Vicontele de Bragelonne

- Nu tocmai; cardinalul le-a plasat pe numele meu şi mi-a trimis o descărcare.

- Ai această descărcare, desigur.

- Cum să n-o am! zise Fouquet foarte liniştit, ridicându-se şi ducându-se s-o caute în sertarele imensului său birou de abanos încrustat cu aur şi fildeş.

- Ceea ce admir la dumneata - zise Aramis încântat - este mai întâi memoria dumitale, apoi sângele rece şi în sfârşit ordinea desăvârşită ce domneşte în administraţia du­mitale, care eşti un poet prin excelenţă.

- Da - răspunse Fouquet - sunt ordonat din lene, spre a-mi cruţa osteneala de a răscoli prea mult. Astfel, ştiu că chitanţa lui Mazarin se află în al treilea sertar, la litera M; e destul să deschid sertarul şi dau numaidecât de hârtia de care am nevoie. Aş găsi-o şi noaptea, pe întuneric.

Şi scotoci cu o mână sigură prin teancul de hârtii îngră­mădite în sertarul deschis.

- Mai mult încă - reluă el - îmi amintesc această hârtie, ca şi cum aş avea-o în faţa ochilor: e mare, puţin zgrunţuroasă, cu marginea aurită; Mazarin făcuse o pată de cerneală pe cifra care arăta data. Ei drăcie! exclamă el. Dar iată că hârţoaga, ştiind pesemne că o caut şi că am ne­voie de ea, se ascunde şi nu vrea să iasă la iveală.

Şi ministrul îşi vârî ochii până în fundul sertarului. Aramis se ridică în picioare.

- Ciudat! exclamă Fouquet.

- Memoria dumitale îţi joacă festa de astă dată, scumpul meu domn; caută în altă parte.

Fouquet luă maldărul de hârtii şi-l mai cercetă o dată; apoi se îngălbeni.

- Nu te încăpăţâna să cauţi numai aici - zise Aramis. Mai vezi şi în alt sertar.

- De prisos, de prisos. Nu m-am înşelat niciodată. Ni­meni, în afara de mine, nu umblă cu astfel de hârtii; nimeni nu deschide acest sertar, la care, după cum vezi, am făcut o închizătoare secretă, al cărei cifru nu-l cunosc decât eu.

- Ce concluzie tragi atunci? întrebă Aramis neliniştit.

- Că chitanţa lui Mazarin mi-a fost furată. Doamna de Chevreuse are dreptate, cavalere; sunt un jefuitor al banilor publici; am furat treisprezece milioane din vistieria statului; sunt un hoţ, domnule d'Herblay.

- Domnule, domnule, nu te enerva, nu-ţi pierde firea!

- Cum să nu mă enervez, cavalere? Că doar nu e de glumă! Un proces pus pe roate, o judecată în toată regula, şi prietenul dumitale, domnul intendent superior, poate să-l urmeze la Montfaucon pe colegul lui, Enguerrand de Marigny, sau pe predecesorul său, Samblançay.

- Oh - făcu Aramis zâmbind - nu chiar aşa de repede.

- Cum nu aşa de repede! Ce-ţi închipui că a putut să facă doamna de Chevreuse cu acele scrisori? Căci dumneata le-ai refuzat, nu-i aşa?

- Ah, da, le-am refuzat din capul locului. Bănuiesc că s-a dus şi le-a vândut domnului Colbert.

- Ei bine, vezi?

- Am spus că bănuiesc, dar aş putea spune ca sunt sigur, deoarece am pus să fie urmărită şi, după ce s-a despărţit de mine, s-a întors la dânsa, apoi a ieşit pe poarta din dos şi s-a îndreptat spre casa intendentului, din strada Croix-des-Petits-Champs.

- Atunci, proces, scandal, dezonoare, şi totul căzând ca un trăsnet, orbeşte, brutal, fără milă.

Aramis se apropie de Fouquet, care tremura în fotoliu, în faţa sertarelor deschise; îi puse mâna pe umăr şi, cu un glas cald, îi spuse:

- Nu uita că poziţia domnului Fouquet nu se poate com­para cu aceea a lui Samblançay sau a lui Marigny.

- Şi pentru ce, Doamne?

