Victor teleucă ninge la o margine a existenţEI
Regăsire de tine, avantaj de cuvinte
Yüklə 1,97 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- PARADA DEDESUBTURILOR
Regăsire de tine, avantaj de cuvinteîn disputa cu rostul, ochii prefăcuţi în privire cu non-conţinut de isterie răvăşită, arsă până la temelie, care mai miroase a scrum şi a fum şi acum încă fier- binte şi tu la fel de cu- minte ca un da fără nu, ca un nu fără da, datorită datului dat, datând libertatea focului existând în scânteie, rezolvi lumea prin formula ta de femeie,
prin care destinul se strigă şi alba dis- tanţă a iernii din iarnă-i răspunde şi nimeni, nici tu nu ştii şi nici ea nu ştie de unde-i şi de ce te prezice
rotunjimii de sferă, aceasta şi-acesta, vestală onestă revenită la foc… Tu foc, fără foc, îndemn fără îndemn, semn fără semn, dar în acelaşi timp şi oră, şi loc. ***
perpendicular, aparte, caut viaţă lungă, moarte, ca-ntr-un epos îmi duc dorul, din cenuşă-mi refac Troia, Cal Troian mi-aşteaptă voia să se-ntâmple şi-ntâm- plarea ca-ntâmplarea se vrea lege, timp de timp să mi se lege
în goluri alte goluri umplute la rândul lor
făcând drumuri între poluri scoţând pui numai în zbor, mă observ că sunt tăcere din tăcerea unei ierni; când te faci numai nin- soare, alb din alb, mai alb să-ţi cerni albul alb, mai alb ca neaua, mai abil decât abilul şi-mi trezesc din alb copilul şi-mi simt miriştea-n picioare, cum din tălpi îmi creşte marea şi în nopţi de vânt cu lună freamătă prelung frământul unui sens nepotrivit cu amar de infinit
mort, îndoielnic visu-mi port ca să văd prin vis ce-i visul, de ce-i vis într-adevăr, mă ia soarta în răspăr şi-n speranţa com- plicată, vechi temeiuri de speranţă iscă-n tot ce-a fost odată răscolind protuberanţa soarelui - nesigu- ranţă şi aud în mine vântul prefăcându-se-n distanţă şi ca un bambus creşte iar prin mine firul ierbii verde crud. ***
incursiuni în culori şi senzaţii emina- mente care se fac din stâncă milenară
voci, sentimente care, bătându-se cap în cap, se distrug
rămase după ce m-am ţinut de tine să nu mă desprind ca un cuvânt pierdut dintr-un colind de iarnă, când ninge sarcastic şi-nfrigurat într-o intensă recompensă a stării de prezent venită ca o binefacere de soarele dăruit cu iz primăvăratic în perioada de coacere a fructelor,
apeductelor şi sângele-i, fierbintele, sub efect ecuatorial de aortă,
împartă rigiditatea excesului de zel, azurul se deşteaptă din somnul său marţial şi construieşte prin mine conturul unui hău.
***
tărâm, rămân fără pulpe la picioare, i le dau Pajurei ca să mă poată aduce; e semnul dă- ruirii de sine altora pe care Pajura şi-l circumscrie între aici şi acolo respectând inocenţa spiritului an- daluz, citesc poezia iberică rezer- vată
bă uitată pe care-o vorbim doar într-un subconştient de care ţinem şi evoluăm
vinte în care ninge-adânc şi undu- irea albă, ca un copil,
om de zăpadă care se condamnă pe sine prin acea primăvară care se propune tăcere ca o formă de spirit şi toate pornesc din nou de la zero, limita abstractă a încercării de sine, controverse din cauză.
***
***
chidă, m-am deprins să întreb şi să nu mi se răspundă; (în ochii tăi de aguridă soarele verii ca într-un golf de mare mereu se scufundă); m-am deprins să scriu una şi să-mi iasă alta, m-am deprins să aştept şi aşteptarea să nu aibă timp să aştepte,
va, şi acest „undeva” pare să fie identic cu „nicăieri”; m-am deprins să fiu azi şi am descoperit că sunt ieri, m-am deprins să mă deprind că înving, dar învingând, eram singur învins chiar şi de dragostea mea, dar că e a mea nu m-am convins, m-am deprins, m-am deprins, m-am deprins cu mine pe mine să mă confund şi mi-a plăcut să mă joc de-a existenţa:
deschid singur, mă ascund după ea, dar eu continuu să bat şi nici eu nu-mi răspund. ***
se deschidă, m-am deprins să întreb şi să nu mi se răspundă; în ochii tăi de verde-aguridă soarele verii, acum şi al toamnei, ca-ntr-un golf de mare mereu se scufundă; m-am deprins să scriu una şi să-mi iasă alta, m-am deprins s-aştept şi aşteptarea să nu aibă timp pentru mine să mă aştepte, toată lumea mereu e grăbită, mereu e grăbită, dar e grăbită mereu spre nicăieri; m-am deprins să fiu azi şi am descope- rit că sînt ieri, mai mare necazul, se încurcă mereu ieri-ul cu azi-ul, te pierzi în două deodată şi din timp te rechemi, dar cu cît chin – „nu sîntu vremile subt cîrma omului, ce bietul om sub vremi” – spunea încă la vremea sa cronicarul Costin:
deprins să înving, dar învingând, eram cel învins,
m-am deprins pe mine cu mine să mă con- fund, bat la uşa mea proprie, bat de-a- seară, ciudată e lumea asta, bat şi nu vreau, nu vreau, nu vreau să-mi răspund. ***
