Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.97 Mb.
səhifə14/16
tarix30.07.2018
ölçüsü1.97 Mb.
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16

Se întâmplă coincidenţe curioase , lucruri care au lăsat în felul meu de a fi urme pe care încerc să mi le explic şi nu-mi reuşeşte. E vorba de nişte “scărpinări” de limbă prezente în viaţa noastră de copii de ţărani care prin anii patruzeci nu prea erau şcoliţi, nişte “ziceri” le-ar fi zis Eliza Botezatu, un fel de folclor al copiilor dintr-o anumită perioadă din prima jumătate a secolului XX. Un fel de non-sensuri ce însoţeau alte jocuri care au apus odată cu vremea lor. De exemplu, cine ar descifra o asemenea “zicere” ca aceasta : ”Ancic-bancic, stă pozanii podelazi ca nistor-banii”. Când proprietarul unei fâneţe îl prindea pe un băietan păscându-şi calul şi stăpânul, nefiind în stare să pună mâna pe el, îl lua cu zăhărelul, întrebându-l cum îl cheamă, de-al cui este sau al cui e calul, făptaşul, ţinându-se la distanţă îi răspundea următoarele : “Eu nu-s eu şi nici calul nu-i al meu.”

Mai târziu mă împotmoleam în căutarea unui răspuns şi îl dădeam pe seama unor “ziceri” din vreun sat de ruteni, credeam că vin din ruseşte ori ucraineşte. De exemplu, cea cu calul : “Ia ne ia i cobâla ne moia”, dar odată am dat peste ea într-o scriere a lui Roland Barthes, unul din structuraliştii francezi. Era jucată expresia “eu nu-s eu” şi am aflat cu stupoare că aceasta a fost găsită prin Burgundia. Expresia asta toată viaţa s-a ţinut de capul meu şi reapărea din memorie cu logica lui “Eu nu-s eu”. Dar cine eram? Şi mă obliga să meditez ca un neofit budist asupra unei idei greu sau imposibil de explicat de felul: baţi din palme şi auzi bătaia a două palme. Însă aici mai apare o întrebare : care ar fi zgomotul bătăii unei singure palme? Ceva de neconceput, absurd, nonsens. Mai târziu, rătăcindu-mă prin cartea “Dao-de-dzin” adunată de discipolii lui Lao-Tse, gânditor chinez din secolul YI î.e.n., apoi prin doctrina budismului zen care a avut o mare influenţă asupra gândirii şi literaturii americane de la începutul secolului XX, intrasem la ideea de absurditate. ”Eu nu-s eu şi nici calul nu-i al meu”. Stabilitatea eu-lui era ştirbită, ceea ce înseamnă că eul există, dar nu există în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Dacă eul nu este eu, cu-i putea să aparţină calul? Şi aparţinea el cuiva în genere? Cui? Datorită acestui fapt ca să întorc eul pe făgaşul lui, am scris chiar şi un poem cu titlul “Întoarcerea dramaticului eu”, un fel de erou al parabolei biblice “Întoarcerea fiului risipitor” pe care tatăl său l-a iertat. Cât priveşte eul, nu l-am putut primi ca părinte, fiindcă s-a întors doar absenţa lui cu locul în care ar fi trebuit să fie, dar nu este şi m-am pomenit în tabăra celor care nu-l admit. Acum mă întreb dacă aş dori să fie. Prea mult m-am preocupat de el. Poate că aş încerca să scriu un fel de spovedanie a unui învins, împrumutând titlul spovedaniei “Ciulinii bărăganului” . Dar e prea târziu. Nu-mi ajunge nici timp, nici putere. Şi aici sunt un întârziat.
***
Eu ştiu că fac ceea ce ar trebui să nu fac. Dar eu nu ştiu ce ar trebui să nu fac. Concursul împrejurărilor mă face să cred că a face ceva nu e cu mult mai presus decât a nu face nimic. Cel puţin, de la nimic sau din nimic se pot naşte universurile, respectându-se toate legile de păstrare ale materiei.

Încercarea mea de a reflecta asupra propriei mele convingeri că toate în lumea asta se schimbă în afara legii veşnice de schimbare care rămâne aceeaşi, mă face să fiu optimist, dar mă mai face să-mi fiu propriul meu oponent care mă dispreţuieşte pentru faptul că n-am fost fatalist şi eu m-am crezut totdeauna un fatalist care a ştiut ce se va întâmpla.