- Pentru că procesul acestor miniştri a apucat să se ju­dece şi sentinţa a fost executată; pe când cu dumneata nu se poate întâmpla acelaşi lucru.

- Încă o dată te întreb, pentru ce? În toate timpurile, un jefuitor de bani publici e un nelegiuit.

- Nelegiuiţii care ştiu să-şi găsească un refugiu nu sunt niciodată în primejdie.

- Să caut să scap? Să fug?

- Nu despre asta îţi vorbesc, şi dumneata uiţi că astfel de procese sunt cerute de parlament, judecate de procurorul general, iar dumneata eşti procuror general. Ar urma deci să te judeci şi să te condamni singur...

- Oh! strigă deodată Fouquet, lovind cu pumnul în masă.

- Ei bine, ce e? Ce s-a întâmplat?

- E că nu mai sunt procuror general.

Aramis, la rândul lui, se îngălbeni ca ceara. Îşi strânse degetele de trosniră unul după altul, apoi, fulgerindu-l pe Fouquet cu o privire rătăcită, zise, apăsând pe fiecare silabă:

- Nu mai eşti procuror general?

- Nu.

- De când?

- De patru sau cinci ceasuri.

- Ia seama! îl întrerupse cu răceală Aramis. Îmi vine să cred că nu mai eşti în toate minţile, prietene; linişteşte-te.

- Îţi spun - reluă Fouquet - că chiar astăzi a venit cineva, din partea prietenilor mei, şi mi-a oferit un milion patru sute de mii de livre pentru slujba de procuror general, iar eu am vândut-o.

Aramis rămase încremenit; faţa lui inteligentă şi ironică luă un aer de posomorâtă spaimă, care avu asupra ministrului mai mult efect decât toate ţipetele şi discursurile din lume.

- Aşadar, aveai nevoie de bani? rosti el în cele din urmă.

- Da, ca să plătesc o datorie de onoare.

Şi-i povesti în câteva cuvinte lui Aramis despre generozi­tatea doamnei de Bellière şi modul cum socotise de cuviinţă să răsplătească această generozitate.

- Frumoasă lovitură! bâigui Aramis. Şi cât te-a costat?

- Exact un milion patru sute de mii de livre, cât am căpătat pe slujba mea.

- Şi ai primit dintr-o dată, fără a mai chibzui? O, nesocotit prieten!

- N-am primit încă banii, dar îi voi primi mâine.

- Prin urmare, treaba nu s-a făcut încă?

- E ca şi făcută, deoarece i-am dat argintarului un bon de casă, pentru la amiază, iar banii cumpărătorului îi voi avea între ceasurile şase şi şapte dimineaţa.

- Domnul fie lăudat! exclamă Aramis bătând din palme. Totul nu e încă sfârşit, devreme ce n-ai fost plătit.

- Dar argintarul?

- Vei primi de la mine cele un milion patru sute de mii de livre, mâine la douăsprezece fără un sfert.

- Un moment! Un moment! Dar eu voi semna cedarea slujbei mâine dimineaţă, la ceasurile şase.

- Oh, îţi răspund că nu vei semna!

- Mi-am dat cuvântul de onoare, cavalere.

- Dacă ţi l-ai dat, ţi-l vei lua înapoi, asta e tot.

- Oh, ce vorbeşti dumneata? strigă Fouquet cu un accent profund loial. Să-ţi calci cuvântul de onoare atunci când te numeşti Fouquet?

La privirea severă a ministrului, Aramis răspunse printr-o privire aproape mânioasă.

- Domnule - zise el - cred că am meritul de a fi socotit un om cinstit, nu-i aşa? Sub tunica de ostaş, mi-am primejduit de cinci sute de ori viaţa; sub rasa preoţească, le-am adus servicii dintre cele mai mari lui Dumnezeu, sta­tului şi prietenilor mei. Un cuvânt de onoare preţuieşte atât cât preţuieşte omul care şi-l dă. El e aur curat, atunci când omul şi-l ţine; devine paloş tăios când omul nu vrea să şi-l ţină. Şi se apără cu acest cuvânt, aşa cum s-ar apăra cu o armă a onoarei, ştiut fiind că, dacă nu-şi ţine cuvântul dat, omul de onoare e în primejdie de moarte, are în orice caz mai mult de pierdut decât ar avea adversarul lui de câştigat. Şi atunci, domnule, fiecare se bizuie pe Dumnezeu şi pe dreptul său.

