Victoria D

Se vor mai regăsi în marea lor iubire?

Primele zile, până a intrat în ritmul noilor preocupări i-a fost mai greu, dar şi după aceea nu i-a fost uşor cu doi copii. Să-i îmbăieze zilnic, să-i alăpteze la ore fixe, să fie trezită din somn noaptea, să-i schimbe de câte ori este nevoie, să le spele lenjeria şi scutecele. Când se aşeza un pic să se odihnească, scâncea câte unul. Se ducea, îl potolea, începea celălalt, iar când amândoi făceau concertul, nu ştia la care să meargă mai întâi, că-i venea să-şi ia lumea în cap. Devenise nervoasă şi uneori se certa cu Matei din te miri ce, ceea ce nu se întâmplase până acum. Într-o zi când s-a întors de la serviciu, Matei de la serviciu,Matei a găsit-o furioasă şi copiii plângând în pătuţul lor.

—Ce i-a apucat pe micuţii ăştia, s-a îndreptat spre ea s-o sărute cum obişnuia când venea sau când pleca de-acasă.

—Lasă-mă că nu mai pot.

Matei şi-a dat haina jos, s-a spălat şi a luat fetiţa în braţe, care plângea mai tare.

—Las-o jos că trebuie s-o schimb, că a făcut pe ea, de-aia urlă.

Matei s-a îndreptat să ia băieţelul care şi el plângea.

—Lasă-l jos că pe el l-am schimbat, l-a împins Cecilia. Nu-l învăţa în braţe.

—Nu mai fi supărată, draga mea!

—Pleacă şi lasă-mă-n pace!

—Nu mi-ai vorbit niciodată pe tonul acesta. Ce se întâmplă?

După ce au fost schimbaţi copiii s-au liniştit. În timp ce Matei stătea cu ei, Cecilia a aranjat masa şi l-a chemat să vină să mănânce.

—Nu mănânc fără tine.

—Hai să mâncăm până nu-i apucă iar urlatul.

Au mâncat, dar nu prea şi-au vorbit datorită stării de tensiune ce se crease.

După ce-au mâncat, Matei s-a apropiat de Cecilia.

—Ze-ai mai liniştit? a mângâiat-o pe păr.

—Iartă-mă c-am strigat la tine, dar nu mă mai pot controla.

—Te-nţeleg, a săltat-o pe genunchii lui. Nu este uşor să ai grijă de doi copii mici şi mă-ngrozesc că nu mă vei mai iubi atât de mult ca până acum.

—Vă iubesc la fel de mult pe toţi trei. Dacă nu v-aş iubi nu mi-ar păsa că ei plâng, că pe tine te doare când îţi vorbesc urât. Ce crezi că n-am observat că sufereai. De aceea am şi plecat repede să pregătesc masa că, cu atâtea câte îmi veniseră pe limbă, nu te-ai mai fi spălat cu şapte fântâni. Îmi pare rău, dar trebuie să înţelegi, şi când mă vezi furioasă, să fugi din calea mea, să nu mă dezlănţui.

—Şi dacă nu fug?

—Ai să-ţi primeşti partea şi ai suferi.

—Voi suferi alături de tine când ştiu că nu-ţi este bine.

—Dragul meu băiat din parc, să mă baţi când mă înfurii pe tine, îi pune capul pe pieptul ei.

—Ţi-e udă bluziţa, scumpo.

—Se apropie masa copiilor. Dă-mi, te rog, cana aceea să mai storc puţin lapte.

Nu termină bine vorba şi de data aceasta, băieţelul se scânceşte întâi. Matei i-l pune la sânul mamei, admirându-l cum suge, după care îl ridică pe pieptul lui, îl bate uşor pe spate ca să iasă aerul din stomac, îl aşează şi aduce fetiţa.

—Ea suge mai cu poftă decât Sorin.

—Seamănă cu mine, mai mâncăcioasă.

—Şi foarte frumoasă, ca tine. Vrei să ştii ceva? Toţi îmi spun că te-ai făcut mai frumoasă de când eşti mămică.

—Deci până acum am fost urâtă?

—Nici vorbă, că nu m-aş fi îndrăgostit de tine, dar acum eşti mai bucălată, mai împlinită, mai distinsă, o sărută pe obraz ţinându-şi mâna pe fetiţa care sugea lacom.

De fapt Cecilia arăta foarte bine, aşa cum arată toate femeile după ce nasc copii, chiar şi acelea care înainte au avut mici probleme de sănătate.

Într-o seară, pe când copiii se mai măriseră, Cecilia stăpânită iarăşi de nervi, a vrut să-l scoată pe Matei din apartament. Ea pregătea cina. Matei se juca cu ei alergând, strigând, ceea ce a deranjat-o.

—Potoliţi-vă, că vă bat, îi ameninţa Cecilia, fără rezultat. În jocul lor au doborât o statuetă care s-a spart, pe care Cecilia o avea din Germania şi la care ţinea foarte mult.

—Ce-aţi făcut? s-a dus să vadă când a auzit zgomotul. Nu poate să ţină nimic omul în casă de răul tău.

—Nu te necăji, cumpărăm alta.

—Era din Germania.

—Mare lucru.

—Ţineam foarte mult la ea, naiba să te ia, striga şi mai tare, în timp ce aduna cioburile sub ochii speriaţi ai copiilor.