Oroarea mea faţă de fatalism a stârnit şi mai mult fatalismul şi am judecat lumea după un codice care nu aparţine nici ei, nici mie.

E vorba de un codice care se referă refractar la realitatea că se vor, dar lipsesc până şi din concepţia oamenilor.

Nu există o noţiune mai precisă care ar exprima Infinitul, decât cuvântul Nicăieri. Dar şi acesta nu este întreg. Parcă ar fi numai o parte ce neagă un trecut: Nici ca Ieri.

Nicicând e noţiune de spaţiu. Niciunde – de spaţiu. Nicăieri le include pe ambele.

***
Nepătat e drumul care duce Nicăieri. E vremea coasei şi drumul se vrea viscolit de pleava de aur a nonsensului. Din spiritul adâncurilor răzbat flori de culoare necunoscută. Semn că rugul abia se ne-începe.

Flăcări de vară răzbat dedesubtul.

Umbra făcliei scrie doruri pe masă.

Firea de fier a nimicului se sacrifică pentru marea întoarcere a micilor deprinşi să moară de Paşte.

Se-aude drumul, cum vâjâie vântul. Acaţii când freamătă surd, se aude cum bate vântul pe alte planete şi vâjâie existenţialul în hogeagurile existenţei noastre.


Ceva

***
E nevoie de acel ceva, anume acel, pe care mi-l arată degetul nevăzut al curiozităţii, prefăcute treptat într-o disponibilitate ce face lumea, ca lumea să se prezinte printr-un complex in terminabil (reţea) de corelaţii, căci noi nu “vedem” lumea ca obiectivitate, ci lumea corelaţiilor ei, fiindu-i drept formă în care pulsează infinitul ca undă în două raze paralele, propagându-se în limitele vitezei luminii care, cum se demonstrează acum, întrece 300 000 km/sec, rămâne să fie limitată.

Nevoia de acel alt ceva ne pune la încercare, susţine un examen permanent şi prin susţinerea lui ne confruntăm cu propria noastră conştiinţă care ne e proprie nouă, dar nu este un factor al nostru. Acest factor noi îl trăim doar. Omul este o lume de lumi a unui şir nesfârşindu-se (nu nesfârşit) de taine care se joacă în permanenţă cu noi ca vorba dintr-o conocărie de nuntă. Aici, pe lângă jocul speciei (nu nelipsit de hormoni) ar putea fi unul din acei ceva, care, căutându-se printr-un lanţ întreg de devenire, se focalizează prin ochiul spiritului nostru şi aici apare acea sumă infinită de paralele care pot fi trase faţă de un punct din geometria neuclidiană. Ele, parcă, se întretaie, aici să se continue din mai aproapele în mai departele lor într-un spaţiu care ar putea fi în conştiinţa noastră. Metaforic vorbind, dar orice vorbă e , în primul rând, e şi o metaforă, un element deloc complementar, ci unul de bază, căci Demiurgul a făcut lumea într-o formă de metaforă, ca ochiul să aibă ce vedea, urechea – ce auzi, totul ce înţelege prin suprematismul formei ţinut totdeauna într-o stare de alertă, într-o stare de nelinişte superioară oricărei linişti aparente, căci ce e neliniştea clătinată filozofic, cum spune Derrida şi pe care trebuie s-o clătinăm, dar el nu spune până când, ori, poate, ne lasă în voia noastră s-o clătinăm ca pe o barcă, până vom vedea cum în barcă (nelinişte) se cască neantul şi infinitul care sunt sinonime numai, dar nicidecum absolute, în înţelesul lor de simetrie, ca să căutăm prin întunericul existenţei noastre conştientizate, ca la lumina unui felinar de pe o corabie în furtună care se clatină, clătinând şi lumina, ca să vedem acel ceva pe care îl vom căuta mereu, dar de fiece dată va fi altceva pe care îl caut prin aceste rânduri, acestea şi celelalte, care dau forma unor gânduri doritoare de a se materializa în multitudinea microeseurilor, care ca gen literar nu-şi asumă responsabilitatea de a epuiza teza, ci mai mult de a o încerca.
***
În toate este un ceva care se caută pe sine şi nu se poate găsi. Dar cine a spus că trebuie să se găsească?