Fouquet îşi înclină capul, spunând:

- Eu sunt un biet breton încăpăţânat şi simplu; spiritul meu îl admiră şi se teme de al dumitale. Nu vreau să spun că-mi ţin cuvântul din virtute; mi-l ţin, dacă vrei, din obiş­nuinţă; dar, orice s-ar zice, oamenii simpli sunt destul de cinstiţi ca să admire această obişnuinţă; este singura mea virtute, lasă-mi onoarea ce decurge din ea.

- Atunci, vei semna mâine vânzarea funcţiei care te apără împotriva tuturor duşmanilor dumitale?

- Voi semna.

- Te vei preda legat de mâini şi de picioare pentru o aşa zisă onoare pe care o vor dispreţui chiar şi cei mai înverşu­naţi cazuişti?

- Voi semna.

Aramis scoase un oftat adânc şi privi în jurul lui cu nădu­ful unui om care ar vrea să spargă ceva.

- Mai avem un mijloc - zise el - şi sper că nu mă vei refuza să-l foloseşti măcar pe acesta.

- Fără îndoială că nu, dacă e cinstit... ca tot ce-mi propui dumneata, dragă prietene.

- Nu cunosc nimic mai cinstit decât o renunţare din partea cumpărătorului dumitale. Îţi e prieten?

- Desigur... Dar...

- Dar... dacă îmi îngădui să mă ocup eu de asta, atunci nu-mi pierd cu desăvârşire speranţa.

- Oh, te voi lăsa să faci tot ce vrei.

- Cu cine ai tratat? Ce fel de om e acela?

- Nu ştiu dacă dumneata cunoşti parlamentul.

- În mare parte. E vreun prezident oarecare?

- Nu; un simplu consilier.

- Ah! Ah!

- Care se numeşte Vanel.

Aramis se făcu stacojiu la faţă.

- Vanel! strigă el ridicându-se în picioare. Vanel! Băr­batul Marguerite! Vanel?

- Chiar el!

- Bărbatul fostei dumitale metrese?

- Da, dragul meu. Ea a ţinut să fie doamna procuror general. Îi datoram asta bietului Vanel, şi apoi sunt în câştig, deoarece înseamnă să-i fac încă o plăcere nevestei lui.

Aramis înaintă un pas către Fouquet şi-l apucă de mână.

- Cunoşti cumva - întrebă el cu sânge rece - numele noului amant al doamnei Vanel?

- Ah, are un nou amant? Nu ştiam; şi, crede-mă, habar n-am cum se numeşte el.

- Se numeşte domnul Jean-Baptiste Colbert; e intendent de finanţe; locuieşte în strada Croix-des-Petits-Champs, acolo unde s-a dus doamna de Chevreuse astă-seară cu scrisorile lui Mazarin, pe care vrea să le vândă.

- Dumnezeule! murmură Fouquet, ştergându-şi fruntea năpădită de sudoare. Dumnezeule!

- Acum începi să înţelegi, nu-i aşa?

- Că sunt pierdut, da.

- Crezi că asta merită să ţii ceva mai puţin decât Regulus la cuvântul dat?

- Nu - rosti Fouquet.

- Oamenii încăpăţânaţi - murmură Aramis - se aran­jează totdeauna în aşa fel încât să fie admiraţi.

Fouquet îi întinse mâna. În acel moment, un bogat ornic lucrat din plăci de sidef, cu figurine de aur, aşezat pe o consolă în faţa căminului, bătu şase ceasuri dimineaţa. O uşă scârţâi în vestibul.

- Domnul Vanel - zise Gourville apărând în uşa cabinetului - întreabă dacă monseniorul poate să-l primească.

Fouquet, după ce schimbă o privire repede cu Aramis, răspunse:

- Spune-i domnului Vanel să intre.