Astfel poţi intra la idee. Dar noi suntem scutiţi de acest pericol: lăsăm totul să treacă pe alături, din ignoranţă sau de cele mai multe ori din lene mintală pentru a nu ne face probleme. Poate şi din cauza că însuşi timpul îl trăim şi îl înţelegem altfel şi consecinţele acesteia trăiri şi înţelegeri ne fac tot mai stresanţi şi ca să ne lase în pace le lăsăm şi noi. Vechea noastră vorbă: lasă-mă să te las. Şi totuşi, ceva dacă nu ne mână din urmă, ne cheamă din înaintea noastră. De multe ori din pură curiozitate: dar ce-i dincolo, ce-i cu ascunderea asta, cine, ce şi din ce cauză ar putea să se ascundă? Zguduirile sociale aduc cu sine zguduiri abisale. Cineva strigă din noi, protestează, sunt lucruri care pot fi trecute sub tăcere, altele nu, deoarece tendinţa de a spune e mai mult a spusului şi nu admite cenzura drept sancţionare. Firile mai domoale, introvertite recurg la soliloc, discută cu sine parcă ar discuta cu toată lumea, dar lumea nu le aude şi ele vorbesc în sine parcă şi-ar striga revolta sau durerea într-un pustiu până însele se schimbă într-un strigăt în pustiu. Şi totuşi acestea nu sunt furtuni într-un pahar cu apă, e cu totul altceva şi costă mult mai mult. De aici porneşte şi maladia secolului XX şi actualului secol – stresul. Introvertiţi, extravertiţi, diferiţi, aşa cum suntem, dacă nu suntem întru totul conştienţi, nu se poate să ne intuim că fiecare stăm pe un tron cosmic sprijinit pe adâncurile de sub noi care se află totuşi în noi. Ar fi păcat să nu auzim cum ne vuiesc dedesubturile, cum cineva strigă sau vorbeşte din noi, vrând să comunice cu adâncimile celeste aflate deasupra noastră. ***
entropic ne paşte şi inima cade-n cunoaşterea sacră la ora când iese din umbră totemul legitim să sufle pe-o nară uitarea, pe alta trezirea din forma numericul, fructul gândirii pe care-l creşte mereu întunericul, umplând apeductul cu apa lui moartă ori vie, dar care
sau juruită ca semn al deplinului la care răscruce puterile vinului se sparg de tăcere şi fierb înc-o dată, e forma, e vrerea, e vremea sau umbra pelinului amar de seminţe din care amarul totdeauna e gata să bată, dar bate? Vorbesc mie însumi propoziţii de memoria lumii uitate. ***
faimă şi nu, n-ai amăgit pe nimeni promiţând nepromisul şi n-ai mai fost să-ţi cuprinzi ochii în oglinzi de apă-mpăcată-ntre maluri de tihnă cuprinsă,
de cineva la intrarea într-o biserică la pri- ma vedere mai veche decât vechiul; verdele-al- băstriu de pe malul de râu se evapora-n văzduhuri,
albia mamei sale tinere: nu ştia nimeni dacă era miercuri sau vineri, ştiu numai că era târziu
John Milton orb bătea cu toiagul în poarta neagră de abanos, lemn tare scos din peisajul specific Orientului Apropiat.
***
*** Această nesiguranţă a florii, salcâmu-nflo- rit printre ghimpi, din primele marşuri te- restre, prin sofisticate talazuri şi timpi, trezeşte orele orei, ah, orele orei;
aparenţa ca fortuire totală, sau cvasitota- lă, totul alătură totului, până şi eroarea fatală erorii, vântul trezeşte orele orei, orele orei reminiscenţa din vreme ce clandestin curge prin sufletul fiecărui în loc de plasmă ori sânge, copilul nenăscut cândva în noi şi-n ceilalţi nu se ogoieşte şi plânge ca într-o peşteră meşterită de a- pele acidulate prin subterane boltite ca nişte necropole – natura naturata, metafore multi- plicate în zeci de variante prefac hârtiile nezburătoare în foi arzânde, volante din care se declanşează mereu infinitul; luna-n mereul târziu îşi bate nitul de aramă ori de alamă, remuşcări de tăceri ce asigură liniştea insulei în care tu eşti robinsonul întinsului, cine, cui, când şi de ce îi poar- tă blazonul ca pe-o binefacere a expoziţiilor naturale, se obligă absenţa la tăceri tropicale şi ceasul cu gong din clopotul inimii sună;
mele verii printr-o lagună; ce-o fi visând Armstrong după zborul din Lună? Când vântu-i trezeşte, trezeşte, trezeşte orele orei? ***
Mai târziu a venit de construcţia. Aceasta luată parcă din sfatul unui maestru budist dat învăţăcelului sau în privinţa cunoaşterii. Sfatul urmează aproximativ în felul următor: - Demontează munţii, mările, râurile, pădurile, apoi adună-le cum au fost şi atunci ai să înţelegi ce este cunoaşterea. Aici s-ar mai putea adăuga şi din cărţile sfinte: „Atunci şi nici atunci!” Şi după ce am înconjurat lumea ne-am pomenit în spaţiul unui frumos de adânc cântec popular: „Lung e drumul Gorjului, / Dar mai lung al Do+rului (de cunoaştere). ***
ne de-albine, vuiesc precum stâlpii de te- legraf prin câmpiile răscolite de vânt şi de praf înainte de ploaie, apoi se opresc pe ţărmul Mă- rii Sarmatice – ideea de bază a unei religii axiomatice; mă scot din cadrul cel unic pentru a mă lipi de cuvânt cu timbrul pe patrulaterul unui plic şi-n tim- bru, singur gonindu-se se caută zimbrul care la un moment trece hotarul dintre trecut şi prezent şi se vrea actual şi-n disproporţia asta dramatică-tragi- că lumea se atestă precum şi se con- testă,
iar: luna aprinde lanterna sa magică printre norii de fum şi prezentul se manifestă în momentul aces- ta ca un refren infinit: aici şi acum, starea arzândă a unui cărbune – o lege aristotelică – a logicii care ni se impune. ***
