Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.97 Mb.
səhifə2/16
tarix30.07.2018
ölçüsü1.97 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16

PORTRET CU CHITARĂ

LA MARGINEA UNUI CONCERT DE ADIO

Chitara lui semăna cu o gară feroviară,

pe paralelele strunelor treceau trenuri cu

parametri de gânduri,

traversele metalice de pe pista de decolare

a sunetelor alarmate


tremurau înfiorându-se de propria lor ne-

dumerire; era un semnal neîntrerupt

de alarmă specifică raportului dintre

foc şi clorofilă;


era un du-te-vino de degete îndepărtate

de scop şi apropiat de un adevăr discu-

tabil aşa cum discutabilă este lumea parcursă

de Florii înainte de Paşti,

dar toate se roteau în jurul unui centru

de emancipare a simţului pus în joc de

hazardul extemporal şi se auzeau lupii

urlând, lupi fără timp. Din afara timpului

din preajma unor stâni fără de oi şi berbeci

şi creştea sala-n extaz să aibă de unde cădea,

chitara lui semăna cu o lună târzie care răsărea

când apunea.


x x x
Simt dedesubtul şi nu-l pot crede, aud de-

desubtul şi nu-l pot vedea, orb ca Milton

îmi caut Paradisul pierdut şi nu pot da

de el

şi-i o acalmie în suflet, un timp în-



cremenit cu două minute înainte

de izbucnirea violentă a unei ploi to-

renţiale,

când scapără şi nu se-aude, când lumea

e mută ca zăpezile veşnice de pe vârfu-

rile munţilor înneguraţi de condensare

pe Kilimanjaro la mari altitudini unde

simt atunci prăbuşirea în cu-

antele luminii dispărute din calea as-

pectului preliminar al convenţiilor din-

tre viteză şi obiectele supuse la această viteză;
simt, nu mai simt nimic, dedesubtul

mă simte şi mă pipăie cu tentaculele

sale de caracatiţă bătrână şi flămândă;

mă simt ploaia care vrea să mă înghită

şi să se joace cu imaginaţia mea de-a

baba oarba, cine pe cine va prinde sau


cine pe cine nu-l va mai vedea niciodată,

simt doar regăsirea, dar mi-i frică de ea,

e singura categorie

filosofică necercetată până în ziua de azi.


x x x
A râde e mai tare decât a spune îşi zice

Paul Eluard, a râde, a râde până la

obsesia râsului neordinar, până la distanţarea de

râs când se detaşează de râs şi în ochi spaima nedume-

ririi se racordează cu însăşi spaima cu spaimă,


faima trecerii de la cauză la efect, dacă după noile teorii

mai există, perfect este numai ansamblul trăirilor

netrăite ca ansamblu

dintr-un slogan oriental ce se ţine pe-un

ritual al degajării cunoaşterii intuitive
de intelect, a râde e mai

tare decât a spune, dar a râde la modul

cel mai direct-indirect, e corectul

ce se vrea mai corect, dar cât de corect?


Ori, poate fabula gândirii în însuşi cadrul

gândirii se emancipează când însăşi gândirea concomi-

tent e şi subiect, şi obiect, cum miezul nopţii

concurează cu-amiaza,


acea durată sigură şi nesigură totodată de răsfrân-

gerea iluminării unui moment care

e şi constructiv, şi deconstructiv, dar şi arhitect în a face

gândirea cu un spaţiu în plus pentru


orice întâmplare când orologiul primă-

riei bate corect pronunţând timpul rar

şi distinct pe silabe, prin urmare, real

şi-ntre silabe se declanşează spaţiul tăcerii în

modul multidimensional sieşi contrar.
Mă simt ca o lecţie uitată să fie inclusă în orar.

x x x


Nu mă numi, spune-mi cu gura muş-

când din mărul ispitei cunoaşterii

şi tăcerii; muşcă-l şi tu dintr-o apropiere

a evenimentului care vrea să se audă,

vrea să mă aud prin tine ca printr-o

pagodă budistă locuită de Buddha al meu de aici

şi numai cuvintele tale por-

nite să trezească din somnul teluric goana după

Nirvana,

pomul ciudat

al desprinderii

de ramuri

care se determină să cadă,

în rod
adormind într-o fântână umplându-se

cu apă senină din izvoare senine

din privirile senine-adresându-se

seninului ce se confruntă cu metafora plinului

cu-ademenire de rândunici când îşi înşiră hărţile topografice-ale cerului


să ştie sub ce constelaţii să se întoarcă acasă

săvârşindu-se astfel salvarea tardivă-a misterului.