LVII

CIORNA DOMNULUI COLBERT
Vanel, intrând la acest moment al convorbirii, nu era altceva pentru Aramis şi Fouquet decât punctul care în­cheie o frază. Dar pentru Vanel, care venea întins, prezenţa lui Aramis în cabinetul lui Fouquet trebuie că a avut cu totul altă semnificaţie. De aceea cumpărătorul, de la cel dintâi pas pe care-l făcu în cameră, îşi opri asupra figurii, în acelaşi timp atât de delicate şi atât de dârze, a episco­pului de Vannes, o privire surprinsă, care deveni numaidecât iscoditoare. Cât despre Fouquet, adevărat om politic, adică stăpân pe el însuşi, făcu, prin puterea voinţei sale, să-i dispară de pe faţă orice urmă a emoţiei pricinuite de revelaţiile lui Aramis. Nu mai era, deci, omul doborât de nenorocire şi simţindu-se strâns cu uşa; îşi înălţă capul cu semeţie şi întinse mâna, făcându-i semn lui Vanel să intre. Era doar prim-ministru şi se afla în casă la el.

Aramis îl cunoştea pe intendentul superior. Întreaga gingăşie a inimii lui, întreaga bunăvoinţă a spiritului său, pe el nu-l puteau mira cu nimic. Se mărgini deci, deocam­dată, la rolul dificil al omului care priveşte şi ascultă pentru a afla şi a înţelege, pregătit să ia mai târziu parte activă la discuţie.

Vanel era vădit tulburat. Înainta până la mijlocul cabi­netului, salutând în dreapta şi în stânga.

- Am venit... - mormăi el.

Fouquet făcu un semn din cap.

- Eşti foarte punctual, domnule Vanel - zise mi­nistrul.

- În afaceri, monseniore - răspunse Vanel - socot că punctualitatea e o virtute.

- Da, domnule.

- Iertaţi-mă - se amestecă Aramis arătând cu de­getul spre Vanel şi adresându-se lui Fouquet - iertaţi-mă, domnul e acela care vrea să cumpere o slujbă, nu-i aşa?

- Eu sunt - răspunse Vanel, încurcat de tonul foarte tăios cu care Aramis pusese întrebarea. Dar cum se cuvine să-i spun celui cu care am onoarea?

- Spune-mi monseniore - răspunse sec Aramis.

Vanel făcu o plecăciune.

- Haide, haide, domnilor - zise Fouquet - fără ceremonii; să venim la treburile noastre.

- Monseniorul vede prea bine - zise Vanel - nu aştept decât buna sa plăcere.

- Dimpotrivă - zise Fouquet - eu sunt acela care aştept.

- Ce aşteaptă monseniorul?

- Credeam că poate ai să-mi spui ceva.

"Oh, oh - îşi zise Vanel în sinea lui - s-a răzgândit, sunt pierdut!" Apoi, recăpătându-şi curajul:

- Nu, monseniore, nimic, nimic în afară de ceea ce v-am spus ieri şi sunt gata să vă repet astăzi.

- Să vorbim deschis, domnule Vanel, târgul nu e puţin cam împovărător pentru dumneata? Spune!

- De bună seamă, monseniore, un milion patru sute de mii de livre e o sumă importantă.

- Atât de importantă - zise Fouquet - încât am stat şi m-am gândit...

- La ce v-aţi gândit, monseniore? întreba Vanel cu o vie tresărire.

- M-am gândit că poate dumneata nu eşti încă în măsură să cumperi...

- Oh, monseniore!

- Linişteşte-te, domnule Vanel, nu vreau să spun că ai să-ţi calci cuvântul din pricină că nu-ţi vei putea ţine angajamentul.

- Ah, monseniore, m-aţi jigni, şi aţi avea dreptate s-o faceţi, dacă lucrurile ar sta aşa - răspunse Vanel - căci numai un nesocotit sau un nebun e în stare să-şi ia anga­jamente pe care nu şi le poate ţine, şi eu am privit totdeauna o învoială încheiată ca o treabă terminată.

Fouquet se înroşi. Aramis făcu un hm! de nerăbdare.

- Nu trebuie, totuşi, să mergi prea departe cu asemenea principii, domnule - zise intendentul superior - căci spiritul omului e schimbător şi plin de mici capricii foarte scuza­bile, chiar foarte respectabile uneori; cutare a dorit ieri ceva, pentru ca astăzi să se căiască.