E posibil pentru un timp şi nimerim într-o altă dimensiune din cauza unor “dereglări” gravitaţionale ale universului când, în sânul unei sau altei galaxii, au loc mari cataclisme, ceea ce produc noi câmpuri magnetice pentru un anumit timp? Un fel de memorie antilogică? ***
Noi îl luăm ca pe o avere pe care o pierdem la un joc de cărţi. Un fel de voucher sau bon patrimonial pe care nu reuşeşti să-l investeşti în ceva esenţial. Un fel de (+1 –1). Dacă acesta este rodul democraţiei şi dreptăţii, apoi democraţia şi dreptatea cui este? ***
prăbuşeşte în hăul gândirii abstracte, şapte cu şapte, într-un fel, fac douăzeci şi patru, în altul – rampă de teatru pe care-n lumina intimă şi-n aburii vagabonzi, demonstrându-şi măiestria, în decolteul fulgurant, revărsân- du-şi ţâţele-afară iar prin bikini de-ajur naşterea care uită de-o vreme să nască, ges- ticulează, cântând, Entropia, artista vestită care se manifestă în scenă cu-o obrăznicie obscenă de stradă şi sex, cu termeni ce nu-s nici în Enciclopedia Britanică, nici în Dic- ţionarul lui Dal, cu atât mai mult nici în DEX şi sala urlă electrizată şi bate din palme, stând în picioare, iar pe podea stau seringi aruncate, e un kayf care trece-n dezmăţ, fascicule vagabonde de lumină traversează sala, reflectând din goana sfârşitului feţele transpirate cu zâmbete is- cate dintr-o plăcere ultimă, infernală, parcă ar fi ultima reprezentaţie fatală de gală în exodul satanic, parcă ar fi ultimul concert dat pe “Titanic”, un fel de panică-antipanică nedemonstrată încă organic cu mari focuri de artificii iscate dintr-un subconștient de toamnă cu ceaţă; parcă s-a unit Atlanticul- Magnificul cu Mai-Marele-Pacificul într-un apocalips de dimineaţă. E o grea acalmie şi vin mari stânci plutitoare de gheaţă cu pinguini sinistraţi ce de nouri se-agaţă.
***
Mai este cineva care nu doarme? Ce o fi făcând? Ori, pur şi simplu, o fi uitat să stingă lumina? Deodată am senzaţia că între noi nu-i o distanţă de 100-200 metri, ci de ani-lumină. Parcă am fugi unul de altul în direcţii opuse până la înstrăinarea cosmică. Încep să deosebesc lumina scărilor de lumina ferestrelor îndărătul cărora cineva nu doarme. Lumina din ferestrele scărilor e o lumină goală, pustie, fără nici un semn de viaţă. Ea este pusă să păzească scările dacă nu de hoţi, apoi de pustiul întunericului. E o lumină inertă care nu participă la nimic, o lumină-robot care arde, fiindcă cineva a pus-o să ardă, pe când cea din odăile luminate este fertilizatoare, este în viaţă de gândul cuiva, care nu doarme, lumina din aceste ferestre se conjugă cu timpul, fiind “catalizată” de gândirea “vie”. Aceasta e o lumină la modul indicativ cu cele trei timpuri, lumina de pe scări parcă e o formă a timpului, ca un motor pus în funcţiune, dar neinclus în vreuna din viteze, ce se “funcţionează” doar pe sine însuşi. Cu sine fără de sine. O lumină nepersonalizată. ***
Probe indiscutabile. Aur furat din coroane regeşti la turnarea lor. Turnarea coroanelor destinate să fie puse pe capete care sunt predestinate altor căciuli şi șepci prin care bate vântul să împrospăteze memoria bâhlită a omenirii.
M-am trezit, dar n-am ridicat capul de pe mâinile ce-mi slujiseră drept căpătâi. Nici n-am deschis ochii. Vroiam să mă conving de trenul cela imaginar, trenul fantomă, cu cisterne goale. El trecu ziua, prin faţa mea la Rediu Mare. Pe urmă în vis apăru ca o fantomă neagră pe un fond alb de iarnă peste care ningea şi astupa sărăcia neagră a pământului şi rănile lui. În ochi mai vedeam luminile ce curgeau din felinarele din preajma gărilor prin care nu ne opream şi, de rând cu noi, nu se oprea nici eşalonul cu cisterne negre şi care sunau a boşture, fiind goale, deoarece nu aveau unde să se umple şi de aceea goneau în căutarea unde s-ar fi putut opri să facă plinul. Luminile curgeau din căuşele lămpilor, dar ce era ciudat, că totul părea că se întâmplă într-un film mut pe o peliculă de negativ. Tot ce era negru putea să se schimbe în alb şi invers, de aceea luminile erau negre şi uneori se contopeau cu negrul cisternelor. M-am trezit şi nu pricepeam ce e cu visul acesta. Am încercat să scot mâna stângă de sub fruntea ce dormise pe ea într-un vis atât de încurcat şi m-am trezit în mână, din umăr, cu o durere surdă. Îmi amorţise. Îmi amorţise şi piciorul stâng. Ceea ce trebuia să fac, era, ca în copilărie, când visam că mă rostogolesc de undeva de pe un munte pe care nu-l văzusem niciodată, să mă trezesc treptat. Aşa am făcut şi de data asta. Am început să mişc treptat întâi mâna, apoi piciorul până când am simţit cum sângele răcit din mână şi picior a început să se reverse, făcând corp comun cu celălalt. Peisajul cela de iarnă pieri cu tot cu cisternele goale şi negre. Ceea ce rămăsese din tot era mirosul încins de păcură încălzită de soarele unei zile lungi de vară. Am auzit paşi fugind pe culoarul vagonului, apoi uşa de fier deschizându-se şi un val de aer rece readucându-mă la realitate. Am