Vicontele de Bragelonne

- Dumneata, şase milioane?

- Zece, dacă va fi nevoie.

- Într-adevăr, scumpul meu d'Herblay - exclamă Fouquet - încrederea dumitale mă îngrozeşte mai mult decât însăşi mânia regelui.

- Ei, lasă!

- Dar cine eşti dumneata?

- Mă cunoşti, mi se pare.

- Să zicem că mă înşel; spune-mi, atunci, ce gânduri ai?

- Vreau pe tronul Franţei un rege care să-i fie devotat domnului Fouquet, şi vreau ca domnul Fouquet să-mi fie devotat mie.

- Oh - strigă Fouquet strângându-i mâna - dacă e vorba să fiu al dumitale, află că sunt întru totul; dar, cre-de-mă, dragul meu d'Herblay, îţi faci iluzii!

- În ce privinţă?

- Niciodată regele nu-mi va fi devotat mie.

- Nu ţi-am spus că regele îţi va fi devotat, aşa mi se pare.

- Ba da, dimpotrivă, aşa ai spus.

- Nu ţi-am spus regele. Am spus un rege.

- Nu e acelaşi lucru?

- Din contră, e cu totul altceva.

- Nu mai înţeleg nimic.

- Ai să înţelegi. Presupune că acest rege va fi altcineva decât Ludovic al XIV-lea.

- Altcineva?

- Da, care va primi totul de la dumneata.

- Cu neputinţă.

- Chiar şi tronul său.

- Oh, eşti nebun! Nu există alt om în afară de re­gele Ludovic al XIV-lea care ar putea sta pe tronul Fran­ţei, nu văd pe altcineva pentru asta, pe nimeni altul.

- Eu, unul, văd totuşi pe cineva.

- Doar dacă nu cumva e vorba de DOMNUL - zise Fouquet privindu-l cu nelinişte pe Aramis... Însă DOMNUL...

- Nu e vorba de DOMNUL.

- Dar cum crezi că un prinţ care nu e de sânge, cum vrei ca un prinţ fără nici un drept...

- Regele meu, sau, mai degrabă, regele dumitale, va fi tot ce trebuie să fie, n-avea nici o grijă.

- Ia seama, ia seama, domnule d'Herblay, mă faci să mă cutremur, mă faci să-mi vie ameţeala.

Aramis zâmbi.

- O ameţeală şi un cutremur care te costă prea puţin - răspunse el.

- Oh, încă o dată, mă înspăimânţi.

Aramis zâmbi din nou.

- Râzi? întrebă Fouquet.

- În ziua hărăzită, vei râde şi dumneata ca mine; acum însă, trebuie să fiu singurul care râde.

- Oh, explică-te!

- În ziua hărăzită, am să mă explic, nu te îngriji de asta. Nici dumneata nu eşti sfântul Petru, după cum nici eu nu sunt Christos, totuşi îţi voi spune: "Om cu atât de puţină credinţă, de ce te îndoieşti?"

- Ei, Doamne, mă îndoiesc... mă îndoiesc fiindcă nu văd.

- Atunci înseamnă că eşti orb, şi nu te voi mai privi ca pe sfântul Petru, ci ca pe sfântul Pavel, şi îţi voi spune: "Va veni o zi când ochii ţi se vor deschide".

- Oh - făcu Fouquet - cât aş vrea să cred!

- Păcat însă că nu crezi! Dumneata, pe care te-am aju­tat de zece ori să treci prăpastia în care singur căzuseşi, nu crezi, dumneata care de la procuror general te-ai înălţat la rangul de intendent al statului, de la rangul de intendent la rangul de cel dintâi ministru, şi care de la rangul de cel dintâi ministru vei trece la acela de conducător al palatului... Dar nu - rosti el cu veşnicul lui surâs. Nu, nu, dumneata nu poţi să vezi şi, ca atare, nu poţi să crezi aşa ceva.

Şi Aramis se ridică pentru a se retrage.

- Un ultim cuvânt - zise Fouquet. Niciodată nu mi-ai vorbit astfel, niciodată nu te-ai arătat atât de încrezător, sau, mai bine zis, atât de îndrăzneţ.

