COMUNICARE-TIPOLOGIE–FUNCTII
Concept fundamental în sociologia si psihologia sociala, COMUNICAREA ocupa un spatiu privilegiat în stiintele
comunicarii, devenite discipina stiintifica autonoma la cumpana secolului trecut. Termenul în sine provine de la lat.
“comunico”, mostenit sub forma “cuminica” (= a se împartasi, în acceptie ecleziastica), înteles care s- a pastrat si în latina
târzie, având ca oponent pe “excomunicare” (a opri de la împartasanie). La modul general acceptat, comunicarea
semnifica posibilitatea cuiva de a comunica, de a stabili relatii cu cineva sau de a pune în comun idei, sentimente, atitudini
cu terte persoane. DEX-ul explica sensurile verbului “a comunica” prin “a face cunoscut, a da de stire; a informa, a
înstiinta, a spune; a se pune în legatura, în contact cu... a vorbi cu...” (op. cit., p. 205). De la “a comunica” s- a desprins o
bogata familie lexicala: comunicat, comunicabil, comunicabilitate, comunicativ, comunitate, comunitar, comunicatie,
comuniune, comunicare stiintifica, abundenta comunicationala, comunicare de masa, comunicant, tehnici de comunicare
etc.
Unele dintre cuvintele precedente sunt indisolubil legate de mass-media, cu sensuri singulare sau în sintagme, ele
justificând comunicarea în diferitele ei forme si conexiuni ca pe o necesitate vitala, aidoma aerului respirat. Într-una din
lucrarile sale, Bernard Voyenne, cercetator în teoria presei, jurnalist redutabil si vechi profesor la Centrul de formare si
perfectionare a jurnalistilor din Paris, îsi începe capitolul “Comunicarea si informatia" cu o propozitie - aforism: “A fi tu
însuti, înseamna a fi cu altii”. Este de neconceput, prin urmare, sa existi în afara altora si în afara comunicarii cu ei,
“comunicarea, adauga acelasi, este energia vietii sociale” (cf. "L`information aujourd`hui", Armand Colin, Paris 5-e, p. 9).
Dintotdeauna comunicarea s-a autopropulsat pe ea însasi, de la formele incipiente ale limbajului articulat spre cele
ale transpunerii acestuia în sisteme de scrieri/coduri vizuale (idiogramele chinezesti, tahigrafia elena, redactarea cifrata a
textelor ezoterice etc.) pâna la comunicarea prin Internet. S-au dat numeroase definitii comunicarii, s- au elaborat studii
ample si carti alcatuite ca sinteze despre acest concept si totodata proces, ca de exemplu cercetarea lui Mihai Dinu
(“COMUNICAREA”. Repere fundamentale. Editura Stiintifica, 1997) si totusi autorul citat îsi intituleaza primul capitol al
cartii sale sub semnul lucid al incertitudinii: “Comunicarea: dificultatile unei definitii” (p. 7). De unde emana aceste
dificultati? Din însasi complexitatea fenomenelor care îl caracterizeaza în plan social, psihologic, lingvistic, semiotic,
jurnalistic etc.
Cu aproape 30 de ani în urma, Robert Escarpit considera ca sinteza sa intitulata Teoria generala a Informarii si
Comunicarii (1976) reprezenta o ultima sansa pentru cercetari de ansamblu de acest tip. De ce? Marturisea el însusi în
introducerea cartii sale:
“Domeniile cunoasterii devin prea numeroase, prea
specializate pentru un singur om, chiar si dupa ani lungi de
reflectie si de lectura, adeseori experiente dificile, sa poata
cuprinde fie si numai o mica parte a lor”.
Sub scutul marturisirii lui Robert Escarpit, reputatul profesor universitar în stiintele comunicarii, Bernard Miège,
confirma previziunile respective într-o excelenta cercetare simbolica prin titlul însusi, Societatea cucerita de comunicare,
(Collegium Polirom, 2000), din a carei introducere retin un paragraf -cheie:
“Comunicarea - în sensul în care acest termen este folosit
astazi în cele mai diverse cercuri - trebuie situata în istorie:
ea apare în momentul în care începe restructurarea
economiilor occidentale si ia avânt la mijlocul anilor `80 în
plina perioada de reorganizare economica, sociala si
culturala.
Într -un sens, ea poate fi analizata, asa cum semnaleaza
cea mai mare parte a expertilor, ca punere în practica a
Noilor Tehnologii de Informare si Comunicare (NTIC),
acestea combinând procedee tehnice provenite de la una
sau alta dintre cele trei mari care sunt:
INFORMATICA, AUDIOVIZUALUL si RETELELE” (op. cit.,
p. 17-18, majusculele finale, V.V.).
Daca ne situam între reperele Escarpit - Miège, ne vom situa în realitatea însasi a ultimelor trei decenii, rememorând
ca la hotarul anilor `70 eram martorii unei supraabundente de teorii cibernetice, sistemice, structuralo-lingvistice sau
sociologice (în perimetrul mass-media), teorii cautate, acceptate, preluate în discursurile mediatorilor/profesionistilor, în
timp ce la frontiera calendaristica a noului mileniu III s-a profilat si se impune un nou curent în/despre comunicare, prin
care aceasta nu trebuie interpretata ca o moda, ci ca o structura.
În ce sens? În sensul în care Armand si Michele Mattelart observa în Cuvântul înainte la Penser les mé dias:
“Comunicarea ocupa de azi înainte un loc central în
strategiile care au ca obiect restructurarea societatilor
noastre. Prin intermediul tehnologiilor electronice, ea este
una din piesele de baza de reconversie a marilor tari
industrializate. Ea insoteste reorganizarea puterilor (si
contra- puterilor), în spatiul domestic, în scoala, uzina, birou,
spital, cartier, regiune, natiune... si, dincolo de aceasta, a
devenit un element-cheie al internationalizarii economiilor si
culturilor. Deci, o miza în raporturile dintre popoare, dintre
natiuni si dintre blocuri” (apud B. Miège, op. cit., p. 18).
Trecând prin filtrul rationalitatii aceasta definitie pertinenta a cuplului Mattelart, punând- o în fata eruptiei retelelor de
comunicare, nu putem sa nu acceptam, de exemplu, ca traditionalul telefon atât de solicitat în mediul relatiilor
interpersonale decenii, secole chiar, a devenit astazi unul dintre canalele schimburilor sociale celor mai complexe, celor
mai raspândite. Ca premergator si arhetip al retelelor moderne de comunicare, telefonul faciliteaza celor cu posibilitati
accesul la explozia informationala cuantificata în banci de date stiintifice/economice, “televiziuni cu plata, servicii de
videotext, telemediatici... pe scurt în site-uri care arhiveaza programe disponibile on line”(cf. B. Miège, cit., p. 26). O data
cu telefonul, cu instaurarea “societatii cablate” sau cu minitelul (folosit acasa în activitati specifice locului de munca), la
care adaugam tendinta din ce în ce mai pregnanta de a intra în posesia microcalculatorului personal, problema
consumului cultural, prin mass-media, intra din ce în ce mai mult sub spectrul industrializarii, aidoma informatiei
nemediatice, provocând, inevitabil, mari dificultati în delimitarea paradigmelor de functii si tipologii ale comunicarii.
Suntem astfel tentati sa fim mai concesivi fata de autorul prea-bine cunoscutei GALAXIA GUTENBERG, Marshal
McLuhan, initiatorul disputatei formule The medium is the message (= Mass-media sau mediul invizibil (1997, Nemira)?
Este una dintre întrebarile pe care nu le putem omite când intram în lumea SIC sub însemnele noului mileniu. Judecatile
de valoare, încercarile de departajare, posibilele redefiniri ale din ce în ce mai complicatului proces al comunicarii, nu pot
sa-si contureze concretetea decât într-un context de data recenta pe care B.Miege îl pune sub o noua paradigma: logicile
sociale. Pe baza acestora, cercetarea se desfasoara în etape interstiintifice, iar cei care se implica în investigatii se
numesc actori sociali. În configuratia noilor “logici sociale” se disting cele care privesc logica productiei informatiei scrise,
logica productiei radiodifuzate sub forma de flux, logica editarii de marfuri culturale. Demersurile “în teren” ale actorilor
sociali (a se citi experti, jurnalisti) se vor izbi, fara îndoiala, de unele opozitii îndârjite între fenomenele macro vs. micro,
structuri vs. interactiuni sociale, fenomene structurale vs. fenomene lingvistice. Spre a evita valmasagul de idei, reliefuri,
caracterizari ample ale fenomenului comunicarii, momentul actual este propice abordarilor partiale, analizelor locale, sau
dupa caz, monodisciplinare. Pentru noi (V. V.), aceasta ar fi concluzia la care am ajuns atunci când am decis sa rupem
din structura jurnalismului contemporan doar o treime, numita presa scrisa.
TIPOLOGIA COMUNICARII
Diferitele definitii care s-au dat/se pot da comunicarii pot fi grupate, în opinia lui John Fiske, în doua mari tipologii.
Prima vede comunicarea ca fiind “un proces prin care A trimite un mesaj lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia”.
A doua considera comunicarea “drept negocierea si schimbul de semnificatie, proces în care mesajele, persoanele
determinate cultural si interactioneaza astfel încât sa ajute întelesul sa fie produs, iar întelegerea sa apara”
(Concepte fundamentale..., op. cit., p. 74).
În prima abordare tipologica definitia/definitiile ajuta cercetatorul sa identifice etapele prin care trece comunicarea, sa
discearna rolul comunicarii, efectele produse de aceasta. Se circumscriu acestei tipologii elementele constitutive ale lui
Lasswell, configurate, înca din 1948, în faimoasa lui schema: Cine? Ce? Pe ce canal? Cui? Cu ce efect? A doua abordare
tipologica este de tip structuralist, ea aduce în prim plan relatia dintre elementele constitutive ale comunicarii,
textul/semnele/codurile care concura la aparitia/evidentierea întelesului.
Expediata, regretabil, printr-o propozitie, în unele dictionare academice (“Comunicare = Actiunea de a comunica si
rezultatul ei", DEX, p. 205), conceptul în sine intereseaza mai mult decât oricând în societatea cucerita de informatizare,
dat fiind faptul ca interpretarile/modelele care o particularizeaza raspund unor noi cerinte ale sfârsitului de mileniu II,
contureaza din noi perspective solicitarile noului mileniu. Evident, aidoma definitiei date în DEX, comunicarea permite
stabilirea unor relatii între persoane, între obiecte sau între persoane/obiecte, prin actiunea de a comunica, soldata cu
anume rezultate. Pornind însa de la aceasta foarte accesibila definitie, specialistii au extras din esenta ei mai multe tipuri
de comunicare, care au sau nu au legatura directa cu mass-media, dar la care mass-media recurge aproape în toate
împrejurarile.
În partea întâi a unui volum consac rat presei scrise si vorbite, în coordonarea lui Claude-Jean Bertrand, profesor la
multe universitati din Franta si din SUA, un manunchi de distinsi cercetatori în stiintele informatiei si comunicarii aduc “la
zi” aspecte fundamentale ale mass-media, corectând, nuantând mai vechi teorii, sintetizând rezultatele propriilor lor
investigatii, propunându-ne noi motive de reflectie/reevaluare/redimensionare. Astfel, Rémy Rieffel, doctor în sociologie,
profesor la Institutul Francez de Presa, apreciaza existenta urmatoarelor tipuri de comunicare:
· · Counicarea verbala (care foloseste vorbirea/scrisul);
· · Comunicarea non-verbala (gesturi/mimica);
· · Comunicarea intrapersonala (care priveste o singura persoana, gândind/vorbind pentru ea însasi);
· · Comunicarea interpersonala (implica doua sau câteva persoane);
· · Comunicarea de grup (este interpersonala dar cu mai multi paricipanti);
· · Comunicarea mediatizata (permite unuia sau mai multor emitatori sa difuzeze mesaje cu ajutorul unui
dispozitiv tehnic: text tiparit, ecran, microfon, spre unul sau mai multi receptori).
Comunicarea asa zis “de masa” sau, cu o alta formula, comunicarea mediatizata, are mai multe caracteristici:
a) a) profesionistii/comunicatorii folosesc un suport tehnic pentru a transmite/difuza mesaje rapid/continuu, spre
publicul-tinta;
b) b) emitatorul, atestat în profesie, trebuie sa aiba acces asigurat la informatie/surse, sa dispuna de mijloace
organizationale/economice (organ de presa, canal radiofonic/televiziune), tehnologie adecvata (tipografii, camere video,
studiouri). În privinta receptorilor, acestia sunt mari colectivitati anonime, de la câteva mii la milioane, nu se cunosc între
ei, sunt dispersati geografic, recepteaza în mod diferite semnalele presei, în acord/dezacord, activ/pasiv.
Desi s-a internationalizat în comunicare, sintagma mass-media “pare tot mai putin potrivita pentru a întelege diversitatea
suporturilor”, este de parere Rémy Rief fel, pentru ca între mijloacele electronice, telefonul, calculatorul personal, faxul -
pentru a cita doar pe acestea - nu se integreaza în comunicarea mediatica în ciuda faptului ca aria lor de actiune si de
agresivitate lucida se extinde necontenit.
MODELE ÎN COMUNICAREA MEDIATICA
Decenii de-a rândul, matematicieni, fizicieni, lingvisti, sociologi, alti specialisti preocupati de cum se comunica au
creat modele-teorii bazate pe conceptii liniare sau circulare, mai toate de sorginte anglo-saxona, care s- au generalizat, sau
mentinut/se mentin înca, date fiind multele lor puncte comune. În sinteza, începem cu reamintirea modelului liniar al lui
Harold D. Lasswell, arhicunoscut prin cei “5-C”, în care comunicarea se stabileste în acelasi sens, pleaca de la emitator la
receptor, mesajele fiind transmise unidirectional. Al doilea model este modelul liniar al lui Claude Elwood Shannon (1948),
inginer la laboratoarele Bell din New York, care îsi bazeaza modelul pe statistica matematica. La origine, modelul
Shannon era destinat sa serveasca la rezolvarea problemelor tehnice din telecomunicatii, dar, prin analogie s-a extins si
în aria comunicarii uman-mediatizate. Se da ca exemplu al modelului Shannon comunicarea liniara telefonica, constituita
din elementele unei scheme simple:
1) 1) sursa de informare (persoana care vorbeste);
2) 2) mesajul (persoana care îl emite);
3) 3) emitatorul (dispozitivul telefonic care transforma sunetul vocii în curent electric (semnale), transmis printr-un
fir electric (canal);
4) 4) receptorul (interlocutorul convorbirii, considerat destinatar).
Dupa aproximativ doua-trei decenii, specialistii au estimat ca modelele liniare de tipul celor descrise nu sunt pe deplin
concludente în comunicarea mediatica, atât de complexa si de controversata în procesul emitator – mesaj - receptor,
acesta fiind adesea negociere, tranzactie, acceptare/eliminare, pe scurt un proces dinamic, pe care numai un alt tip de
model l-ar putea configura. Astfel s-au ivit doua alte modele de tip circular:
1) 1) Modelul concentric al lui Ray Hiebert, Donald Ungurait , Thomas Bohn, cunoscut, prin abreviere, modelul
HUB (1974) si
2) 2) Modelul interactiv al comunicarii (anii `90), care nu- si leaga numele de anumiti specialisti, el fiind acceptat de
toti aceia care consimt ca procesul comunicarii mediatice corespunde unei dinamici/unui flux si nu unei stari.
Ambele modele se sprijina pe actiuni si reactii în care se implica emitatorii si receptorii, schimbându-si rolurile, în
functie de continuturile mesajelor si de efectele produse, ca si de amploarea pe care o poate avea feed-back-ul.
Dupa ce am prezentat enuntiativ ce este comunicarea, ce tipologie are, ce modele liniare/circulare, ne ramân/trebuie
sa ne ramâna în atentie unele tipuri de comunicare umana, animala, artistica sau de natura fatica, ale caror trasaturi si
functionalitati sunt adesea ignorate de comunicatori.
COMUNICARE UMANA NON-VERBALA
Omul este dotat sa comunice coerent si pe deplin cu semenii sai prin viu grai, prin scris sau prin vocabularul
semnelor. Acesta mai este numit si limbajul corpului, modalitate care completeaza limbajul propriu-zis, cel constituit din
cuvinte îmbinate în propozitii si fraze, dupa reguli gramaticale, morfologice, sintactice si fonetice. Comunicarea prin
semne este denumita comunicare nonverbala si are numeroase posibilitati de exteriorizare: contactul vizual (privirea
cuiva, semnele cu coada ochiului, pozitia privirii, în jos/in sus, vioaie/apatica, acoperita/fixata aiurea, în functie de ceea ce
întreaba cineva, de starea de spirit a interlocutorului, dispozitia/blocajul dialogului); miscarile fetei, bratelor, picioarelor
(grimase ale gurii, încretirea fruntii, diferite pozitii ale bratelor, sus/jos, dreapta/stânga, calcatul pe picioare, miscari ale
genunchilor); culoarea (înrosirea/paloarea chipului, vopsirea/tunsura parului); mondenitatea (gusturile pentru
îmbracaminte, pentru mirosuri de parfumuri, pentru încaltaminte sau cosmetica fetei, toate aceste “limbaje” recomandând,
fara nici un dialog, identitatea unei persoane, preferintele ei, posibilitatile ei). Nu am epuizat bogata gama de comunicare
prin limbajele nonverbale, pe care am putea sa le comprimam în:
1) 1) “limbaj” sonor: râsul, oftatul, tusea, fluieratul, stranutul, chitaitul, mugetul;
2) 2) “limbaj” tactil: strângerea mâinii/gâdilatul palmei, bataia pe umar, palme pe obraz, îmbratisare/inclestare;
3) 3) “limbaj” cromatic: schimbarea culorii chipului, potrivit starilor psihice ale unui moment anume;
4) 4) “limbaj” gestual: extrem de bogat în surse, încât Quintilian, avocat, retor si pedagog a elaborat un dictionar al
gesturilor, iar Cicero considera ca “toate miscarile sufletului trebuie însotite de miscari ale trupului”.
Studiul miscarilor si al gesturilor a creat cadrul propice în domeniul cercetarilor de antropologie culturala, soldate în
epoca noastra cu aparitia disciplinei numite KINEZICA. Termenul are mai multe acceptii asupra carora ne previne Danny
Saunders:
a) a) Kinezica se refera la stiinta miscarii care este influentata de forta, pe când arta kinetica se refera la
includerea miscarii între anumite parti sau între toate partile unui tablou sau ale unei sculpturi;
b) b) Autokinezica implica atribuirea schimbarii unor obiecte care, în mediul înconjurator, sunt de fapt statice. (cf.
Concepte fundamentale, op. cit., p. 189).
Înrudita cu kinezica este o alta disciplina moderna, PROXEMICA. Autorul sus -mentionat, DS, defineste proxemica
drept “Studiul semnificatiei distantei, orientarii si relatiilor spatiale, în comunicarea interpersonala” (idem, p. 265). De
exemplu, în timpul unei conversatii suedezii si scotienii stau la o distanta mai mare între ei decât latino-americanii sau
arabii. Negrii, în timpul dialogului, respecta o alta regula: vorbitorul îl priveste tinta pe acela care îl asculta, în timp ce
acesta îi evita privirea. Unele triburi din Australia - tribul Aranda, de pilda - poseda un “limbaj” gestual de cca. 500 de
semne distincte. Alte curiozitati si deprinderi ale “limbajelor” gestuale sunt în numar mare în codurile de comportament
(salutul, ritualul mesei, riturile religioase, obiceiurile folclorice (nastere, nunta, înmormântare). Cu totul speciale sunt
“limbajele” artistice nonverbale (în teatru, cinematografie, spectacole coregrafice, folk, divertisment etc.), adevarate si
necesare coduri complementare ale rostirii, capabile sa transmita adesea plusuri de semnificatie ale mesajelor normate în
coduri verbale.
ETOLOGIA SAU COMUNICAREA NON-UMANA
Termenul etologie, potrivit DEX - ului are doua acceptii:
1) 1) Discplina care studiaza moravurile si obiceiurile popoarelor.
2) 2) “Ramura a biologiei moderne care studiaza comportamentul, modul de viata al animalelor si plantelor. (op.
cit., p 321). Întemeiata de biologul O. Heinroth, etologia si-a cristalizat studiile sale despre animale si vietuitoare în mai
multe compartimente, astfel:
Ø Ø COMUNICAREA SONORA, cunoscuta sub numele de stridulatie, este specifica vertebratelor/unor
nevertebrate. De ex. sapte pulsuri sonore fac un ciripit, mai multe ciripituri produc triluri, la greieri, lacuste. Paianjenii
comunica prin batai în frunze; pestii sunt foarte galagiosi dar nu-i auzim datorita barierei fonice a suprafetei apei;
broastele folosesc 7 semnale deosebite când se cheama, anunta ploaia, sunt în alerta, prezic contactul fizic; pasarile
comunica prin semnale scurte/succesiuni de note (cântece), pitigoiul emite 21 de semnale cu întelesuri diferite, mierla îi
raspunde prin strofe identice; corbul, graurul, cotofana si, mai ales papagalii pot reproduce acceptabil unele cuvinte, la fel
cimpanzeii.
Ø Ø COMUNICAREA GESTUALA, se leaga de numele entomologului Karl von Frisch, laureat al Premiului Nobel,
cel care a aratat ca în zborurile rotite ale albinelor se semnalizeaza locurile lor de hrana, florile cu nectar zaharos, dupa
cum în parazile pasarilor sau în rotirile pestilor si serpilor se comunica semnificatii erot ice, momente razboinice sau
masuri de aparare. Maimutele, prin mimica privirilor, grimasele chipului, plecaciuni si îmbratisari anunta stari si atitudini de
convietuire convenabile/incomode cu mediul lor preferat.
Ø Ø COMUNICAREA CROMATICA, se particularizeaza prin doua forme coloristice: coloritul permanent la serpi si
crabi periculosi, veninosi; coloritul schimbator la pesti, cameleoni si caracatite, acestea din urma sunt dotate cu celule
microscopice care se maresc de 60 de ori si coloreaza pielea animalului în mod galant în perioada de împerechiere. La
interferenta dintre gestual si cromatic se formeaza asa- zisul “limbaj” al mastilor (fluturi, lacuste) care imagineaza ochii
unor animale de prada ce pun pe fuga pasarile insectivore, sopârlele, rozatoarele.
Ø Ø COMUNICAREA CHIMICA, se realizeaza cu ajutorul unor substante emanate de organisme asemanatoare
cu hormonii. Aceste substante au fost numite de biochimistul Peter Karlson feromoni atractanti si feromoni repelenti.
Feromonii sunt foarte persistenti si au semnificatii ciudate. De ex., bondarul musca unele frunze lasând pe ele marcaje
care devin “scrisori” adresate femelelor din zona în scopul sa se prezinte la întâlniri. Feromonii de spaima, pe care îi
poate emite un soarece prins în cusca, ramân impregnati în peretii custii si dupa disparitia soarecelui prins, avertizandu-i
pe alti soricei sa nu se apropie. Femela fluturelui Bombyx nu poseda decât o sutime de miligram de bombicol, un feromon
special secretat. Masculul are antene dotate cu 40.000 de celule sensibile la substanta bombicol, ceea ce îl pune în
situatia de a simti mirosul de bombicol de la câtiva kilometri departare. S-a estimat ca parfumurile cu rol de atractanti
sexuali depasesc o jumatate de milion. “Limbajul chimic” are un rol important în delimitarea teritoriilor de existenta ale
vietuitoarelor. Castorul îsi hotarniceste proprietatea cu depunerile unei substante mirositoare; iepurii, cu secretiile unei
glande submaxilare; vulpea, cu urina; sobolanul cu excremente; furnicile îsi traseaza drumul spre locul de hrana cu
picaturi de fluid mirositor.
Ø Ø COMUNICAREA LUMINOASA, se bazeaza pe proprietatea de bioluminiscenta a unor organisme ce au ca
sursa procesul de oxidare a unei substante (luciferiene). “Codul” luminos îl folosesc licuricii care ajung la partenerele lor
prin semnale primite de la locul unde se afla.
Ø Ø COMUNICAREA ELECTRICA, este întâlnita la pestii electrici, cei care au celulele grupate în placi legate în
serie. De exemplu, la tiparul electric tensiunea se cifreaza la 600 volti. “Limbajul” electric al pestilor îi ajuta pe acestia sa
se informeze asupra bancurilor în care traiesc, sa transmita mesaje catre femele, sa delimiteze perimetre de vânatoare.
Nota: Tipurile de comunicare nonumana pe care le-am prezentat foarte succint sunt cuprinse într-o prima carte a lui
Mihai Dinu, “Introducere în teoria comunicarii”, 1993, Universitatea Bucuresti, p. 28 si urm.; de asemenea ele sunt reluate
în cea de a doua carte a lui Mihai Dinu, “Comunicarea”, 1997, Editura stiintifica, Bucuresti, ambele lucrari fiindu-ne de un
real folos în sistematizarea materialului nostru.
Dostları ilə paylaş: |