încercat să mă dumeresc unde mă aflu. În care gară, dar încercarea mea a eşuat. Mă aflam în ultimul vagon, la marginea unei gări, numele căreia nu-l puteam şti. În compartimentul meu nu era nimeni. Şi nimeni nu dădea semn de viaţă în tot vagonul. Paşii, care fugiseră spre capătul vagonului, nu se întorceau. Nici un pasager nu urcase, cel puţin, în vagonul în care mă aflam. Era lumină de-a binelea. Dincolo de cele câteva case de la marginea gării se întindea un câmp de sfeclă care ducea până într-o vale peste care se iţea negura albăstrie a dimineţii. Mai la dreapta – un iaz de pe care se ridicau nişte aburi albi, leneşi, ca un copil ce stă pe şezute, neputându-se trezi. La poarta unei case, pe un stâlp cam strâmb, mai ardea un bec mare, cu mercur, căci chiar în lumina clară a dimineţii, cu soarele ce era gata-gata să răsară, împrăştia o lumină pe care nici ziua nu o putea acoperi. Au uitat s-o stingă, m-am gândit eu, arde în zadar acum, când nu-i nevoie de ea, iar la noapte, datorită aceluiaşi grafic blestemat, o va stinge tot cel care uită şi acum să o stingă. Am închis ochii, măcar aşa să pot stinge becul cu pricina, dar şi cu ochii închişi becul continua să ardă aşa cum mi s-a imprimat pe retină. Am strâns şi mai mult pleoapele, să scap de lumina în cauză, dar ea devenea şi mai strălucitoare, mă orbea cu totul. Şi să scap de ea, am deschis ochii. Ea, însă, fiind prea puternică, în momentul când am deschis ochii s-a prefăcut într-o lumină neagră. Şi deodată îmi veni în memorie scena cu personajul din “Donul liniştit” când acesta, de durere, privi la soare şi soarele era negru. Pe neobservate, casele, cu lumina uitată aprinsă la poarta uneia dintre ele, începură să alunece înapoi. Deodată se stinse şi becul. Nu ştiam din care parte era gara şi, când am privit în partea opusă, am rămas şocat. Trenul se opri cum se pornise şi alături, pe linia a doua, staţiona trenul cela diabolic cu cisternele negre şi goale. Mă urmărea ca o obsesie. La Rediul Mare era real, plecase ziua, cu mult înainte de a pleca al meu, cel de noapte, apoi reapăru în vis, mergând paralel cu acesta, pe linia paralelă cu a noastră, numai că într-o altă dimensiune spaţială şi temporală. Şi acum staţiona alături, real. De aceea, probabil, simţeam în nări mirosul cela de păcură încinsă. Până la urmă, trenul meu se urni din loc şi ieşi din gara fără nume, pentru că nici nu văzusem această gară. Cisternele, una câte una, parcă s-au dus îndărăt şi când trenul ieşi din gară, m-am trezit eliberat ca de un coşmar. Din stânga răsărea soarele. Un soare roşu, mare de la marginea unui lan de răsărită înflorit. Toate tipsiile florilor erau îndreptate spre zeul zilei, înălţându-i un imn de slavă şi bucurie de viaţă. Trenul trecu din viteză pe lângă un canton cu barierele închise la care aşteptau câteva maşini şi o căruţă cu un căruţaş ce purta pe cap o pălărie clasică încă din veacul trecut, îmbibată de vreme şi sudoare şi vârtoasă prin care nici glonţul n-ar trece. Eram singur în compartiment, dar observai cu mirare o sacoşă mare cu un desen ce prezenta un cowboy călare pe un armăsar nărăvaş şi alături un manual de filosofie pentru gimnazii şi licee, ceea ce însemna că nu eram singur. Cât dormisem, cineva se urcase şi mergea spre Chişinău. Dar singurătatea mea se sfârşi. De pe culoar apăru o domnişoară oacheşă cu un pulover alb aruncat pe spate. Îşi luă sacoşa cu tot cu manualul de filosofie şi se aşeză pe locul lor. Fata s-a dovedit a fi dintre cele vorbăreţe. A intrat singură în vorbă: - Grozav mai dormiţi! - Eu? - Dar ştiu că nu eu, făcu fata. Uneori credeam că vagonul ista se râscheşte. Aşa-l hâţâna într-o parte şi alta. Şi fata îmi arătă cu mâinile cum se hâţâna vagonul. Îi vagonul de la coadă şi de atâta. - Dar de unde este domnişoara cu acest “de atâta”? O întreb eu de frică să nu ni se termine vorba aici. - De la Rediu-Mari, adică nu chiar din Rediu-Mari… De pe acolo de undeva, dacă v-aş spune, totuna nu aveţi de unde şti. Eu v-am văzut, toată ziua aţi umblat pe linie. Şeful gării a spus că aţi întârziat la trenul de Bălţi. Vă duceţi la Chişinău? - Încolo. - Şi eu încolo. De fapt, nu încolo, dar în Turcia. - În Turcia? m-am mirat eu. - În Turcia. De ce vă miraţi? Azi toată lumea se duce în Turcia. Trebuie să trăiască lumea asta cumva. De atâta mă duc şi eu. De fapt, nu mă duc singură. Cum m-aş porni singură în Turcia? Mă duc cu un moş de-al meu. - Şi ce faci în Turcia? - Vând. Mai mult cumpăr decât vând. Trebuie să termin studiile cumva. - De ce cumva? - Apoi cumva. Dacă mă duc în Turcia, înseamnă că e cumva. Dar cu studiile o scot cumva la capăt. Ce să fac după studii? - Cum ce să faci? Să lucrezi. - Pianistă? făcu fata şi-şi ridică sprâncenele. Glumiţi? Cine are astăzi nevoie de pianistă? La şcoală? Toate locurile sunt demult ocupate şi în genere… Dar mi-am făcut cheful. M-am dus unde mi-a plăcut şi când m-am dus, mi-am zis, dacă intru fără ajutorul