***
A căuta Ceva pentru a găsi Altceva. Ne interesează să găsim acelaşi Ceva, dar care e numaidecât acelaşi Altceva.

Predomină insistenţa. Conştiinţa se dă într-o parte şi se iscă spontanul. Spontanul nu se naşte, ci apare din nimic. Se naşte numai din ceva care stă mai sus decât Nimicul, dar nimicul stă la baza acelui ceva, care ne dă atâta bătaie de cap prin ne-hotărârea sa de a nu fi hotărât.

Acest ceva e de până şi de după noi. Un ax pe care se roteşte duplicatul încercării.

Originalul e iscat dincolo de limită.
***
De fiecare dată Ceva argumentează un Alt+Ceva. Argumentul caută Adevărul să strige „este”, precum marinarul lui Columb, din vârful catargului de pe „Sfânta Maria”, după atâta deznădejde şi speranţă strigă „pământ” când văzu ţărmul nălucă al Vest-Indiilor.

Dar s-a dovedit că nu sunt Vest-Indiile, ci America, o nouă lume de pe un continent nou, necunoscut până atunci de ilustrul Navigator, adică, din nou Alt+Ceva.

Era o nouă lecţie, o nouă repetiţie ca o punte de trecere dintre Acelaşi şi Celălalt sau Aceeaşi şi Cealaltă?

***
Sunt conştient că fac ceea ce ar trebui să nu fac, dar zic altfel: sunt conştient de faptul că nu fac ceea ce ar trebui să fac, ba mai mult: eu ştiu că fac ceea ce nu fac, fiindcă acest făcut nu e stabil şi definitiv, dar există o forţă necunoscută care ne mână înainte, ne face jertfa mişcării care în cele din urmă tot noi suntem.

Noi ne contopim. Noi subiectul şi noi obiectul?

După Seneca, noi o mare parte din viaţa noastră facem ce nu trebuie să facem, lucruri inutile, pentru noi şi societate, ceea ce ar însemna că ne omorâm vremea, bine spus, fie spus printre altele.

Dar problema e alta: ce ar trebui să facem? Suntem într-o veşnică şi plictisitoare căutare al unui ceva care stă situat într-o altă dimensiune şi ne ţine în câmpul lui de gravitate? Există ori nu există deloc.

Există anumit arhetipuri pe care nimeni nu le-a văzut niciodată, dar trebuie să facem ceva asemănător cu ele? E nevoie de această dedublare de a copia şi recopia anumite calapoade care nu sunt predestinate fără să le vedem, nici chiar să le intuim? Tot ce se naşte pe lumea asta se naşte fără a o şti că se naşte aidoma cu ceva, cu un arhetip? Cine e cel mai indicat aici Filon din Alexandria (antichitatea târzie).

Dar în această forţă, la rândul lor, sunt alte două forţe contradictorii – una de a naşte lumea asemănătoare cu Ceva, în cele din urmă asemănătoare cu ea însăşi şi alta de a scăpa de această asemănare?

Există totuşi o motrice supremă, o schemă supremă după care lumea este nevoită să se facă şi să se refacă? Ei, bine romanul, nuvela, poezia, tabloul încearcă ori prin ele se încearcă să se facă o lume care nu există, o ficțiune. Ce sunt ele? Evadări din lumea arhetipurilor pentru ca la rândul lor să aibă pretenţie de a deveni arhetipuri, ori o răscoală împotriva lor înseşi, ori şi autorii lor?

E totuşi o încercare de a fugi de tot, dar cum acest tot este rotund, încercarea până la urmă, pe când de peste acelaşi tot, dar cu ceva mai sus urmând de data asta o altă tipologie, un arhetip al creşterii pe spirală. Aici va fi să observăm că Natura nu poate nimeri cu degetul a doua oară pe propriul său nas ca deseori bolnavul pus de doctorul neuropatolog să facă acest lucru. Lucrul acesta se întâmplă din cauza că a doua sau a treia oară şi degetul şi nasul e altul şi chiar însăşi Natura.

De lucrul acesta s-a convins Heraclit cu peste douăzeci şi ceva de secole în urmă. De aceea chiar şi tu, dacă este convins că faci ceva ce ar trebui să faci, greşeşti uneori, nu se poate să nu-ţi dai seama până la urmă că aşa este.