- Pentru că, spre a vorbi cu glas tare, trebuie să fii stăpân pe ceea ce spui.

- Şi dumneata eşti?

- Fireşte.

- De când asta?

- De ieri.

- Oh, domnule d'Herblay, ia seama, împingi siguranţa până la cutezanţă!

- Fiindcă atunci când eşti puternic, poţi fi cutezător.

- Dumneata eşti puternic?

- Ţi-am oferit zece milioane, ţi le ofer încă.

Fouquet se ridică, foarte tulburat la rândul lui.

- Ia să vedem - zise el - ia să vedem: ai vorbit de răsturnarea regilor, de înlocuirea lor cu alţi regi. Să mă ierte Dumnezeu, dar, dacă nu sunt nebun, asta ai spus adineauri.

- Nu eşti câtuşi de puţin nebun, iar eu, într-adevăr, asta am spus adineauri.

- Şi pentru ce-ai spus-o oare?

- Pentru că poţi vorbi astfel despre tronuri răsturnate şi despre regi înălţaţi, când te simţi mai presus de regii şi de tronurile... de pe lumea asta.

- Atunci eşti atotputernic? strigă Fouquet.

- Ţi-am spus-o şi ţi-o repet - răspunse Aramis cu ochiul scăpărător şi cu buza tremurândă.

Fouquet se prăbuşi într-un fotoliu şi îşi lăsă capul să-i cadă în palme. Aramis îl privi o clipă, aşa cum ar fi făcut arhanghelul destinelor omeneşti în faţa unui simplu muritor.

- Cu bine - îi spuse el - culcă-te liniştit, şi trimite scrisoarea făcută pentru La Vallière. Mâine ne vom vedea din nou, nu-i aşa?

- Da, mâine - murmură Fouquet clătinând din cap ca un om care îşi revine în fine - dar unde ne vom revedea?

- La plimbarea regelui, dacă vrei.

- Foarte bine.

Şi se despărţiră.

IV

FURTUNA

A doua zi, vremea se arătă mohorâtă şi ceţoasă, şi cum toată lumea ştia că era fixată o plimbare în programul regal, fiecare, când se sculă, îşi aruncă mai întâi ochii spre cer.

Pe vârfurile arborilor plutea o negură deasă şi fierbinte, ce abia avusese puterea să se ridice la treizeci de picioare deasupra pământului sub razele unui soare ce nu se zărea decât prin vălul greu şi întunecat al unui nor.

În dimineaţa aceea nu căzuse rouă. Iarba era uscată, flo­rile erau ofilite. Păsările cântau cu mai puţină voioşie ca de obicei în frunzişul nemişcat, ce părea amorţit. Murmurul ciudat, nedesluşit, plin de viaţă, ce părea că se naşte şi tră­ieşte prin soare, acea răsuflare a naturii care vorbeşte ne­contenit în mijlocul tuturor celorlalte freamăte nu se simţea nicăieri, liniştea nu fusese niciodată atât de mare.

Această tristeţe a cerului lovi ochii regelui în clipa când se sculă şi se duse la fereastră. Dar cum toate ordinele pentru plimbare fuseseră date, cum toate pregătirile fuseseră fă­cute, cum, amănunt şi mai hotărâtor, Ludovic îşi legase de această plimbare toate făgăduielile luate faţă de imaginaţia lui, şi, putem chiar spune, faţă de imboldurile inimii lui, regele decise, fără să stea în cumpănă, că starea timpului nu putea sa înrâurească plimbarea plănuită şi că, oricum ar fi vremea, plimbarea trebuia să aibă loc.

De altfel, sunt în anumite domnii pământeşti, favorizate de cer, ceasuri când s-ar crede că voinţa unui rege de pe pământ poate să abată din drum voinţa divină. Augustus îl avea pe Virgiliu care să-i spună: Nocte placet tota redeunt spectacula mane. ("Noaptea hotărăşte ca jocurile publice să se reia în întregime dimineaţa") Ludovic al XIV-lea îl avea pe Boileau, care trebuia să-i spună cu totul altceva, şi pe Dum­nezeu, care trebuia să se arate aproape tot atât de bine­voitor pentru el, aşa cum Iupiter fusese pentru Augustus.