nimănui, înseamnă că trebuie să înveţi. Şi am intrat. Eu îi semăn tatii. Dacă am zis, fac şi pe dracu în patru, dar răzbat. El mi-a spus atunci că dacă am să reuşesc, îmi cumpără pian. Şi mi-a cumpărat. A zis că vinde vaca şi buhăieşul şi-mi cumpără pian. Şi mi-a cumpărat. De fapt, a vândut numai buhăieşul. Neamurile nu l-au lăsat. Au pus toţi mână de la mână şi m-au făcut cu pian. Da tata ştiţi ce mi-a spus? Mai greu să-ţi cumperi pian, da de lucru găsim noi. Tata să-mi găsească de lucru… - Dar ce-i cu… studiezi filosofia? - Noi de-acum am trecut-o. Cartea asta am găsit-o în vagonul din care am fugit. Un cetăţean a lăsat-o pe măsuţă, lângă geam. Eu îi strig din urmă că a uitat cartea, dar el îmi răspunde “Am uitat-o ca s-o găseşti tu!” Şi a plecat. A ieşit la Bălţi. Dar, mi-a plăcut filosofia. Mai ales, capitolul despre timp şi spaţiu. Când cânt la pian, timpul parcă se face reversibil din ireversibil. Mai ales, la Beethoven şi nu totul, dar “Către Eliza”. Acolo timpul se schimbă în singurătate şi singurătatea în timp şi îţi pare că poţi să te întorci de unde ai plecat. - Şi aşa te poţi întoarce. Vii cu trenul până la Rediul Mare şi… înseamnă că te-ai întors. - Da, dar nu şi în timp. Numai în spaţiu, se tângui fata. Înseamnă că lumea… - Ce e cu lumea? - Ce e cu lumea? Nu e perfectă. Dacă vreţi, vă pot da cartea asta. Ştiţi ce nu mi-a plăcut în filozofie? Aţi auzit de Platon, nu se poate să nu fi auzit. Ei, bine, acest Platon este părintele realismului socialist. - Părintele cui? - Realismului socialist. - De unde ai luat-o şi pe asta? Doar Platon… - Da, Platon, e Platon, dar tot Platon a spus despre artă că e o minciună şi că sustrage lumea de la faptele mari, patriotice. El recunoaşte numai acea artă care susţine statul. - Şi ar trebui să meargă împotriva statului? - Nu ştiu, dar ce are muzica lui Beethoven, bunăoară, cu un stat oarecare care vrea altceva decât muzica? La Călăraşi ne-am reţinut mai mult timp ca de obicei. Aştepta să treacă un tren accelerat. Şi deodată, din urmă veni paralel cu noi eşalonul cela cu cisterne negre şi goale. A trecut fără să contenească măcar cât de cât. După ce trecu, fata răsuflă uşurată. - Bine că a mai trecut. Aşa de negre şi aşa de goale! Încă de Rediu-Mari se ţin de noi. Ce vor, unde se grăbesc, parcă ar arde undeva ceva şi ele ar fi datoare să stingă ce arde! ORA MEA DE HAOS O, noi, o, ei, s-a desfundat pământul, organicul orgoliu argila o pătrunde, ca într-un far oracular şi-n scunde dezamăgiri de timp se declanşează zisul. Într-un cuvânt încape Paradisul şi-n altul iadul, limba, limba se caută pe sine şi se plimbă, prin spaţii siderale se pronunţă şi glasul ei un strict ecou se-anunţă ca un destin în cererea derutei, e tot pe vrute şi ne-vrute e tot ne-tot şi-n searbădul adânc cascadele din munţi se-aruncă-n jos şi plâng cu-adevărat cu lacrimile oarbe pe care bezna le-adună şi le soarbe
vă strig şi-acum în ora mea de haos. SPECTACOL DE GALĂ Memoriei lui Vlad Ioviţă Rezum trecerea vremii ca pe-o meditaţie Yoga în care spaţiul capătă noi dimensi- uni şi eu-l dezvoltă până la zona strict negativă când dispare şi-n tot doar for- mula lui se observă faţă-n faţă cu Yoga,
în vogă într-un instantaneu violet de-a- metist; maestrul budist, pentru învăţă- cei, vrăciuieşte cuvinte cuan-i şi eu cu Ioviţă, el insistă şi eu insist problema să rămână problemă, luna pe cer, lună, dar şi o mare dilemă între galben şi-oranj cu sens dispersat;
tot ce e după cadru, nu se anunţă, dar se întâmplă, e plăcerea coroziunii timpului care regenerează. Când dansatorul de balet mai vine la mine;
dează întunericul din casă, pe masă, fi- gurine de porţelan toată noaptea dansea- ză, dezlegând taina şi mitul în faţa unei oglinzi crăpate în diagonală din care ap- laudă infinitul în acest spectacol de gală. BATE ORA NEUTRĂ Rezum amintirea ca pe-o meditaţie-a sistemului Yoga, rezerva rămâne în togă; maestrul budist exclamă cuvinte-cuan-i aceste introspecţii rezist, insist în ţinerea noastră de minte, prin ani, proble- ma rămâne aceeaşi problemă, luna pe cer atârnă ca o dilemă din acest timp avansat. E sinceră ora, tot ce după cadru se-ntâmplă în plăcerea coroziunii timpul regenerează…
figurine de porţelan toată noaptea dansează, dezlegând taina şi mitul în oglinda din care aplaudă infinitul. ***
Rezerva mea e în necunoscut. Acolo mă aflu de atâta timp. Mănânc pâinea necunoscutului. În privinţa asta n-am de ce mă plânge. Totul este necunoscut, chiar şi cunoscutul, fiindcă el, comparativ cu necunoscutul, poate exista doar teoretic, în imaginaţia noastră. Suntem ca nişte viermi de mătase – toţi ne mâncăm frunza de agud a necunoscutului şi energia pe care o căpătăm din această hrană verde se preface într-un fir extraordinar de fin, care se poate rupe oricând. Acest fir de mătase e Vremea. Când scriu cuvântul Vreme, îmi aduc aminte de rădăcina pătrată din trei. Nu se poate extrage exact, rămâne un ceva care se vrea continuat.