Vanel simţi o sudoare rece curgându-i pe frunte şi pe obraji.

- Monseniore!... bolborosi el.

Aramis, încântat că-l vede pe intendentul superior intrând cu atâta hotărâre în luptă, îşi sprijini cotul pe marmura unei console şi începu să se joace cu un cuţitaş de aur cu mânerul de malahit. Fouquet prinse curaj; după o clipă de tăcere, zise:

- Uite, dragă domnule Vanel, am să-ţi explic cum stau lucrurile.

Vanel se frământa.

- Dumneata eşti un om cumsecade - continuă Fouquet - şi, ca şi mine, ai să înţelegi.

Vanel se clătină.

- Ieri, voiam să vând.

- Monseniorul a făcut mai mult decât că a voit să vândă; monseniorul a vândut.

- Ei bine, fie! Astăzi însă îţi cer să-mi faci favoarea de a-mi da înapoi cuvântul pe care l-ai primit din partea mea.

- Acest cuvânt l-am primit - zise Vanel ca un ecou ce se încăpăţânează să nu se stingă.

- Ştiu. Tocmai de aceea te rog, domnule Vanel - mă auzi? - te rog să mi-l dai înapoi...

Fouquet se opri. Cuvintele te rog, al căror efect imediat el nu-l vedea, aceste cuvinte îi sfâşiau parcă gâtlejul în timp ce le rostea. Aramis, jucându-se mai departe cu acel cuţitaş, îl măsură pe Vanel cu o privire ce părea că vrea să-l pă­trundă până în adâncul sufletului. Vanel se înclină.

- Monseniore - zise el - sunt mişcat de onoarea ce mi-o faceţi de a mă consulta asupra unui fapt împlinit; dar...

- Nu mai spune nici un dar, dragă domnule Vanel.

- Îmi pare rău, monseniore, dar gândiţi-vă că am adus banii; vreau să spun suma. Şi deschise un mare portofel. Iată, monseniore - adăugă el - am aici contractul de vânzare pe care l-am făcut asupra unui pământ al nevestei mele. Hârtia e în regulă, are toate semnăturile de trebuinţă, plătibilă la vedere; sunt bani gheaţă. Într-un cuvânt, afacerea e încheiată.

- Dragă domnule Vanel, nu există afacere pe această lume, oricât de însemnată ar fi ea, care să nu se poată răs­turna pentru a obliga...

- Fără îndoială... - murmură cu stângăcie Vanel.

- Pentru a obliga un om, din care îţi vei face astfel un prieten - continuă Fouquet.

- Fără îndoială, monseniore.

- Un prieten cu atât mai bun, domnule Vanel, cu cât serviciul făcut va fi mai mare. Ei bine, spune, domnule, ce hotărâre iei?

Vanel se îndărătnicea să tacă.

Între timp, Aramis îşi pusese la punct observaţiile sale. Faţa îngustă a lui Vanel, orbitele adâncite în fundul capului, sprâncenele răsfrânte ca nişte arcade îi dezvăluiau episcopului de Vannes un tip de avar şi de ambiţios. A lovi într-o pasiune printr-o altă pasiune, aceasta era metoda lui Aramis. Îl văzu pe Fouquet învins, demoralizat; el se aruncă atunci în luptă cu alte arme, noi.

- Mă scuzaţi, monseniore - zise el - aţi uitat să-l faceţi pe domnul Vanel să înţeleagă că interesele lui sunt diametral opuse cu această renunţare la vânzare.

Vanel se uită la episcop cu o mare uimire: nu se aştepta să găsească în el un apărător. Fouquet se opri, de asemenea, ca să-l asculte pe Aramis.

- Astfel - continuă acesta - domnul Vanel a vândut un pământ al doamnei, soţia sa, pentru a cumpăra slujba voastră, monseniore; ei bine, asta e o afacere; nu iei de acolo şi pui dincolo, aşa cum a făcut dumnealui, un milion patru sute de mii de livre, fără pierderi însemnate, fără mari bătăi de cap.

- Aşa este - rosti Vanel, căruia Aramis, cu privirile lui luminoase, îi smulgea adevărul tocmai din străfundul inimii.