Ludovic ascultă liturghia de dimineaţă ca de obicei, însă, trebuie să o mărturisim, cu gândurile puţin întoarse de la Creator, fiindcă în mintea lui stăruia amintirea creaturii. În timpul slujbei, el se îndeletnici să numere, şi asta nu numai o dată, minutele, apoi secundele ce-l despărţeau de fericitul moment când va începe plimbarea, adică de momentul când DOAMNA va porni la drum împreună cu domnişoarele sale de onoare.

Altminteri, e de la sine înţeles că nimeni la castel nu aflase de întrevederea ce avusese loc în ajun între La Vallière şi rege. Poate că Montalais, cu flecăreala ei cunoscută, ar fi putut să dezvăluie ceva; dar Montalais, în această împrejurare, era ţinută în frâu de Malicorne, care-i ferecase gura cu lacătul interesului comun. Cât despre Ludovic al XIV-lea, el era atât de fericit, încât îi iertase, sau aproape îi iertase DOAMNEI mica ei răutate din ajun. Într-adevăr, acum putea mai curând să se laude, decât să se plângă de aceasta. Fără gluma răutăcioasă a DOAMNEI, el n-ar fi primit scrisoarea trimisă de La Vallière; fără această scri­soare, n-ar fi avut loc întrevederea, şi fără această între­vedere, ar fi rămas pradă nehotărârii. Stăruia deci prea multă fericire în inima lui pentru ca să mai încapă acolo vreo pizmă împotriva cuiva, cel puţin în acel moment. Ca atare, în loc să-şi încrunte sprânceana zărind-o pe cumnata lui, Ludovic îşi făgădui să-i arate şi mai mult prietenie şi să-i facă o primire mai graţioasă ca de obicei. Dar asta numai cu o condiţie, şi condiţia era ca dânsa să apară cât mai devreme.

Iată lucrurile la care se gândea Ludovic în timpul litur­ghiei şi care, trebuie să o spunem, îl făceau să uite, în de­cursul serviciului divin, pe acela de care ar fi trebuit să ţină mai ales seamă în calitatea lui de rege preacreştin şi de fiu mai mare al Bisericii. Noroc că Dumnezeu e îngă­duitor cu rătăcirile tinereşti; tot ce e dragoste, chiar dra­goste vinovată, găseşte atât de uşor iertare în părinteasca lui înţelegere, încât, ieşind de la slujbă, Ludovic, ridicându-şi ochii spre cer, putu să vadă, printre spărturile unui nor, un colţ al covorului de azur pe care calcă picioarele atotstă-pânitorului.

Se întoarse la castel, şi cum plimbarea fusese hotărâtă abia pe la amiază, iar acum nu erau decât ceasurile zece, se apucă să lucreze cu râvnă, împreună cu Colbert şi Lyonne. Dar cum, în timp ce lucra, Ludovic trecea mereu de la masă la fereastră, iar această fereastră se afla în partea dinspre pavilionul DOAMNEI, el putu să-l vadă în curte pe dom­nul Fouquet, căruia curtenii, în virtutea favoarei de care se bucurase în ajun, îi arătau mai multă atenţie ca oricând; Fouquet venea, cu un aer cât se poate de bine dispus şi fericit, să-i facă, la rândul lui, curte regelui.

Instinctiv, zărindu-l pe Fouquet, regele se întoarse către Colbert. Colbert era numai surâs şi părea el însuşi plin de mulţumire şi de voioşie. Fericirea aceasta îl stăpânea din clipa când unul din secretarii lui intrase şi-i adusese un portofel pe care, fără să-l deschidă, vistiernicul îl vârâse în ma­rele buzunar al pantalonilor săi. Dar, cum în bucuria lui Colbert era totdeauna ceva necurat, Ludovic preferă, între cele două surâsuri, pe acela al lui Fouquet. Îi făcu semn intendentului superior să urce, apoi, întorcându-se către Lyonne şi Colbert, le spuse:

- Încheiaţi acest lucru şi lăsaţi-l pe biroul meu; îl voi cerceta când voi fi cu mintea mai limpede.

Şi ieşi.