***

Caut dedesubturi, adâncimi incurabile



semne bătute de vânturi solare ajunse

până-n centru,

dar care,

problema problemei: disperând, dispe-

rarea fortifică locul
reglează efortul,

portul senin al luminii de seară

când stelele se-aprind regăsind solita-

ră expresie-a foamei

respiraţie-a

anunţând conţinuturi, o normă a nor-

mei din bazinul sanguin;
cristalin termometru se-aude cum tace

Sahara cu neîntemeiatele figuri geome-

trice din vânturate nisipuri;
trec oameni prin cugetul meu cu ciu-

date sclipiri decupate din chipuri

într-o formulă a somnului, a oboselii

de nisip, de căutare pe drumuri

a unui alarmat de nelinişti pe

unicul drum

în care ca-ntr-o apă

se reflectă, uitatul de-acum.


***
Totul se întâmplă-n adâncul vag al

senzaţiei gata de expansiune în pli-

nă disperare plăcută ca după o

durere trecută;
umbra senzaţiei;

nespus de mult, nespus de mult, foarte

mult mă ajută

să-mi caut


umbra pierdută ca pe-o dezmembrare

a unui amurg

ce se alungeşte pe lângă aşezările ome-

neşti în ora ştiută


gata de-odihna pe care omul o merită

şi nu-i contrafăcută;


îmi reazem dispoziţia

de fericirea momentului cunoscută


ca o predestinare,

ca umbra lunii ce pe târziuri se mută, dar

nimeni nu ştie dacă luna pe târziuri ori târziurile pe lună se mută.

***
Deprins să lucrez noaptea, mă bizui pe marea tăcere a cuvintelor care aşteaptă să le vină rândul şi să spună ceva prin tăcere.

Scriu fraza, dar nu o scriu eu, ci se scrie ea însăşi prin intermediul vârfului de peniţă şi a cernelii care lasă pe rândurile caietului dacic urme delirante, linii abrupte, reîncepute şi continuate printr-o osârdie de invidiat. Nu se scrie, ci se creează un câmp deosebit în care pierderea totdeauna câştigă şi pierde timpul, se câştigă distanţa. E ceva din legile fizicii, numai că aici sunt folosite în loc de fraze ecuaţii cu semnificaţiile lui Saussure.

Irepetarea aceleiaşi regăsiri a aceluiaşi demers către o imponderabilitate frazeologică. De aici vine riscul necontenirii, în care ne aflăm necontenindu-ne fără a ieşi din ea ca din viteza luminii.

***
Se naşte lumina ca un foc pe aripile

tale pe care nu le-ai avut niciodată şi

zbori cu braţele

prin pădurea mea de umbre înflo-

rind de tăcere şi tot ce te-aude

şi tot ce te cere

ca strada pustie primul pas al
celui care primul trezeşte oraşul,

se naşte lumina uriaşă cu silue-

tele ochilor care încing întunericul,

crescând ca o iederă goală şi aprin-

să de prospeţimea
gândului care şi el cu lumină se-m-

bracă, fragilă faianţă, se-nalţă

negura argintie a petrece-

rii pruncilor


în călătoriile lor de-ametist, prin

iconostase-convingeri că tot ce se

aşează ca roua pe iarba matinală

a luncilor


din preajma pădurii, a oraşului care iese

din propria piele ca şarpele şi pleacă

să se întoarcă târziu,

obosit de dragostea


multilaterală prin orizontul verzui,

unde plopii cu plopii mereu

se duc nicăieri: se naşte

maiestoasă

lumina în formă de păsări albe şi

uşoare ale zăpezilor noastre

de-acasă.

