Victoria D

Prietenul la nevoie se cunoaşte
În aceeaşi zi, când era gata să plece acasă, după serviciu, Simona primeşte un telefon care o afectează foarte mult. Cât de bine dispusă fusese în discuţia cu Cecilia, pe atât de tristă era acum.

—Alo! Tu eşti Simona?

—Da! Ce s-a întâmplat, Ilinca?

—M-ai recunoscut. Rău, vai de mine şi de mine, a murit mama.

—Când?

—Azi-noapte, continuă să plângă Ilinca.

—Se simţea mai bine după cum vorbisem cu tine.

—A avut o criză, am dus-o la spital şi acolo a murit. Tu ştii situaţia mea. Nu am de niciunele. Ce mă fac? Cu ce o înmormântez?

—Vin eu acolo. Nu te las aşa.

—Ştiu că tu m-ai ajutat de câte ori am fost la nevoie. Mi-e şi ruşine să mai apelez, dar n-am la cine.

—Nu-ţi face griji. Vin la tine.

—Bine! te aştept.

Ilinca era o fostă colegă de şcoală a Simonei. Fiindcă familia ei n-avea posibilităţi financiare, Ilinca n-a putut continua studiile după terminarea liceului, deşi era printre primii în clasă, fiind o fată inteligentă. Tatăl murise într-un accident. Ea nu se putuse încadra nicăieri. Lucrase pe ici, pe acolo provizoriu. Trăiau amândouă pe muchie de cuţit, din pensia mamei, care nu era cine ştie ce mare. Când venea toamna, le era foarte greu. Trebuia să se aprovizioneze cu lemne şi cu cele necesare pentru iarnă. În dese rânduri Simona le-a împrumutat cu bani, vorba vine că le-a împrumutat, fiindcă nu îi mai cerea înapoi, deşi Ilinca, cu bun simţ se oferea să-i dea în rate suma primită. Simona ţinea foarte mult la această fată bătută de soartă şi o iubea ca pe sora ei. De aceea mereu îi sărea în ajutor. Se înţelegeau bine din şcoală şi chiar dacă Ilinca n-a mai putut urma mai departe şcoli superioare, Simona a fost la fel de apropiată de ea, iubind-o foarte mult. Acum ea se găsea în faţa unei probleme foarte serioase. Într-o asemenea situaţie n-o putea lăsa pe Ilinca fără sprijin, dar de unde să scoată în jur de zece-cincisprezece milioane de lei pentru o înmormântare modestă şi cât mai repede? Şi-a făcut diferite planuri. Să împrumute de la cunoscuţi? Poate că n-au toţi să-i de pe loc. Să ceara plata salariului mai devreme? Nu se poate face excepţie şi nici nu era suficient. Singura soluţie era să-şi amaneteze toate bijuteriile, ceea ce a şi făcut şi să completeze cu ce mai avea ea.

A luat această hotărâre fără a sta prea mult pe gânduri, forţată de o asemenea împrejurare, dar şi revenindu-i în minte unele imagini pe care nu le putea uita. Fusese într-o zi la Ilinca în vizită s-o mai vadă şi pe mamă-sa care era bolnavă.

—Să-ţi fac o cafea Simona.

—Nu te mai deranja.

—Nu am cu ce te servi, dar o cafea îţi fac.

După un timp o aude pe Ilinca întrebând-o pe mamă-sa:

—Nu mai avem zahăr?

—L-am folosit eu aseară la ceai.

—Mă duc repede să cumpăr că nu am cu ce îndulci cafeaua.

—Ilinca, ai grijă, că bani nu mai avem decât de pâine.

—Nu te duce, eu nu beau cafea îndulcită, i-a spus Simona ca s-o scoată din încurcătură.

Pentru a nu o jigni a băut cafeaua fără zahăr, cum nu mai făcuse niciodată. Au mai discutat de-ale lor, despre boala mamei ei.

—Cum vă mai simţiţi, doamnă Minodora?

—Câte odată mă simt mai bine, dragă Simona, altă dată nu mă pot ridica din pat. Mi-e milă şi de fata asta că se chinuie cu mine. Eu n-o pot ajuta cu nimic. Mă gândesc când n-oi mai fi, ce va face ea singură. Nu are nici un mijloc de existenţă. Acum trăim cum putem din pensia mea.

—Lăsaţi c-o să vă faceţi bine şi va veni, cum se spune, soare şi în casa dumneavoastră, o încuraja Simona.

—Să dea Dumnezeu, dar cine ştie? Numai la Ilinca mă gândesc.

—Nu vă faceţi atâta grijă cu Ilinca doar nu vă are numai pe dumneavoastră.

—Numai pe mine mă are, Simona. Cu toate că familia este mare, nimănui nu-i pasă. De câte ori a apelat la unchii ei, la verişori a fost fără rezultat.

—Poate nu stau nici ei bine.

—Cum să nu stea? A intervenit Ilinca. Au pământuri la ţară care produc şi le-aduc venituri. Toţi au salarii bune. Cade pădurea pe ei şi când i-am rugat astă-iarnă să ne trimită şi nouă un camion cu lemne s-au făcut că plouă. Cartofi vând cu sacii în piaţă şi nouă nu ne-au putut da un sac. Am rugat-o pe verişoara-mea să mă împrumute cu cinci sute de mii de lei ca să cumpăr medicamente pentru mamă-mea şi mi-a promis că-mi dă când ia salariul, dar nu i-am mai văzut nici în ziua de azi. Atunci ştii, că am apelat la tine şi mi-ai dat. Tată-meu i-a ajutat pe toţi cât a trăit însă ei nu mai recunosc. Te ajută mai bine un străin decât ai tăi. Dacă n-am putut să urmez şi eu o şcoală, să am o calificare, să-mi fi găsit un loc de muncă, ce să fac? M-aş duce să lucrez în Italia, Grecia, cum fac altele, dar cui s-o las pe mama bolnavă? Dacă ea n-ar fi în situaţia asta, aş pleca cât vezi cu ochii şi-aş face pe dracu’n patru şi mi-aş asigura existenţa şi mie şi mamei, şi nu m-aş mai milogi la nimeni. Aş trăi şi eu decent. Dacă era tata, alt fel stăteau lucrurile. Aşa ne-a fost soarta. Trebuie s-o îndurăm că nu avem ce face.

Impresionată de cele discutate, de mărturisirile Ilincăi, de starea precară a celor două femei, când a plecat, Simona, ca să n-o jignească pe Ilinca, a strecurat sub faţa de masă o hârtie de cinci sute de mii de lei. S-a ridicat de pe scaun şi-a luat la revedere, Ilinca însoţind-o până la ieşire. Simona a îmbrăţişat-o, compătimind-o în gândul ei, stare ce i-a adus lacrimi în ochi, dar stăpânindu-se ca să nu observe Ilinca, i-a adresat cuvinte vesele de îmbărbătare, sporindu-i iubirea faţă de această fată.

—Azi, bine la ei, rău la noi; mâine rău la ei, bine la noi.

—Ha! ha! ha! m-ai făcut să râd Simona.

—Roate se-nvârteşte, nu trebuie să ne dăm bătuţi, Ilinca.

—Ai dreptate.

În altă zi, întâlnind-o pe Ilinca la cumpărături, în piaţă, a observat cum fata îşi drămuia bănuţii, cumpărând nu cu kilogramele, ci cu jumătăţile şi cu sferturile de kilogram şi ca să motiveze, spunea că ea cu mamă-sa nu consumă atât de mult, fiind numai ele două.

Pe Simona n-o răbda inima să vadă lucrul acesta.

—Vă rog, cântăriţi-mi două kilograme de roşii pentru mine şi un kilogram pentru dânsa, a comandat arătând-o pe Ilinca.

—Ce faci Simona?

—Ţine plasa aici şi taci.

La fel a procedat şi cu alte produse şi mai ales cu cele din carne, când Ilinca refuză să intre la carmangerie.

—Îţi mulţumesc foarte mult, Simona! Mă simt însă prost.

—Primeşte ce ţi se dă şi nu mai comenta, că nu ne cunoaştem de ieri de azi, ci de când eram de o şchioapă.

—Ce-o să se bucure mama când va vedea câte am adus. Păcat că n-am avut o soră aşa ca tine.

—Nu sunt eu sora ta?

—Să ştii că te simt ca pe o soră adevărată.

Într-o zi i-a arătat un material pentru un costumaş foarte frumos pe care îl cumpărase tată—său când trăia, dar pe care nu mai ajunsese să-l folosească.

—Este de calitate bună, l-a pipăit Simona.

—Tată-meu, fie iertat, numai lucruri valoroase cumpăra. Mamă-mea adesea îl certa spunându-i să nu arunce banii că şi materialele mai ieftine se poartă tot atât de bine ca şi cele scumpe.

—Are o culoare agreabilă, continua să-l cerceteze Simona.

—Avea gusturi săracu’ tata, cu toate că era bărbat.

—Îmi place foarte mult.

—Ţi-l dau ţie.

—Ce-ţi veni? se miră foarte mult Simona. Pentru că am spus că-mi place, te-ai văzut obligată să mi-l dai? Este adevărat că-mi place, dar îmi place să-ţi faci tu un costumaş.

—Nu ţi l-am arătat doar ca să-ţi cer părerea. Vreau să ţi-l dau ţie pentru că şi tu multe mi-ai dat.

—Auzi tu, Ilinca, termină cu prostiile. Eu te duc la o croitoreasă care îmi lucrează mie, să-ţi ia măsură, să ţi-l facă şi când plătesc ce mai am eu la ea în lucru, plătesc şi costumaşul tău.

Uitându-se la Ilinca, a observat că se întristase şi-i venea să plângă.

—Ce ai? a întrebat-o.

Nu a primit nici un răspuns. Se gândea că poate plânge de bucurie, că în sfârşit va folosi materialul cumpărat cu multă vreme înainte de tatăl ei şi că va ajunge să poarte costumaşul, ca într-un fel să-i îndeplinească dorinţa. A fost foarte contrariată când Ilinca i s-a adresat.

—Am vrut şi eu să-ţi fac măcar o singură dată o bucurie, că tu, Slavă Domnului, mi-ai făcut destule şi n-am reuşit că m-ai refuzat. De ce, Simona?a întrebat-o cu lacrimi în ochi.

Emoţionată, Simona a îmbrăţişat-o şi s-au îmbrăţişat îndelung, plângând amândouă, că iubirea din sufletele lor o făcuse pe una să ofere, pe cealaltă refuze.

—Când va fi gata costumaşul să vii să-mi arăţi cum îţi şade.

—Voi veni, Simona.

Toate aceste imagini şi altele legate de Ilinca îi reveneau ca într-o carte larg deschisă, menite să te impresioneze privind viaţa anumitor oameni, printre care se număra şi Ilinca. Ar fi fost de neconceput să n-o ajute acum când se afla la cel mai mare greu. De aceea apelase la ultima soluţie, amanetarea bijuteriilor. A obţinut banii necesari, dar a ţinut secret mijlocul folosit mai ales faţă de Ilinca, ce nu trebuia să afle sub nicio formă cum procedase, fiindcă îndurerată cum era, s-ar fi simţit şi mai rău. Când s-a dus să-i ducă, a întâlnit acea atmosferă apăsătoare de înmormântare, dar parcă şi mai apăsătoare în casa Ilincăi.

Nu era prea multă lume. Ilinca, îmbrăcată în haine cernite, plânsă, îndurerată, i-a stârnit mila.

—Hai să mergem undeva să-ţi dau banii.

—Cum ai făcut rost?

—Nu te interesează pe tine. Să vedem cum ne organizăm.

Împreună cu Ilinca, fără experienţă în asemenea situaţii şi pe deasupra răvăşită de durere, şi cu doi vecini ai ei, oameni de încredere, au organizat tot ceremonialul. Când a fost numai cu Ilinca şi i-a dat banii i-a spus.

—Ilinco, nimeni nu trebuie să ştie că ai împrumutat bani.

—De ce?

—Ascultă ce îţi spun eu.

—Toată lumea ştie că o asemenea sumă n-o puteam avea.

—Vei spune că tatăl tău, cât trăia, a pus la CEC mereu bani cu dreptul de a-i ridica atunci când vei fi majoră. Tu nu i-ai ridicat, dobânzile s-au adăugat şi capitalul a crescut.

Prin aceasta Simona dorea pe de o parte ca să nu se afle că ea a împrumutat-o, ar fi început toţi s-o întrebe şi nu voia să se ştie că şi-a amanetat bijuteriile, pe de altă parte, nu vroia s-o pună pe Ilinca în gura oamenilor: că putea să lucreze undeva, să fi învăţat şi ea o meserie, la vârsta ei să n-ai o ocupaţie, ce va face acum fără mamă-sa şi altele de genul acesta.

Simona chiar s-a gândit să-i caute un loc de muncă. Prin relaţiile pe care le avea a reuşit s-o angajeze secretară la o firmă privată din oraş, unde rămăsese un loc vacant prin pensionarea vechii secretare. S-a dat concurs. S-au prezentat vreo şapte persoane, dar Ilinca a reuşit pentru că fiind o fată inteligentă, a rezolvat foarte bine toate cele prevăzute de testul pentru concurs. Atât Ilinca, cât şi Simona s-au bucurat enorm de reuşită.

—Dacă ar fi fost şi mama să ştie!

—Dumnezeu s-o ierte! Vede ea de acolo de unde e, a mângâiat-o Simona.