La semnul regelui, Fouquet se grăbi să urce. Cât despre Aramis, care-l însoţea pe intendentul superior, aceste se amestecă în grupul curtenilor de rând şi se pierdu în mijlo­cul lor, fără ca regele să-l fi observat măcar.

Regele şi Fouquet se întâlniră la capătul scării.

- Sire - zise Fouquet văzând binevoitoarea primire pe care i-o pregătea Ludovic - sire, de câteva zile, maiesta­tea voastră mă umple de bucurie. Nu mai e un rege tânăr, ci un zeu tânăr cel care domneşte în Franţa, zeul plăcerii, al fericirii şi al dragostei.

Regele roşi. Oricât de măgulitor, complimentul era pu­ţin cam direct.

Ludovic îl conduse pe Fouquet într-un mic salon ce des­părţea cabinetul lui de lucru de camera de dormit.

- Ştii pentru ce te-am chemat? spuse regele aşezându-se pe marginea ferestrei, în aşa fel ca să nu piardă nimic din ceea ce s-ar fi petrecut pe terasa unde dădea cea de a doua intrare a pavilionului DOAMNEI.

- Nu, sire... dar, după zâmbetul graţios al maiestăţii voas­tre, pentru ceva plăcut, sunt încredinţat de asta.

- Ah, presupui?

- Nu, sire, privesc şi înţeleg.

- Atunci, te înşeli.

- Eu, sire?

- Căci te-am chemat, dimpotrivă, ca să-ţi fac o mustrare.

- Mie, sire?

- Da, şi dintre cele mai serioase.

- Într-adevăr, maiestatea voastră mă înspăimântă... şi cu toate astea aştept, plin de încredere, judecata şi bună­tatea voastră.

- Ce-am auzit, domnule Fouquet, că pregăteşti o mare serbare la Vaux?

Fouquet zâmbi cum face bolnavul la primul fior al unei boli uitate, dar care revine.

- Şi pe mine nu vrei să mă inviţi? continuă regele.

- Sire - răspunse Fouquet - nu mă gândeam la această serbare, şi abia ieri seară unul din prietenii mei (Fouquet apăsă pe acest cuvânt) a binevoit să-mi dea ideea.

- Dar ieri seară ne-am văzut şi nu mi-ai spus nimic despre asta, domnule Fouquet.

- Sire, cum puteam să sper că maiestatea voastră va coborî în asemenea măsură din înaltele sfere în care tră­ieşte, încât să-mi cinstească locuinţa cu prezenţa sa regală?

- Iartă-mă, domnule Fouquet, dar nu-mi vorbiseşi ni­mic despre serbarea dumitale.

- Nu i-am vorbit regelui despre această serbare, repet, fiindcă, mai întâi, nimic nu fusese încă hotărât în legătură cu ea, şi, în al doilea rând, fiindcă mă temeam de un refuz.

- Dar ce te făcea să-ţi fie teamă de un refuz, domnule Fouquet? Bagă de seamă, vreau să merg cu dumneata până la capăt.

- Sire, marea dorinţă pe care o aveam de a şti că re­gele va primi invitaţia mea.

- Ei bine, domnule Fouquet, nimic mai uşor, pe cât văd, decât să ne înţelegem. Dumneata doreşti să mă inviţi la ser­bare, eu doresc să vin; invită-mă şi voi veni.

- Cum! Maiestatea voastră va binevoi să primească? murmură intendentul superior.

- Într-adevăr, domnule - zise regele râzând - cred că am să fac mai mult decât să primesc: cred că am să mă invit singur.

- Maiestatea voastră mă copleşeşte cu atâta cinste şi cu atâta bucurie! strigă Fouquet. Mă văd silit să repet ceea ce domnul de La Vieuville îi spunea bunicului vostru Henric al IV-lea: Domine, non sum dignus. ("Stăpâne, nu sunt vrednic")

- Răspunsul meu la aceasta, domnule Fouquet, e că, dacă vei da o serbare, invitat sau nu, voi veni la serbarea dumitale.

- Oh, mulţumesc, mulţumesc, regele meu! rosti Fouquet înălţând capul sub această favoare, care, în gândul lui, în­semna ruina sa. Dar cum a fost prevenită maiestatea voastră?