***
Simt o tăcere a lumii cuprinsă într-o

ceartă cu disperarea, e o ceartă-a tăce-

rii cu însăşi tăcerea ce te cere; ştii numai

tu, dacă te cere tăcerea; disperarea bazată pe
mari compromisuri la periferiile hărţuite de visuri

pe care sieşi le face;

în momentele cele mai oportune, se

întunecă simţul comun, iar întunecarea simţu-

lui nu mai displace;
compromisuri, deraieri de visuri, şederea

cu picioarele bălăbănindu-se peste abi-

suri şi multe alte amănunte luate

toate-mpreună adună momentul tra-

gico-cosmic al disperării;
simt în orele înserării zvâcnind unde-

va curenţii adânci ai mării pentru a-i

mări zbuciumul

cu răsturnarea întoarsă în simţul co-

mun ce mi-i dat, în disperarea ei

disperarea îmi caut înfrigurat


şi în aceste ciudate turnee ale mele de

veşnic actor mi-am disperat dispe-

rarea în vreo dragoste disperândă

de disperare controversată într-o

inimă de femeie
şi două disperări luate-mpreună se

manifestă într-o arestă străluminare

de lună nebună şi lumea, cu nume

fără nume, repetându-se-n noi; lumea

era cum era,
cea lume, ca un fulger despicând starea de

ploaie din mine şi dânsa disperând dispera.

***
Era ceva deasupra tuturor, plutea în aer

înălţimea ca o redută construită noap-

tea în spaţiul unor contraziceri mari

de mare pregătire-n glas de viitor din

care firea şi-nălţimea se acordau nume-

ric şi ciudat; prin întunericul umblat

de reci iscoade de lumină;
se consuma tăcerea lor deplină din lipsa

falselor cuvinte ce mai minţeau, dar ca-

nainte într-o dilemă

ce scruta orgoliul unui doliu, o pleca-

re în sus şi-n jos ca o enigmă din ca-

re răsare din limba greacă sigma -


elogiu unui nou, vremelnic mers ce se-a-

legea ca rima dintr-un vers urechea să-mi

domine, s-o conteste;
pluteau de asupra lui numai proteste, fi-

ori de slovă şi răspuns de focuri cu

locuri vagi şi echivocuri legate de-a-

mănunte şi convenţii;


pluteam şi eu cu toate,

cu suma mea de mari eşecuri şi absenţe.

***
Între propoziţii se restabileşte distanţa logică a tăcerii, acea parte a gândului ne-vorbit care se deşteaptă ca valul de mare nu datorită vântului cât inerţiei născute din vânt ca mişcarea unui pendul pus sub greutate.

Totul revine la tot.

Indicii reactivi la reacţie se ademenesc, se compară şi strigătul textului se descompune în părţi componente – iarăşi din tăcere tăcută şi tăcere strigată.

***


Tăceri de teatru, aplauze de lumini, care caută mişcarea din scenă ca un semn de întrebare care se deosebeşte de tot prin tot şi se asemănă prin felul de a se împotrivi lucrurilor, care îi stau în cale pentru faptul că înstrăinarea singurătăţii se întâmplă logic, de aici şi legic. Cu surdocamera prin lume, la lumina incertitudinii şi desconsiderării timpului care şi-a pierdut echilibrul.

***


Tăceri, tăceri, tăceri. Rondouri implicate într-o muzică mai mare şi, totodată, mai neîncăpătoare din punct de vedere al spaţiului logic din persistenţa cuvântului, care vrea să se pronunţe, adică să-şi divulge existenţa prin dulcea experienţă de a te cunoaşte pe tine. Până în cele din urmă se dovedesc a fi eul singuratic într-un nuc concav dintr-o forţă centripetă.

Mă supun fluxului de memorie. Sunt materia pe care, dacă o tai, o doare şi curge sânge. E o definiţie a efectului revoltat de prezenţa văzduhului în cuvânt.