***
Cu toată îndoiala mea faţă de tot rămân să mă întreb mereu ce aş putea face în această privinţă. Singura salvare e însăşi salvarea aplicată întregului ca un factor de decizie a destinului. Dar cum e destinul? Vechii greci îl urcau deasupra zeilor şi îl lăsau acolo ca pe un fel de sabie a lui Damocles şi îi punea pe toţi să chefuiască sub pericolul că această sabie agăţată de un fir de păr se poate prăbuşi peste cheflii. A te îndoi înseamnă a crede în propria ta posibilitate de a-ţi recuceri timpul pierdut pe care îl caută şi nu-l găseşte până acum Marcel Proust. ***
iubit cândva ca invalidul unicul său picior, cum spunea Maiakovski, futuristul
ţie la tot ce se petrece în eterogenele vânturi de veşnică iarnă de la Polul Sud;
tu nu-l mai auzi şi nici eu nu-l mai aud,
simt, e o problemă a regăsirii eroului într-un spectacol de un sigur actor; mă terorizează timpul şi de-acest timp terorist mi-i dor, ca de tine - prin tine, mi-i dor?
***
Am nişte momente în care mă pot risipi pentru a rămâne astfel în căutarea unui altceva pe care îl simt în mine, dar îl caut în alţii.
În anturajul acesta se nasc dedesubturi, renasc din eforturi multiple şi porturi spălate de apele verze ale mării, neagă negarea negării şi pe toate le întoarce în făgaşul lor larg; de luna târzie norii se sparg ca ape- le mării de ţărmul abrupt; se trezesc dedesubturi dintr-un alt dedesubt şi aidoma valului spre lună se-a- burcă într-o-naltă mişcare şi-n valuri se-ncurcă homerice taine ieşind din infern spre timpul nă- prasnic din spaţiul modern cu noi în- ţelesuri şi noi ipoteze; renasc dedesubturi, dar toate mai grave, mă strigă târziul din epave bolnave, de-altminteri e-o formă a noului nou şi ies la paradă din acelaşi cavou să vadă sub lună şi luna să-i vadă. Mari dedesubturi se pregătesc de paradă. ***
Formula adâncului se bazează pe adevărul superstiţiei, care numai împreună cu sine mai poate crede în sine. Non-sinele îşi are reperele sale pe care se sprijină creta uitată la tablă în timpul vacanţei. De obicei se scrie în vârful adâncului conservat în creta trezită din somnul ei letargic. Dedublarea întregului frânt în două este una din formele “datului” neînţeles ca problemă psihologică, dar lipsit de ea pentru a fi ea însăşi. Tremurul apei, deşteptarea virtuţilor, incorigibilitatea timpului deformat. Intenţie fără principiul nemuririi. ***
*** Dedal îşi priponea sculpturile pe noapte să nu evadeze din parc. Oamenii sunt sculpturile cărora le-a reuşit să evadeze totuşi cu tot cu pripon şi lanţ. În vacarmul suprem al ierarhiei haotice se aud lanţul şi pripoanele ce se ţin din urma oamenilor. Mai bine aşa decât altfel, cum au fost până acum. Dar până care acum? Acesta, acela, celălalt? *** La o depărtare de un imperiu stă alt imperiu al nesiguranţei că un cuvânt se poate defini pe sine şi convinge obiectul căruia i-a dat numele că poate să i-l ea îndărăt. Roata istoriei a fost totdeauna pătrată ca un triunghi care atâta timp şi-a căutat forma unei roţi acumulând energii şi impreviziuni, care se pot înţelege între ele la o oră anumită trecută de orele douăzeci şi patru. ***
***
mări ne-născute apar pe catarguri de clopote mici ce se sparg peste larguri, foamea târzie a lumii cu gură de lup.
instinctul scânteii se leagănă-n valuri, corăbii uitate se distrug lângă maluri, cohorte de îngeri cu gândul trăirii supus se leagă-n ziua luminii, e lumea de fier în toată distanţa dinte cer şi-omoplat cresc crengi de mesteacăn prin geam ondulat, când în sus rezerva luminii în foc auster se leagănă limpede, parcă e unicul prinţ, din lumea de stele ce vrea să-i răzbată toată încercarea de vise bogată ca focul deprins să se joace prin zimţi de valută a zării, a frunzei şi-acorduri de muzici trudite trezesc mari sentimente – un vis ca un om prăfuit de momente se leagănă liber prin micile norocuri şi-acestea se lasă, prăpastie veşnic deschisă, răbdări şi torente se-n trec prin hrisoave frumoase de colburi şi doruri bolnave ce-au fost să se lase pe hârtia albă nescrisă. ***
Pandora şi-a deschis cutia sa de rele Să fie-mprăștiată pe pământ si alte necăjeli din cele mai din cele S-aducă lumii numai zile grele. Noi n-avem cap, aşa ni l-au tăiat, dar chiar şi locul unde a fost un gol gândeşte, în orice zi un tren se osteneşte s-aducă tot ce nu ni s-a lăsat, dar cum s-aduci ce nu se poate duce, castelele din jur prea multe ne învață.
şi-n mod absurd istoria strâmbată se face chit şi-nghite asemenea lui Cronos fiicele si fiii să nu-l destituie din marele său post, dar pe cel mic n-a vrut să I-l mai dea sol şi-n loc de fiu i-a dat ce-a fost, şi fiul, când crescu, veni sa-l detroneze. - Tu cine ești, întreabă Cronos.
Cel neînghițit si numele mi-i Zeus. Şi singur mă declar mai mare peste zei. Şi toţi vor face ce Zeus le ordonă. Iar Cronos detronat de-atunci nu mai ordonă. Oedip, aflând că a trăit cu maică-sa îi scoate ochii sub cerul pustiit, pornind in pribegie urmat de Antigona.