Destul că ne duc alţii în eroare, de ce ne-am duce şi noi înşine?
***
Logic nu mai este nevoie să te nege cineva. Te negi tu singur. E acea operaţie logică în care un enunţ naşte alt enunţ spre a-l nega.

Ceea ce se face din exterior e numai intenţia de a grăbi, conştientizând acest proces.

Totul neagă totul.

Ce dizarmonie absurdă,

dar obiectivă, care armonizează prin dizarmonie, apropie prin depărtare!

***


Cum aş putea să mă răzbun pe mine, pentru că am fost cum am fost? În mine este şi un altcineva care n-a reuşit să se afirme, nu a ajuns la limitele barierelor sale posibile, iar eu, acesta, nu m-am zbătut pentru el.

Poate că l-am invidiat?

Posibil, dar nu l-am susţinut.

Trebuia să-l las să-şi vadă propria sa neputinţă în faţa unor limite puse de natura lucrurilor. Diferenţa dintre acest eu şi celălalt e că acesta l-a ratat pe celălalt, iar tot ce nu s-a făcut, ni se pare că ar fi fost mai bine decât ce s-a făcut.

O speranţă ratată!


Gânduri
***
Gândurile nu se repetă, gândurile se re-gândesc. În felul acesta re-gândirea capătă aspectul unei concretizări de ordin re-novator, de re-actualizare, acelaşi gând văzut din unghiul de acum al viziunii noastre.

Gândul este văzut în spaţiul şi timpul de ultimă oră. Dar gândul nu mai este cel de data trecută, fiind altul, el rămâne acelaşi ca noţiune, dar cu un alt conţinut, înnoit, atrăgând după sine şi o formă re-înnoită.

Un gând re-gândit este dintr-o parte manifestat de sine însuşi în virtutea dialecticii sale şi din altă parte văzut de noi într-o altă lumină a vremii, pe o nouă treaptă a existenţei.

* * *


Nu revin la fluxul memoriei, pur si simplu, ca la o metodă. Întoarcerea în istorie nu egalează cu întoarcerea în timp, lucru pe care nu ni-l permite doar timpul, ci şi principiile logice formate, care încearcă să cosmetizeze (să aducă în ordine) mediul în care formatu-s-au toate drept nişte discipline pentru care te-ai naşte, încercând mereu a le cunoaşte prin actul la care eşti supus de a le trăi, cum”ţi-ai trăi clipa”, aplicând complementaritatea viziunii de care dispui ( nu o ai, fiindcă nu ţi s-a dat numai, ci ţi-ai luat-o singur), făcând-o ca un vid ce “produce” o realitate ( act cultural) anume pentru a o folosi în favoarea acestui “experiment” de laborator spaţial în cadrul unei personalizări continui a ceea ce a rămas în tine nebotezat până acum, nişte locuri virane, care , fiind “desţelenite” din brazda lor, ar creşte nebănuită roadă mintală care ţi-ar susţine devenirea în devenire.

Revenirea la memorie e pentru a consolida complicatul proces de cunoaştere reciprocă între tine ca individ timpo-spaţial, produs al acestuia şi forma colectivă a existenţei predispusă spre a stabili anumite relaţii, mai întâi simple, apoi conexiuni mult mai complicate cu un anumit mesaj într-o cunoaştere neunilaterală şi neunivocă, mesaj adresat ţie însuţi fără să ştii cui anume, tu continuându-ţi rolul de mesager în memoria ta ca o lădiţă poştală din care cineva îşi va lua mesajul fără să afle când şi cum.

* * *
E o mare satisfacţie să te faci păduri de gânduri, apoi să te pierzi prin ele cu anotimpul tău, hăulind până când te pierzi cu totul, şi tu devenind un gând în pădurea asta cu gânduri că, odată şi-odată, cineva va face uşă din tine la casa lui, ori, pur şi simplu, va încălzi soba şi va putea să aibă şi el ocazia să facă acelaşi lucru.

* * *
Vin ele. Vin toate. Nu mă pot lipsi de acestea ca de nişte axiome, survenite pe o altă cale (a gândirii), decât cea obișnuită, rutinară, pe linia unei căi de rezervă, neumblată, nebătătorită ca de obicei. Vin, vin, vin, se duc, se duc, se duc. E o problemă de poziţie, fiindcă vin de undeva şi se duc undeva. Acest “undeva” mă necăjeşte: sunt şi undeva-uri ori e unul singur ca neantul (nefiinţa)?


* * *
A gândi, exprimându-ne cât mai simplu, ar fi trăirea conştientă a mediului în care ne aflăm, suntem cu el într-o reţea de relaţii reciproce. Gândirea vizează ceva, un obiect, un fenomen existent sau inexistent, imaginat de aceeaşi gândire.

Oscilăm între tot şi nimic? În spaţiul dintre aceste două extreme. Am fi pendulul care se consideră (îl consideră) măturător al timpului? Există un tot? Există un număr sau acestea sunt nişte invenţii mentale? Ele, invenţiile, “organizează” spaţiul pentru ca tot ele să-l populeze?

Ce gândeşte cel care gândeşte? El, tu, el (ea), noi, voi, ei (ele) care formează o adevărată piramidă a singurătăţii, care s-ar putea înţelege şi ca întregul total, dar şi aici, dacă-i întreg, de ce logic sau din inerţie şi mai care total? Am putea spune că a gândi e ceva mai nou? Ceva mai altfel? Ceva mai care s-ar deosebi de “cugetare”, completând-o pe aceasta până la substituire? În “tao”, ca şi în toată filosofia (gândirea) orientală (în “zen” sau “yoga”) prioritară este meditaţia? Ori cu ajutorul gândirii nu putem ajunge la un capăt care ne-ar detaşa suficient de cotidian şi ne-am scufunda în “nirvana”?

* * *
Poate fi o gândire ne-gândită de sine însăşi, adică necontrolată? Atunci avem de a face cu gândirea estetică, intuitivă, pornită cu de la sine putere să se exprime, să determine o anumită stare prin care esteticul să prezinte bucuria noastră estetică ca o formă aparte, aducând cu sine un conţinut după mărime, după interes care susţine marele nostru estetic într-o deplină sau aproape deplină cunoaştere pe care spiritul şi-o promite şi el şi-o realizează împreună cu lucrul de la care porneşte inerţia estetică a artistului de a se prezenta ca un ceva deosebit, imbold în adunarea înmulţirii, scăderii şi împărţirii dialectice a ceea ce am putea numi frumos convenţional cu săgeata timpului ei pornit prin relativitate spre absolut, adică spre mirajul perfecţiunii ajuns la un finiş, dar acest finiş, ca atare, care, dialectic fiind, se află în mişcare ca un prim punct ce se mişcă pe secvenţa dintre A şi B, secvenţă care se măreşte.

***
Dacă aş fi singurul care nu mă caut,

aş fi ca un cosmodrom arhaizat din

care se caută viaţa

pe alte sisteme stelare, solare;


eu mi-am scos sinceritatea la mezat

şi gândurile care în nevolnicie se abat

şi vor să se reconcentreze în adâncuri

de mit,


itinerarul subit

al pornirii ca o răsplată pentru ortodoxia


dezmăţului. Arpegiul ospăţului ajunge

de la dezmăţ pân-la dezmăţ ca

toamna până la-ngheţ şi primăvara

după îngheţ,


dacă aş fi singurul care nu mă mai caut

aş fi în categoria de box un cnocaut,

aş fi un spălat în care gândurile se tratează,

ele vin bolnave

de-atâtea înserări

ori de-atâta amiază

care de la gând până la gând aprig diferă,
eu mor, trăind într-o ultrasălbatică eră

în fascinaţia unei metafore hiperbolizânde

anterioare opuse

prin autocreşterea

imuabilă,
firea mea lamentabilă îşi leapădă jetul,

sunt ca o hiperbolă

în care nu încape până astăzi dispreţul

doar faţă de mine

şi atunci când

nu sunt altul,


a căzut o frunză în sus,

spintecând cerul ca o rachetă,

dar şi în cer lucrurile ca aici tot se repetă,

chiar şi înaltul.

***
La un gând vine alt gând, ca omul la om. Curios lucru: şi pe unele şi pe alţii ce-i face să se apropie?

Pentru a-şi da seama cât de departe sunt unul de altul?


***
Când eu şi tu gândim acelaşi lucru, dar tu mi-ai luat-o înainte, simt că lucrul dat este ocupat ca un număr de telefon care nu răspunde, ci care pare ocupat din cauza că cineva sună. Aici mă împotmolesc în gândul tău şi mai departe nu pot ajunge.

Orice lucru este rotund prin natura sa, chiar când are formă de cub sau piramidă. Ducând o linie imaginară de la centrul lui până la cea mai depărtată dimensiune a lui, apoi în jurul acestui centru, facem o sferă imaginară…

E ceva contrar logicii, se concretizează prin abstractizare.

Nimeni niciodată nu va stabili modul nostru de gândire asupra unuia şi aceluiaşi lucru.

***
Drumuri drumuite, cărări cărărite, gânduri gândite, omeniri omenite. Fiecare gând este propria sa platformă de lansare în necunoscut.

Există şi un timp infraroşu în care gândurile se văd ca gloanţele trasate prin întunericul nopţii. În cazul dat noaptea este raţiunea noastră, gândurile cele care o definesc de fiece dată demonstrând că ea este şi că poate dispărea într-o zi ca să nu mai revină.

O întoarcere a materiei din formă în sine, rămânând numai potenţialul. Caut logica acestei întoarceri în filozofia lui Aristotel şi găsesc altceva care mă cutremură: dacă existăm cu adevărat. Simt pe frunte broboane de sudoare rece.

Crugul rămâne veşnic deschis, amplitudinea scrânciobului în care copiii sunt observaţi de favoarea cercului care ar putea într-o zi să devină etalonul desăvârşirii pentru sine însuşi.

Forma asta cum s-o fi numind? Tot ce este doar are un nume, dar un nume propriu. Acest adevăr îl ştiu cei care scriu în limba lor substantivele cu literă mare, de pildă – nemţii.

***
Am să trăiesc până am să-mi termin gândurile de dezghiocat, gândurile Nimănui, care devin pentru un moment “ale mele”, o formă ilogică a cuvântului ne-stăpân pe situaţie, eu devin numai confirmarea acestei gândiri că există. Ele intră în conştiinţa noastră ca o ploaie de meteoriţi în atmosfera Pământului într-o vreme de noapte.

Dar câte gânduri am de gândit?

Şi mi le gândesc pe ale mele, adică cele sortite să le răzgândesc eu, ori în mine este un întârziat care îşi răzgândeşte gândurile pentru cine ştie care veac?

Sunt, probabil, şi indivizi care răzgândesc gândurile unor alţi indivizi din viitor, de aceştia sunt puţini. Când un om nu vrea să gândească - a venit într-un spaţiu de timp cu gândurile de acum gândite, dar să gândească pentru un altul din viitor nu are nici putere şi nici îndrăzneală, ori, pur şi simplu, este dominat de lenea mintală.

***
Gânduri, gânduri, lungă vi-i cărarea, spunea Petru Cărare într-o poezie din tinereţe, şi cărarea, în imaginaţia mea se făcea şi mai lungă. Eu găsesc într-un caiet vechi, jerpelit un început de poezie: gânduri, gânduri, mari cârduri de iepuri de foc goniţi de vulpi argintii într-o câmpie din care toamna s-a dus mai la sud şi-aud cum uşile zărilor vraişte vântul le închide apoi le deschide neştiind ce să facă în clipa aceasta cu ele. Până la urmă vântul se plictiseşte şi-ncepe să are toată ziua pământul ca Dumnezeu noaptea să-l semene cu stele şi vraişte şi ai nişte doruri cât munţii de grele... Se vede că porneam de la cântecul „că dorul din pieptul meu e ca pământul de greu”.

Şi iarăşi gândurile mă întorc la cuvântul vraişte. O fi existând o anumită stare de vraişte caracteristică sufletului cu uşile deschise pe care le dă vântul de pereţii existenţei şi în timpul acesta toamna dă buzna de afară cu tot cu frunzele căzute ademenite într-un viscol de tot şi de nimic şi totodată plin de poezie.

***
Gândirea. Ce este gândirea? Aici şi acum. Această gândire prezintă prin absenţa ei nemotivată, sau, dacă o putem motiva, apoi numai prin lenea noastră mintală.

La ceea ce am ajuns, ne-a împins gândirea noastră calificată de ea însăşi POST FACTUM – a-na-po-da. Un termen nou pentru manualele de psihologie modernă, de ultimă oră.

Ce s-a întâmplat, ce se întâmplă? Ce se va întâmpla, vom vedea. Dar să vedem, să nu fim nevoiţi a vedea ce ni se va servi de-a gata pe tava de aur a marilor promisiuni. Problema e că noi+voi+ei (ele) nu fac împreună un NOI COLECTIV, ci mai mult un inconştient colectiv (lung), prost înţeles şi cu menire de A-NA-PO-DA.