***
Viaţa este un compromis între adevăr şi eşec, între structuri mentale şi timp contaminat de schizofrenia conştiinţei ce este urmărită. Ea într-adevăr este urmărită. De gândire. De motive şi singurătate.


***
Drum cu plopi. Reguli de circulaţie ale câmpiilor. Desprindere de obiect în favoarea obiectului. Soarele regăsit în fundul unui lac din care adâncul ascultă infinitul cu urechea de papură şi antene ciudate din papură.

Negre şi intransigente

Formule de iarbă.

Tăceri orientale.

***


Iubeşti ca o pasăre. Puii tăcerii ţipă în orizonturile primăverii ca o dovadă că lumea se reia de la început.

Se caută pe sine şi se găseşte pe alta.

Umbra are greutatea specifică a cuvântului rămas nerostit la periferia prezenţei unei ordine care se încearcă în aşteptare, tăcere şi abţinere de la pronunţare sau de la divulgare.

SINGURĂTATE

Despre singurătate s-a scris, se scrie si se va scrie. Dar nu din plictiseală. Şi, poate, despre o singurătate cu totul aparte, îmi vine pe limbă cuvântul “creativă”, supusă unor dorinţe de care nu dispun, nu-mi sunt caracteristice şi după cum îmi dau seama, nu mă reprezintă, deoarece nici nu are de gând să mă reprezinte, nici nu are ce reprezenta, chiar dacă sunt unic din Univers, după amprentele digitale.

Să fie aceasta singura dovadă de unicitate? Mă îndoiesc, deşi ar putea fi. Ne-ar căuta prin Univers cineva după amprentele digitale? Suntem surse de informaţii? Pentru cine? După ce fel de scheme creierul este împărţit in două emisfere – cea din dreapta se ocupa de gândire, iar cea din stânga – de emoţie, de creaţie.

De ce Hegel prezice moartea artei, după care alt neamţ Nietzsche, lansează ideea sa neobişnuita că Dumnezeu a murit, iar după francezul Michel Forin omul a murit, după Roland Barthes eroul moare, după Jacques Derrida face din lume un text imens. Toate acestea sunt rodul unei anumite singurătăţi, cu adevărat ar fi probabil aflându-ne in afară de orice suport material, ca pământul.

Am putea vorbi despre tristeţea lui Armstrong din Deşertul lunii in care milioane de ani nu se mişcă nici un fir de nisip, din când în când cade câte un meteorit rătăcit prin Univers, imensitatea pe care n-o putem imagina în dunele de nisip ale vreunui pustiu. Iar la noi, aici, intr-un câmp după vreun viscol într-o vastitate de întindere numai deasupra căruia a răsărit soarele şi nici o vietate nu a lăsat nici o urmă de viaţă.

***
Eşti ori nu tipul, daca eşti, arată-te din peştera sufletului meu care aderă la cariera sufletului omenirii. Fii firea mea cea fără de fire; fii fericirea momentului că e moment convalescent, emblema, dilema, problema discursului nimănui ce ţine de tot si de nimic, din ce este şi nu e. Cum să te exemplific, să te explic, mie, nu altora, că eşti complicat, dar nativ, tu în acest inconştient colectiv, tu, care legi ceva de altceva instinctiv doua capete ale versului existenţial la modul infinitiv.

In noaptea asta, când plouă afară şi în suflet cineva a stins lumina, şi sufletu-i pustiu ca o gară la o oră bizară de târziu şi cântă fanfara un marş dintr-o muzică extraordinară, dulce de-amară cu implicate intr-o stea lucind pe cer solitar si, mai ales, când nimic cu nimic nu se compară, căci orice încercare-i precară, precară, precară, iar într-un moment atractiv perceptiv, când cobor în suflet ca-ntr-un subsol gol de tăcere şi gol cu mai multe niveluri, când cobor naiv ca un sălbatic intr-un hram exhaustiv, care spune totul despre nimic si nimic despre tot si explică respectiv ce e tot şi netot. Ce legi tu prin mine si alţii cu cine, din ce dimensiune în care nu se putea infiltra demonstrarea rândurilor, acestea sunt dictate de tine şi scrise de mine, sunt, intr-adevăr, sau există fictiv, dar atunci cum fără mine şi tine, ar fi o insultă, există, totuşi, ceva care din altceva mai rezultă ca un andante din muzica “Infernul”-ul lui Dante, ceva neexplicat de necorespunderea mea cu tine, ceva nesupus si tardiv, dar strigă, vorbeşte odată din toate aceste probe supramodeste năluciri de poveşti şi te-aud şi te strig, căci altceva ce s-ar alege din aceste obsesii.