Devin convins că trebuie să rămână ceva neînţeles. Nu ştiu ce uneori mă face să cred că sinucigaşii îşi pun capăt zilelor nu atât din cauza situaţiilor-limită ale disperării şi neputinţei de a ieşi din criză, ci din cauza că la un moment dat ajung la concluzia că au aflat tot ce au avut să afle şi s-au plictisit. Însă aceasta e doar o părere şi nimic mai mult, o opinie la care am ajuns nu o singură dată. ***
* * * Adevereşte-te, lume, îi zic, şi nu mai vreau să fiu lume. Adică părticica ceea care nu se vede cu ochiul liber. Poate numai cu strigătul disperat al cucorilor plecând pentru un singur lucru - să aibă de unde veni. E problema revenirii spre a ne convinge, că nu revenim în acelaşi loc. Problema apei râului lui Heraclit. Nimic stabil în afară. Doar instabilitatea. Dar şi aceea hărţuită de sfinţi. N-are de unde se adeveri lumea, fiindcă în clipa dată ea este antilume. Are imensa plăcere de a se vedea cum piere, fiindcă este alta şi crede că poate pieri numai altă lume decât ea, dar din punctul de vedere al celeilalte lumi, lumea aceasta devine alta. Devenire spre pierzare.
* * *
domesticând sălbatic sălbaticul din fire - se circumscrie singur în strigătul de groază când doarme peste sine şi timpuri omenirea ca un pustiu de ţărmuri în care pescăruşii convoacă imprudenţa de-a şti ce se menţine în spaţiul iernatic şi spaţiul de sânge cu regăsirea vremii tăcute ce răsfrânge caleidoscopul nostru intrat în viziune ce nu se mai deşteaptă, dar simplu se propune; negăsind urmarea, nu, n-am să uit nimic, oricum, aşa-i uitarea, s-a-ncercuit cuvântul şi s-a limpezit deodată şi cucul e la fel dar când fidel e timpul şi când e infidel? * * *
Şi totuşi este ceva la mijloc. E neputinţa întoarcerii de unde ne-am pornit. * * *
Mă conving tot mai mult că vorbim una, dar spunem alta şi atunci ceva se învrăjmăşeşte în mine, simt un dez+echilibru în ceea ce credeam până adineauri că era un echilibru, dacă nu absolut, apoi aproape de acesta şi încep să caut diferenţa dintre a vorbi şi a spune; când dau de aceasta, mi se deschide alta, dintre a vorbi şi a vorbi şi a spune şi a spune şi atunci îmi simt prin preajmă abisul “Ce mi-l lăsară din bătrâni / Părinţii din părinţi.” (Eminescu), o stare de abis pe care, mai mult sau mai puţin, am observat-o în ochi pentru prima dată şi m-am înspăimântat de ce dispune omul fără să ştie că dispune. Dar ce e asta? Avere? Povară? Blestem? Am încercat să-i întreb pe cei implicaţi în mişcarea abisală observată. Nu mi-a răspuns niciunul. Ceea ce au făcut a fost că unii au strâns din umeri, alţii m-au privit ca pe un trăsnit, un altul, cu multă suspiciune, m-a întrebat dacă asta poate fi socotită drept o ocupaţie serioasă şi a plecat, lăsându-mă vraişte la mijlocul drumului şi la mijloc de întrebare. Celor care au avut bunăvoinţa şi răbdarea să mă asculte, le-am dat un sfat: când se vor bărbieri în faţa oglinzii, ori se vor face frumoase, câteva clipe să-şi privească în irişii ochilor până când aceştia se vor preface în două tuneluri, apoi – în unul singur de o strălucire ameţitoare prin care se poate ajunge într-o stare spaţio-temporală de nicăieri sau să auzi cum, prin tunelul magic, nu imaginar, se creează un curent al veşniciei ca un vânt nesupus nimănui, trecând dintr-o parte în alta al acestui aici şi acum care nu-i altceva decât infima, în acelaşi timp şi infinita clipă a ceea ce, cu voia sau fără voia noastră, capătă statutul de prezent. Am fost curios ce efect va avea acest de tot simplu experiment. Efectul a fost diferit precum şi interpretat diferit. Un amic mi s-a destăinuit că îl înspăimântă însuşi gândul că ar putea să se întâlnească din nou cu propria sa privire.
Dialogul acesta nu e rodul fanteziei mele. Problema de a sări dintr-o formă a existenţei în alta mi-a sugerat o întoarcere imaginară în timp la o discuţie pe care am avut-o cu Dumitru Matcovschi pe balconul minicastelului “Cuibul Rândunicii” din Crimeea. Balconul atârna deasupra mării la o înălţime de 39 metri. Era o zi senină de toamnă, cu nori albi vagabonzi care se răsfrângeau în apa curată şi liniştită a mării. Se crease o stare de inversare a unui real prin ireal în alt real, cerul cu marea şi marea cu cerul, ceea ce m-a dus la nadir latent-ul din “Joc secund” al lui Ion Barbu. În momentul creării acestei stări fantasmagorice când eşti aici, dar, parcă, ai fi dincolo, Dumitru mă întrebă ceea ce l-aş fi putut întreba şi eu pe dânsul:
Acum caut diferenţa dintre probabil şi probabil şi conclud că dacă ne coborâm urcându-ne, două stări care se exclud, anihilându-se, (căci unde ne coborâm şi unde ne urcăm?), putem ajunge la ideea enunţului biblic, dar puţin dincolo de ea că la început era nu cuvântul, ci diferenţa dintre cuvânt şi cuvânt, ceea ce nu schimbă cu nimic situaţia, dar din latenţa cuvântului apare această categorie care cere să i se dea un loc aparte în gândirea noastră şi se numeşte tot atât de convenţional ca şi celelalte – diferenţă. Totdeauna ceva diferă de alt+ceva. Chiar şi între diferă şi deferă se impune diferenţa şi, oricât de ciudat ar părea, dar această diferenţă apropie unul şi acelaşi lucru cu sine însuşi, parcă ar pune lipite una de alta două oglinzi, încercând să creeze un spaţiu ideal care, practic, nu poate fi creat, dar spre care se tinde. * * *
Spaţiul ciclic al primăverii se conjugă cu timpul şi înfloreşte natura ca o nouă formă a intransigenţei intime a devenirii. În această stare de imponderabilitate, spiritul, ca un punct de lumină, îşi descrie traiectoria generală spre starea de repaos a mişcării. Aud cum respiră distanţele drumurilor desfundate. În mine şi-acum e toamnă. Şi plouă. * * *
cunoscute şi necunoscute, interesant rămâne necunoscutul, noi, care fiecare în parte vrea să se cunoască pe sine, dar, din cauza timpului care nu-i ajunge nicicând, rămâne ca un strigăt uitat în suspensie. * * *
cu care toamna târziu noaptea când plouă taie circumstanţial întunericul, sfericul, perifericul şi feericul din aşteptarea biblică a lui Noe să ajungi la capătul ploii, să dai de un petec uscat de pământ, să te doseşti de ploaie şi vânt, să se săvârșească aşteptata minune,
ferestrele-acestea rurale, luminând şi-ncălzind inimi de bărbaţi, femei şi copii, figuri geomet- rice reale şi ireale proiectate prin urzeala ploii care se ţese, se ţese, se ţese; ferestrele – aceste-nţelese şi-n acelaşi timp ne-nţelese prin farmecul lor dedublat ca nişte hieroglife fatale, seamănă cu nişte semafoare deschise în calea care duce undeva prin scoarţa din fire de ploaie aleasă;
se gudură-un câine, se deschide un dreptunghi de lumină şi miroase a pâine frumoasă şi eu îmi continuu drumul, e-acelaşi, e altul pe care nu ştiu cine l-a adus până acasă?… * * *
aşijderi ienupărului care uimirii se consacră, e ocră aguridă şi lacra-i semilacră, rezerva ta de mine, rezerva ta de toate;
latentă revenire se trece ori se-amână, pe care gând oprită, ca soarele pe-un pisc, priveşti nedumerirea cu marele ei risc
din turn de reşedinţă prin spaţiu nocturn se descompune timpul în formă existentă.
***
Era târziu când târziul era.
Ceea ce e durabil aici: forma singurătăţii îmbrăcată pe un conţinut care nu aderă vreodată la ideile lansate greşit sau hazardate. ***
“Toate cer intrare-n viaţă, cer veşmintele vorbirii” Pentru ce? Care e scopul suprem al acestei structuri lingvistice apărute târziu şi uitate de vreme? Ce e limba, măsura de limbă? Legătură sau raport între două structuri care vor să se cunoască prin ce va spune una despre cealaltă ori e altceva: în ce raport se găseşte o gândire faţă de altă gândire, care îşi anunţă iniţialele de a se “persecuta reciproc”, pentru a-şi vedea lipsurile şi perseverenţele prin cele ale oponentului în lumea asta de raporturi dintre cifre şi structuri lingvistice care se vor pe sine în ne-sine ori dincolo de sine. Câinele care latră târziu îşi latră propria sa frică, omul vorbind prin somn se adresează propriei sale vorbiri, se autocontrolează în, cel puţin, două spaţii în care se află şi se suprapun ca timp, dar nu şi ca spaţiu restructurat în defavoarea sa şi în favoarea pierderii de sine pentru a-şi găsi forma reală a unui sine ireal ori iraţional. ***
de mult regretat până la mine. Prea târziu m-am născut, Luna, ca un gălbenuş în albuşul senin al Oului Ceresc s-a zbătut, crescând-des- crescând şi iarăşi crescând, despre tot ce-a văzut a tăcut, regretele pe care şi ea le-a avut, era prea târziu când totul, dar totul era deja regretat şi n-am mai luat nimic de la-nceput, prea târziu, luna pătrată m-a ocolit în fiece seară. “Pe scut ori sub scut”, ziceau anticii greci. Primăvara de fiece dată era albastră şi-amară, şi regretele, oh, regretele incomensurabile – vagi şi plăpânde unde-aproape, aşteptau zilele cu porniri favorabile, cu aprinderi de stratosferă, cu locuri comune care diferă prin faptul că sunt comune – remunerarea soldaţilor cu porţii de sare, comentarii de prisos, de la salus, adică de la sare a provenit cuvântul salariu – regrete de talia unui acvariu în care o caracatiţă se prinde-n tentacule pe sine – vis devorant, interpretarea nopţilor drept umbre cu trecere-n cadru insuportabil – Yoga şi Zen-budismul, irealismul islamic, procetarul dinamic care-şi scufundă lumina în apele mării, căutând regretele cele valabile – asta e lumea cu pronosticurile sale de timpuri probabile.
nordic-aprins, întins, dedesubtul, de tă- cerile nopţilor nins, răsucea un prezent ce-apărea dispărând şi cerul, ca o boltă de biserică incomodată de vreme curgea undeva îndărăt, în îndă- rătul înaltului blând şi era şi mama, şi tata cu fratele-ntrei coborând din mun- ţii Carpaţi , cu trei turme de miei săvâr- şind ca-ntr-un ritual transhumanţa; veneau ei înspre ei şi se mărea între mine şi dânşii distanţa şi-un semicerc împrejurul lunii îşi importa din adânc importanţa ca pe un fruct exotic dintr-o ţară din suduri şi norduri, din răsărituri şi-apusuri şi toate nu ştiu de ce la plural, diametral opus se întâmpla ceva cu platanii ca nişte nuduri cu noduri de gânduri şi-n toate erau mesaje oraculare, ceva se-ntâmpla: trecutul venea spre mine, o interiorizare mă gândea într-o altă distan- ţă, într-o altă dimensiune, poate o nouă dintr-un cu totul alt univers ca-ntr-o operă de artă cu caracterul deschis şi-am înţeles: timpul curge invers, fără vreun compromis, toată noaptea cineva mă strigase prin vis. Yüklə 1,97 Mb. Dostları ilə paylaş:
|