Demult Bacalbaşa nu mai e la modă, şi-i păcat! Trebuie readus Moş Teacă să se răstească la noi:

- Gândiţi, mă, că de ce v-a dat statul cap?

P.S. Şi într-adevăr, de ce?

- ?...
***
Toate se leagă şi se dezleagă una de alta pentru a se ne-lega din nou, formând astfel lanţul nesfârşit al gândirii. Iar procesul acesta ar putea fi exprimat pe hârtie ca o spirală, dezvoltându-se pe lângă o dreaptă, acelaşi val puternic bubuind, lovindu-se de cheiul de bazalt al unui oraş coborât din munţi sau din cosmos şi ajuns pe malul mării.

Toate se leagă şi se dezleagă de numele sensului pe care l-o fi având natura, dându-ni-l ca orbilor dinainte în fiece zi, iar noi nu-l vedem ori, văzându-l, nu se ştie de ce se crede că acesta e acel care nu e acesta, adică acesta este altul cum ar putea fi într-adevăr. Din acest punct de vedere e o logică ilogică, iraţionalistă, care îşi iese din parametrii tradiţionali – nu mai satisfac gândirea, fiindcă ea intuieşte alte ţărmuri desperate spre care pornesc gândurile fiecăruia dintre noi, dar ori pier pe drum înghiţite de furtunile iscate spontan, ori descopăr altceva decât Vest-Indiile atât de mult visate de Columb, care a descoperit altceva decât şi-a dorit.

Totdeauna, când se caută ceva şi se ia drumul cel mai apropiat, se găseşte, în fond, altceva, drumul cel mai scurt presupune una, dar şi el, fiind presupus, e altceva, ca sens, ca virgula cunoaşterii.

Fiecare individ este tot ce este şi nu este, nici el nu are de unde şti, purtându-şi pe umeri moara de vânt la care se macină gândurile, marile sau micile visuri, presupuneri şi zis-uri care zic spre a le zice ca grăuntele care poartă-n sine vălurândele spice pe paiele verzi sau spălate-n galbenul pur al aromei de pâine, în care totdeauna se conţine un mâine pentru – se referă şi-n moara aceasta de vânturi grăunţele lui speră-disperă, cuplu ciudat al unei ciudate funcţii care bate cap în cap galaxiile, norii şi munţii care se aleg prin ne-alegere şi se înţeleg prin neînţelegere…

Unde se duc, încotro se pornesc gândurile omului, despărţindu-l de ţărm pentru a se apropia de depărtări ca nişte catarge despre care Eminescu avea să spună: Dintre sute de catarge / Care lasă malurile / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile?”

Dar poate că acestor catarge le place să plutească la nesfârşit între nesfârşituri, între ceva şi altceva?

***
Mă gândesc, suntem (încă) prea departe ca să punem problema gândirii ca gândire. Cine a încercat cu gândul să ne deprindă că fiecare din noi are o datorie, în primul rând, faţă de sine, iar faţă de sine e şi faţă de societate, că ar trebui să gândim, să ne facem din acest proces psihic o îndeletnicire mai serioasă de sine quo non pentru a ne înălţa cu o treaptă mai sus de ignoranţă.

A şti
***
A şti ceva înseamnă a nu şti nimic. A şti mai mult şi mai nimic, înseamnă de acuma că ştii. Poţi face o delimitare între a şti şi a nu şti.

***
A şti e o problemă a necunoscutului. Nici chiar tu însuţi nu ştii ce ştii. Cunoscut e numai faptul că nu ştii. Neştiutul este întregul, ştiutul – partea lui intimă.

***
Noi atât de puţin ştim încât ar trebui să ne sinucidem. Ne salvează neştiinţa. Ea totdeauna ne-a salvat de toate, numai de noi - nu. Noi mergem cu umbrele în urma propriilor noastre dezavantaje de a înţelege şi a ne orienta într-un spaţiu impropriu şi duşmănos.

E o ruşine să ştii prea multe, fiindcă niciodată nu le vei şti.

A spune că ştii se egalează cu probele nemotivate şi hârtiile banilor neacoperiţi cu aur.
***
Unul dintre apostolii lui Hristos, cât priveşte lauda de sine, avea să spună: “Ne putem lăuda doar cu slăbiciunile noastre”.