—Era de la vreun iubit, poate? se înfurie şi Matei.

—Nu vreau să te mai văd în ochii mei.

—Nici pe tine în starea asta.

—Pleacă din casa mea! se răsteşte furioasă.

—Zău?

—Pleacă, ţi-am spus! ridică şi mai tare tonul.

Matei, ca să-i dea o lecţie, ia un geamantan, îşi pune câteva haine, se face că pleacă, în timp ce copiii, neavând curajul să rămână cu mama furioasă, strigau:

—Tati, mergem şi noi cu tine.

—Rugaţi-o pe mama să vă îmbrace.

—Mami, te rugăm îmbracă-ne să mergem cu tati.

—Unde mergeţi?

Amândoi ridică din umeri cu nişte mutre nevinovate care stârnesc râsul părinţilor.

Erau cazuri când se jigneau reciproc, dar iubirea ce şi-o împărtăşeau nu-i lăsa să meargă până la capăt. De exemplu, într-o zi mâncarea nu era gata când a venit Matei, care trebuia să se întoarcă imediat la spital pentru o urgenţă.

—Ce naiba, Cecilia, ţi-am dat telefon, că trebuie să mă întorc.

—Tu, crezi că sunt maşină?

—Ce faci toată ziua?

—Stau şi mă uit pe pereţi.

—Nu te mai obosi că şi-aşa nu mai am timp să stau. Îmi iau ceva din frigider, se duce să-şi ia singur, fără să mai aştepte să-i aducă Cecilia.

—Ţi se pare uşor, că tu vii şi pleci.

—Dacă toate femeile s-ar plânge ca tine, nu ştiu ce-ar fi. Sunt femei care au câte 4-5 copii şi soţ, şi bătrâni de îngrijit şi se descurcă.

—De ce nu ţi-ai luat una descurcăreaţă? De ce m-ai luat pe mine, o bleagă, care să-mi mănânc viaţa cu tine, un pretenţios şi numai bun de gură.

—Pretenţios că cer să faci mâncare? Voi aduce o bucătăreasă ca să te scutesc.

—Să aduci una tinerică să ai cu cine te distra.

—Iar începi cu prostiile?

—Iar, că tu te crezi grozav iar pe mine mă consideri o puturoasă. Dar ce faci tu, de fapt?

—Asta fac de fapt, se scoală Matei de la masă, terminând de mâncat şi-o ridică pe neaşteptate pe Cecilia, care se pregătea să scoată friptura din cuptor, o îmbrăţişează, o învârte şi-o sărută.

—Răule, de ce mă mai săruţi?

—Fiindcă te iubesc. Ai făcut o friptură excelentă. Hm! ce frumos arată! Ce miros plăcut! Când mă întorc îţi cer o porţie mare şi de friptură şi de dragoste.

Ca să se poată descurca mai bine, Cecilia era ajutată de mamă-sa mai mult, fiindcă soacră—sa era la serviciu. De multe ori Silvia chiar dormea noaptea la apartament. Uneori venea şi Elena, căreia îi plăcea să se joace cu micuţii.

—Ar trebui să te luăm bonă în casă, Lenuş, că prichindeii ăştia tot la tine trag, îi spuneau Cecilia şi Matei.

—De ce nu-i lăsaţi să mai stea şi pe la noi?

—Îi vom lăsa că acum sunt mai mari.

—Vrem la Neni, vrem la Neni, strigau ei auzind discuţia. Leni, măi, Leni, îi corecta Cecilia. Le-a fost de mare ajutor Silvia, fiindcă mărindu-se copiii, mai mult la ea stăteau. Aveau şi loc de joacă prin grădină, prin curte. Le plăcea să se joace cu Lupaş, deşi Cecilia le interzisese. Ştiindu-i pe mâini bune, Cecilia se dedica serviciului în primul rând că-i plăcea, în al doilea rând se gândea că beneficiase de multă bunăvoinţă din partea superiorilor şi a colegilor prin absenţa îndelungată de la post pentru doctorat, pentru nuntă, pentru concediu de maternitate, pe care din acest motiv nu l-a luat în întregime. De aceea oricând era solicitată, răspundea prompt. Având şi o pregătire superioară i se încredinţau cele mai dificile procese pe care le câştiga în favoarea clienţilor. Devenise foarte cunoscută prin felul ei de a se purta cu oamenii, prin dezbaterea cauzelor, prin corectitudine.

Pentru ea şi pentru Matei zilele erau frumoase, indiferent de unele necazuri sau greutăţi pe care le întâmpinau, fiindcă se iubeau la fel de mult ca—n prima zi. De aceea cunoscuţii îi admirau şi-i dădeau exemplu când un cuplu se destrăma sau avea probleme. Iubirea şi-o revărsau şi asupra celor doi copii. Sorin şi Florina care ajunseseră deja elevi şi care aveau rezultate bune la învăţătură. Atât Cecilia, cât şi Matei mai tot timpul liber şi-l petreceau cu copiii, având multă răbdare în a le forma bunele deprinderi. Adesea îi atenţionau:

—Să nu ne faceţi de ruşine.

—Dar ce-am făcut? se întrebau ei miraţi.

—Nimic, dar vă prevenim.