- Bătăile de cap - urmă Aramis - se rezolvă prin cheltuieli şi, când cheltuielile se fac în bani, cheltuielile băneşti se numără în rândul întâi printre celelalte greutăţi.

- Da, da - zise Fouquet, care începea să înţeleagă unde voia să ajungă Aramis.

Vanel rămase amuţit: pricepuse totul. Aramis observă răceala, dar şi abţinerea lui de a spune ceva. "Bun, mutră urâtă - îşi zise el - faci pe tăcutul până vei afla suma; lasă, nu te teme, voi abate asupra ta o ploaie de bani, încât vei capitula."

- Trebuie să-i oferim numaidecât domnului Vanel o sută de mii de scuzi - zise Fouquet în generozitatea sa.

Suma era frumoasă. Şi un prinţ s-ar fi mulţumit cu un astfel de bacşiş. O sută de mii de scuzi, în vremea aceea, era zestrea unei fiice de rege.

Vanel nu scoase o vorbă. "E un pungaş - gândi episcopul - vrea cinci sute de mii de livre în cap." Şi-i făcu un semn lui Fouquet.

- Se pare că ai cheltuit mai mult decât atât, domnule Vanel - zise intendentul superior. Oh, banii aduc numai necazuri! Da, e de la sine înţeles că ai făcut un sacrificiu vânzând acel pământ. Eh, Doamne, unde mi-a fost capul? Îţi voi semna un bon de cinci sute de mii de livre. Şi astfel îţi voi rămâne îndatorat pentru totdeauna.

Vanel nu trăda nici un semn de bucurie sau de dorinţă. Fizionomia lui rămase împietrită, nici un muşchi nu i se clinti pe faţă. Aramis îi aruncă o privire deznădăjduită lui Fouquet. Apoi, apropiindu-se de Vanel, îl apucă de gulerul hainei cu gestul familiar oamenilor cu mare vază.

- Domnule Vanel - îi spuse el - nu strâmtorarea, nu împrăştierea banilor, nu vânzarea pământului te preocupă pe dumneata, ştiu. Mergi cu gândul mult mai departe. No­tează bine cuvintele mele.

- Da, monseniore.

Şi nenorocitul începu să tremure: focul din ochii pre­latului îl ardea fără cruţare.

- Îţi ofer deci, cu, în numele intendentului superior, nu trei sute de mii de livre, nu cinci sute de mii, ci un milion. Un milion, auzi?

Şi îl scutură cu nervozitate de guler.

- Un milion! repetă Vanel, palid ca ceara.

- Un milion, cu alte cuvinte, în vremea noastră, un venit de şaizeci şi şase de mii de livre.

- Haide, domnule - zise Fouquet - aşa ceva nu se re­fuză. Răspunde deci, primeşti?

- Cu neputinţă... - murmură Vanel.

Aramis îşi muşcă buzele şi ceva ca un nor alb trecu peste fizionomia lui. În dosul acestui nor se ghicea un fulger. Nu-l slăbea de loc pe Vanel.

- Ai cumpărat slujba cu un milion patru sute de mii de livre, aşa e? Ei bine, ţi se va da tot pe atâta. Înseamnă că ai câştigat un milion şi jumătate numai venind să-i faci o vi­zită domnului Fouquet şi să-i strângi mâna. Onoare şi profit în acelaşi timp, domnule Vanel.

- Nu pot - răspunse Vanel cu glas surd.

- Prea bine! rosti atunci Aramis, care îl strânsese cu atâta putere de haină, încât, când îi dădu drumul, Vanel fu cât pe-aci să cadă pe spate, ca izbit de ceva. Prea bine! Acum se vede limpede cu ce scopuri ai venit dumneata aici!

- Da, se vede - adăugă Fouquet.

- Dar... - făcu Vanel, încercând să-şi ţină firea în faţa slăbiciunii acestor doi oameni de onoare.

- Borfaşul ridică glasul, aşa mi se pare! rosti Aramis pe tonul unui împărat înfuriat.

- Borfaş? repetă Vanel.

- Nemernic am vrut să spun - adăugă Aramis, recăpătându-şi tot sângele rece. Haide, scoate repede actul dumitale de vânzare, domnule; trebuie să-l ai prin vreun buzu­nar, pregătit mai dinainte, aşa cum asasinul îşi ţine pistolul sau pumnalul ascuns sub mantie.

Vanel, bolborosi ceva.

- Destul! strigă Fouquet. Actul, repede!

Vanel se scotoci, tremurând, în buzunar; îşi scoase de acolo portofelul şi din portofel căzu o bucată de hârtie; în timp ce Vanel îi întindea lui Fouquet o altă hârtie. Aramis se repezi asupra hârtiei căzute jos, al cărei scris îl recunoscu.

- Iertaţi, e ciorna actului - zise Vanel.

- Văd - răspunse Aramis cu un surâs mai crud decât o plesnitură de bici - şi, ceea ce admir îndeosebi e că această ciornă e scrisă de mâna domnului Colbert. Iată, mon­seniore, priveşte.

Şi-i trecu ciorna lui Fouquet, care recunoscu adevărul faptului. Încărcat de ştersături, de adăugiri, cu marginile înnegrite, acest act, dovadă grăitoare a urzelilor lui Colbert, venea să-i arate victimei totul.

- Ei bine? murmură Fouquet.

Vanel, zdrobit, părea să caute în jur o groapă fără fund, în care să se arunce pentru totdeauna.

- Ei bine - răspunse Aramis - dacă nu te-ai numi Fouquet şi dacă duşmanul dumitale nu s-ar numi Colbert, dacă n-ai avea în faţă decât pe hoţul acesta laş, aci prezent, ţi-aş spune: neagă... o asemenea dovadă anulează orice cuvânt de onoare; însă oamenii aceştia ar crede că ţi-e frică; s-ar teme mai puţin. Ţine, monseniore! Şi-i întinse pana. Semnează - zise el.

Fouquet îi strânse mâna lui Aramis, dar în locul actului ce i se prezentă, el luă hârtiuţa .

- Nu, nu asta - zise repede Aramis - ci aceasta; cealaltă e prea preţioasă ca să n-o păstrezi bine.

- Ah, nu - răspunse Fouquet - voi semna peste scrisul domnului Colbert, uite chiar şi scriu: "Aprob scrisul". Şi semnă. Poftim, domnule Vanel - zise el apoi.

Vanel înşfăcă hârtia, dădu banii şi voi să fugă.

- O clipă! îl opri Aramis. Eşti sigur că sunt toţi banii aici? Banii se numără, domnule Vanel, mai cu seamă când sunt din aceia pe care domnul Colbert îi dă femeilor. Ah, acest vrednic domn Colbert nu e generos ca domnul Fouquet!

Şi Aramis, silabisind fiecare cuvânt, fiecare literă a bonu­lui de încasat, îşi revărsă, picătură cu picătură, întreaga lui furie, întregul lui dispreţ asupra nenorocitului, care suferi timp de un sfert de ceas acest supliciu. Apoi îl izgoni, nu numai din gură, dar şi cu un gest, aşa cum ai izgoni un om de nimic, un lacheu.

Odată Vanel plecat, ministrul şi prelatul, cu ochii aţin­tiţi unul asupra celuilalt, păstrară o clipă de tăcere.

- Ei bine - zise Aramis rupând cel dintâi tăcerea - cu ce îl asemeni dumneata pe omul care, trebuind să se lupte cu un duşman înarmat, înverşunat, îmbrăcat în platoşă, intră în luptă gol, îşi aruncă armele şi-i trimite sărutări graţioase adversarului? Buna-credinţă, domnule Fouquet, e o armă de care ticăloşii se folosesc adesea împotriva oamenilor cumse­cade, şi ea le izbuteşte. Oamenii cumsecade ar trebui deci să se folosească, la rândul lor, de reaua credinţă împotriva ne­mernicilor. Numai aşa ei vor fi tari, fără a înceta de a fi cinstiţi.

- Faptele lor s-ar numi atunci fapte de ticăloşi - răs­punse Fouquet.

- Câtuşi de puţin! Li s-ar putea spune cochetărie, pro­bitate. În sfârşit, pentru că ai terminat cu acest Vanel, pen­tru că te-ai lipsit de satisfacţia de a-l doborî retrăgându-ţi cuvântul dat, pentru că ai întors împotrivă-ţi singura armă care ne-ar putea pierde...