. De aceea nici una nu va fi iubită ca dumneata, Louise, nici una nu va avea asupra mea puterea pe care o ai dumneata. Da, ţi-o jur, aş zdrobi în această clipă lumea, ca pe un pahar de sticlă, dacă lumea mi-ar sta împotrivă. Îmi porunceşti să mă potolesc, să iert? Fie, mă voi potoli. Vrei să dom­nesc prin blândeţe şi îngăduinţă? Voi fi blând şi îngăduitor. Dictează-mi cum să mă port, mă voi supune!

- Ah, Dumnezeule, dar ce sunt eu, o biată copilă, pentru a-i dicta o silabă măcar unui rege ca maiestatea voastră?

- Eşti viaţa şi sufletul meu! Doar nu sufletul con­duce trupul?

- Oh, mă iubiţi prin urmare, scumpul meu sire?

- În genunchi, cu braţele ridicate spre dumneata, din toate puterile pe care Dumnezeu le-a sădit în mine! Te iubesc atât de mult, încât aş fi gata să-mi dau viaţa cu zâmbetul pe buze, dacă mi-ai cere asta!

- Mă iubiţi?

- Oh, da!

- Atunci nu mai am nimic de dorit pe această lume... Daţi-mi mâna, sire, şi să ne spunem adio! Am cunoscut în viaţă întreaga fericire ce-mi putea fi hărăzită.

- Oh, nu, nu, spune că viaţa ta abia începe! Ferici­rea ta nu e ieri, e astăzi, e mâine, e totdeauna! Al tău e viitorul! Al tău e tot ce e al meu! Nu mai vorbi de despărţire, izgoneşte-ţi din minte aceste gânduri negre. Iubirea e Dumnezeul nostru, e ceea ce le trebuie sufletelor noastre. Tu vei trăi pentru mine, după cum eu voi trăi pentru tine!

Şi prosternându-se în faţa ei, îi sărută genunchii cu o inexprimabilă pornire de bucurie şi recunoştinţă.

- Oh, sire, sire, totul este un vis.

- Pentru ce un vis?

- Fiindcă nu mă mai pot reîntoarce la curte. Surghiu­nită, cum să vă mai revăd? Nu e mai bine să rămân la mănăstire, pentru a păstra aici, în balsamul iubirii voastre, ultimele tresăriri ale inimii voastre şi ultima voastră măr­turie?

- Surghiunită, dumneata? strigă Ludovic al XIV-lea. Dar cine surghiuneşte, când eu vreau reîntoarcerea?

- Oh, sire, cineva care domneşte mai presus de regi: lumea de la curte şi părerile ei. Gândiţi-vă, nu veţi putea iubi o femeie care a fost alungată; aceea pe care mama voastră a întinat-o cu o bănuială, aceea pe care sora voastră a rănit-o cu o pedeapsă, aceea nu e vrednică de maiestatea voastră.

- Nu e vrednică de mine aceea care îmi aparţine?

- Da, acesta e adevărul, sire; din moment ce vă aparţine, iubita voastră a devenit o nevrednică.

- Ah, ai dreptate, Louise, şi toate gingăşiile sunt în sufletul dumitale. Ei bine, nu vei fi surghiunită.

- Oh, se vede bine că n-aţi auzit-o pe DOAMNA!

- Mă voi sfătui cu mama.

- Oh, dacă aţi fi văzut-o pe mama voastră!

- Şi ea? Sărmană Louise! Aşadar, toată lumea e împotriva dumitale?

- Da, da, sărmană Louise, care se şi încovoiase sub biciuirea furtunii când aţi venit aici, când maiestatea voastră a desăvârşit zdrobirea.

- Oh, iartă-mă!

- Deci n-o veţi îndupleca nici pe una, nici pe cealaltă; credeţi-mă, răul e fără leac, deoarece nu vă voi lăsa nicio­dată să faceţi apel la violenţă sau la putere.

- Ei bine, Louise, pentru a-ţi dovedi cât de mult te iubesc, voi săvârşi un lucru: mă voi duce la DOAMNA.

- Voi, sire?

- Îi voi cere să-şi schimbe sentinţa; o voi sili chiar.

- O veţi sili? O, nu, nu!

- Ai dreptate. Atunci o voi îndupleca.

Louise dădu din cap.

- Mă voi ruga, dacă va fi nevoie - zise Ludovic. Vei crede în dragostea mea, după aceea?

Louise îşi ridică faţa.

- Oh, niciodată, pentru mine, niciodată să nu vă umi­liţi! Lăsaţi-mă mai bine să mor.

Ludovic căzu pe gânduri; trăsăturile lui se întunecară.

- Voi iubi atât cât ai iubit şi dumneata - zise el. Voi suferi atât cât ai suferit şi dumneata; aceasta va fi ispă­şirea mea în ochii dumitale. Haide, domnişoară, să lăsăm la o parte aceste meschine zâzanii. Să fim mari ca durerea noastră, să fim tari ca iubirea noastră! Şi, rostind aceste cuvinte, o cuprinse în braţe şi o încercui cu mâinile lui. Singura mea bucurie, viaţa mea, urmează-mă - zise el.