- Prin zvon public, domnule Fouquet, care spune cele mai bune lucruri despre dumneata şi adevărate minuni despre casa domniei tale. Nu vei fi mândru, domnule Fou­quet, că regele va fi gelos pe dumneata?

- Asta mă va face cel mai fericit om de pe pământ, sire, deoarece în ziua când regele va fi gelos pe reşedinţa mea de la Vaux, înseamnă că voi avea ceva demn de a-i oferi regelui meu.

- Ei bine, domnule Fouquet, pregăteşte-ţi serbarea şi deschide larg uşile casei domniei tale.

- Iar maiestatea voastră, sire, hotărâţi ziua.

- De astăzi într-o lună.

- Sire, maiestatea voastră nu mai doreşte nimic altceva?

- Nimic, domnule intendent superior, decât ca, de aici încolo, să te am lângă mine cât mai des cu putinţă.

- Sire, am cinstea de a mă număra printre cei care vor însoţi pe maiestatea voastră la plimbare.

- Foarte bine; tocmai ies, într-adevăr, domnule Fouquet, căci iată doamnele care vin la întâlnire.

Şi, rostind aceste cuvinte, regele se retrase de la fereastră nu numai cu nerăbdarea unui tânăr, ci cu a unui tânăr în­drăgostit, pentru a lua mănuşile şi bastonul pe care i le în­tindea valetul său de cameră.

Afară se auzeau tropotele cailor şi uruitul roţilor prin nisipul din curte. Regele coborî scările. În clipa când apăru pe peron, fiecare se opri în loc. Regele păşi drept către regina cea tânără. Cât despre regina-mamă, din ce în ce mai sufe­rindă din pricina bolii ce-o atinsese, ea nu mai voise să iasă. Maria-Tereza se urcă în trăsură împreună cu DOAMNA şi-l întrebă pe rege în ce parte doreşte să fie făcută plim­barea. Regele, care o zări în clipa aceea pe La Vallière, palidă încă în urma celor petrecute în ajun, urcându-se în­tr-o caleaşcă împreună cu trei dintre prietenele ei, îi răs­punse reginei că n-avea nici un fel de preferinţă şi că se va simţi bine oriunde se va afla dânsa. Regina porunci atunci să li se spună călăreţilor să se îndrepte spre Apremont. Călăreţii porniră înainte.

Regele se urcă în şa. Câteva minute, el urmă trăsura re­ginei şi a DOAMNEI, călărind pe lângă portieră.

Timpul se mai limpezise puţin; totuşi, un fel de văl de pulbere, asemenea unei pânze murdare, se întindea pe toată suprafaţa cerului; soarele făcea să strălucească în bătaia ra­zelor sale pulberea argintie ce plutea în văzduhul îmbâcsit. Căldura devenise înăbuşitoare. Dar cum regele nu părea să ia în seamă starea cerului, nimeni nu se mai nelinişti de asta, şi plimbarea, conform ordinului pe care-l dăduse regina, se îndreptă spre Apremont.

Convoiul curtenilor era zgomotos şi vesel: se vedea că fiecare căuta să uite şi să-i facă şi pe ceilalţi să uite convor­birile înveninate din ajun. DOAMNA, mai ales, era încântătoare.

Într-adevăr, DOAMNA, văzându-l pe rege lângă portiera trăsurii, şi cum nu presupunea că el putea să fie acolo pentru regină, era însufleţită de speranţa că monarhul se întorsese la dânsa. Dar, după aproape un sfert de leghe de drum, re­gele, adresându-le un surâs graţios, le salută şi îşi struni calul, lăsând să treacă prin faţa lui trăsura reginei, apoi aceea a primelor doamne de onoare, apoi pe toate celelalte la rând, care, văzându-l că se opreşte, voiră să se oprească şi ele. Însă regele le făcu semn cu mâna să-şi urmeze calea mai departe. Când trecu trăsura în care se afla La Vallière, re­gele se apropie de ea. Le salută pe cele dinăuntru şi tocmai se pregătea să pornească pe lângă trăsura domnişoarelor de onoare, aşa cum mersese pe lângă aceea a DOAMNEI, când, deodată, şirul trăsurilor se opri în drum.

Fără îndoială, regina, neliniştită că regele rămăsese în urmă, dăduse ordin să se întrerupă mersul. Ne amintim că ei i se lăsase libertatea de a conduce plimbarea. Regele o în­trebă care îi era dorinţa pentru care oprise brusc trăsurile.

- Vreau să mergem pe jos - răspunse regina.

De bună seamă, ca spera că regele, care urma călare tră­sura domnişoarelor de onoare, nu va îndrăzni să le urmeze pe acestea pe jos.

Ajunseseră în mijlocul pădurii. Plimbarea, într-adevăr, se anunţa frumoasă, frumoasă mai ales pentru visători şi pentru îndrăgostiţi. Trei minunate alei lungi, umbrite şi neumblate, porneau din mica răspântie unde făcuseră popas. Alei îm­brăcate în verdeaţă, dantelate de frunzişuri, sfârşindu-se fie­care prin câte o palmă de cer ce se întrezărea pe sub bolţile de crengi - iată cum arăta locul.

La capătul acestor alei treceau într-o parte şi în alta, dând semne vădite de îngrijorare, căprioarele speriate, care, după ce se opreau o clipă în mijlocul cărării şi ridicau capul în sus, o zbugheau ca nişte săgeţi, afundându-se, dintr-o să­ritură, în ascunzişul pădurii, unde se făceau nevăzute, în timp ce, din când în când, câte un iepure filozof, aşezându-se pe coadă, îşi scărpina botul cu labele dinainte şi adulmeca aerul pentru a-şi da seama dacă toţi aceşti oameni care se apropiau şi care veneau să-i tulbure astfel meditaţiile, ospeţele şi iubirile nu erau urmaţi de vreun câine cu labele strâmbe sau nu aveau vreo puşcă ascunsă la subsuoară.

Întreaga societate, de altminteri, coborâse din trăsură, de îndată ce o văzuse pe regină coborând. Maria-Tereza apucă braţul uneia dintre doamnele ei de onoare şi, după ce aruncă o privire piezişă regelui, care nu părea să bage câtusi de puţin de seamă că era ţinta atenţiei reginei, se adânci în pădure pe cea dintâi cărare ce-i ieşi înainte.

Doi însoţitori mergeau înaintea regelui, curăţând cu bas­toanele cărarea de crengi uscate şi înlăturind mărăcinii ce puteau să încurce drumul.

Coborând din trăsură, DOAMNA se pomeni lângă ea cu domnul de Guiche, care se înclină în faţa ei, gata să-i stea la dispoziţie.

DOMNUL, încântat de baia făcută cu două zile în urmă, declarase că optează pentru râu şi, îngăduindu-i lui de Guiche să plece, rămăsese la castel împreună cu Manicamp şi cavalerul de Lorraine. Nu mai simţea nici urmă de gelozie. În zadar fu deci căutat printre cei din cortegiu; dar, cum DOMNUL era un prinţ cu apucături ciudate, care de obicei nu prea ţinea seama de plăcerea generală, lipsa lui fu mai curând un prilej de mulţumire, decât de regret.

Fiecare urmă exemplul dat de regină şi de DOAMNA, pornind încotro îi era pe plac, la întâmplare şi la noroc.

Regele, am spus, rămăsese lângă La Vallière şi, descălecând chiar în clipa când se deschidea uşa de la trăsură, îi oferi braţul. Nuniaidecât, Montalais şi Tonnay-Charente se înde­părtară, prima din calcul, a doua din discreţie. Atât doar ca între ele exista această deosebire: pe când una se îndepărta din dorinţa de a-i fi pe plac regelui, cealaltă o făcea spre a-i displace.

În timpul ultimei jumătăţi de ceas, vremea însăşi se zbârlise: vălul acela de ceaţă, ca împins de un vânt cald, se retrăsese spre apus; apoi, îmbrâncit de un curent potrivnic, rătăcea greoi, domol, prin văzduh. Se simţea că se apropie furtuna; dar cum regele nu o vedea, nimeni nu se credea îndreptăţit s-o vadă.

Plimbarea fu, deci, continuată; câteva spirite neliniştite îşi ridicau din când în când ochii spre cer. Altele, mai fri­coase, se plimbau fără să se depărteze de trăsuri, unde se gândeau să găsească un adăpost în caz de ploaie. Dar cea mai mare parte a cortegiului, văzându-l pe rege intrând fără teamă în pădure cu La Vallière, cea mai mare parte a cor­tegiului, spunem, îl urmă pe rege. Ceea ce regele văzând, o luă de mână pe La Vallière şi se furişă cu ea pe o cărare lăturalnică, unde, de astă dată, nimeni nu îndrăzni să-l mai urmeze.

V

PLOAIA

În acest timp, chiar în partea spre care se îndreptaseră, singuri, regele şi La Vallière, doi bărbaţi înaintau în sus, mergând pe sub copaci, în loc să ţină mijlocul cărării, fiind foarte îngrijoraţi de felul cum arăta cerul. Aveau capetele plecate, ca nişte oameni ce se gândesc la probleme mari. Nu-i văzuseră nici pe de Guiche, nici pe DOAMNA, nici pe rege, nici pe La Vallière. Deodată, ceva spintecă văzduhul, ca o ţâşnire de foc, urmată de un bubuit surd şi îndepărtat.

- Ah - zise unul dintre cei doi bărbaţi ridicând capul - vine furtuna. Ne întoarcem la trăsuri, scumpul meu d'Herblay?

Aramis se uită în sus, cercetând atmosfera.

- O - făcu el - nu e cazul să ne grăbim! Apoi reluă convorbirea pe care, fără îndoială, o întrerupsese: Spuneai, deci, că scrisoarea pe care am întocmit-o aseară trebuie să fi ajuns până în ceasul de faţă la destinaţie.

- Sunt mai mult ca sigur că da.

- Prin cine ai trimis-o?

- Prin omul meu de taină, aşa cum am avut onoarea să-ţi spun.

- Ţi-a adus răspunsul?

- Nu l-am mai văzut; pesemne că fata se afla în apar­tamentul DOAMNEI, sau poate se îmbrăca în camera ei şi va fi spus să aştepte. A venit apoi ora plecării şi am pornit încoace. Aşa că nu ştiu ce s-a petrecut acolo.

- L-ai văzut pe rege înainte de plecare?

- Da.

- Cum l-ai găsit?

- Foarte cumsecade sau ticălos, după cum va fi fost sincer sau ascuns.

- Şi serbarea?

- Va avea loc peste o lună.

- S-a invitat singur?

- Cu o stăruinţă în care am recunoscut amestecul lui Colbert.

- Foarte bine.

- Noaptea nu ţi-a spulberat iluziile?

- Ce iluzii?

- În legătură cu sprijinul pe care poţi să mi-l dai în această împrejurare.

- Nu, am stat şi am scris toată noaptea, astfel încât toate ordinele au fost date.

- Serbarea va costa câteva milioane, să nu te amăgeşti cu gândul.

- Eu îţi voi da şase... Pregăteşte şi dumneata încă două sau trei, ca să fie.

- Eşti un om miraculos, dragul meu d'Herblay!

Aramis surâse.

- Dar - întrebă Fouquet cu un rest de îngrijorare - de vreme ce vânturi astfel milioanele, de ce, acum câteva zile, nu i-ai dat din buzunarul dumitale cele cincizeci de mii de livre lui Baisemeaux?

- Pentru că, acum câteva zile, eram la fel de sărac ca Iov.

- Şi astăzi?

- Astăzi sunt mai bogat decât regele.

- Prea bine - zise Fouquet - mă pricep la oameni. Ştiu că n-ai fi în stare să-ţi calci cuvântul; şi nu vreau să-ţi pătrund taina: aşa că, să nu mai vorbim despre asta.

În acel moment se auzi un bubuit înfundat, care izbucni deodată într-un tunet ce cutremură văzduhul.

- Oh, oh - făcu Fouquet - ţi-am spus eu!

- Haide - zise Aramis - repede la trăsuri.

- Nu vom mai avea timp - răspunse Fouquet - iată ploaia.