Un preludiu dintre coasă si gresii.


***


Niciodată nu-i târziu să taci. Chiar după ce ai spus o prostie. Principalul e să nu te repeţi. Şi dacă poţi, să taci dublu. Parcă ar fi un alfabet pentru muţi să

descrii cu el ploile de astă-toamnă interzise de cenzura secetei. Dar noi ştim ce înseamnă cenzura.


***
Dar eu, care sunt în audienţă la verb, îmi fierb

transfinitul şi proba de gând

în farmecul

liber trezit de cuvânt şi soarele liber mai

liber apare: afară e soare, în casă e soare,


în suflet e lună şi toamnă, şi frunză, şi

umbra şi-albastru, şi firav, suav e-un

spaţiu ca spectru în spaţiul concav; din

el se ridică reforma de gând:

se-aude

cum tăcerile, umblând pe pământ, nasc



neguri de toamnă, dispoziţii de-apel

febril


nestatornic şi glas de copil

şi uşa la casă, deschisă-n raport cu vântul

de-afară cu mine îl port
şi-o sferă se-nvârte în ochi, se ridică pe-un

fir de păianjen un fir de furnică, ori, poate,

pe firul răsfrânt dintr-o frază
ce iar se pronunţă în bucuria noastră de-amiază.

***
Rezemată în cântec, îmi dă târcoale balada. Ceva s-a întâmplat cu cerul de deasupra fântânilor părăsite, din care nimeni nu se mai încumetă să bea întuneric. Dacă ştiam, aş fi băut întuneric şi cu întunericul – stelele pe care nu le-am putut vedea niciodată ziua.

Am vrut, se vede că prea mult, iar preamultul nu se dă tuturor din simplul motiv că nu poate ajunge pentru toţi.

Multul cel mult este puţinul cel mult. Filozofia nu se răsfrânge asupra misticii noastre europene. Noi suntem robii unei ne-vreri, unei ne-dorinţe de a fi noi.

Cea mai nobilă şi îmbucurătoare grijă de care ne putem desprinde oricând pentru a ne vedea sufletele alergând însetate de la o fântână la alta în câmpia toridă a singurătăţii noastre de care nu putem fugi, fiindcă însăşi singurătatea suntem noi şi ne aflăm în ea, adică tot în noi.

***
Şi tu, şi el, rămân cu voi, e imposibil

cântecul să cânte, frumosul ştie să-n-

spăimânte: eternic ritm, umplut cu

siguranţă mă umple numai cu distanţă
şi tac mă cheamă, vin să umblu singur

să număr toamna câte frunze are –

ce-a fost, ce e şi ce va fi dezaprobare

în strictul ritual pe care nu-l pricep,


de unde-ar trebui să mă încep, să pot

să ştiu a exprima rezerva de-albastru

fin ca o femeie-n ochii ei albaştri

îl conservă şi dor îl fac, şi dor îl ţin

în tot ce ştie să se ştie o vietate.

***
Doleanţe, regăsiri. Numai spiritul negăsit sălăşluieşte în configuraţia optimă a umbrelor. Probabil, starea de ne-găsire îi face plăcere. Vrea să-l mai caute cineva, să-l strige să vină acasă ca rechemarea rezonanţelor din hăulirile singurătăţii, căutându-şi oponenţa prin podurile de stejar, pregătind ghinda pentru mistreţul neîmpușcat.