La Vallière făcu un ultim efort, în care îşi concentră nu toată voinţa sa, căci nu mai era stăpână pe voinţa ei, ci toate puterile sale.

- Nu! răspunse ea cu glas stins. Nu, nu, aş muri de ruşine!

- Nu, te vei reîntoarce ca o regină. Nimeni nu ştie că ai plecat... Singur d'Artagnan...

- M-a trădat deci, şi el?

- Cum asta?

- Jurase...

- Jurasem să nu-i spun nimic regelui - zise d'Arta­gnan vârându-şi capul pe uşa întredeschisă. Şi mi-am ţinut cuvântul. I-am vorbit domnului de Saint-Aignan; nu e vina mea dacă regele a auzit, nu-i aşa, sire?

- E adevărat, iartă-l - zise regele.

La Vallière zâmbi şi-i întinse muşchetarului mâna ei albă şi plăpândă.

- Domnule d'Artagnan - zise regele fericit - caută o trăsură pentru domnişoara.

- Sire - răspunse căpitanul - trăsura aşteaptă.

- Oh, iată o adevărată pildă de slujitor! exclamă regele.

"Era şi timpul s-o recunoşti" - murmură d'Artagnan, măgulit, oricum, de această laudă.

La Vallière era învinsă; după câteva şovăiri, ea se lăsă, fără să se mai împotrivească, în voia regescului ei iubit.

Dar, la uşa vorbitorului, se smulse de la braţul regelui şi se întoarse la crucifixul de piatră, pe care-l sărută, spunând:

- Doamne, tu m-ai chemat; Doamne, tu m-ai înde­părtat de la tine. Dar bunătatea ta e nemărginită. De aceea, când mă voi reîntoarce aici, uită că am plecat; căci, dacă mă voi reîntoarce, n-am să te mai părăsesc niciodată.

Regele lăsă să-i scape un suspin. D'Artagnan îşi şterse o lacrimă.

Ludovic o conduse pe tânăra femeie până la trăsură, o ajută să se urce înăuntru şi-l aşeză pe d'Artagnan alături de ea. Iar el, sărind în şa, porni în galop spre Palatul Regal, unde, de îndată ce ajunse, trimise să i se dea de veste DOAMNEI că doreşte să-i acorde o scurtă audienţă.

XXXVIII

LA DOAMNA

După felul cum regele îi părăsise pe ambasadori, cei mai puţin iniţiaţi credeau că va urma un război. Ambasadorii înşişi, neinstruiţi asupra cronicii intime a regelui, socoteau că li se adresa lor această frază devenită celebră: "Dacă nu sunt stăpân pe mine, voi fi faţă de cei care mă calcă în picioare".

Din fericire pentru destinele Franţei şi ale Olandei, Colbert ieşise după ei şi le dăduse câteva explicaţii; în schimb, reginele şi DOAMNA, ştiind foarte bine tot ce se petrece în jurul lor, auzind această frază plină de amenin­ţări, plecaseră din sală îngrijorate şi stăpânite de ciudă. DOAMNA mai ales, simţind că mânia regelui se va abate asupra ei, şi cum era ambiţioasă şi mândră din cale-afară, în loc să se ducă să ceară ajutorul reginei-mame, se retrase la dânsa, dar dacă nu fără nelinişte, cel puţin fără gândul de a ocoli lupta. Din timp în timp, Ana de Austria trimi­tea mesageri pentru a se informa dacă regele se reîntorsese.

Tăcerea ce domnea în palat în legătură cu această afacere a dispariţiei Louisei era, pentru cei care cunoşteau firea trufaşă şi mânioasă a regelui, prevestirea unui mare şir de nenorociri. Dar DOAMNA, înfruntând cu tărie toate aceste zvonuri, se închise în apartamentul ei, o chemă pe Montalais şi, cu glasul cel mai puţin tulburat, o puse pe această fată să-i povestească tot ce s-a întâmplat. În clipa când guraliva Montalais îşi încheia relatarea ei cu tot felul de precauţii oratorice şi cu recomandarea către toleranţă, adresată DOAMNEI, sub beneficiul reciprocităţii, domnul Malicorne se ivi la Prinţesă pentru a-i cere acesteia o audienţă.

Vrednicul prieten al domnişoarei de Montalais purta pe chip toate semnele tulburării celei mai vii. Era cu nepu­tinţă să se înşele: întrevederea cerută de rege trebuia să fie unul dintre cele mai interesante capitole ale acestei po­veşti de inimă a regilor şi oamenilor.

DOAMNA fu, într-adevăr, tulburată de această grabă a cumnatului ei; nu-l aştepta aşa de repede; nu se aştepta, mai ales, la o intervenţie directă a lui Ludovic. Or, femeile, care duc atât de bine războiul pe ascuns, sunt totdeauna mai puţin îndemânatice şi mai puţin tari când e vorba să privească o luptă în faţă.

DOAMNA, am mai spus, nu era dintre acelea care dau înapoi, ea avea cusurul sau calitatea contrară. Ducea prea departe vitejia; de aceea, această veste primită de la rege, prin Malicorne, avu asupra ei efectul unei trâmbiţe care sună începutul bătăliei. Ridică deci, cu mândrie, mănuşa.

Cinci minute mai târziu, regele urca scara. Era roşu încă la faţă, după goana calului. Costumul lui prăfuit şi mototolit contrasta cu toaleta atât de îngrijită şi atât de elegantă a DOAMNEI, care, şi ea, pălise sub roşul de pe obraji.

Ludovic nu făcu nici o introducere; se aşeză. Montalais dispăru. DOAMNA se aşeză şi ea în faţa regelui.

- Sora mea - zise Ludovic - ştii că domnişoara de La Vallière a fugit azi-noapte de la ea şi că s-a dus să-şi poarte durerea, deznădejdea, într-o mănăstire?

Rostind aceste cuvinte, glasul regelui era ciudat de mişcat.

- Aflu aceasta de la maiestatea voastră - răspunse Prinţesa.

- Aş fi crezut că ai aflat azi-dimineaţă, în timpul re­cepţiei ambasadorilor - zise regele.

- După tulburarea voastră, da, sire, am bănuit că s-a întâmplat ceva neobişnuit, dar fără să ghicesc ce anume.

Regele, care era sincer şi mergea de-a dreptul la ţintă, adăugă:

- Sora mea, pentru ce-ai alungat-o pe domnişoara de La Vallière?

- Pentru că serviciul ei îmi displăcea - răspunse sec DOAMNA.

Regele se făcu stacojiu şi în ochii lui pâlpâi o flacără pe care cutezanţa DOAMNEI numai cu greu o înfrunta. El se stăpâni, totuşi, şi continuă:

- Trebuie să existe un motiv foarte întemeiat, sora mea, pentru ca o femeie bună ca dumneata să izgonească şi să dezonoreze nu numai o tânără fată, dar întreaga ei familie. Ştii prea bine că oraşul are ochii aţintiţi asupra purtării femeilor de la curte. A alunga o domnişoară de onoare înseamnă să-i arunci pe umeri o crimă, o mare gre­şeală în orice caz. Care este crima, care este greşeala domni­şoarei de La Vallière?

- Deoarece vă faceţi protectorul domnişoarei de La Val­lière - răspunse cu răceală DOAMNA - am să vă dau explicaţiile pe care sunt îndreptăţită să nu le dau nimănui.

- Nici chiar regelui? strigă Ludovic înarmându-se cu un gest de mânie.

- M-aţi numit sora voastră - replică DOAMNA - şi sunt la mine acasă.

- Asta n-are nici o importanţă! zise tânărul monarh ruşinat de a se fi lăsat târât de furie. Nu poţi spune, doamnă, şi nimeni nu poate spune în acest regat că are dreptul să nu se explice în faţa mea.

- Dacă priviţi astfel lucrurile - zise DOAMNA cu o sumbră mânie - nu-mi rămâne decât să mă închin în faţa maiestăţii voastre şi să tac.

- Nu, să nu folosim fraze cu două înţelesuri.

- Protecţia pe i-o arătaţi domnişoarei de La Val­lière îmi impune respectul.

- Să nu folosim fraze cu două înţelesuri, am spus; ştii prea bine că eu, ca şef al nobilimii din Franţa, sunt dator să dau socoteală tuturor de onoarea familiilor. Dumneata, alungând-o pe domnişoara de La Vallière sau pe oricare alta...

Ridicare din umeri din partea DOAMNEI.

- Sau pe oricare alta, repet - continuă regele - şi, întrucât o dezonorezi pe această fată procedând astfel, îţi cer o explicaţie pentru a confirma sau a combate această măsură.

- Să combateţi această măsură? strigă DOAMNA cu semeţie. Cum? Când eu alung din casa mea pe una din slujitoarele mele, mi-aţi putea porunci să o primesc înapoi?

Regele tăcu.

- Asta n-ar fi un exces de putere, sire, ar fi o necuviinţă.

- Doamnă!

- Oh, m-aş revolta, ca femeie, împotriva unui abuz ce trece peste orice demnitate; altfel n-aş mai fi o Prinţesă din sângele vostru, o fiică de rege; aş fi cea din urmă dintre creaturi, aş fi mai înjosită decât slujnica alungată.

Regele zvâcni de furie.

- În pieptul dumitale nu bate o inimă! strigă el. Dacă te porţi astfel cu mine, atunci dă-mi voie să mă port şi eu cu aceeaşi asprime.

Uneori, un glonţ rătăcit cade ca din senin într-o bătălie. Această frază, pe care regele n-o rostise cu vreo intenţie, o lovi pe DOAMNA şi o zdruncină o clipă; putea să se aştepte, într-o zi sau alta, la represalii.