Atunci începeau, când unul, când altul să dea exemple de elevi care nu salută, vorbesc obraznic, nu învaţă, absentează de la ore, fumează.

—Vedeţi, sunt atâtea apucături rele de care voi trebuie să vă feriţi, îi sfătuia Matei.

—Interesant! Voi aţi dat exemple numai de elevi răi. Elevi buni nu există, sau nu vă place să-i scoateţi în evidenţă? Nu este bine ca numai răul să vă sară în ochi, ci şi binele. Am dreptate? îi întreba Cecilia.

—Da! la noi în clasă şi în celelalte clase sunt elevi foarte buni, recunoşteau ei şi dădeau exemple de cei care reuşiseră pe la diferite concursuri, olimpiade, de cei care se remarcau prin utilizarea calculatorului, internetului, realizând proiecte, atestate interesante pe baza unei ample informări.

—Aşa e viaţa, şi cu bune şi cu rele. Oamenii şi voi copiii trebuie să urmaţi pe cele bune şi să vă feriţi de cele rele, concluziona Matei.

În familia lor unită, armonioasă, au existat, ca în orice familie şi unele dificultăţi, conflicte, mai mari sau mai mici, motivate sau nemotivate, dar toate s-au stins datorită iubirii. Unul singur a făcut excepţie ceea ce îi va pune la o mare încercare, o mare durere, o adevărată dramă.

Se întâlniseră odată, la un picnic, cu avocatul Sebastian Avramescu şi cu prietena acestuia, Camelia Dinu, cu care au mâncat împreună. Cei doi aduseseră, printre altele, şi nişte brânză de oi delicioasă.

—De unde aveţi brânza asta aşa de bună?l-a întrebat Cecilia pe colegul ei, Sebastian.

—De la un cioban pe care îl cunoaştem de foarte multă vreme. Tot de la el cumpărăm.

—E de prin zonă?era curios Matei.

—La vreo 14-16 kilometri de aici, îi lămureşte Camelia.

—La intrarea în satul Plopişor, precizează Sebastian.

—Am cumpăra şi noi, nu Cecilia? Este foarte gustoasă! apreciază Matei.

—Spuneţi câte kilograme doriţi, vă pregătiţi o putinică, aşa cum avem noi, v-o ducem acolo ca el să v-o umple şi vă anunţăm când este gata ca s-o luaţi. Noi am dus-o săptămâna trecută.

—Dar dacă n-avem putinică.

—Un alt vas, nu contează, dar în vasul acela s-o ţineţi până o consumaţi că v-o pune cu saramură. Au socotit ei câte kilograme să cumpere şi au dus o oală emailată, cu capac, avocatului Sebastian chiar a doua zi. După vreo zece zile, Sebastian l-a anunţat, într-o seară, pe Matei telefonic.

—Vezi că am lăsat vasul acolo imediat ce mi l-aţi dat şi mi-a spus ciobanul că mâine după masă ne aşteaptă şi pe noi şi pe voi să ridicăm brânza.

—Bun, îţi mulţumesc.

—Cecilia!îmi dădu telefon colegul tău Sebastian că mâine după masă mergem împreună să luăm brânza de la cioban, o anunţă Matei.

—Aşa repede?

—Probabil are oi multe, lapte-n prostie şi face brânză în cantităţi mari.

—Le va plăcea şi copiilor.

—Mai ales Florinei.

—Ce faci acolo?

—Pregătesc nişte fructe pentru dulceaţă.

—Hai să ne odihnim puţin. Ne uităm la televizor, mai răsfoim presa şi mergem la culcare.

—Ca să-ţi iei altă bucătăreasă cum m-ai ameninţat cândva, îl necăjea Cecilia.

Matei se duce în bucătărie, o imobilizează, privind-o drept în ochi şi-i spune.

—Crezi c-aş mai găsi o bucătăreasă cu ochi frumoşi albaştri şi blânzi ca ai tăi? Pricepută la toate?

—Un Casanova ca tine găseşte câte vrea.

—Ia spală-ţi mânuţele astea delicate frumos, o duce la chiuvetă şi i le spală ei ştergându-le cu şervetul de bucătărie şi hai să vorbim despre Casanova că văd că te obsedează. Se aşeză pe un fotoliu în faţa televizorului şi ea pe genunchii lui.

—Când mă prinsese hărnicia, tu mă întrerupi.

—Cine a fost Casanova? Ştii?

—Cum să nu ştiu. A fost un celebru seducător veneţian.

—Deci şi eu sunt un seducător dacă mă compari cu el.

—Exact.

—Pe cine am sedus eu?

—Tu ştii. Femeile din trecutul tău.

—Referindu-ne la noi doi, cine a fost seducătorul?

—Tu.

—Mincinoasă mică, tu ai fost; cu privirea-ţi tulburătoare, cu glasul blând, cu buzele astea catifelate a căror atingere am aşteptat-o atâta vreme, ţi-aduci aminte?i le sărută cu dragoste.

—Ştii de ce nu pot fi Casanova, Matei?

—Fiindcă eşti femeie.

—Fiindcă nu sunt lipsită de pudoare ca el.

—Ai dreptate. Citind „Memoriile” lui, ce pot fi considerate o capodoperă a literaturii universale, te vei delecta cu aventurile galante, consemnate fără pudoare şi descrise în cele mai mici amănunte.

—Pentru că scopul în viaţă al acestui libertin a fost acela de a-şi cultiva plăcerile simţurilor, completează Cecilia.

—Trebuie să recunoaştem însă pe lângă acestea, meritul lui Giacomo Casanova că dincolo de ipostazele necuviincioase, zugrăveşte cu savoare lumea în care a trăit, motiv pentru care însemnările sale au fost considerate adevărata enciclopedie a Secolului luminilor. Închizând televizorul merg în dormitor la culcare. Îşi luară pijamalele continuând discuţia despre seducţie, Casanova şi alţi seducători, profitând de faptul că erau singuri, copiii fiind la Silvia. În acest timp, Matei antrenând-o pe Cecilia în replici, exemple, îi descheie pe nesimţite bluza de pijama, îi mângâie sânii.

—Te asemeni perfect cu Casanova, că iar ai intrat pe teren minat, constată ea trăind aceeaşi dragoste ce-i cucereşte pe amândoi.

—Pentru că-mi eşti dragă, continuă s-o mângâie şi s-o sărute. Stârnindu-i şi ei aceeaşi plăcere şi aceleaşi gesturi de iubire care culminează în dăruirea totală, reciprocă, după care adorm îmbrăţişaţi, plini de fericire, fără să le treacă prin gând că acest moment de dragoste adevărată s-ar putea să fie ultimul din viaţa lor. Dar se gândeşte omul la ce l-ar putea aştepta? Că azi este şi poate mâine nu mai este? Niciodată. Ei se numărau printre cuplurile armonioase. Se ştie că o dată cu trecerea timpului pasiunea primelor momente dispare, lăsând loc respectului, prieteniei şi obişnuinţei. În cazul lor, pasiunea exista ca-n prima zi, deşi trecuseră ceva ani de când îşi uniseră destinele.

A doua zi dimineaţa când s-au trezit, au început cu alintările, cu gesturile de iubire, cum obişnuiau. Deodată, Matei, sub imboldul fericirii de care fuseseră cuprinşi noaptea, sau pur şi simplu dintr-o presimţire neconştientizată, a privit-o atent pe Cecilia.

—Ce te uiţi aşa la mine, romaticule?

—Vreau să verific ceva.

—Ce anume?

—Dacă imaginea chipului tău din mintea mea este aceeaşi cu făptura ta, răspunde el închizând ochii şi mângâindu-i faţa. Închide şi tu ochii să vezi cum arată chipul meu în mintea ta.

—Du-te măi, visătorule, hai să ne grăbim, că întârziem la serviciu, se duce să se îmbrace neluându-l în seamă, în timp ce el rămâne totuşi cuplat cu această idee. Pregătindu-se de plecare, Cecilia îi aminteşte că este ziua în care trebuie să meargă la cioban şi să-şi aranjeze astfel treburile la spital încât să nu întârzie, fiindcă pe la ora 16,oo Sebastian şi Camelia îi aşteaptă jos, în parcarea de la bloc.

De întârziat n-a întârziat Matei, dar după ce au servit masa, s-a aşezat la televizor să urmărească un meci important ce se transmitea în după masa acelei zile.

—Hai, Matei, aranjează-te că mergem, l-a îndemnat Cecilia.

—Gool! Bravo!a strigat el bucuros neluând-o în seamă pe Cecilia.

—Tu auzi ce—ţi spun? Lasă meciul că trebuie să coborâm.

—Nici nu mă gândesc! Este atât de interesant meciul acesta!

—Ne aşteaptă oamenii aceia, măi! începe să se înfurie Cecilia.

—Mergem altădată.

—Dar am fixat împreună când mergem. Ai fost de acord.

—Nu m-am gândit că se transmite meciul.

—Dă-l naibii de meci.

—Nu merg ţi-am spus, nu mă mai cicăli atât, se înfurie şi Matei.

—Nesuferitule, te faci de ruşine în faţa lui Sebastian şi a Cameliei.

—Eu mă fac, nu tu. Ce-ţi pasă?

—Nu te-am crezut atât de neruşinat.

—Hai, lasă-mă-n pace cu morala ta, nu mă mai bate atâta la cap ca o caţă, se înfurie şi mai tare şi strigă Matei.

După ce continuă să-şi spună cuvinte urâte unul altuia, Cecilia îşi ia geanta şi iese vânt.

—Mincinosul naibii, om fără cuvânt ce eşti, trânteşte uşa după ea.

—Cecilia, stai! o strigă Matei, regretând felul în care-şi vorbiseră.

Cecilia nu-l mai aude, fiindcă deja cobora scările. Acest incident s-ar fi topit imediat în iubirea lor cea mare, ca toate cele de până acum, dacă ea n-ar fi ieşit vânt trântind uşa în urma ei.

După un sfert de oră, Matei care privea meciul foarte implicat aude telefonul pe care nici nu vrea să-l ia în seamă pentru a nu fi deranjat, dar neîncetând să sune răspunde şi află că Cecilia a fost grav accidentată. Rămâne blocat. Telefonează la spital anunţând ce s-a întâmplat şi cerând să vină salvarea să-l ia de-acasă ca să meargă la locul accidentului. În câteva minute soseşte salvarea cu medicul internist, bun prieten cu Matei, însoţit de o asistentă. Ajungând la locul accidentului, văd nenorocirea. Cecilia era inconştientă, plină de sânge, Sebastian şi Camelia răniţi şi ei. Între timp sosesc şi cei de la poliţie care fuseseră anunţaţi şi care trebuiau să cerceteze cazul. Răniţii sunt duşi la spital, iar Cecilia, care era în situaţia cea mai gravă, în sala de operaţie. În acest răstimp, în drumul spre spital, se aşternuse o linişte mormântală, fiindcă toţi erau şocaţi. Matei, care-şi vedea soţia în ce hal arăta, gândindu-se ca medic fiind, la ce era mai rău, Sebastian şi Camelia zdruncinaţi de impactul din timpul accidentului, medicul şi asistenta îndureraţi de cele întâmplate cunoscându-i bine pe Cecilia şi pe Matei. N-au putut să întrebe nimic văzându-i atât de distruşi. Nimeni n-ar fi ştiut să dea relaţii decât Sebastian Avrămescu, care fusese la volan, dar în situaţia în care se afla, nu se putea sta de vorbă cu el. Cecilia a fost examinată de medicii alertaţi şi ei de această tragică întâmplare. Au oprit hemoragia provocată de un traumatism abdominal care a necesitat intervenţie chirurgicală, au suturat plăgi, tendoane, au tratat şi pansat rănile existente, i-au făcut transfuzie că pierduse mult sânge, i-au mărit presiunea arterială, au conectat-o la diferite aparate că intrase în comă. Lacrimile se scurgeau pe obrajii lui Matei fără încetare şi fără nici un cuvânt. Colegii l-au scos afară ducându-l la el în cabinet, încredinţându-l că vor face totul ca s-o scoată pe Cecilia din comă. În cabinet, stând singur, toţi preocupându-se de Cecilia, Matei printr-un proces de conştiinţă, căuta vinovatul fără vină în persoana lui. Se gândea că el poartă vina, fiindcă a refuzat să meargă cu Cecilia, că dacă ar fi mers nu s-ar mai fi produs accidentul. Ar fi stat pe locul din faţă în dreapta, unde a stat Cecilia, ar fi observat la timp primejdia putând să-l ajute pe Sebastian să evite impactul.

După un timp, medicii care terminaseră ceea ce avuseseră de făcut pentru Cecilia au venit la el în cabinet să-l încurajeze.

—Cecilia este o femeie puternică. Sperăm ca în curând să-şi revină.

—Eu sunt vinovat, s-a declarat Matei.

—Nu este nimeni vinovat. Aşa s-a întâmplat.

—Nu-ţi mai face probleme degeaba.

În fond nici nu ştim cum s-a întâmplat, continuau fiecare cu părerile lor.

—Din câte se presupune nu Sebastian este vinovat ci cel care a intrat în el.

Seara au venit la spital Silvia, mama Ceciliei, cu Alexandru şi cu Elena. Nu se ştie cum aflaseră despre accident, fiindcă Matei, în starea în care se afla nu le-a putut telefona. Au mers în cabinetul lui Matei întrebându-l cum s-a întâmplat, deşi nici el nu ştia. Când s-au dus s-o vadă pe Cecilia conectată la aparate,au început să plângă toţi patru încât cu greu i-a oprit asistenta şi medicii care s-au nimerit pe-acolo.

Silvia s-a apropiat de ea, a luat-o de mână.

—Fata mea ce-ai păţit? Ce s-a întâmplat cu tine, îi săruta mâna şi suspina. S-a apropiat şi Leni punând mâna pe mâna Ceciliei.

—Ceci, Ceci, te-aş pupa dar nu pot de aparatele ăstea. Ştii cum ne drăgălim noi amândouă şi cum ne strângem în braţe. Mi-e dor de îmbrăţişările tale, îi sărută şi ea mâna plângând.

De cealaltă parte, Matei cu capul pe picioarele ei acoperite cu cearşaful şi Alexandru ţinând-o de cealaltă mână plâng îndureraţi. Medicii şi asistentele văzând cât erau de distruşi, ca să-i poată scoate de-acolo, că ei n-ar mai fi plecat, i-au încurajat că Cecilia va ieşi din comă şi au venit cu argumentul cel mai convingător, că Ceciliei nu-i face bine durerea din jurul ei.

Silvia a vrut să stea noaptea la spital, însă medicii au lămurit-o că n-o poate ajuta pe Cecilia cu nimic în situaţia în care se află, sfătuind-o să meargă acasă şi să vină a doua zi.

Tot în seara aceea au venit la spital şi părinţii lui Matei împreună cu fratele lui, Tiberiu. Când au văzut-o pe Cecilia au plâns şi l-au sfătuit pe Matei să nu-şi piardă firea, să fie tare oricât de greu îi este, că bun este Dumnezeu şi-i va ajuta. Se făcuse târziu, asistenta Magda i-a adus lui Matei, în cabinet, ceva de mâncare.

—Domnule doctor, v-am adus ceva să mâncaţi că probabil nici nu mergeţi acasă.

—La cine să mă duc, Magda? Mai am la cine mă duce?îi curgeau lacrimile pe obraz.

—Aveţi copiii, domnule doctor. Mâine, poimâine se va întoarce şi doamna Cecilia. Nu fiţi trist! Vă las să mâncaţi.

—Mulţumesc! Nu cred că am să pot.

—Trebuie să mâncaţi.

—Te rog să-mi faci o cafea.

—Cu multă plăcere.

Noaptea târziu, când toţi s-au liniştit, Matei le-a spus celor de gardă să fie fără grijă privind Cecilia, fiindcă va sta el cu ea. A fost cea mai tristă noapte din viaţa lui. Ieşise din şocul avut de vestea despre accident, dar intrase în haina grea a durerii.

Toată noaptea a mângâiat-o pe Cecilia peste cearşaful ce-o acoperea şi-a ţinut-o de mână sărutându-i-o. Se uita la faţa ei de sub aparate aşteptând să se trezească, să-i vadă ochii ei frumoşi albaştri şi surâsul cald. Atâtea gânduri şi amintiri i-au năvălit în minte. Se gândea în ce împrejurări neobişnuite a cunoscut-o pe Cecilia. I-a fost dragă şi-a iubit-o din prima clipă. Ea de asemenea l-a iubit. Şi-a dat seama de lucrul acesta în atâtea şi atâtea situaţii.I-a simţit vibrarea inimii ei în avion la Frankfurt. I-a simţit frumuseţea sufletului ei în acele minunate zile petrecute la Sinaia când s-au logodit. Doamne, cât mai tânjea după sărutul ei şi cât de fericit a fost când l-a primit!

Când i-a devenit soţie, a fost femeia care l-a făcut să simtă pentru prima dată adevărata dragoste, adevărata iubire. În câte jocuri nevinovate l-a antrenat prin glumele ei, prin umorul ei. Acum stătea tăcută în faţa lui. Îl mustra conştiinţa că nu evitase unele certuri, cu toate că şi în acele momente, Cecilia îşi păstra drăgălăşenia. Acum nu mai avea cuvinte. Sufereau amândoi când se iveau incidente din te miri ce fleacuri, dar iubirea lor le dădea forţa să treacă peste ele, să le îndepărteze ca şi când n-ar fi existat; de aceea căsnicia lor era armonioasă. Uneori se certau ca la uşa corului. Îşi amintea de cuvinte hazlii sau expresii pe care şi le spuneau la furie şi de care râdeau şi ei când rapid se împăcau. La toate aceste amintiri Matei în toată durerea lui zâmbea, parcă aşteptând-o să iasă din comă să i le spună şi ei, să râdă împreună. Din nefericire, acum, Cecilia nu putea să râdă. Îşi amintea că a văzut-o plângând de câteva ori, dar vie în minte i-a rămas scena lacrimilor de bucurie pe care i le-a şters în avion la Frankfurt. Acum nu mai putea nici să plângă. Se uita la chipul ei care chiar sub aparate păstra frumuseţea lui. A închis ochii şi i-a venit în minte adevăratul ei chip dinaintea accidentului. Atunci şi-a amintit de exerciţiul făcut în chiar dimineaţa accidentului, când a privit-o lung ca să vadă dacă imaginea din mintea lui coincidea cu chipul soţiei sale. Doamne, Dumnezeule! să fi fost acela un semn prevestitor sau pur şi simplu o presimţire a ceea ce avea să se întâmple? Tot presimţire să fi fost şi noaptea de iubire din ajunul accidentului , atât de specială pe care au petrecut-o cu o intensă dragoste. Cecilia ar fi în măsură să spună, dar acum nu putea. Tot presimţire să fi fost şi cearta dinaintea plecării pe drumul nenorocirii. Se învinovăţea pentru că preferase meciul transmis la televizor. Reconstituia întreaga discuţie enervantă dintre ei. Nu-şi amintea ce cuvinte i-a adresat Cecilia, dar pe—ale lui şi le aminte perfect, mai ales atunci când îi spusese că-l cicăleşte. Cât ar dori să-l mai cicălească, dar acum Cecilia nu mai poate face acest lucru. De ce n-a oprit-o? îşi reproşa şi alte rânduri de lacrimi îi curgeau pe obraz. Auzea în urechi zgomotul uşii trântite de Cecilia în momentul în care a plecat şi tropotul paşilor ei grăbiţi pe scări. Se întreba, uitându-se la picioarele ei imobilizate sub cearşaf dacă îi va mai auzi paşii şi când îi va mai auzi?

Această întrebare a fost urmată de altele privind neputinţa lui: Ce-mi foloseşte că sunt medic, dacă nu pot face nimic pentru femeia vieţii mele? Ce rost au cunoştinţele dobândite, dacă nu le pot aplica? Experienţa mea de-o viaţă nu face două parale în faţa fatalităţii. Am salvat atâtea vieţi şi acum nu pot face nimic pentru viaţa fiinţei mele dragi.Mi-aş da viaţa pentru ea, dar nici asta nu se poate. Ce să fac? Ce să fac?

Cutremurat de îndoiala că nu-i va mai auzi paşii, i-a lăsat mâna Ceciliei încetişor, s-a ridicat şi s-a dus la fereastră. Se lumina de ziuă. A privit albastru profund al cerului cu atâta nesaţ ca şi când ar fi admirat ochii Ceciliei. Instinctiv şi-a întors faţa spre Cecilia, dar ochii ei erau închişi. Iar l-au podidit lacrimile. S-a dus lângă ea şi luându-i mâna într-a lui i s-a adresat pentru prima dată de când o adusese la spital.

—Cecilia, fata mea din parc, vreau să mă auzi, ştiu că mă auzi. Trebuie să trăieşti pentru Florina şi Sorin, pentru mine şi iubirea noastră. Nu ne poţi părăsi. Nu putem merge mai departe fără tine. Ca să înţelegi ce este în inimile noastre ascultă-ţi inima ta şi luptă pentru viaţă, draga mea. Îi sărută repetat mâna udă de lacrimile scurse de pe obrajii lui. Aşa l-au găsit dimineaţa medicii care veneau să vadă starea Ceciliei. Le-a fost atât de milă de el! În turele lor îl mai văzuseră şi-n toiul nopţii stând nemişcat lângă Cecilia şi plângând, dar nu l-au deranjat în durerea lui. De data ceasta nu l-au mai lăsat de veghe. L-au trimis acasă la părinţi să se odihnească. La apartament nu era indicat să meargă, fiindcă ar fi simţit şi mai mult absenţa Ceciliei. A plecat împreună cu Tiberiu, frate-său care tocmai venise să vadă care mai este situaţia, aducându-i şi mâncare.

După o bună odihnă de care a avut imperios nevoie, în după masa aceleiaşi zile, Matei a trecut pe la părinţii Ceciliei să-şi vadă copiii care l-au întâmpinat cu bucurie dar şi cu multe întrebări, fiindcă ştiau că mama lor în urma unui accident a fost internată în spital.

—Tati, tati, ce bine c-ai venit! Ne era dor de tine, au alergat să-l îmbrăţişeze.

—Şi mie de voi, scumpilor, i-a sărutat Matei.

—Ce face mama? l-a întrebat Florina.

—Doarme.

—Are capul spart? s-a interesat Sorin.

—Din fericire, nu.

—Are vreo mână ruptă sau vreun picior, era curioasă să afle Florina.

—Nu, dragii mei.

—Atunci de ce nu vine acasă?

—Când vine acasă?

—Mai trebuie să mai stea puţin.

—Du-ne şi pe noi s-o vedem! Ne este dor de ea.

Matei, gândindu-se la imposibilitatea de a o vedea pe mama lor în comă,s-a întors ca ei să nu observe că-i venea să plângă.

—Auzi, tati, ne duci?

—Peste câteva zile.

—De ce nu acum? Nu mai avem răbdare.

—Nu ne dau voie medicii.

—Dar tu nu eşti medic?

—Directorul spitalului este cel care hotărăşte. El este şeful meu şi nu este de acord să veniţi acum s-o vedeţi, le-a explicat într-un fel, ca să-i liniştească.

-şi tu nu te poţi da bine pe lângă el că doar staţi bot în bot toată ziua?

—Nu este chiar cum credeţi voi, a surâs pentru prima dată Matei de la accident.

De fapt, discuţia cu copiii îi aducea linişte în suflet. Naivitatea lor îl amuza. Zburdălnicia, veselia cu care vorbeau, necunoscând adevărata situaţie a mamei, alungau, chiar dacă numai pentru câteva clipe, tristeţea lui Matei. La plecare, Matei le-a atras atenţia părinţilor Ceciliei şi Elenei să nu spună copiilor că mama lor este în comă, că nu este bine ca ei să ştie.

Matei s-a îndreptat spre spital. Pe când cobora din maşină, s-a întâlnit cu logodnicii care plângând l-au îmbrăţişat cu cuvinte de îmbărbătare. Fuseseră s-o vadă pe Cecilia,doar pentru câteva momente,că nu le-a dat voie mai mult. Veniseră şi cei de la poliţie pentru a sta de vorbă cu Sebastian Avramescu şi cu Camelia Dinu. Din declaraţiile acestora şi din declaraţiilor altor martori, s-a desprins nevinovăţia lui Sebastian, deşi el ca avocat care lucra cu Cecilia nu-şi găsea liniştea sufletească ştiind-o în comă. Nici nu-i venea să creadă că era în această situaţie. Regreta că a făcut acel drum, deşi, dacă era să se întâmple această nenorocire s-ar fi întâmplat oricum.

În discuţiile lor, Leontina şi Gelu aduceau vorba despre Cecilia şi Matei la care ţineau foarte mult.

—Cât de tare m-a afectat când am văzut-o pe Cecilia sub toate aparatele alea.

—Vezi, Leontino, cum este viaţa?

—Parcă dormea.

—Ah! săraca, parcă era moartă.

—Cât de mult se iubeau oamenii ăştia şi-acum a dat marea nenorocire peste ei.

—Măcar să nu-i despartă Dumnezeu pentru totdeauna, că au cam avut parte de asemenea despărţiri.

—Ai dreptate, Gelule. Parcă a fost un făcut. După ce s-au cunoscut au stat multă vreme despărţiţi până când tot dintr-o întâmplare s-au întâlnit la tribunal. Au fost cât au fost împreună, apoi iar s-au despărţit când Cecilia a plecat în Germania pentru doctorat. După atâţia ani s-au căsătorit şi acum când erau împreună şi se înţelegeau nemaipomenit de bine, a venit această nenorocire peste ei.

—Oare copiii ştiu că mamă-sa este în comă? a întrebat-o Gelu pe Leontina.

—Nu ştiu. M-am întâlnit cu doamna Silvia. Am mai povestit despre cele întâmplate şi printre altele mi-a spus că ai mici ştiu doar că mamă-sa este internată în spital, că a fost accidentată, dar că în curând se va face bine.

—Probabil că nu-i duce s-o vadă.

—Păi cum să-i ducă? Nici Matei nu este de acord.

—Ce păcat!

—Mare păcat! Când am văzut-o nemişcată, cu ochii închişi, m-a cuprins jalea.

—Dar bietul Matei, cum se va simţi săracu’?! îmi pare atât de rău de el. Ai văzut cât era de distrus? îl compătimea Gelu.

—Dacă stă tot timpul cu ea şi zi şi noapte, mâncat, nemâcat, dormit, nedormit, cum să arate bine?

—Cât o să mai reziste?

—Gelule, dar Cecilia cât va mai rezista? Ce se va întâmpla?

—Leontina, dragă, sunt două posibilităţi, oftează Gelu. Ori iese cât mai repede din comă spre bucuria tuturor, întorcându-se la ai ei, intrând totul în normal, ori nu mai iese din comă sfârşind prea tânără cu viaţa, frângând inimile celor care o iubesc şi în special pe a lui Matei, deoarece copiii sunt mici şi nu le înţeleg ei pe toate.

—Doamne fereşte! Moartea ei n-ar distruge-o pe tanti Silvia şi pe Lenuş? că domnul Alexandru ca orice bărbat îndură mai uşor.

—Totuşi, tot Matei va fi cel care va suferi mai mult, cel care îşi va creşte copiii fără mamă.

—Cu timpul îşi va reface viaţa.

—Niciodată. Ascultă-mă pe mine. Matei nu mai este cel de la început cu renumele de fante. De când a cunoscut-o pe Cecilia s-a schimbat radical, fiindcă a iubit-o şi-o iubeşte enorm.

—Ştiu că se iubesc foarte mult pentru care sunt şi apreciaţi de cei care îi cunosc. Numai zilele acestea cu cine m-am întâlnit şi am adus vorba despre accident, toţi i-au compătimit dorindu-i însănătoşire Ceciliei. Nu era unul să nu spună: „Cât de mult se iubesc oamenii aceştia. E păcat să nu-şi trăiască viaţa.” Sau „Nu se poate ca o mare iubire ca a lor să nu le aducă binele”, ori „Viaţa este darul cel mai de preţ ca şi iubirea”. Tu spre care posibilitate înclini, Gelule?

—Nu ştiu ce să spun, Leontina, era îngândurat Gelu. După cum am văzut-o mi-e greu să mă pronunţ.

—Vezi? Poate de aceea bietul Matei este distrus, că el fiind medic îşi dă seama de toate implicaţiile acestei come, deşi ar trebui să gândească pozitiv.

—Cred că gândeşte pozitiv, cu toate că n-am putut să stau prea mult cu el de vorbă.

—Ar trebui să ne mai întâlnim, să-l mai încurajăm.

-imposibil acum când stă în permanenţă cu Cecilia.

—Tu eşti mai sceptic, Gelule, dar mie îmi spune inima că totul se va termina cu bine, că o vom avea din nou în mijlocul nostru pe Cecilia, bineînţeles alături de Matei.

—Să dea Dumnezeu să fie cum zici tu.

—Aştept din moment în moment din gura cuiva sau printr-un telefon vestea: ”Şi-a revenit Cecilia”.

—Ar fi vestea ce le-ar reda fericirea Ceciliei şi lui Matei.

Într-adevăr Matei şi Cecilia erau doi oameni care se iubeau. Ştiau să-şi facă viaţa frumoasă depăşind cele rele, savurând pe cele bune. Se surprindeau plăcut unul pe celălalt prin gesturi, vorbe sau mici atenţii. Atâtea flori a primit Cecilia de la Matei, în special trandafiri, încât acestea puteau forma o adevărată grădină. Împreună au găsit echilibru în relaţia lor construind o anume stabilitate şi în acelaşi timp păstrând aprinsă flacăra pasiunii. Au împletit armonios această pasiune cu celelalte aspecte ale unei căsnicii , cum ar fi respectul, prietenia, devotamentul, înţelegerea. Au întâmpinat atâtea greutăţi, s-au dezlănţuit în unele certuri inerente oricărei familii, dar de fiecare dată ei s-au regăsit în iubirea ce-i anima mai înţelepţi, mai buni, mai sentimentali făcând să dispară toate necazurile ca şi când n-ar fi existat. Acum când trăiau această tragică întâmplare, se vor mai regăsi ei oare, ca printr-un miracol, în marea lor iubire?….Se vor mai regăsi?….

*

* *

CUPRINS

Cecilia îşi amână studiile .......................... pag. 7

Gelu devine alt om...................................... pag. 24
Matei cunoaşte marea iubire....................... pag. 39
Prietenul la nevoie se cunoaşte....................pag.85
Impasuri în calea iubirii................................ pag. 93
Isprăvile lui Lupaş........................................ pag.122
Despărţirile dor..............................................pag.134
Clipe fericite................................................. pag.156
Credinţa te va mântui.................................. pag.206
Cecilia şi Matei îşi unesc destinele.............. pag.221
Se vor regăsi în marea lor iubire?............... pag.271