Tot răul nostru stă în faptul că am fost învăţaţi să devastăm. Din piatra lui albă s-au făcut castele negre pe care le vor plăti cei de mâine.

***
În mine s-a adunat ce am vrut să spun şi n-am spus. A fost o criză de spunere. Întunericul s-a complăcut în metafizica mea şi au crescut maci negri otrăvitori pe marginea conştiinţei mele de mine.

Prima revoltă pe care am simţit-o a fost împotriva prostiei mele. Prostia activă din numele unui adevăr ireal, utopic care se determină prin faptul că era spus prin gura mea. Eu stăteam în faţa mea şi îmi ţineam predici de bărbăţie sufletească, în timp ce miriştile se aprindeau şi ardeau, ducându-se mânate de vânt spre mare. Abia atunci mi-am dat seama că tălpile şi călcâiele mele sunt miriştile copilăriei. Când mă frig tălpile ştiu că ard miriştile.

La un moment dat aveam impresia că acele terenuri de mirişti, aprinse neregulat de vânt, sunt nişte suprafeţe imense de creier omenesc peste spaţiul cărora bântuie gândurile. Era unul din spectrele prin care vedeam viaţa în ardere deplină. Miriştile, după ce ardeau, rămâneau tot mirişti, dar cu datoria făcută că au “gândit” lucruri care rămân negândite. Am impresia că în istoria noastră naţională sunt foarte multe locuri negândite, sihle care cresc primăvara şi vara, toamna se usucă, iar iarna vâjâie vânturile lipsite de sămânţa învierii şi sihlele nu iau foc de la sine, astfel crescând din nou peste aceea ce a crescut mai demult. Dar acele locuri ferite de focurile migratoare ale existenţei noastre specifice rămân cu structurile logice “gândite” de la sine cu ajutorul vremii, formând autonomii care s-ar putea să aibă expresii de gândire fantastică, firească pentru noi, dar ne-rostită, uitată în memorie ca într-un pod unde stăpânul a adunat diferite cărţi scumpe pe care i le-a adus feciorul său înainte de război, apoi, plecând, nu s-a mai întors şi cărţile au rămas cu înţelepciunea lor neînduplecată să ţină în loc procesul ştiinţei care nu se poate duce mai departe din cauza “ne-folosirii” acestor ştiinţe din cărţile îngălbenite de vreme şi de uitare în podul în care gospodarul a adunat diferite “hodrobii” ale vremii.

Noi suntem bolnavi nu numai de vreme, ci şi de sine, prima o admit, fiindcă ea a dat sens filozofic noţiunii de dor, un dor de veşnicie, de infinit. Totdeauna ni s-au părut medicamentele prea scumpe şi am lăsat să treacă boala de la sine, dar ea nu a trecut, a progresat şi a început să se manifeste în diferite feluri drept o destoinicie a noastră faţă de noi şi istorie.

***
Cu cât mai distant, cu-atât mai aproape,

liberul arbitru ne ţine între umbră şi

frunză: în dragoste şi natura ei necon-

tenită, umbra apare întâi, ca un arhetip
al frunzei, umbra apare

şi omul după chipul şi-asemănarea umbrei

sale devine ceea ce i se pare că este;
într-o zi înserată de iarnă mergeam împo-

triva voinţei mele spre mine

şi-am descoperit mergând două umbre

cu mine-mpreună:


una-nainte şi una din urmă şi una din

ele era prezenţa ta de spirit în comunicarea

mea cu imaculatul zăpezii

care are o noimă uşoară de-albastru


necondiţionat de nimic;

era o putere a ta de a mă susţine în re-

chemarea unor orgolii de altă natură

de a fi atotcuprinzătorul demers către

principala regăsire a forţei timpului pre-

făcut în energie telurică;


în priviri care-asigură mereu regăsirea

umbrei cu tot ce se formează ca trup, ca

memorie,
ca întoarcere de unde-ai plecat ca să te

poţi convinge că te primesc în singură-

tatea mea ce demult

poartă două nume – al tău şi al meu.


***



Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   16
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə