Victoria D

Isprăvile lui Lupaş

Ducându-se la şcoală, într-o zi friguroasă cu ploaie şi vânt, Elena a auzit un scâncet de căţel la marginea străzii. S-a îndreptat într-acolo. Era un căţel care scheuna şi nu se putea mişca. L-a luat în braţe şi când i-a atins lăbuţele a scheunat şi mai tare. Probabil fusese lovit de vreo maşină. L-a luat şi l-a dus acasă aşezându-l pe o pătură veche şi dându-i să mănânce.

—N-ai ajuns la şcoală? Se îngrijorează mamă-sa.

—Am găsit un căţel rănit şi l-am adus la noi.

—Lasă-l naibii Leni, du-te la şcoală că ai teză!

—Să nu-l alungi, mamă!

Până a ajuns ea, profesoara de matematică dăduse subiectele. Nu voia nici s-o mai primească la oră, dar a cedat la rugăminţile Elenei, după ce i-a făcut o morală zdravănă. Bineînţeles că pe ultima sută de metri nu putea să facă o lucrare bună şi a primit nota patru la corectare. Abia a aşteptat să se termine orele, ca să ajungă acasă să vadă ce face căţelul.

—L-a găsit dormind pe pătură. Când a intrat, s-a trezit, a vrut să se ridice, dar n-a putut şi a început să schelălăie.

—Mamă, cred că are vreun picior rupt. Să-l duc la veterinar.

—Leni, Leni, îţi faci de lucru.

—Uite ce mititel şi frumuşel este! Nu-ţi pare rău de el?

Într-adevăr era un căţel cu blăniţă maronie, catifelată, cu ochii negri, lucitori, cu două urechiuşe ridicate semănând cu un câine lup.

—Mamă, parcă e un pui de lup. Nu ţi se pare?

—Poate a scăpat de undeva că se vede că este de rasă, nu un câine vagabond, îl cercetează Silvia. Nu ştiu dacă lui tată-tău o să-i convină că l-ai adus aici.

—De ce să nu-i convină, că doar nu face nimic.

—Cine are grijă de el?

—Eu. Chiar acum mă duc cu el la veterinar. Ai să-mi dai nişte bani?

—Vezi? Deja încep grijile şi-i pune banii pe masă.

l-a luat în braţe şi l-a dus la doctorul veterinar. Acesta l-a cercetat şi i-a spus că din fericire nu are decât lăbuţa din faţă ruptă şi cea din spate puţin julită.

—E câinele tău? Cum îl cheamă?

—L-am găsit pe stradă. Nu mai putea merge şi scheuna.

—Sărăcuţul! Îi pansez rana şi îi voi pune lăbuţa ruptă în scândurele. Ai să mă ajuţi şi tu.

Căţelul se uita speriat că nu ştia ce se întâmpla şi trăgea să fugă, deşi nu putea.

Când totul a fost gata, Elena i-a mulţumit doctorului, i-a plătit şi a venit cu el în braţe. Sosise şi Alexandru.

—Ce-i cu potaia aia?

—Ce potaie, tată, uite ce drăguţel este!

—Nu-mi trebuie câini în casă. Dacă îmi trebuia îmi cumpăram.

—Nu vrei să-l ţinem?

—Nu!

—Te rog, tată, e micuţ săracu’ şi rănit. E păcat să-l alungăm.

—Unde îl vei ţine, Leni, în casă?

—Acum, până se vindecă, apoi îi facem un coteţ în curte.

—Îi facem? Tu-i faci.

—Îi fac, e hotărâtă Elena, bucuroasă că tatăl său nu s-a împotrivit mult.

Acum avea o ocupaţie plăcută. Toată ziua se învârtea pe lângă căţel. Îi dădea de mâncare, îl ţinea în braţe. Când i s-au vindecat lăbuţele, se juca alergând şi chemându-l după ea. Se ascundea şi-l striga ca s-o caute. Din când în când îl spăla folosind şamponul de baie al mamei, ceea ce Silviei nu-i prea convenea. Îngrijit bine creştea din zi în zi. Se făcuse frumos şi dolofan. Nu-l mai puteau striga „cuţu, cuţu” ca până acum.

—Ce nume să-i punem, mamă? o întrebă pe Silvia într-o zi.

—Lupu, că tot e câine lup.

—Nu-mi place. Sună a avertizare. Parcă ai spune: vine lupu!

—Azor.

—Hai să-i spunem Lupaş.

Aşa i-a rămas numele. Din cauza lui multe a îndurat Elena, dar nu s-a plâns, fiindcă îl iubea foarte mult, pe de altă parte nu voia să dea prilej de a o învinovăţi ai săi.

Când se tăvălea prin straturile cu flori, Silvia îi ardea câte o nuia.

—De ce îl baţi, mamă? Că e animal, nu ştie ce face.

—Dar rele ştie să facă?

—Lupaş, vino aici! îl striga Elena.

El păşea încet a vinovăţie şi văzând că Elena îl mângâie, dădea din coadă şi se gudura. Odată Silvia a pus-o să refacă stratul de flori pe care Lupaş, jucându-se cu un alt căţel intrat în curte, îl făcuse harcea parcea.

Altădată a luat bătaie de la Alexandru. Tatăl trebuia să plece la o şedinţă. Silvia i-a pus cămaşa curată, călcată pe care s-o îmbrace pe spătarul unui scaun. Până Alexandru s-a bărbierit, Lupaş i-a smuls cămaşa şi s-a jucat cu ea prin curte. Înfuriat, Alexandru a vrut să-l bată, dar Lupaş s-a ascuns. A chemat-o pe Elena.

—Vezi al dracului câine ce face? Acum cu ce mă îmbrac?

—Ai atâtea cămăşi, tată!

—Numai asta se potrivea la costum.

—Nu-i adevărat că se potriveşte…

—Ştii tu mai bine ce se potriveşte, îi trage două palme, înfuriat la culme pe de o parte că fata îl contrazicea, pe da alta că trebuia să îmbrace o altă cămaşă.

Într-o sâmbătă, Elena a ieşit cu Lupaş în oraş. De la o vreme se ţinea tot după ea, ca un bodyguard. Acum crescuse, era mare, bine făcut. Dacă nu-l lua cu ea, zgâlţia poarta şi urla ca lupii. Numai dacă se furişa şi pleca neobservată scăpa de compania lui, care ce-i drept şi ei îi plăcea.

S-a oprit de vorbă cu nişte colegi ţinându-l pe Lupaş de lesă şi spunându-i să stea jos lângă ea. La un moment dat, o pisică ivită ca din senin a traversat strada. El s-a ridicat şi cum Elena era antrenată în discuţie, i-a smuls lesa din mână traversând strada după pisică în timp ce venea o maşină a Poliţiei, care era să dea peste el, dacă poliţaiul n-ar fi avut prezenţă de spirit să oprească brusc.

Nervos, a coborât de la volan şi-a întrebat pe cei care se aflau acolo al cui este câinele. În tăcerea care se lăsase, nevoind nimeni s-o demaşte pe Elena, se auzea doar Lupaş care lătra la poliţai, mirosindu-l, că el a fost agresorul. Elena speriată ca nu cumva să sară la poliţai, l-a potolit.

—Lupaş, taci! Taci, Lupaş, s-a dat Elena de gol.

—Al tău e deci. Cum te cheamă?

—Elena Sătmăreanu.

—A cui eşti?

—A lui Alexandru Sătmăreanu.

—Mâine să vii cu tatăl tău la mine la poliţie. Ştii că n-ai voie să mergi cu câini liberi pe stradă?

—Am lesă, uitaţi.

—Ai lesă şi câinele-i pe stradă.

—M-a luat prin surprindere că a fugit după o pisică.

—Mâine vii la poliţie la mine împreună cu tatăl tău. Ai auzit?

—Vă rog să mă iertaţi, că dacă află tata mă omoară.

—Cei de faţă au început să râdă văzând starea jalnică a Elenei şi l-au rugat toţi pe poliţai s-o ierte. A zâmbit şi el, dar tot nu s-a lăsat până n-a amendat-o spunându-i că dacă are bani să plătească pe loc, dacă nu în timp de douăzeci şi patru de ore să vină la poliţie. Auzind de Poliţie, Elena s-a scotocit prin toate buzunarele şi i-a rugat şi pe colegi să contribuie ca să scape basma curată. Multe zile n-a mai mâncat prăjituri, n-a mai băut suc că trebuia să-şi plătească datoriile la colegi.

—Fir-ai tu să fii, Lupaş, numai necazuri îmi faci, îi spunea adesea Elena gândindu-se la amendă şi trăgându-i urechile în sus.

Câinele o privea nevinovat, dădea din coadă şi sărea să se joace. Acum când crescuse, trebuia să fie atentă să n-o ia prin surprindere, că dădea cu ea jos, fiindcă devenise puternic.

—Stai cuminte, Lupaş! că te bat, ridica tonul în timp ce câinele se zbenguia şi mai mult, culcându-se la picioarele ei, ridicându-se, sărind în jurul fetei, alergând, depărtându-se şi iarăşi revenind cu respiraţia accelerată, cu gura deschisă în care limba nu-şi mai găsea locul.

—Astâmpără-te! Ce ai?

—Ham! Ham! Ham! Lătra el fericit ca într-un dialog cu stăpâna, aşezându-se în coadă în faţa ei. Cât era de dură aparent, nu putea să nu-l mângâie în timp ce el îşi întindea gâtul spre ea şi îi lingea mâna cu limba lui lungă şi roz, ca un bun câine credincios. Elenei îi plăcea s-o însoţească, fiindcă era ca un adevărat bodyguard. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea că imediat lătra până când fata îi spunea să înceteze.Într-o seară, plimbându-se cu prietena ei prin parc s-au agăţat de ele nişte băieţi.

—Ce faceţi, frumoaselor?

Ele nu i-au luat în seamă, au mers continuându-şi discuţia. Ei s-au apropiat vrând să intre în vorbă cu ele.

—Nu vreţi să ne cunoaştem?

—Căutaţi-vă de drum.

—Nu fiţi rele, că nu vă facem nimic. Nouă ne plac fetele frumoase ca voi, s-au apropiat şi mai mult, unul dintre ei prinzând-o pe Elena de braţ.

—Ham! Ham! Ham! s-a oţărât Lupaş spre el.

-ioai! ne muşcă, au fugit speriaţi în hohotele de râs ale fetelor.

—Afurisitul, ai văzut că nu te lasă să te atingi de ele.

—O păzeşte ca un bodyguard, al naibii!

—E mare, voinic şi rău.

—E câine lup, de aceea este sălbatic ca şi neamul lui.

—Râdeţi de noi că ne-am speriat.

—Vă prindem odată fără el, gagicilor, le-au ameninţat băieţii îndepărtându-se.

Într-o după amiază,Elena s-a dus la magazin să-şi cumpere banane. Cu toate că era frig, nu şi-a mai luat geaca la gândul că se întoarce repede.Fiind înăuntru,l-a văzut pe Lupaş în stradă. Probabil am lăsat poarta deschisă şi-a ieşit după mine, s-a gândit ea. Până i-a venit rândul că cumpere, când a ieşit afară nu l-a mai văzut pe Lupaş. L-a strigat, dar nu era nicăieri. Îngrijorată, s-a îndreptat spre casă, întâlnindu-se cu un coleg al ei, l-a întrebat:

—Ionuţ, nu l-ai văzut pe Lupaş?

—N-am băgat seama dacă era şi el, dar am văzut mai mulţi câini trecând în jos.

—Vrei, te rog, să mă ajuţi să-l caut?

—Haide, după ei, o îndemnă Ionuţ.

—Tanti Anuţa, n-aţi văzut pe unde au luat-o câinii, întreabă Elena pe o vecină cu care se întâlneşte.

—Cred că pe strada din spate. Este nunta lor că de aceea s-au adunat. De ce mă întrebi?

—Nu ştiu unde este Lupaş.

—Precis este cu haita.

—Tot întrebând, au mers când pe o stradă, când pe alta, cum erau orientaţi de cei care văzuseră câinii până i-au zărit şi ei.

—Uite-i, a observat Ionuţ.

—Lupaş! Lupaş! Lupaş!a strigat Elena.

De data aceasta Lupaş n-a mai luat-o în seamă pe Elena, fiind alături de o căţea pe care pusese ochii. Mergea înainte cu haita.

—Ce facem? se îngrijorează Ionuţ. Nu putem să-l luăm cu forţa că ne muşcă şi el şi ceilalţi. Pe mine nici nu mă cunoaşte. Tu trebuie să-l ademeneşti cu vorbe bune.

—Lupaş, vino aici! Na, Lupaş! i-a întins o banană.

El şi-a întors capul şi văzând banana a crezut că cine ştie ce este. A rămas pe loc neştiind dacă să-i urmărească pe ceilalţi. Cu vorbe blânde pe care i le spunea când se juca cu el sau îl mângâia, Elena s-a apropiat şi l-a prins de zgarda de la gât. În momentul acela Lupaş a mârâit la ea. L-a mângâiat deşi îi venea să-l bată, vorbindu-i frumos ca să-l poată desprinde de haită. După această căutare, care a durat destul de mult, fiind îmbrăcată lejer pe o vreme rece, Elena s-a îmbolnăvit de dublă pneumonie.

A fost internată în spital. Boala a fost cel mai mare necaz pricinuit de Lupaş. Într-una din orele de vizită, Matei a observat-o într-un salon de la secţia Interne.

—Ce-i cu tine aici, Lenuş?

—Am dublă pneumonie.

—Cum ai agăţat-o?

—Ea m-a agăţat pe mine.

—Ia spune-mi cum? S-a aşezat pe patul ei mângâind-o pe frunte, cu gândul la Cecilia.

Ea i-a povestit amănunţit toată isprava lui Lupaş.

—N-am ştiut că aveţi aşa un câine. N-am mai trecut pe la voi de când a plecat Cecilia.

—Trandafirii tăi sunt încă în vază, dar s-au ofilit.

—Cecilia ştie?

—I-am spus!

—Cum a reacţionat?

—Să ştii că suferă mult.

—Îmi pare rău că tocmai pe ea, care o iubesc atât de tare, am făcut-o să sufere. Sper să mă ierte, ca iubirea noastră să nu moară. Îmi este atât de dor de ea! Aş vrea…

—Uite, de el nu ţi-e dor? îl întrerupe Elena. Veţi face cunoştinţă, îi spune Elena, văzându-l pe Lupaş intrând în salon, urmat de mamă-sa.

—Sărut mâna, doamnă!

—Bună ziua!

—Aţi venit la Elena?

—Să văd cum se mai simte.

—Mi-a povestit ce s-a întâmplat cu musafirul care acum o vizitează.

—Nu mai poate după ea. Parcă simte că vin la spital şi chelălăie dacă nu-l iau. Musai să-l aduc.

—A îndrăgit-o.

—Şi ea îl iubeşte.

—La tine nu latră, deşi te-a văzut prima dată, cum face când vede oameni străini, observă Elena.

—Am suflet bun. Să-i spui asta Ceciliei şi mai ales c-o iubesc, îi şopteşte Elenei la ureche. Sărut mâna, doamnă. Pa, Lenuş, mai trec pe la tine.

—Cum te mai simţi, se interesează Silvia.

—Puţin mai bine.

—Ţi-am adus mâncare.

—Nu am poftă.

—Trebuie să mănânci forţat, puţin câte puţin.

—Uite, compot de vişine, că ştiu că-ţi place.

—Da, compotul îmi place. Pune-mi, te rog, puţin în cană.

Silvia ia cana de pe noptieră, pune compotul în timp ce Lupaş o urmăreşte atent cu urechile ciulite.

—Ai vrea şi tu? îl mângâie Elena. I-o fi foame.

—Cum să-i fie, că a mâncat până a mai rămas în castronul lui.

—Îi mai cumperi de la magazin, mâncare specială pentru câini?

—Îi cumpăr. Acum şi Alexandru se îngrijeşte, de când te-ai îmbolnăvit tu şi văd că ţine la el foarte mult.

—Ai văzut, mamă, cât s-a împotrivit la început.

—Probabil unde l-a văzut mic, nu i-a plăcut.

—Tocmai că era mic să-l fi iubit mai mult.

—Nu era obişnuit cu câini, că noi de mulţi ani n-am mai ţinut pe lângă casă. Să ştii că este un câine foarte bun. Cum simte ceva, cum latră. Nu mai intră găini din vecini, pisici, că le fugăreşte. Oamenii cu atât mai mult nu pot intra. Am vorbit cu tatăl tău să procure o plăcuţă pe care să scrie „câine rău”, s-o fixăm la poartă ca nu cumva să muşte pe cineva, că nu putem să ţinem încuiat toată ziua şi să nu dăm de vreun necaz.

—Aşa, Lupaş, te-ai făcut rău? îl ia de ureche Elena.

—Păzeşte casa şi zi şi noapte, că de aceea poate l-a îndrăgit Alexandru.

—Mă bucur că sunt prieteni. Ştii că înainte ne ascundeam de el ca să nu ne certe.

—Ştii ce-a făcut alaltăieri?

—Ce?

—Nişte copii care mergeau la şcoală s-au oprit la castanul din faţa porţii să se joace. Au lăsat ghiozdanele şi punguţele cu mâncare lângă castan şi au alergat, strigând unii după alţii. Lupaş a deschis poarta cu laba, după obiceiul lui, a ieşit în stradă, a văzut lucrurile copiilor lângă castan, a luat un ghiozdan în gură şi l-a pus la noi pe scară.

—Ioai! Aşa ai făcut mă? s-a uitat Elena zâmbind spre Lupaş. Ce-au zis copiii?

—Când s-au întors să-şi ia lucrurile, să-şi continue drumul spre şcoală, unul din ei nu-şi găsea ghiozdanul.

—Unde-i ghiozdanul meu? Mi l-aţi ascuns.

—Nu ţi l-am luat noi.

—Aici l-am lăsat cu ale voastre şi-acum nu-i. Ce mă fac? Cum mă duc la şcoală?

A început să plângă în hohote speriat, în timp ce ceilalţi căutau să-l potolească, dar fără rezultat.

Fiind în bucătărie am auzit larma şi am fugit repede să văd ce este. Pe scară m-am împiedicat de ghiozdanul cu pricina. L-am luat să întreb copiii al cui este şi de ce l-au pus pe scară. Când m-au văzut cu ghiozdanul parcă au văzut pe Dumnezeu.

—Tanti, este ghiozdanul lui Pompiliu. Vezi măi, că a apărut!

—De ce l-aţi pus la mine, pe scară? Cum aţi intrat? Dacă vă muşca Lupaş? i-am întrebat eu.

—Nu noi l-am pus.

—Dar cine?

Copiii ridicau din umeri nedumeriţi. În timp ce căutam să lămuresc lucrurile, apare Lupaş, care îmi ia ghiozdanul din mână şi intră cu el în curte ţanţoş ca şi când ar fi dus un trofeu. Atunci ne-am dat seama şi eu, şi copiii, că Lupaş făcuse o asemenea ispravă.

—Şarlatanule! Şarlatanule! îl mângâie iar Elena, în timp ce el dă din coadă şi-i miroase patul, gata de un lătrat de bucurie.

—Sst! Taci! Îl ameninţă Silvia. Mă duc că nu am voie cu el în salon. Nici în spital.

—Dar Matei l-a văzut.

—Dacă-l vede directorul e de rău. Să mănânci tot ce ţi-am adus, aşa cum ţi-am spus, puţin câte puţin.

Silvia o sărută pe Elena, se îndreaptă spre ieşire, luându-l pe Lupaş de zgardă. Câinele nu se clinteşte parcă ar vrea să mai rămână.

—Hai, Lupaş, hai! îl trage Silvia.

—Du-te, Lupaş! Du-te! îl îndeamnă şi Elena. Cu chiu, cu vai se hotărăşte să plece lăsând-o pe Elena care-i urmăreşte cu privirea.

Despărţirile dor

Pentru Cecilia şi Matei urma o perioadă foarte grea, care avea să le pună marea lor iubire la

încercare. Cea mai încercată era Cecilia. Pe lângă dezamăgirea care o stăpânea, tot atât de mult o stăpâniseră emoţiile unui nou început de drum. Pentru concursul de admitere la doctorat a trebuit să susţină probe de specialitate, un examen de competenţă lingvistică pentru una din limbile de circulaţie internaţională, să ia legătura cu unchiul ei din Germania care-i promisese că va suporta el cheltuielile privind bursa, să meargă la Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi la Ministerul de Justiţie.

Despre scopul acestor deplasări, care îl făcuseră curios pe Matei, ea nu-i spusese nimic, fiindcă nu era sigură de aprobare. Când totul era rezolvat şi ea bucuroasă, se dusese să-l anunţe şi să-şi ia rămas bun, a avut loc acea ieşire a lui Matei care a dezamăgit-o complet.

În avionul care o ducea spre Frankfurt, unde trebuia să aterizeze, se gândea la tot ce se întâmplase şi la tot ce o va aştepta. Nu-l înţelegea pe Matei şi nu-şi explica de ce s-a purtat astfel. Crezuse în sentimentele lui, se simţea iubită. Până atunci se purtase atât de frumos. O copleşise cu vorbe plăcute, cu sărutări, cu îmbrăţişări şi toate acestea erau manifestări sincere, nu de faţadă. Era fericit când ea îi admitea propunerile şi se întrista când erau amânate anumite întâlniri. Îl necăjea cu unele păcăleli şi se amuza văzându-i faţa plouată, încât nu rezista să-l ţină mult în asemenea stare şi-i spunea adevărul, iar el se bucura ca un copil mic şi o săruta cu dragoste. Îşi amintea de ziua în care Matei o văzuse pe stradă cu colegul ei din barou mergând pe stradă şi râzând, veselindu-se, fiindcă acesta, fiind un băiat glumeţ, îi spunea unele poante, înveselind-o pe Cecilia şi bineînţeles şi pe el. Cât i-a urmărit Matei, i-a văzut în permanenţă în această stare de bună dispoziţie şi l-a pus pe gânduri. Când s-a întâlnit cu ea, a întrebat-o despre acest băiat.

—Cine era băiatul cu care mergeai azi, când ai ieşit de la serviciu?

—Un coleg de barou, i-a răspuns simplu Cecilia.

—Eraţi foarte în vervă.

—Îţi spune nişte poante de te prăpădeşti de râs.

—M-am mirat că voi eraţi atât de veseli, chiar dacă eraţi după opt ore de muncă.

—Cum să nu râzi la asemenea poante, oricât ai fi de obosit. Tu care eşti medic ar trebui să ştii cât de binevenită este terapia râsului.

—Parcă eraţi doi prieteni, mai mult doi iubiţi, îi spune el posomorându-se.

—Am putea fi aşa cum ne consideri tu, fiindcă ne înţelegem extraordinar de bine, vrea să-l păcălească Cecilia.

—S-a văzut acest lucru, completează Matei, cu faţa plouată care o amuza pe Cecilia.

Ca să-l readucă la realitate cât mai repede, că nu suporta să-l facă să sufere, ea i-a spus:

—Am citit într-o revistă că terapia prin râs te ajută să lupţi împotriva stărilor de melancolie şi depresie, măreşte capacitatea de muncă şi combate crizele de anxietate. Tot prin râs scapi de durerile de cap, de oboseala şi-ţi armonizezi relaţiile cu ceilalţi. Dacă nu prea ai motive de râs trebuie să ţi le produci prin jocuri, glume, gâdilituri.

Amintindu-şi această discuţie parcă vedea cum dintr-odată a început să-l gâdile,el a început să râdă,s-a înveselit, a luat-o în braţe şi-a sărutat-o fiind convins că nu avea nimic cu acel băiat, doar c-a vrut să-l facă gelos.

Ar fi vrut şi ea să râdă acum, să uite de dezamăgire, dar cine să-i dea motivul? Matei nu era cu ea şi-i simţea lipsa. Ce n-ar fi dat să fi fost în avion. Ce n-ar fi dat să se fi despărţit în bune relaţii. Ce faţă o fi făcut când a auzit că a plecat şi mai ales în ce stare a plecat? Precis i-a părut rău. Ea simţea acest lucru, dar chiar dacă îl iubeşte va lăsa să se-aştearnă tăcerea o bună perioadă de timp. Va fi pauza în care şi unul şi celălalt îşi va revizui sentimentele şi-şi vor da seama dacă iubirea lor este cu adevărat puternică, încât nici depărtarea, nici timpul să n-o poată înfrânge. La toate acestea se gândea Cecilia lăsând apoi locul preocupărilor pentru obţinerea doctoratului.

Va trebui să studieze mult, să se acomodeze cu mediul din Germania, cu oamenii de-acolo, cu viitorii colegi. Îi va fi greu până să-i cunoască. Nemţii sunt mai reci, dar vor fi şi de alte naţionalităţi. Bine că îl are pe unchiul ei şi în felul acesta nu se va simţi cu totul străină. Îi spusese că o aşteaptă la aeroport. Ce bine! gândurile i-au fost întrerupte de anunţarea aterizării.

Cecilia reuşeşte, în scurt timp, să se acomodeze cu noua ei situaţie şi cum era de aşteptat, pune pe primul loc studiul. În puţinul timp liber, unchiul ei o însoţeşte să viziteze Berlinul, oraşul studiilor sale. Timpul se scurgea, preocupările zilnice o ţineau pe Cecilia într-un ritm alert. Într-o zi, în drum spre casă, cumpără o acadea de la un automat gândindu-se la acadelele din România, la Leni, la părinţi, la Matei. Observă doi băieţi care o depăşesc dintre care unul semănând cu Robert. Să fie el? se gândeşte ea. Îl strig, fie ce-o fi, îşi continuă gândul.

—Robert!

Băiatul întoarce capul surprins. Se opreşte şi o zăreşte.

—Cecilia! Cecilia! alergă spre ea, o ia în braţe, o învârteşte extrem de bucuros până îi cade acadeaua.

—Tot nebun ai rămas, mi-a căzut acadeaua.

—Lasă că-ţi iau alta. Este iubita mea din România, i-o prezintă celuilalt.

Îşi dau mâna, se prezintă şi Cecilia, iar băiatul văzând că este în plus îşi cere scuze şi-şi continuă drumul. Rămânând singuri năvălesc întrebările.

—Ce faci aici?

—Am venit pe la unchiul meu, îşi ascunde Cecilia adevăratul scop.

—Nu m-aşteptam să ne-ntâlnim aici.

—Cu atât mai mult eu.

Au mers într-un local s-au aşezat la o masă şi Robert a făcut o comandă bogată.

—Robert, nu te ambala. Eu nu servesc decât o plăcintă cu brânză şi un suc.

—Cine te întreabă pe tine? Aici eu comand.

—Ce-ai mai făcut de când ai plecat din România, fără urmă?

—Cred că eşti supărată că am întrerupt legătura cu tine.

—N-am să uit asta niciodată.

—Să-ţi explic de ce. Imediat după ce am terminat facultatea, ai mei s-au mutat aici. Eu mi-am găsit post la o firmă şi un bun asociat cu care am pornit la o afacere foarte profitabilă. Fiind prins în formalităţile de plecare în România, în căutarea locuinţei aici, în găsirea locului de muncă, în problemele afacerii întreprinse cu asociatul meu, nu m-am mai gândit la nimic altceva, acestea fiindu-mi priorităţile. De aceea nu te-am mai căutat, nu ţi-am mai scris…

—Nu este o scuză Robert, că toate s-au petrecut la început, când ai venit în Germania, dar după aceea cred că te-ai liniştit, totul a intrat în normal. Nu puteai să-mi scrii, să-mi dai un telefon, că doar am fost buni prieteni sau nu am fost?

—M-am gândit mereu la tine.

—N-a fost suficient. Acum faptul este consumat. Văd că tu eşti bine, ceea ce mă bucură. Te-ai realizat, eşti mare afacerist, cum îţi făceai planuri încă din România. Ai bani, ai serviciu, ai casă, ai masă, ai de toate. Bravo ţie!

—Nu este chiar aşa. Am bani, dar n-am fericire.

—Ştii vorba românească: „Banii n-aduc fericirea”.

—Am un băieţel, dar n-am nevastă.

—Cum?

—Am divorţat.

—Şi băiatul?

—Este la ea.

—Este nemţoiacă?

—Da.

—Cum de nu v-aţi înţeles atunci?

—Dragă Cecilia, nemţoiacele nu sunt ca voi. Bineînţeles, nu toate. Nevastă-mea mă neglija, nu-şi vedea de treburile casei, era pretenţioasă, am început certurile, scandalurile, nu ne-am mai suportat şi ne-am despărţit.

—De băiat are grijă ea?

—Eu îi plătesc pensie alimentară şi pe lângă aceasta îi procur tot ce are nevoie.

—Te lasă să-l vezi? Să petreci o parte din timp împreună cu el?

—Sigur! Când vreau să-l văd, sau să-l iau cu mine, mă duc la el. Nu se ridică probleme.

—Bine că este înţelegătoare.

—Îmi caut o nevastă. Vrei să fii soţia mea? îi prinde mâinile în mâinile lui, zâmbind.

—Eşti nebun? râde Cecilia, retrăgându-şi mâinile.

Le soseşte comanda. Se întrerupe discuţia pentru a servi bucatele şi băuturile aduse. La terminare, Cecilia îşi scoate portmoneul din geantă.

—Robert, vom plăti jumi-juma, ca neamţu’, cum obişnuim a spune noi în România.

—Mă jigneşti.

—Eu nu am banii tăi, nici nu sunt la mine acasă, dar trebuie să contribui şi eu cu ceva, ca să nu mă simt prost.

—Te rog, Cecilia, mă supăr.

Vrând, nevrând, i-a completat şi ea cu câţiva euro.

—Acum când ne mai vedem, a întrebat-o.

—Nu ştiu, că sunt foarte ocupată. Nu ţi-am refuzat invitaţia, fiindcă nu ne văzusem de atâta timp şi doream să aflu aspectele vieţii tale.

—M-am simţit atât de bine cu tine acum. Mi-am amintit de viaţa din România, de studenţie, tu nu?

—Ba da, dar de mâine la lucru, frate! Este muncă multă, studiu mult însă îmi place.

—Mi-ar face plăcere să ne mai vedem.

—Sper să ne mai întâlnim.

—Să nu-mi porţi ranchiună,a rugat-o el după ce s-au îmbrăţişat în staţia de metrou, urmându-şi drumul fiecare în direcţia lui. Mergând spre casă, Cecilia s-a gândit cum ar fi fost dacă nu s-ar fi răcit relaţia ei cu Robert.S-ar fi stabilit în Germania. Acum nu s-ar fi simţit străină. Dar s-ar fi înţeles cu el? Îşi punea această întrebare, fiindcă îl găsise cu totul schimbată faţă de cum era în România, sau poate nu-i cunoscuse adevărata faţă. Din puţinul timp cât petrecuse cu el aici, îşi dădea seama că Robert era omul priorităţilor, omul care-şi punea mai presus interesele în fiecare moment. Nu i-a păsat de Cecilia când avea de rezolvat problema stabilirii în Germania. Nu a mai căutat-o nici după ce se aranjase, prioritare fiind afacerile. Aceeaşi atitudine a avut-o şi faţă de Gertrude, nevastă-sa. Nu l-a interesat că poate băiatul suferă. I-a plăcut să fie scutit de certuri, scandaluri şi a divorţat. Este bine că măcar îi poartă de grijă. Acum prioritară fiind găsirea unei partenere, o caută cu disperare şi ar accepta-o fără prea mult discernământ şi când nu i-ar mai plăcea, alta la rând. Îi lipseşte seriozitatea. Ia lucrurile prea uşor. Nu-l cunoscuse sub forma aceasta. Comparându-l cu Matei, îi vedea deosebindu-se ca de la cer la pământ, poate şi pentru faptul că îl iubea foarte mult pe Matei în ciuda tăcerii ce se lăsase între ei. Deşi nu comunicau, sentimentele erau aceleaşi. Nu puteau fi şterse de depărtarea dintre ei.

De când plecase Cecilia, pentru Matei urmase o perioadă foarte, foarte aglomerată: mai mulţi bolnavi care aveau nevoie de intervenţia lui chirurgicală, mai multe gărzi, mai multe responsabilităţi din partea conducerii spitalului. Venea acasă rupt de oboseală. Mânca şi se odihnea puţin ca la orele 18,oo să fie iarăşi la spital pentru vizita de seară. În timpul odihnei, rareori adormea. Întins la orizontală, gândurile-i zburau la fata lui dragă, a cărei lipsă o simţea din ce în ce mai puternic. De multe ori Ştefania Zamfirescu, mama lui, intra în cameră la el, să vadă ce face. Îl găsea cu mâinile sub cap, cu privirea rătăcită spre fereastră.

—Am crezut că dormi.

—Încerc să aţipesc, dar nu pot.

—Eşti prea obosit, Matei, şi prea îngândurat.

—Asta-i viaţa, mamă.

—Te gândeşti la ea, nu-i aşa? îl întreba Ştefania bănuind ce-l frământa.

—Gândurile zboară peste tot, mamă, ofta el uşor.

—Însă se opresc într-un singur loc care şi acela este foarte, foarte departe, dar dacă iubirea voastră este adevărată, fiule, ascultă la mine,nimeni şi nimic n-o poate distruge. Aşa că nu mai fi trist. Când o vei revedea, îţi vei da seama că iubirea nu va trădat, ba dimpotrivă depărtarea a făcut-o mai puternică. Toate acestea le vei simţi când o vei îmbrăţişa.

—Când mamă? Se ridică, îmbrăţişând-o pe Ştefania pentru cuvintele mângâietoare, simţind-o tot mai aproape pe Cecilia.

—Curând, fiule, curând.

—Este deja iarnă, au trecut câteva luni de când m-a părăsit şi eu sunt tot singur.

—Pardon! Nu te-a părăsit. A plecat să-şi realizeze un vis. O admir pe fata asta. este foarte muncitoare şi cu toate greutăţile care le-a avut când mamă-sa era bolnavă, şi-a continuat studiile şi merge până la capăt cu ceea ce şi-a pus în gând.

—Dacă tu o admiri, atunci eu cum să n-o iubesc?

—Eu nu sunt împotrivă că eşti la anii când iubirea îşi spune cuvântul, dar nici să-mi stai posomorât nu-mi place.

—Când erai tânără şi tata nu era lângă tine, cum te simţeai?

—Nu bine!

—Vezi? Eu cum să mă simt? Toţi merg cu iubitele încoace, încolo, eu pauză.

—Doar n-ai să te-nchizi în casă.

—Nu, dar dacă n-ai fiinţa iubită lângă tine, te simţi în plus printre ceilalţi.

În „Epistola către corinteni a Sfântului apostol Pavel” se spune:” Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu va pieri niciodată”. Prin urmare, chiar dacă suferi acum, rabdă, dar trebuie să crezi în dragostea voastră şi să nădăjduieşti că ea nu va pieri niciodată. Ştii cât te-ai frământat pentru ea de la prima întâlnire şi până v-aţi regăsit şi nu era nimic între voi, dar acum când sentimentele s-au înfiripat, crezi că vor dispărea la prima adiere de vânt? Niciodată. Cum ţi-am mai spus, dacă vă iubiţi cu adevărat dragostea voastră va rezista.

—Să ştii c-ai reuşit să mă linişteşti. După această discuţie mă pot duce de drag la serviciu.

—Îmi pare bine că te-ai mai înseninat. Nu-ţi mai face gânduri, gânduri, că n-are sens.

Matei îi dădea perfectă dreptate mamei care reuşise, prin discuţia purtată, să-l determine că aibă încredere în sentimentele lor. Ceea ce-l frământa era faptul că el o dezamăgise chiar înainte de plecarea în Germania. Bine că n-apucase să-i mai spună şi de înscenarea Georgetei, că ar fi făcut-o pe Cecilia să sufere şi mai mult. Îl durea faptul că ea era departe, nu-i mai privea ochii frumoşi, nu-i mai auzea glasul dulce, nu-i mai simţea mâna caldă, nu mai avea pe cine strânge în braţe, dar cel mai mult îl durea dezamăgirea pe care i-o produsese chiar înainte de plecare. Lucrul acesta nu şi-l putea ierta. Din această situaţie nu-l putea scoate decât activitatea intensă pe care o desfăşura.

Ca un făcut parcă, în nicio perioadă nu avusese atâtea operaţii, intervenţii chirurgicale de diferite tipuri.

—Domnule doctor, am intrat într-un ritm alert, se plângeau asistentele.

—Asta-i munca noastră, le răspundea convingător Matei.

—Nu mai avem timp să ne mai facem şi noi o cafea, să mai respirăm puţin.

—Pregătiţi casoleta cu instrumentele că trebuie să-l operăm pe cel din salonul 7.

—Imediat, domnule doctor, ce vă spuneam. De abia terminarăm cu accidentatul că iarăşi intrăm în operaţie.

—Malvina,anunţă-l pe domnul doctor Conciatu să-l supravegheze pe accidentat şi Carolina să-l însoţească. Să-mi aduci o altă bonetă ca în asta am transpirat.

—Bine, domnule doctor.

—Domnule doctor, au venit părinţii fetiţei cu apendicită să vă vorbească.

—Nu am timp acum că intru în operaţie.

—Vă roagă foarte mult, că nu sunt de aici.

—Tu nu vezi, Magda, pentru ce mă pregătesc eu? îi spune Matei spălându-şi mâinile. Să aştepte până ies din operaţie.

—Domnule director, domnule doctor, lui moş Nedelcu i s-a făcut rău, vine în fugă sora Norica.

—Ce strigi ca o disperată, roagă-l pe domnul doctor Conciatu să meargă la el.

—Sunteţi chemat la telefon, domnule Zamfirescu.

—Să revină. Nu pot acum să vorbesc.

După toate asemenea solicitări, Matei împreună cu asistentele intră în sala de operaţie. După o oră şi jumătate când iese, este din nou asaltat de cei care-l solicită.

Aşa treceau zilele una după alta ţinându-l mereu în activitate. Au căzut primii fulgi de zăpadă. Se apropia iarna, ceea ce l-a făcut să gândească la cât de repede au trecut mai bine de trei luni de când Cecilia plecase, lăsând un gol imens în inima lui. Ce n-ar fi dat să fi fost împreună, să-i admire părul împodobit de steluţe de zăpadă!

Anotimpul rece, cu tot frigul, cu toată promoroaca are şi frumuseţile lui începând de la primele semne ale sale până la mantia groasă de nea. Este o splendoare să vezi o ninsoare într-o zi în care şi razele soarelui îşi fac apariţia. Fulgii de nea par ca nişte steluţe argintii, luminoase răspândite de cerul darnic; sau să vezi fulgi moi, pufoşi care într-o clipită acoperă totul în alb, într-o linşte desăvârşită în care percepi nu numai vizual ci şi auditiv alunecarea lor prin aer. Rămâi încântat de frumuseţea pomilor încărcaţi de ninsoare, asemuindu-i cu starea lor din primăvară sub podoaba florilor. Dacă un zbor grăbit de vrabie le-atinge creanga, aceasta se scutură de povara zăpezii care cade ca petalele albe ale florilor de cireş. Şi ninge, ninge, ninge până totul se îmbracă într-o mantie albă, strălucitoare ziua, cu o sclipire mistică noaptea sub clar de lună. Prima zăpadă este curată, pufoasă îmbiind copiii să se afunde veseli ca pe o plapumă, lăsându-şi forma corpului ca într-un mulaj. Când vântul o spulberă, pânzele rafalelor dansează după ritmul impus. Din măreţia unui tablou de iarnă nu pot lipsi ţurţurii de diamant ce împodobesc streşinile caselor, ameninţători ca sabia lui Damocles.

Peste toate acestea tronează cerul de un albastru pronunţat în zilele senine sau împodobit de stele ce „par îngheţate” în nopţile geroase. Acest anotimp îşi sporeşte frumuseţile şi prin sărbătorile de iarnă.

În Germania, cea mai mare sărbătoare este Crăciunul. Cecilia avea ocazia să-l petreacă de data aceasta acolo, departe de ai săi, departe de omul drag.

Într-o zi primeşte un telefon de la Robert să se întâlnească, spunându-i unde şi când. Fiind la un sfârşit de săptămână s-a gândit că nu-i strică să iasă puţin din atmosfera studiului, să mai schimbe câteva vorbe cu Robert, fără să-şi trădeze sentimentele pentru Matei.

S-au întâlnit. Robert comunicativ, obicei probabil însuşit din România, a întrebat-o ce mai face, i-a arătat atracţiile Berlinului, au vizitat magazine printre care şi unul de bijuterii. Violeta le-a admirat îndelung.

—Ce ţi-ar plăcea?

—Multe, mai ales cele lucrate în filigran.

—Cum sunt cerceii ăştia?

—Şi cum este brăţara de-acolo de sus?

—Cea cu pietre de rubin?

—Exact.

Robert cheamă vânzătoarea, o roagă să scoată brăţara din galantar şi i-o dă Ceciliei să o probeze.

—Ia-o să văd cum ţi-ar sta pe mână.

Cecilia o aşeză, o admiră din nou şi vrea s-o scoată.

—Las-o acolo, o îndemnă Robert. Vreau să fie a ta, cadou de la mine de Moş Crăciun.

—Nu! nu! Robert! Nu primesc! E din aur, este foarte scumpă. Nu primesc aşa ceva.

—Mă supăr pe tine.

—Şi eu mă supăr dacă insişti. De vrei să-mi faci un cadou, îmi cumperi ceva mai ieftin.

—Hai, Cecilia, nu te târgui cu mine.

—Mergem prin magazine şi îmi cumperi ceva care îmi va plăcea. Îţi voi spune.

Au mai intrat în alte magazine şi într-unul au zărit figuri din plastic, pluş, mătase, ţesături pufoase care reprezentau animale. Cecilia a pus ochii pe un pisoiaş gri cu câteva pete pe corp şi cu nişte ochi sticloşi.

—Uite ce drăguţ este pisoiaşul acesta. Îmi place foarte mult. Ce blană moale are! Dacă vrei, cumpără-mi-l.

—Cecilia! Cecilia! nu te înţeleg.

—Îmi place şi căţeluşul acela alb. Ţie nu-ţi place?

—Este mai frumos cel cu urechile lăsate.

—Care?

—Acela mare, maroniu.

—Acela îţi place?

—Mi se pare cel mai frumos dintre toţi cei expuşi. Robert cheamă vânzătoarea, cerându-i şi pisoiaşul şi căţelul, pregătindu-se să plătească.

—Tu plăteşti numai pisoiul, iar eu plătesc căţelul pe care ţi-l fac cadou de Moş Crăciun.

—Nu vreau aşa.

—Mi-ai zis că-ţi place căţelul?

—Îmi place, dar pentru tine.

—Cecilia ia căţelul, care era voluminos, i-l pune în braţe lui Robert, apoi achită suma, îşi ia pisoiul în timp ce Robert nemulţumit de maşinaţiile Ceciliei, îl plăteşte.

—Cum îmi stă mie cu ditamai câinele acesta? eşti o figură, Cecilia.

—N-ai zis că-ţi place? De ce faci bot? Am vrut să-ţi fac şi eu o bucurie de Crăciun. Te supără faptul acesta?

—Mă supără modestia ta. Voi avea o jucărie nouă să-i ofer lui Rudolf când va veni pe la mine.

—Băieţelul tău?

—Da! Întotdeauna caută jocuri şi jucării noi. Se plictiseşte de cele vechi.

—Vezi, i-ai găsit utilitatea căţelului, aşa că nu mai fi supărat.

—Mă supăr că trebuie să fac ce vrei tu. Doream un alt cadou pentru tine, nu un amărât de pisoiaş. Cecilia, cu cine petreci Crăciunul?

—Cu unchiul.

—Iartă-mă că sunt indiscret, mă gândeam că poate ai vreun prieten.

—Am un prieten, dar nu aici. Este în România. Ne iubim foarte mult, deşi un gest a lui m-a supărat, dar ştii cum se spune „dragostea îndelung rabdă, dragostea e binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte”.

—Înseamnă că e treabă serioasă între voi.

—Ne simţim foarte apropiaţi unul de celălalt. Chiar şi acum când suntem departe, sentimentele noastre sunt aceleaşi, ba încă mai puternice.

—Dacă îşi va găsi o iubită între timp?

—Nu va face lucrul acesta.

—Eşti chiar atât de sigură?

—Cu certitudine, pentru că simt ceea ce spun.

—Sau poate tu te îndrăgosteşti de vreun băiat de pe aici.

—Niciodată!

Acest ”niciodată” hotărât îi spulberă unele intenţii ale lui Robert privind revenirea la situaţia lor din România pe când erau studenţi şi se iubeau.

Cu câteva zile înainte de Crăciun, Matei a întâlnit-o pe Elena.

—Bună, Lenuş! Ce faci?

—Mulţumesc, bine. Am fost să cumpăr un brad, dar n-am găsit cum îmi place. Tata a zis că ne aduce, însă până se hotărăşte el, nu mai am răbdare să aştept. Vreau să-l am, să-l împodobesc.

—Îţi fac eu rost de unul.

—Zău? Ce bine-mi pare!

—Chiar azi sper să ţi-l aduc, mai spre seară. Găsesc pe cineva acasă?

—Sigur.

Matei i-a procurat bradul şi aşa cum vorbise i l-a dus Elenei.

—Ce frumos este! l-au admirat Silvia şi Elena.

—Îţi mulţumim, Matei, mult, mult de tot.

—N-aveţi pentru ce, doamnă. Am văzut-o în încurcătură pe Lenuş şi am vrut s-o ajut. Hai să-l fixăm unde vreţi să-l aşezaţi şi să-l împodobim.

—Faci tu asta?! se mira Elena. N-ai urgenţe la spital?

—Nu, dacă e ceva mă anunţă la telefon.

l-au aşezat pe suport, l-au împodobit amândoi în timp ce Silvia s-a dus să pregătească cu ce să-l servească pe Matei. Au discutat atâtea şi atâtea, aducând mereu vorba despre Cecilia.

—Uite! Îţi vezi trandafirii? Aşa cum ţi-am spus, s-au ofilit dar eu îi păstrez până va veni Ceci, că sunt ai ei.

—Nu vine de Crăciun?

—Nu vine anul acesta pentru că are şi mult de învăţat, pe de altă parte vrea să vadă şi ea cum sărbătoresc nemţii Crăciunul. Mi-e dor de ea. Aş vrea să vină. Fără ea casa e pustie.

—Ca şi inima mea.

—Fii sincer şi spune-mi, o iubeşti cu adevărat?

—Numai eu ştiu cât, curioaso, o prinde de năsuc Matei.

—Atunci de ce te-ai purtat urât cu ea?

—Nu mă întreba, că nu vreau să-mi aduc aminte.

—Dacă într-adevăr vă iubiţi îi va trece pârţagul şi veţi fi ca la început.

Eşti comică Lenuş şi nu-ţi scapă nimic.

—Sunteţi aproape gata. V-am adus să serviţi ceva; nişte prăjiturele, o cafeluţă pentru Matei. Vreţi şi un pahar cu vin?

—Da.

—Nu pe tine te-am întrebat Leni.

—Nu, mulţumesc. Servesc cafeaua. Sărut mâna, mulţumeşte Matei.

Timpul petrecut în casa Ceciliei îl bucurase. Se simţise atât de aproape de ea.

Crăciunul l-a petrecut în familie, aşa cum se obişnuieşte şi s-a vizitat cu logodnicii, care îşi propusese să petreacă Revelionul la cabana „Mioriţa”, la vreo 10 km de oraş.

—Matei, unde petrecem Revelionul? l-a întrebat atunci Gelu.

—Depinde unde găsim locuri.

—N-ar fi bine să mergem la cabana „Mioriţa”? aşa m-am gândit cu Leontina.

—Au mult spaţiu şi este foarte frumos acolo, completează Leontina. Nu prea eşti convins.

—La mine este altă situaţie.

—Ştiu, este vorba de Cecilia. Ai vreun semn de la ea?

—De când a plecat nimic.

—De ce n-o cauţi, de ce nu iei legătura cu ea că doar suntem în secolul XXI, ai atâtea posibilităţi. Sun-o la telefon, scrie-i! Ce naiba aştepţi? îl îndemnă Leontina.

—Credeţi că n-aş face-o? Aş lua primul avion şi m-aş duce la ea.

—De ce n-o faci?

—Nu pot. Atâta timp cât ştiu că am rănit-o, nu vreau s-o fac să sufere şi mai mult prin intervenţia mea.

—Laşi totul baltă!

—Las să treacă un timp.

—Dacă ea te uită?

—Simt că nu se va întâmpla lucrul acesta.

—Matei, Matei, nu vezi cum sunt fetele azi? Când nu mai eşti lângă ele, le pierzi. „Ochii care nu se văd se uită”. Mai ales că ea este în Germania, nemaiavând nicio ştire despre tine, nu te mai vede, nu te mai aude, te dă uitării, îi suceşte capul vreun neamţ, se îndrăgosteşte de el şi n-o mai vezi.

—N-ai dreptate, Gelule! Cecilia nu-i o fată din acelea care să i se scurgă ochii azi după unul, mâine după altul. E o fată serioasă, plus că acolo s-a dus să-şi ia doctoratul, nu să agaţe nemţi.

—Asta aşa este, dar viaţa te poate schimba, mai ales că iubirea voastră a fost umbrită şi de şicanele Georgetei.

—Las să facă ea primul pas spre împăcare.

—Dar tu eşti vinovatul, îl acuză logodnicii.

—Eu mi-am cerut iertare când ea fugea pe scările spitalului.

—Cât a fost de supărată, nici nu te-o fi luat în seamă.

În ziua de Crăciun a nins frumos. Nu a fost chiar atât de frig. Natura a fost liniştită dar oamenii au fost în plină acţiune de la cel mai mic până la cel mai mare. Copiii la săniuş, bătrânii ajutând la pregătirile pentru această sărbătoare, tinerii la întâlniri, în vizite. Logodnicii împreună cu Matei şi-au rezervat locurile pentru revelion la cabana „Mioriţa”. Au plecat toţi trei cu maşina lui Gelu. Au vrut s-o ia şi pe Elena şi pe Tiberiu, dar aceştia au avut anturajul lor. Când au ajuns acolo, totul era bine aranjat. Meniul a fost de calitate, au mâncat, au dansat. Matei nu s-a plâns că nu are parteneră, că au fost şi câteva cunoscute de-ale lui. Noroc că printre acestea n-a fost Georgeta, că ar fi plecat acasă aşa cum îi avertizase pe logodnici. La miezul nopţii, după obicei, s-au stins luminile, s-a cântat „Mulţi ani trăiască!”, s-au felicitat, s-au sărutat. A fost cel mai cumplit moment pentru Matei. S-a furişat afară pe terasă. Deodată aude sunetul telefonului. Se aştepta la felicitări din partea colegilor şi a prietenilor.

—Alo! Alo!

—Da! Cine mă caută?

Nu răspunde nimeni.

—Cine eşti? Spune! Mă faci curios.

—În pragul noului an, îţi doresc să fii fericit şi să-ţi trăieşti iubirea aşa cum îţi place ţie! La mulţi ani!

—Cecilia! te rog nu închide! De unde vorbeşti, draga mea? Spune-mi unde te găsesc, că vin la tine chiar şi în Germania. Mi-e dor de tine, mi-e dor de tine… ar fi vrut să-i spună cât de fericit l-a făcut telefonul ei, dar n-a mai apucat, că ea a întrerupt convorbirea.

Fericit, a alergat la logodnici.

—Este încă supărată pe mine, dar m-a felicitat.

—Cecilia te-a sunat la telefon?

—Atât de bucuros sunt că i-am auzit vocea după atâta timp.

—Ai avut dreptate că te iubeşte, că nu se gândeşte la altă relaţie.

—Vezi, Gelule? Nu ţi-am spus eu că Cecilia nu este fata care zboară din floare-n floare. Mă bucur pentru tine Matei. Cred că acum te-ai liniştit.

—Tot nu m-a iertat. Am rugat-o să nu închidă telefonul. Nu l-a închis imediat, dar când am început să-i spun că mi-e dor de ea, că telefonul ei m-a făcut fericit, a întrerupt.

—Cu timpul te va ierta. Trebuie să ai răbdare. Aşa cum ai dorit tu, ea a făcut primul pas spre împăcare, a constatat Leontina.

—Mai bine zis o jumătate de pas, că mi-a închis telefonul.

—Mulţumeşte-te cu atât deocamdată, îl consolează Gelu. Mai târziu va vorbi mai mult, vei putea şi tu s-o suni şi, încetul cu încetul, veţi spulbera tăcerea care s-a lăsat între voi. Eu cu Leontina n-aş putea să nu comunic. Chiar dacă ne mai ciondănim, imediat uităm şi lucrurile intră în normal.

—Voi sunteţi fericiţi. Noi aşa am fost sortiţi ca iubirea noastră să fie pusă la încercare, dar mă bucur că ea există. Nu mă aşteptam să-mi dea telefon. Are suflet bun, dar mă ţine în şah, fata asta a mea dragă.

—Să nu spui că nu eşti şi tu fericit. Se vede pe tine. Deja ţi s-a luminat faţa. Hai, să închinăm pentru iubirea noastră.

S-au aşezat la masă în timp ce ceilalţi dansau. Au umplut paharele.

—Primul pahar l-am băut cu voi. Acest pahar îl închin Ceciliei şi-l beau pentru ea şi pentru iubirea noastră. Noroc!

—Noroc! Să fiţi fericiţi şi să ne urmaţi exemplul, logodindu-vă!

—Mulţumesc! Dă, Doamne, bine! Tot ce-a mai rămas în sticlă am să beau pentru aceasta.

—Ia-o mai uşor, Matei! Vrei să te ameţeşti? Dă sticla încoace!

—Nu! Până n-o golesc nu v-o dau. Să fie clar! Ce dacă mă îmbăt. Mă îmbăt de fericire, c-am vorbit cu ea dar şi de durere că nu-i lângă mine.

Matei se cam făcuse. De la începutul serii îşi înecase amărăciunea în câteva pahare căzând cât de fericiţi sunt cei din jurul său, în timp ce se simţea stingher fără Cecilia.

Logodnicii căutai să-l oprească de a mai bea.

—Dă-mi sticla să-mi torn şi eu în pahar! îi cerea Gelu.

—Ia alta de pe masă, asta e a mea!

—Ce prieteni suntem, dacă nu ne dai şi nouă să bem.

—Îmi sunteţi cei mai dragi. Ştiţi că vă iubesc, ţin la voi.

—Ha! Ha! Ha! Ne iubeşti şi nu ne dai şi nouă un pahar?

—Vă dau ce vreţi voi, dar nu sticla. Vreau s-o beau pentru Cecilia. Pe ea o iubesc mai mult decât pe voi. Da! O iubesc de o mie de ori mai mult, de un milion de ori, ce milion? De un miliard de ori mai mult. Înţelegeţi voi?

—Vrei să dansezi cu mine, Matei? îl întreabă Leontina, voind să-l despartă de sticlă.

—Aaaa! Şmechero! Vrei să las sticla pe masă, să n-o mai văd.

—Ha! Ha! Ha! izbucnesc în hohote de râs logodnicii. Ce facem cu tine, Matei?

—Nimic. Duceţi-vă şi dansaţi voi. Eu vă aştept aici. Hai, duceţi-vă!

—Gelule, nu-l putem lăsa aşa. Să-l convingem să meargă într-o cameră să se odihnească până plecăm.

—Ce să ne mai complicăm. Mergem acasă.

—Nu putem pleca acum când este atât de frumos. Vreau să mai rămânem. Te rog, Gelule.

—Bine, iubito, fie cum vrei tu.

L-au convins pe Matei să urce la cameră, cu mai multă uşurinţă, fiindcă golise aproape toată sticla, făcându-se praf.

—Mi-a vorbit atât de frumos, m-a felicitat, dar de ce nu este aici cu mine? De ce? îngăima Matei aproape plângând, urcând scările cu greutate.

După ce l-au aranjat în pat, logodnicii au coborât la petrecere unde s-au distrat oână către ziuă. Îl compătimeau pe Matei.

—Îmi pare rău de el. Suferă foarte mult, se înduioşa Leontina.

—Cât a fost de aventurier, Cecilia l-a dat gata. Înseamnă că o iubeşte foarte mult.

—Nu poţi spune că Cecilia nu-l iubeşte; dovadă că l-a iertat pentru măgăria lui de a fi jignit-o pe nedrept şi l-a felicitat Alta în locul ei nu s-ar mai fi uitat la el.

—Leontina, ei se iubesc foarte mult, dar suferă tot atât de mult şi unul şi altul că nu sunt împreună.

—Interesant este că depărtarea în loc să le afecteze iubirea, leo face mai puternică. Poate că fiind împreună s-ar mai plictisi unul de altul.

—Tu te-ai plictisit? o întreabă Gelu, îmbrăţişând-o.

—Nu, dragule, te iubesc ca-n prima zi, îl sărută Leontina.

După această sărbătoare, lucrurile au intrat pe făgaşul lor. Oamenii şi-au început activitatea cu speranţe noi, cu gândul de a realiza mai multe în noul an ce urma. Anotimpurile şi-au arătat frumuseţile rând pe rând. Trecuseră deja doi ani de când Cecilia era în Germania şi de când nu mai venise în ţară. În vară, Matei era nerăbdător s-o revadă şi când o întâlnea pe Elena, o întreba despre ea. Într-o zi, întâlnind-o pe stradă, a oprit-o.

—Bună, Lenuş, unde mergi?

—La o colegă.

—Ce mai face Cecilia?

—Cu studiile ei. Pe la biblioteci, pe la colocvii, învaţă, pregăteşte lucrări, ce ştiu eu...

—Nu vine vara asta acasă, că şi doctoranzii trebuie să aibă o pauză.

—Nu vine, că unchiul vrea s-o ducă într-o excursie în Spania. Îţi închipui că îi convine să vadă lumea decât să vină să ne vadă pe noi. Îi dau eu ei.

—Are dreptul să se bucure puţin după atâta muncă, spune Matei cu o oarecare amărăciune în glas.

—Dar mie îmi este atât de dor de ea şi aş fi vrut s-o văd, tu nu?

—Numai eu ştiu ce este în inima mea, Lenuş.

—Tată-meu şi mama-mea voiau să meargă în Germania vreo săptămână, dar vara tata are mult de lucru la serviciul lui şi nu poate pleca.

—Te-ar fi luat şi pe tine.

—Aş! Eu trebuie să stau acasă pentru flori, pentru păsări, pentru Lupaş.

—Cum de nu l-ai luat pe Lupaş cu tine?

—Îl iau mai rar, că face năzbâtii. M-a şi amendat poliţaiul din cauza lui.

—Zău?

-mi-a smuls lesa din mână, a traversat strada după o pisică trecând prin faţa maşinii poliţaiului care a frânat brusc, să nu-l calce.

—Hi! hi! hi! Sigur poliţaiul s-a înfuriat.

—Ce înfuriat! Era să-l muşte. Ştii că lui Lupaş nu-i place ca la mine să strige cineva, şi cum poliţaiul mă certa cu tonul ridicat, el a lătrat gata să-l prindă de picior.

—Este o figură Lupaş al tău. Te las Lenuş, când mai ai veşti despre Cecilia mi le comunici şi mie. Ciau!

—Ciau!