Tot plinele de sine te poate ridica până la marele rang de buric al pământului care are obiceiul de a mirosi destul de urât, mai ales, când nu este spălat la timp. Şi nu importă ce fel de buric eşti, artistic, politic, principalul e că ai marea tărie de caracter: buric să fii.

Sfâşiat de contraziceri şi îndoieli, doar buricul te mai poate salva de acest prost privilegiu de a nu fi tu şi gândirea ta de a fi a altuia şi atunci o negândire a negândirii, dacă ar mai fi să apelăm la negaţia pe care a utilizat-o atât de abil Nichita Stănescu în “Necuvintele sale”.

Cât de efemere sunt toate şi cât de efemeră este însăşi gândirea trăind momentul de frontieră dintre aici şi acum, formând acest acum prin apariţia absenţei sale, mica durată sau infima mică de durată în care conştiinţa noastră schimbă viitorul în trecut. Durata dată poate fi comparată cu un punct, dar nu punctul geometric din care se naşte linia, linia însăşi fiind acel punct de mişcare, nu punctul real, mai exact, concret, ci punctul cela de mişcare din “Scrisoarea I” a lui Eminescu, punct abstract cu mişcare abstractă din care abstract se iscă însăşi existenţa care ne scoate din lăuntrul ei, aruncându-ne la suprafaţă pentru a ne pune în mişcare ca, mişcându-ne prin gândire, să fim martorii acestor abstractizări ce ne gâdilă şi ne ameţeşte devenirea ca un alcool de origine şi intonaţie cosmică totodată, născând în noi muzica dimensională a unui spaţiu în care se învolburează timpul pe care tot noi ni-l imaginăm drept a patra dimensiune.

Pomenindu-te într-un astfel de carusel, dispari prin iscusinţa de a-ţi teoretiza dispariţia şi acesta e remediul cel eficient în a te concretiza prin absenţă, fiindcă numai astfel îţi poţi trăi gândirea prin efemeritate. Adunându-le pe toate, împreună, îţi permiţi luxul de a-ţi înălţa munţi imaginari, care în bătaia unei luni bizare, prin neobişnuinţa prezentării ei ca factor neplăsmuit de tine, devin o umbră a ta şi vârfurile acestor munţi urzesc alte umbre, de obicei, cafenii sau albastre ce prosperă prin sau peste zone limitrofe gândirii tale efemere, creând din nimicul şi efemericul gândirii repetarea ca efect al unei cauze obligatorii în concepţia veche a logicii antice şi neobligatorii sau inexistente în viziunea poststructuraliştilor şi postmoderniştilor ahtiaţi de controverse.

Aceste teorii speculative pot continua. Ele sunt de natură antică dintr-un complex al Pânzei Penelopei, care în aşteptarea lui Odiseu în prezenţa pretendenţilor la dragostea anticei şi legendarei vestale ce ţesea ziua şi se destrăma noaptea ca şi zidul monastirii din “Meşterul Manole”.

E o formă a slăbiciunii omeneşti de a te informa ce va fi sau ce este dincolo de aici şi acum, dar a nu trece hotarul acestuia, fiindcă hotarul, hotar fiind, are în el programată despărţirea întregului de parte şi chiar a întregului de sine însuşi şi eşti impus să te dezici de bucuria de a fi ceea ce ai vrea să fii cu toată fiinţa şi plinătatea ta de sine însuţi, dar afară bate vântul, viscolul pufului de plop continuă şi la radio cineva vrea să demonstreze tuturor că e unicul Buric al Pământului.

Fiecare se laudă cu slăbiciunile pe care le are. Înţelege şi descurcă-te nu cum vrei, dar cum poţi din această plasă de păianjen împletită sau ţesută altfel decât Pânza Penelopei şi are cu totul alte semnificaţii ce se contrazic între ele în favoarea unei dialectici imperturbabile bazată şi ea pe acelaşi aici şi acum impus prin dictatura logicului.

Socrate spune până azi: “Eu ştiu că nu ştiu nimic”.

Lao-Tse pare să-l persifleze fără să-l fi cunoscut:



  • A şti că nu ştii e cel mai bine.




Dostları ilə paylaş:
1   ...   8   9   10   11   12   13   14   15   16
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə