Victoria D

—Aşa sunt tinerii. Toţi am fost aşa.

A doua zi, Cecilia şi Matei au mers de şi-au comandat verighetele. Când s-au întors, s-au întâlnit cu logodnicii. S-au bucurat toţi patru când s-au revăzut.

—Când ai venit Cecilia? au întrebat-o ei.

—Alaltăieri.

—Mai stai?

—Mâine plec.

—Aşa de repede?

—N-am încotro.

—Să-ţi fie ruşine, Matei, că nu ne-ai spus nimic.

—Nici eu n-am ştiut. M-am pomenit cu parfumul ei în cabinet şi cu ea în spatele meu acoperindu-mi ochii.

—He! He! He! Nu mai spune? râd cu poftă.

—Pe cuvântul meu. Am rămas tablou. Ce mai? La Cecilia te poţi aştepta la orice. Când i-am simţit parfumul aveam presimţirea că Cecilia este prin preajmă, dar mă gândeam cum de a ajuns aici fără să ştie nimeni nimic?! Când mi-a acoperit ochii am fost sigur că era ea, că i-am atins inelul de logodnă. Am fost atât de fericit atunci, că-mi venea s-o mănânc de drag.

—Eşti o figură, Cecilia, constată logodnicii.

—Am vrut să-i fac o surpriză frumoasă şi am reuşit. N-a fost mai interesant aşa decât dacă-i telefonam că vin, când vin etc.

—Îmi place de voi că vă iubiţi, constată Leontina. Unde aţi fost?

—Ne-am comandat verighetele, se laudă Matei.

—Adevărat? Pe când nunta?

—După doctorat, cam peste două trei luni.

—Voi sunteţi mai harnici. V-aţi cunoscut mai târziu decât noi şi vă veţi căsători mai repede. Vezi, Gelule?

—Eu de când îţi spun s-o facem şi tu tărăgănezi.

—Fiindcă suntem împreună n-am mai pus atât de mult accent pe nuntă. Voi însă care aţi fost mereu despărţiţi abia aşteptaţi să fiţi împreună.

—Dacă ar fi după mine, mâine aş face nuntă, Gelule.

—Te cred Matei, îmi închipui cât eşti de nerăbdător, dar ce a fost mult a trecut. Mai ai un pic şi-ai să fii ginerică.

Despărţindu-se de ei după ce şi-a luat rămas bun, Cecilia i-a spus lui Matei că trebuie să meargă să-şi facă bagajul, să treacă şi pe la ai lui ca să-şi ia rămas bun că a doua zi la prânz, trebuie să fie la aeroport să decoleze spre Germania.

—Ce singur voi fi fără tine.

—Crezi că eu mă voi simţi mai bine, mai ales acum când ştiu ce mă aşteaptă cu examenul?

—Uite cum facem. Mergem întâi la ai mei să-i anunţăm să facă ceva de mâncare unde vor veni şi ai tăi ca să luăm masa împreună. După aceea eu mă duc la spital, iar tu, până ne întâlnim la masă aranjezi de plecare.

—Dar ce zice mama ta că îi dăm această sarcină?

—Se bucură că ne întâlnim toţi.

—Nu crezi c-ar fi mai bine să pregătim masa la noi acasă că suntem şi mai multe femei.

—Nu, că ştiu cum sunt ei. Se întind la vorbă, la băut, la poveşti, aşa că noi după ce am mâncat, plecăm şi-i lăsăm să stea cât vor ei. Vreau să fiu numai cu tine acum în ultima seară.

—Unde vom merge?

—Oriunde, numai să fim doar noi.

S-au întrunit familiile la Matei acasă unde Ştefania Zamfirescu s-a descurcat foarte bine în pregătirea unor bucate gustoase într-un timp scurt. A fost ajutată de Virgil şi de Tiberiu, soţul şi fiul ei care s-au ocupat de aprovizionare cu cele necesare şi chiar au ajutat-o la unele treburi în bucătărie dovedind că şi bărbaţii sunt de folos atunci când vor.

Matei şi-a aranjat ce avea de făcut la spital, i-a spus directorului pentru ce trebuie să plece mai devreme, a cumpărat trei trandafiri împachetaţi separat de la florărie.

—Aveţi trei iubite, domnule doctor, l-a întrebat vânzătoarea care-l cunoştea.

—Una singură, dar nu le pot neglija pe mama şi pe sora ei.

—Este aici?

—De câteva zile.

—Mă gândeam că fiind plecată vă consolaţi cu altele.

—N-o pot trăda niciodată. O iubesc foarte mult.

—Este o fată norocoasă atunci. Să fiţi fericiţi împreună!

—Mulţumesc!

Luându-şi trandafirii s-a prezentat la familia Sătmăreanu claxonând cu semnalul lui. A ieşit Cecilia primindu-şi trandafirul şi sărutându-se.

—Doamna Sătmăreanu şi Leni sunt acasă?

—Văd că le faci şi lor o bucurie, romanticule.

Le-a înmânat fiecăreia trandafirul, sărutând-o pe frunte pe Lenuş şi fiind sărutat de data aceasta de Silvia.

—Mi-am permis acest gest. Cred că nu te superi, Matei, dacă îţi spun pe nume, fiindcă de-acum te consider ca şi copilul meu.

—Şi eu ca pe soacra mea.

Fiind toţi pregătiţi, au plecat cu maşina lui Matei la el acasă, unde masa aranjată îi aştepta. Au servit toţi din bucatele pregătite, au băut, s-au încins la vorbă cum era de aşteptat, Cecilia şi Matei s-au ridicat, s-au scuzat şi au plecat după ce Cecilia şi-a luat rămas bun de la membrii familiei lui Matei. Tiberiu i-a şoptit:

—Să-l ţii în şah pe frate-meu, că atât de mult mă amuză când se necăjeşte din cauza ta.

—Răule, în loc să fii alături de el… vezi cum eşti? Îl sărută pe obraji şi-l trage puţin de ureche.

—Ce ţi-a spus, nebunul de Matei? o ia de mână şi ies.

—Să te sâcâi.

—Îi dau eu lui.

—Unde mergem?

—La Vadul Morii.

—Dar n-am costumul de baie. Numai dacă merg acasă să iau unul.

După ce au trecut pe la Cecilia, au pornit-o către Vadul Morii. Era o zi frumoasă de vară. Natura îţi oferea darnică splendorile ei prin abundenţa de verdeaţă, prin coloritul florilor de câmp, prin aerul proaspăt şi mai ales prin liniştea locului, că nu veniseră în acea zi mulţi oameni acolo.

Apa râului era limpede că se vedeau pietrele şi calmă prin unduirea de vălurele. S-au aşezat într-un loc mai retras să facă plajă. Cecilia şi-a dat jos rochia închisă în nasturi în faţă rămânând în costumul de baie. S-a dezbrăcat şi Matei rămânând în slip şi stând în picioare o privea.

—Nu te aşezi Matei?

—Te admiram pe tine.

—Şi ai ce admira. Nu vezi că sunt albă precum caşul. Este prima dată când fac plajă anul acesta. Când am mai fost aici împreună eram bronzată.

—Ai fost frumoasă şi atunci cum frumoasă eşti şi acum. Te-am admirat atunci, te admir şi acum.

—Nu mă mai admira, stai aici lângă mine.

Matei s-a aşezat cu spatele spre soare ca s-o poată privi când vorbea cu ea.

—Îmi va fi dor de ochii tăi, îi pipăia pleoapele închise din cauza soarelui, de obrajii tăi, îi mângâia, de buzele tale pentru care îţi cer tributul, o sărută în timp ce ea râde veselă, de sânii tăi care ar trebui şi ei să cadă sub incidenţa tributului.

—Eşti un adevărat Soliman Paşa care ne împovăra cu tributurile faţă de Poartă. Nu te temi că ai să-ţi pierzi capul sub sabia răzbunării.

—Capul mi l-am pierdut demult, de când te-am cunoscut şi din această pricină nu te iert de plata tributurilor.

—Am înţeles Luminăţia voastră, iartă o biată roabă care se află la picioarele tale sau mai bine zis lângă mai marele Semilunei prăjindu-se la soare.

—Ca soarele să n-o ardă o voi unge cu alifie protectoare adusă tocmai de la Istanbul, deschide cutia şi îi unge spatele.

—Fie-mi cu iertare, se cuvin asemenea gesturi înjositoare pentru un sultan? Să-i facă această favoare unei roabe?

—Nu este o roabă de rând. Ea este floarea mândră a acestor meleaguri; de aceea sunt bucuros s-o am lângă mine, continuă s-o ungă cu alifie coborând mâinile spre sânii ei.

—“Stai, paşă, o vorbă să-ţi spun”, îl opreşte Cecilia îndepărtându-i mâinile.

—Roaba nu poate comanda paşei.

—“Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea”.

—Ţi-arăt eu ţie, cum îşi pierde firea, o îmbrăţişează şi-o sărută hârjonindu-se pe cearceaf până obosesc.

—Înţelegi de ce îmi va fi dor de tine şi de ce am dorit ca puţinul timp ce ne-a mai rămas să-l petrecem împreună numai noi doi.

—Când mă gândesc ce mă aşteaptă....oftează Cecilia.

—Îţi ţin pumnii. Dacă omul care te iubeşte este alături de tine, reuşeşti în tot ceea ce faci.

—Alături de mine la sute de kilometri...

—Fata mea din parc, iubirea adevărată nu cunoaşte distanţe şi când te vei întoarce cu cununa de lauri, vom fi fericiţi.

—Sau cu cununa de urzici moarte. Hi! Hi! Hi! sau fără cunună, râde Cecilia.

—Spiritualo, ai încredere în tine aşa cum au toţi cei care te cunosc.

După această zi minunată petrecută împreună, cei doi tineri îndrăgostiţi iarăşi s-au despărţit pentru o vreme. Cecilia şi-a luat zborul spre Germania unde o aştepta o muncă asiduă, Matei rămânând să-şi vadă în continuare de serviciul din cadrul spitalului.

Când s-a întâlnit cu logodnicii le-a povestit cât de bine s-au simţit la Vadul Morii.

—Matei, cum de Cecilia nu a amintit nimic despre apartamentul vostru? era curioasă Leontina.

—Nu ne-a întrebat nimic, a completat Gelu.

—A ţinut morţiş s-o duc să vadă apartamentul. Voi n-o cunoaşteţi, dar când vrea să obţină ceva atât de mult insistă şi te mângâie şi te imploră cu vorbe frumoase că-ţi vine s-o mănânci de drag, iar eu i-am spus care este motivul secretului şi am rugat-o să nu mai aducă vorba despre acest apartament şi nici să mai întrebe pe cineva ca să primească informaţii.

—Şi ea?

—Mi-a promis că nu se va mai interesa privind apartamentul.

—De aceea nu ne-a întrebat absolut nimic.

—Ne-am gândit că poate te-a înduplecat şi până la urmă ai cedat farmecelor ei şi ai dus-o la apartament.

—Această bucurie o va avea în noaptea nunţii.

—Ca şi tine.

—Eu cunosc apartamentul. Am dormit de câteva ori acolo, dar mă voi bucura pentru bucuria ei.

Timpul s-a scurs repede aducându-i Ceciliei mari emoţii. Îşi terminase teza de doctorat, a predat-o, a susţinut-o şi s-a bucurat de succesul dorit. În toată această perioadă a fost încurajată de unchiul Filip, cel aproape de ea şi de dragostea lui Matei pe care-l simţea alături în permanenţă, chiar dacă el se găsea la sute de kilometri.

Unchiul Filip se bucura enorm de succesul Ceciliei, dar pe de altă parte se gândea că ea va pleca şi va rămâne singur. Mai greu îi va fi acum după ce se obişnuise cu Cecilia considerând-o ca pe fata lui.

Căutase s-o convingă să profeseze în Germania fiindcă se iviseră şanse pentru ea, de când cu aderarea noastră la U.E., dar dragostea faţă de Matei a determinat-o să se întoarcă în ţară.

A sosit iarăşi pe neaşteptate, dar întâmplarea a făcut ca la ea acasă să-i găsească pe toţi membrii celor două familii care veniseră să discute despre pregătirea nunţii căci ştiau că se apropie venirea Ceciliei.

Când a intrat au rămas surprinşi. Matei a fost primul care a sărit s-o îmbrăţişeze şi s-o sărute. După ce-au schimbat câteva vorbe cu ei, s-a scuzat ca să meargă să se spele şi să se aranjeze puţin. Elena a ieşit puşcă după ea, oprindu-l pe Matei care voia acelaşi lucru.

—Ai luat examenul, Ceci? a întrebat-o în timp ce se spăla.

—Tu ce crezi?

—Nu mă mai fierbe, spune-mi!

—L-am luat şi încă foarte bine.

—Ce bucuroasă sunt!, a sărit s-o pupe, fără să ţină seama de apa de pe faţa şi de pe mâinile Ceciliei care au udat-o ca pe-o curcă, învârtindu-se amândouă prin baie. Am văzut că nimeni nu te-a întrebat şi m-am gândit că poate ai picat.

—Crezi că sora-ta e-o proastă?, s-au îmbrăţişat ude şi au sărit prin baie ca apucatele. Până s-au şters cu prosoapele, până s-au schimbat a trecut ceva vreme, că ceilalţi nu ştiau ce se întâmplă şi mai ales Matei care murea de nerăbdare să apară Cecilia.

—Ce-aţi sta atât? le-a întrebat Tiberiu.

—V-o prezint pe domnişoara doctor în Drept civil, Cecilia Sătmăreanu.

—Adevărat! Bravo! au strigat toţi într-un glas ridicându-se în picioare şi cântându-i „Mulţi ani trăiască”, după care au felicitat-o pe rând.

De data aceasta Matei a rămas ultimul care s-o felicite pentru a o scoate din sufragerie ca să meargă cu ea în altă cameră.

—Să nu plecaţi copii, că împreună cu voi trebuie să fixăm data nunţii, i-a anunţat Virgil Zamfirescu, socrul mare, că pentru aceasta ne-am întrunit aici, fără să bănuim că va sosi Cecilia.

—Ne întoarcem imediat, tată, l-a liniştit Matei, grăbindu-se cu Cecilia spre camera din spate.

—Ce-i spunem tatălui tău? Când fixăm nunta? Ne aşteaptă să-i dăm răspunsul.

—Lasă-l să aştepte. Acum vino aici, s-a aşezat pe fotoliu şi a ridicat-o pe genunchii lui. Mi-a fost tare, tare, tare dor de tine, iubita mea. Spune cum te-ai descurcat? o sărută mângâind-o.

—Când eşti în miezul problemei, ţi se pare greu. După ce totul a trecut, ţi se pare uşor. Dar să-ţi spun un lucru; în toată această perioadă, am fost încurajată în permanenţă de unchiu-meu şi de dragostea ta.

—Ah! scumpa mea, scumpa mea, acum te poţi relaxa că ai depăşit cu succes o perioadă grea. Au discutat despre conţinutul tezei de doctorat, despre comisia în faţa căreia a prezentat-o, despre profesorii examinatori, despre temerile ei şi atâtea şi atâtea probleme că nu mai terminau până când Elena i-a chemat.

—Haideţi că sunteţi aşteptaţi!

—Noi am planificat toate problemele privind restaurantul, meniul, naşii, biserica,preotul, împărţindu-se şi sarcinile. A mai rămas să fixăm data nunţii şi în funcţie de aceasta să luăm legătura cu preoţii, cu restaurantul respectiv.

—Eu cu Cecilia considerăm că peste o lună de zile este bine să celebrăm căsătoria ca să aibă timp şi naşii să se pregătească şi noi să punem la punct ultimele detalii.

În acest răstimp s-au luat toate măsurile necesare, printre care şi anunţarea bijutierului de a trece data pe verighetele comandate. Matei s-a dus la ultima probă pentru costumul de ginere pe care dup câteva zile l-a ridicat. Cecilia si-a probat rochia de mireasă ca s-o vadă atât Silvia cât şi Elena. Au rămas încântate.

—Ce frumoasă rochie ai, fata mea! Îţi vine atât de bine!

—Am făcut multe probe. Am sâcâit-o pe prietena mea de la casa de modă din Germania.

—Ce material frumos! o pipăia Elena.

—O mătase dantelată nemaipomenită, o cerceta şi Silvia. Vei fi o mireasă frumoasă.

—Când te-o vedea Matei, pică-n fund de dragul tău, o încredinţează Elena.

—Aveţi grijă că Matei poate mai vine pe aici. Să nu cumva să-mi vadă rochia.

—Nu te îngrijora că ştim noi că nu este bine s-o vadă decât la nuntă.

—Spune-mi şi mie mamă, ce s-a hotărât, că eu habar nu am de nimic ce va fi.

Silvia şi Elena au pus-o la curent cu tot ceea ce plănuiseră; la ce biserică se vor cununa, care vor fi preoţii, naşii, la ce restaurant se va servi masa şi se va desfăşura petrecerea.

Zilele au trecut una după alta cu întâlniri ale membrilor celor două familii ori de câte ori se ivea o problemă privind organizarea nunţii, cu revederi dese ale mirilor, încât Elena şi Tiberiu îi lua în derâdere:

—Când vă veţi căsători veţi fi mereu unul cu celălalt până vă veţi plictisi. Măcar acum să fiţi mai liberi, îi necăjea Tiberiu.

—Uite mă, cine dă lecţii! Tu de ce eşti zilnic cu Alexandra?

—Pentru mine nu bate căsătoria la uşă care să mă determine să stau numai cu ea.

—Are dreptate Tibi, toată ziua staţi bot în bot, că eu nu mai pot vorbi cu Cecilia, îl susţine Elena pe Tiberiu.

—Aaa! geloaso, şi-am monopolizat-o eu. Când vei mai creşte un pic, ai să ne-nţelegi.

—Ştiu că vă iubiţi mult şi mă bucur, dar iubirea trebuie să mai aibă şi pauze, nu?

—Leni, o adevărată iubire este permanentă. Ea nu cunoaşte pauze, nu cunoaşte obstacole, îi explică Cecilia.

—Nu cunoaşte limite, adaugă Matei. Şi-apoi ce vă deranjează că noi ne întâlnim des?

—Nu vrem să fiţi plictisiţi unul de altul când veţi fi soţ şi soţie, ci atunci să vă descoperiţi frumuseţea sufletelor voastre, spun amândoi într-un glas.

—Grijuliilor, ne vom iubi şi mai mult atunci.

În săptămâna nunţii a crescut febra pregătirilor, a preocupării celor implicaţi în organizare ca totul să iasă bine, a emoţiilor celor doi tineri care aveau să înceapă o viaţă nouă.

A sosit şi unchiul Filip din Germania care i-a bucurat pe ai lui din ţară pe care nu-i văzuse de mult timp. În ziua nunţii, preocuparea esenţială a fost ţinuta celor doi miri şi în special a Ceciliei care a arătat splendid în rochia de mireasă, cu voalul şi coroniţa de pe cap.

La casa Ceciliei, au sosit la ora stabilită Matei cu naşii, cu muzicanţii în mai multe autoturisme împodobite cu flori şi panglici cum se obişnuia la ei în oraş. Matei a adus un minunat buchet miresei, de data aceasta nu din trandafiri cum obişnuia el până acum, ci din cale albe, simbol al purităţii. A rămas uimit şi plăcut impresionat văzând-o atât de frumoasă. S-a limitat doar să-i sărute mâna, restul alintărilor rezervându-le după cununia religioasă. Nu s-a stăpânit însă să-i spună:

—Eşti fermecătoare, frumoasa mea cu ochi albaştri ca două mistice safire.

—Şi tu eşti atât de distins, romanticul meu chirurg.

În sunetele muzicii au fost serviţi toţi cu prăjituri, cozonac, băuturi, au încins o horă cu multe urale după care s-au îndreptat spre primărie pentru cununia civilă. În faţa ofiţerului stării civile, când li s-a cerut acordul, Cecilia, expertă în improvizaţii, i-a pus puţin pe jar când i s-a adresat întrebarea:

—Cetăţeană Cecilia Sătmărenu, iei în căsătorie de bună voie şi nesilită de nimeni pe cetăţeanul Matei Zamfirescu?

—Nu!…

—Vai! Oa! Ioai!

—Nu! Nu pot să zic nu. Da! Îl iau în căsătorie pe cetăţeanul Matei Zamfirescu.

Toţi au respirat uşuraţi, aplaudând.

Au semnat pe rând, Matei foarte emoţionat de răspunsul imprevizibil al Ceciliei, ea foarte veselă că le băgase răţoiul în traistă, cum s-ar spune. Au primit certificatul de căsătorie, au ieşit la o horă în faţa primăriei, năvălind toţi cu întrebări pe Cecilia.

—Cum ţi-a dat în gând să procedezi aşa?

—Ne-ai creat emoţii.

—Mari emoţii.

—Mă gândeam ce te-o fi apucat ca în ultimul moment să renunţi la iubirea voastră atât de frumoasă.

—Şi de puternică.

—Nu mi-a venit să cred cu toate că te ştiu cât eşti de imprevizibilă, o strângea de mijloc Matei. Ştii ce-aş fi făcut?

—Ce?

—Îl rugam pe ofiţerul stării civile să repete întrebarea până ai fi spus da, în cazul în care ai fi continuat cu jocul tău. Să nu mai faci vreo năzdrăvănie şi la biserică.

—Promit! În faţa lui Dumnezeu nu mă joc.

S-au pus autoturismele în mişcare, claxonând după obicei, până au ajuns la biserică unde s-a celebrat cununia religioasă, după care s-au îndreptat spre restaurant unde s-a servit masa şi s-a desfăşurat petrecerea.

Au mâncat, au dansat, au jucat, au chefuit ca la nuntă. S-au respectat şi obiceiurile cu furatul şi răscumpărarea miresei, tăierea tortului de nuntă, jocul „Periniţei” ceea ce l-a cam deranjat pe Matei că toţi o solicitau pe Cecilia, el nemaiavând rând.

Mirii au mers la mese să norocească veseli cu nuntaşii. Au fost admiraţi de toată lumea cum puţine cupluri avuseseră parte de o asemenea apreciere. Prin ţinută, prin felul lor de comportare, prin iubirea lor puternică i-a impresionat pe toţi. Doi tineri frumoşi porneau în viaţă învăluiţi în atmosfera caldă a celor din jurul lor, animaţi de o dragoste curată.

Cum în oraş se luase în ultimul timp măsura ca orice petrecere, fie nuntă, botez sau altceva, să se încheie la ora 24, ei trebuiau să se conformeze acestei dispoziţii. De aceea şi masa s-a servit imediat după ce s-au întors de la cununia religioasă, nu seara cum se obişnuia până atunci, rămânând timp suficient pentru petrecere. Imediat după miezul nopţii, când totul era pe terminate, mirii s-au dus la naşi la părinţi cerându-le iertare pentru necazurile care eventual le-au produs, mulţumindu-le şi lor pentru grija faţă de ei şi au plecat cu autoturismul spre apartamentul ai căror proprietari erau amândoi aşa cum prevedea contractul de vânzare cumpărare. Ajunşi în faţa uşii apartamentului, Matei a descuiat, dar când Cecilia voia să intre, el a oprit-o luând-o în braţe şi trecând-o pragul uşii.

Luată prin surprindere Cecilia l-a întrebat:

—Ce faci, Matei?

—Respect tradiţia.

A lăsat-o jos, s-au îmbrăţişat, s-au sărutat cu toată dragostea nemaifiind stingheriţi cum se întâmplase în ziua nunţii. A luat-o de mână să-i prezinte apartamentul cu toate încăperile. A rămas încântată, Cecilia cu unele mici observaţii despre care Matei i-a promis că va ţine seama şi într-un timp scurt va fi totul cum îi place ei.

—Matei, suntem transpiraţi de-atâta joc, de statul în picioare, obosiţi. Să facem un duş ca să revenim la normal.

-la asta m-am gândit şi eu, draga mea. Fac eu primul, deşi ar trebui să-ţi dau întâietate, dar te văd preocupată de cercetarea încăperilor. Până te familiarizezi cu toate, eu sunt gata în doi timpi şi trei mişcări.

Când a ieşit din baie, Cecilia l-a întâmpinat.

—Ce proaspăt arăţi acum, îl admiră trecându-şi degetele prin părul lui încă umed.

În timp ce Cecilia se spăla, Matei a mai aruncat o ultimă privire prin dormitor să vadă dacă toate sunt aranjate la locul lor. A căutat în sertarul lenjeriei, a scos de acolo cămaşa de noapte a Ceciliei şi i-a strecurat-o prin uşa de la baie.

—Ca să nu-ţi mai iei halatul ţi-am adus cămaşa de noapte s-o îmbraci după ce te speli.

—Ce grijuliu eşti, dragul meu. Chiar îmi făceam probleme în ce mă voi îmbrăca.

—La orice nedumerire să mă întrebi pe mine, că eu sunt mai de mult la noi acasă.

—Mulţumesc mult, întinde mâna Cecilia să-şi ia cămaşa în timp ce, cu toată pudoarea ei, nu ştia cum să-şi acopere mai bine corpul cu prosopul.

După ce şi-a îmbrăcat cămaşa şi-a dat seama că este tot atât de frumoasă ca cea pe care şi-o adusese din Germania, dar pe care o uitase, cu atâtea pe cap, cu deosebirea că cea oferită de Matei era foarte sexi: decolată, cu bretele, scurtuţă, dintr-o mătase foarte, foarte fină. În timp ce se uita în oglindă să vadă cum îi vine, Matei o întreabă:

—Ai terminat, draga mea?

—Da! Sunt gata.

Matei întră şi văzând-o cum se priveşte în oglindă, îi dă jos prosopul de pe cap lăsându-i liber părul ondulat, o ia în braţe şi porneşte spre dormitor.

—Ce faci Matei?

—E timpul să mergem la culcare.

La momentul acela a simţit-o pe Cecilia în starea unei vrăbiuţe speriate, strânsă în palma unui băiat rău. Şi-a impus să aibă mult tact şi multă răbdare.A aşezat-o pe pat şi văzând-o stânjenită, a mângâiat-o, i-a spus vorbe frumoase, s-a jucat cu buclele ei, cu sânii dezgoliţi de cămaşa sexi, sâni la care nu avusese acces până în clipele acelea, pe care i-a sărutat când pe unul când pe celălalt, stârnind o dorinţă până atunci necunoscută Ceciliei, aceea de a se dărui omului iubit. Corpurile înlănţuite într-o îmbrăţişare caldă, inimile vibrând de iubire, buzele căutându-se reciproc, toate acestea au culminat cu momentul divin al dăruirii totale reciproce, al extazului dragostei curate pe care-l trăiau pentru prima dată în viaţă. Cecilia nu mai cunoscuse o asemenea stare de fericire plăcută pe care o avea acum în faţa omului iubit. Matei, de asemenea, cu tot trecutul lui aventuros, în faţa fete de care se îndrăgostise, simţea ceea ce nu simţise cu nicio femeie, fiindcă toate cu care avusese relaţii, dar absolut toate trecuseră prin patul altor bărbaţi. În acel moment, a crescut iubirea şi respectul pentru fecioara care i se dăruise cu atâta pasiune aşa cum a simţit-o el, pe de altă parte a condamnat violatorii bestiali care iau dreptul la iubire fecioarelor şi celorlalte femei pe care le siluiesc marcându-le pentru o bună bucată de timp sau poate pentru toată viaţa.

—Fata mea din parc, nu-ţi pot exprima în cuvinte cât de fericit m-ai făcut dăruind-mi-te cu toată sensibilitatea, cu toată dragostea, cu fiinţa ta întreagă. Mi-ai oferit o trăire pe care n-am s-o uit niciodată şi pe care o voi dori mereu fiind unica fecioară ce mi s-a dăruit cu tot farmecul ei.

—Am trăit la fel ca tine plăcerea dragostei înălţătoare, pure, sfinte aş putea spune, datorită înţelegerii, tandreţei tale, răbdării pe care ai avut-o cu mine.

Erau clipele cele mai frumoase din viaţa lor şi fiecare îşi jura în gând să le păstreze veşnic făcând din ele stimulentul unei căsnicii durabile şi fericite. Obosiţi de tevatura nunţii, de joc, de dans, de etichetă, copleşiţi de iubire, au adormit îmbrăţişaţi până a doua zi târziu. Matei s-a trezit primul, dar văzând-o pe Cecilia cu capul pe pieptul lui şi cu braţul peste mijlocul său, cum adormise de cu seară, n-a îndrăznit să se clintească, şi-a reţinut şi respiraţia ca să n-o trezească. După o vreme, ea a început să se mişte şi să caşte ca un copil frânt de somn. S-a ridicat şi i-a pecetluit căscatul cu cea mai dulce sărutare determinând-o să deschidă mari ochii ei albaştri, atât de limpezi, odihniţi şi frumoşi.

—Mireasa mea pură!

—Băiatul meu romantic.

—Soţia mea dulce.

—Soţul meu acru.

—Ce-ai zis? o dă jos de pe pieptul lui şi-o imobilizează ţinându-i braţele strâns.

—Soţul meu acrişor.

—Mai spune o dată, o strânge mai tare.

—Soţul meu tandru.

Atunci el de drag, îi mângâie toate formele corpului voluptuos pe sub cămăşuţa şi aşa sumară. Ea îl gâdilă, ajungându-se la o plăcută hârjoneală. Când se potolesc, Matei devine tandru, alintând-o, sărutându-i obrajii, umerii, sânii, determinând-o şi pe ea la aceleaşi gesturi care culminează cu acelaşi fermecător moment al dragostei împărtăşite pe care Matei îl prelungeşte şi-l prelungeşte până când Cecilia se ridică strigând ca din gură de şarpe.

—Mi-e foame, hai să mâncăm!

—Hai, se conformează Matei fericit.

—Dar ce mâncăm? Opincile Sfântului Sisoe? că aici nu avem nimic.

—Bate şi ţi se va deschide!

Cecilia bate în uşa frigiderului şi o deschide.

—Cercetează şi vei găsi! o îndeamnă Matei.

—Oaa! Avem de toate. Ciorbă, friptură, garnitură, salată, prăjituri, bere, vin, sucuri, fructe.

Sare la Matei, îşi pune mâinile după gâtul lui şi-l sărută cât îi place.

—Când le-ai adus, scumpete? Unde aranjăm masa?

—Unde vrei tu.

—În sufragerie că e sărbătoarea noastră. Întâi să ne spălăm şi să ne mai revenim după atâta dragoste.

—Ha! Ha! Ha! După atâta fericire vom înfuleca la fel ca lupii.

S-au spălat, Cecilia vrea să-şi ia halatul dar Matei o opreşte.

—Îmi place cum îţi stă în cămăşuţa asta. rămâi aşa!

—Că sunt mai mult goală, nu?

—Şi-aşa este foarte cald.

—Tu te-ai aranjat la tricou şi pantaloni scurţi, dar dacă vine cineva şi pe mine mă vede aşa, ce zice?

—Că eşti fermecătoare.

—Du-te măi, şmecheraş, nu mă necăji. De fapt n-am decât halatul şi rochia de mireasă. În ce să mă îmbrac?

—Caută şi vei afla! Hai cu mine!

O ia de mijloc, o duce în dormitor, deschide dulapurile spunându-i,

—Alege ce doreşti.

—Mi-aţi adus toate hainele aici. Ce bine! grijuliul meu drag, nimic n-ai uitat.

Îşi alege o rochie pe care o place şi Matei şi o îmbracă. După aceea merg în sufragerie, aranjează împreună masa, Matei dirijând-o de unde să ia cele necesare, fiindcă el ştia locul fiecărui lucruşor…

—Iubito, avem un necaz.

—Mare? Mic?

—Mititel.

—Atunci nu-i de luat în seamă.

—Ba da că n-avem cum mânca ciorba.

—De ce?

—Nu găsesc lingurile. Ce-am să fac cu Tibi, o să mă pomenească.

—Ce-ai cu el, că nu ţi-a făcut nimic.

—El a răspuns de aducerea veselei şi a tacâmurilor. Lingurile le-a uitat.

—De lucrurile mele cine a răspuns?

—Lenuş.

—Draga de ea. Mi le-a adus pe toate, chiar şi cursurile, cărţile, trusa de machiaj. Ce să mai spun de haine, pantofi, toate sunt aici.

Căutând prin sertare, Cecilia a găsit o lingură de lemn pentru rântaş.

—Am găsit soluţia. Mâncăm pe rând cu lingura asta.

—Lingură de lemn?

—Ce dacă? Înainte vreme, oamenii nu mâncau din strachină cu lingură de lemn şi mâncarea li se părea mai bună? Ia să vezi!

Au încălzit ciorba. A mâncat întâi Cecilia din farfuria ei, făcându-i poftă lui Matei.

—Iiii! Ce bună este!, sorbea o lingură. Ce gustoasă!, sorbea altă lingură. Atât de mult îmi place! îşi lingea buzele sub privirile admirative şi lacome ale lui Matei.

—Eşti atât de apetisantă că mi-ai făcut poftă şi de ciorbă şi de tine.

—Sunt gata, spăl lingura şi ţi-o dau şi ţie.

—Suntem cu analizele la zi, i-o smulge Matei şi începe să mănânce cu aceeaşi poftă ciorba.

Când erau cam pe la terminatul mesei, le sună pentru prima dată soneria.

—Cine-o fi oare?se întrebă ei.

—Mă duc să văd, se oferă Matei, ca deschizând uşa să apară toţi ai casei împreună cu naşii.

—Cum vă simţiţi în casă nouă ca soţ şi soţie, finilor?

—Cum nu se poate mai bine, naşilor.

—Bucuroşi de oaspeţi, îi întrebă domnul Sătmăreanu.

—Mai mult decât bucuroşi, răspund ei într-un glas.

—Se aşează toţi la masa din sufragerie, mai pe scaune, mai pe unde apucă după ce fac fiecare o tură prin apartament să vadă cum arată, fiind încântaţi.

—Apoi eu zi, măi copii, să fiţi fericiţi! Să trăiţi ani mulţi! Ţie, nepoate, îţi port un pic de ciudă, că mi-ai luat-o pe Cecilia cu care mă obişnuisem atât de mult şi speram să rămână lângă mine, că sunt singur cuc, lăcrimează unchiul Filip, bătându-l pe umăr pe Matei.

—Lasă, unchiule, că mâine, poimâine, vin ai mici ai noştri şi o să-ţi umple casa.

—Dacă voi mai apuca zilele acelea.

—Cum să nu le apuci , cuscre, că eşti teafăr, voinic, arăţi mai bine ca mine, îl încurajează Virgil Zamfirescu, tatăl lui Matei.

Cecilia i-a servit cu nişte aperitive şi pentru că altceva n-au mai dorit să mănânce, le-a dat prăjituri, băutură şi le-a făcut câte o cafea.

—Te descurci foarte bine, noră-mea. Eşti o bună gospodină, a lăudat-o Virgil.

—Ca la început, a răspuns Cecilia cu modestie.

După ce au mai stat de vorbă, au mai băut, au plecat toţi mulţumiţi.

—Cecilia, vezi că eu trebuie să mă întorc acasă. Să vii la mamă-ta împreună cu Matei să mai stăm de vorbă, li s-a adresat unchiul Filip.

—Aşa de repede pleci? l-a întrebat surprinsă Cecilia.

—Ce să mai stau? Nunta am văzut-o, pe voi ca miri frumoşi v-am văzut, apartamentul îmi place şi să-l stăpâniţi sănătoşi.

—Este şi meritul dumitale, unchiule, şi-ţi mulţumesc mult că ne-ai ajutat.

—Voi să fiţi sănătoşi şi când nu voi mai fi, să vă gândiţi la mine.

—Nu vorbiţi aşa că trebuie să mai trăiţi, să avem la cine veni în Germania. Ne-am hotărât ca din banii de la nuntă să vă recuperăm suma cu care aţi contribuit la apartament sau măcar o parte din ea, s-a arătat dispus Matei.

—Nici să nu vă gândiţi, copii. Eu nu v-am împrumutat. Ce v-am dat nu mai aştept să-mi restituiţi pentru că vă socotesc ca pe copii mei. Veţi avea nevoie de mulţi bani, acum la început de drum şi trebuie să-i administraţi cu multă socoteală pe cei primiţi la nuntă.

În zilele următoare, Cecilia şi Matei au fost să se întâlnească cu unchiul Filip la familia Ceciliei şi l-au condus până la aeroport în Bucureşti, în ziua când trebuia să ia avionul spre Germania, fapt ce l-a bucurat foarte mult. Au vizitat şi naşii şi pe părinţii lui Matei, primind şi ei vizite printre care logodnicii.

În ziua în care i-a vizitat ei, în timp ce Gelu cu Matei serveau vin, Leontina cu Cecilia s-au dus să pregătească pentru fiecare cafea. Leontina, curioasă, s-a interesat cum a fost în noaptea nunţii.

—Cum s-a purtat Matei?

—Leontina scumpă, eu am fost înspăimântată, că nu ştiam cum va fi.

—Te cred, dragă Ceci, că eu chiar aşa am păţit cu Gelu. Dar tu îl ştii pe Gelu. M-a luat cu vorbe, cu bancuri, cu cuvinte frumoase, că am trecut pe nesimţite peste momentul de care mă temeam. Noi am fost tot timpul împreună, obişnuiţi unul cu altul, pe când voi aţi stat mai mult separaţi, de aceea mă gândesc că Matei fie a fost repezit, fie a fost stânjenit.

—Stânjenită am fost eu. El a fost atât de atent, de răbdător cu mine, atât de tandru, încât ne-am dăruit unul altuia cu toată dragostea, simţindu-ne fericiţi, împliniţi.

—Mă bucur pentru voi. Acum nu veţi mai pleca unul de lângă celălalt. Doctoratul l-ai luat. Nu vei mai merge în Germania. Unde vei lucra? Tot la Tribunal?

—Mie mi-ar fi surâs să lucrez o perioadă în Germania, fiindcă aveam şanse, mai ales cu aderarea noastră la U.E. M-aş fi perfecţionat mai mult, aş fi câştigat mai mult, mi se oferea un orizont mai larg de cunoaştere, dar ce să mă fac cu Matei? El nu vrea să plece de aici. Am vorbit cu el să căutăm să ne stabilim în Bucureşti, însă vrea să mă convingă că nu este bine, fiindcă vom avea copii. Ce vom face atunci? Noi vom fi la serviciu, iar copiii vor ajunge pe mâna unor bone sau prin cămine în loc să crească alături de părinţii şi bunicii lor.

—Are dreptate, Cecilia. trebuie să te sacrifici pentru copii.

—În Bucureşti ar fi obţinut şi el un post mai bun, că este un chirurg priceput. Nu-l laud, îl ştii doar. S-ar fi perfecţionat în meseria lui.

—Trebuie, la fel ca tine, să se sacrifice pentru copii.

—Ce faceţi, fetelor, n-aţi terminat cafelele?le strigă Matei.

—Venim imediat, se îndreaptă ele cu tava cu cafele.

—Ce v-aţi povestit? Sunt sigur că despre noaptea nunţii. Cum o ştiu eu pe Leontina, n-a mai avut răbdare s-o întrebe pe Cecilia cum şi ce-i.

—Dacă-i aşa, ce te interesează?aşază tava cu ceştile Leontina.

—Ce ţi-am spus eu,Matei? Fetele astea pe cât sunt de frumoase, pe atât sunt de curioase.

—Dacă n-ar mai fi ele, pe cine am iubi noi?

—Dacă vreţi să ştiţi, am vorbit despre serviciile noastre.

—Şi nimic de noaptea nunţii noastre?

—Puţin, zâmbeşte Cecilia.

—Îmi place de soţia mea scumpă că este sinceră, o sărută Matei, în timp ce Cecilia lasă ibricul cu cafea.

—Stai să nu vărs cafeaua.

O îmbrăţişează şi o sărută şoptindu-i la ureche: I-ai spus Leontinei cât de fericiţi am fost în momentul apogeului dragostei noastre împlinite?

—Obraznicule!

—Dar eu n-am fost sinceră? se aşează Leontina lângă Gelu.

—Cum nu, iubito, o sărută Gelu de mai multe ori până când Leontina îl opreşte.

—Ajunge! Nu ţi-e ruşine de ei?

—Ei se iubesc, noi ne iubim, a iubi nu este o ruşine, a săruta iubita nu este o ruşine. Dar să lăsăm asta. cum veţi face cu serviciul? vrea să ştie Gelu.

—Deocamdată rămânem pe loc, Gelule. Mi-ar fi plăcut să lucrez în Germania cu Cecilia, sau în Bucureşti unde am colegi de facultate. Erau alte posibilităţi, alte şanse de a te realiza, ar fi fost bine şi pentru Cecilia, şi pentru mine şi pentru Cecilia, dar noi vrem s-avem copii. În cazul acesta nu-i putem creşte cum dorim decât aici, ajutaţi d epărinţi.

—Cecilia, ţie ţi s-a păstrat postul la Tribunal?

—Abia aşteaptă să-mi încep slujba acolo. Am vorbit cu ei şi sunt nerăbdători să mă întorc în mijlocul lor. Luni îmi reiau postul. Nu m-am dus până acum fiindcă am fost antrenată în pregătirile pentru nuntă.

—Eu zic să vă bucuraţi că aveţi casa voastră, servicii bune, sunteţi alături de-ai voştri, vor merge şi la noi lucrurile mai bine acum cu aderarea, că nici în altă parte dacă nu munceşti, nu câştigi! Tu ştii mai bine, Cecilia.

—Ai dreptate, Gelule. Deja ne-am împăcat cu gândul că vom rămâne aici.

—Noi ne bucurăm cel mai tare, că vom fi împreună. Ne-ar fi părut rău dacă ne-aţi fi părăsit, că ne înţelegem foarte bine şi ne cunoaştem de ceva ani.

—Ai văzut, Gelule, de când cu aderarea la U.E. cum se pune problema privind întreprinderile mici? îl întreabă Matei.

—Da măi, fir—ar să fie. Dacă nu se ridică la nivelul normelor europene, dau faliment.

—Trebuie să fii atent cu întreprinderea ta.

—Mi-am şi făcut planul de îmbunătăţiri şi voi lua toate măsurile ca ea să corespundă şi să poată funcţiona în continuare, dar mă va costa destul.

—Statul va fi oarecum în pierdere că prin falimentarea unor asemenea unităţi nu va mai primi taxe şi impozite de la cele care se desfiinţează.

—De-aia le pasă lor.

Trecuse o lună şi ceva de la nuntă. Cecilia nu se prea simţea în apele ei. Ieşind într-o zi de la serviciu, a trecut pe la ai săi, fiindcă Matei era plecat la Bucureşti. Mamă-sa i-a pus să mănânce, că ei serviseră masa deja. Cecilia a mâncat puţin, dar nu s-a simţit bine. Mai stând de vorbă cu Silvia şi cu Elena s-a dus repede la baie că i-a venit să vomite.

—Ai mai avut starea asta? a întrebat-o Silvia după ce s-a întors.

—Mi s-a mai întâmplat la apartament.

—De mult?

—De vreo câteva zile.

—Cecilia, mamă, cred că eşti gravidă.

—Oare?

—Eu când am fost gravidă cu tine tot aşa am păţit în primele luni. Vomitam, mi-era greaţă. După aceea mi-a trecut şi până am născut n-am mai avut probleme. Dacă eşti gravidă, să ştii că naşti fată, că la fete, stările acestea de rău sunt mai accentuate.

—De fapt nici ciclul nu mi-a mai venit.

—Asta este!

—Ai să ai un bebeluş, se bucură Elena.

—Voi face un test de sarcină.

—Poţi să faci, dar sigur eşti gravidă după cum se vede,a încredinţat-o Silvia.

A doua zi şi-a făcut testul de sarcină. A ieşit pozitiv. S-a bucurat. L-a aşteptat cu masa pe Matei, că el a mai întârziat la serviciu. Au mâncat, noroc că de data aceasta nu i-a fost greaţă ca să poată sta liniştită de vorbă cu el.

—Hai să ne odihnim puţin, a propus Matei, după ce a mâncat.

—Vin după ce spăl vasele.

—Nu, acum vii, a luat-o în braţe Matei şi a dus-o în dormitor.

—Nu ţi se pare că sunt mai grea?

—Nu, scumpo. Mi se pare că îmi eşti din ce în ce mai dragă.

—Dacă îţi spun ceva îţi voi fi şi mai dragă.

—Ce să-mi spui?

—Ghici?

—Că-mi dai tributul?

—Nu!

—Dar eu tot îl iau, o sărută în timp ce ea râde.

—Îmi oferi acel moment fermecător de dragoste, zâmbeşte cu subînţeles Matei.

—Prostuţule, numai la asta te gândeşti. Ascultă, să-ţi dau vestea cea mare. Vom avea un bebeluş. Sunt gravidă.

—Scumpa mea, draga mea, iubita mea, cât am aşteptat să aud vestea aceasta minunată, o îmbrăţişează şi-o sărută până Cecilia îl opreşte.

—Stai, tu, că m-ai ciufulit toată.

—Să ştii că m-am gândit în noaptea nunţii, când am trăit acel moment divin, că un miracol s-a întâmplat.

—Şi eu am simţit lucrul acesta. Voi merge la voi la spital şi dacă ginecologul îmi spune că sunt în luna a doua, cum am socotit eu, înseamnă că bebeluşul nostru a fost conceput atunci.

—Mă-mbăt de fericire.

—Să nu faci asta.

—Nici când se va naşte?

—Nu, că te va arăta cu degeţelul că eşti beat.

—Acum trebuie să te ocrotesc şi mai mult că porţi copilul nostru. Să te iubesc şi mai mult.

—Dar când se va cunoaşte sarcina şi voi umbla ca o raţă şi-mi vor ieşi pistrui pe faţă, mă vei mai iubi?

—Mai mult te voi iubi atunci.

—Chiar dacă voi fi urâtă?

—Pentru mine vei fi întotdeauna frumoasă. Mi-e drag de tine, mi-e drag de tine, o îmbrăţişează strângând-o tare.

După patru luni sarcina crescuse bine. Într-o seară, stând amândoi tolăniţi pe canapea şi uitându-se la televizor, Cecilia a simţit pentru prima dată mişcările bebeluşului, încât a tresărit.

—Draga mea, ce-ai păţit?

—Simţi ceva? i-a luat mâna şi i-a pus-o pe abdomen.

—Ce?

—Aşteaptă! a pus mâna ei peste a lui până s-a simţit izbitura din interior.

—Mişcă! au exclamat, fericiţi, amândoi.

—Cecilia s-a ridicat să meargă până în bucătărie să-şi ia nişte banane.

—Stai! să-i mai simţim mişcările.

—Vom avea timp de-acum încolo. Abia a început.

—Stai, te rog mult, îmi place să-l simt. Ţi-aduc eu bananele.

S-a întors cu bananele, s-a aşezat lângă Cecilia pe canapea, cuprinzând-o cu o mână pe după mijloc şi cu cealaltă aşezând-o pe locul unde simţise mişcarea bebeluşului. Când simţea o mişcare, o pupa pe Cecilia şi tot aşa până când fătul s-a liniştit iar ei s-au dus la culcare adormind îmbrăţişaţi.

A doua zi dimineaţa, când s-au trezit, Matei era cu mâna pe burtica ei aşteptând mişcările bebeluşului.

—Să ne grăbim că întârziem la serviciu.

—Numai două minute.

—Tu crezi că el se mişcă la comandă?

—Înseamnă că eşti în patru luni şi jumătate cu sarcina.

—De unde ştii?

—Păi nu sunt medic?

—Te ştiam chirurg nu mamoş.

—Tu le ştii pe toate, dar una nu ştii: că sunt atât de mândru că mă vei face tată.

Când să plece, Cecilia a simţit mişcările fătului.

—Acum s-a trezit şi el.

—Mişcă? Ia să văd, a băgat mâna pe sub rochia Ceciliei, până la locul unde simţeau mişcările bebeluşului.

—Stai, tu, că poţi şi peste rochie să simţi.

—Vreau să le simt bine; o dată o lovitură, încă una! exclamă fericit.

—Hai că întârziem, îşi aranjează ţinuta Cecilia şi pleacă fiecare la serviciul lui.

Chiar în aceeaşi zi, după terminarea serviciului, Cecilia a trecut pe la mamă-sa să-i spună şi să se asigure de cele spuse de Matei privind stadiul sarcinii.

—Mamă, la câte luni mişcă fătul?

—La patru luni şi jumătate. De ce mă întrebi? A mişcat cumva bebeluşul tău?

—Aseară am simţit primele lui mişcări. Aşa mi-a spus şi Matei dar am vrut să ştiu părerea ta.

—Mai încă atâta timp şi vei fi mămică.

Pe măsură ce zilele se scurgea, Ceciliei i se vedea tot mai pronunţată sarcina, iar în ultimele luni era exagerat de mare. A trebuit să-şi facă rochii pe măsură, speciale pentru gravide că nu mai încăpea în cele vechi. Matei era tot mai încântat că va deveni tătic şi glumea cu ea spunându-i „balonaş”. O proteja nelăsând-o să ducă în mâini greutăţi, alintând-o, îndemnând-o să se hrănească bine, să se odihnească pentru ca bebeluşul să fie mare şi frumos. Uneori din prea mare grijă era exagerat. Când se aflau, de pildă, la piaţă, el se încărca cu toate plasele.

—Stai! nici cele două kilograme de roşii nu mi le laşi mie?îl dojenea Cecilia.

—Duc eu.

—Dar nu sunt bolnavă.

—Eşti mămică.

—Fructele nu ţi le mai dau ţie.

—Dar să nu fie mai mult de un kilogram, hai, două.

—Eşti absurd, dragul meu, se tot ciondăneau pe tema aceasta.

Acasă o ajuta la treburile gospodăreşti şi-i plăcea la nebunie să-i mângâie sarcina şi să simtă mişcările bebeluşului.

—A mai crescut niţel, draga mea. Ia pune şi tu mâna.

—E normal să mai crească, dar şi eu mă simt mai greoaie în mişcări şi devin ca un butoi.

—Nu spune asta. Eşti superbul meu balonaş.

—Răule, mă faci să mă simt şi mai prost, se îmbufnează Cecilia.

—Cum poţi să spui aşa ceva, iubito!

—Poate nici nu mă mai iubeşti ca la început, când mă vezi cum arăt.

—Cum crezi că arăţi?

—Bineînţeles că sunt mai urâtă cu burtoiul acesta, cu mersul greoi, cu….

—Balonaş scump şi drag, ochii tăi albaştri sunt mai frumoşi, că sunt mai blânzi, pe faţă nu ţi-au ieşit pistrui cum te temeai, buzele îţi sunt la fel de catifelate, senzuale.

—Şmecheraşule, îl strânge de nas Cecilia ca să înceteze cu flatările.

—Mă doare. Încetează! Ascultă-mă mai departe. Mersul şi mişcările mai lente îţi dau distincţia unei adevărate doamne pe care o iubesc, o ador, o ia în braţe şi-i acoperă buzele cu o tandră sărutare.

-linguşitorule, se domoleşte Cecilia.

Era deja în luna a noua. Mamă-sa o informase amănunţit cu toate reacţiile premergătoare unei imediate naşteri pe care le-a avut şi ea într-o seară după ce cinaseră.

—Matei îmbracă-te că trebuie să mă duci la spital.

—Te-au apucat durerile?

—Încă nu, dar vor veni îndată. Am reacţiile de care mi-a vorbit mama.

—Să nu te sperii, draga mea, că naşterea nu este ceva cumplit, este un fapt normal, suportabil, care durează puţin. Teama şi emoţiile femeilor sunt mari, ale celor care sunt la prima naştere, că nu ştiu cum va fi, o încuraja.

A ajuns la spital şi s-a internat. Până s-a aranjat în rezerva în care era o femeie, au apucat-o durerile. Matei a fost mereu în prejma ei. Se mai ducea în cabinetul său, pe la bolnavi, dar revenea s-o vadă. Când durerile s-au înteţit, a fost dusă în sala de naşteri fiind asistată de doctoriţa ei, o femeie în vârstă, foarte pricepută şi tare cumsecade , în care Cecilia avea mare încredere şi Matei de asemenea. Ea îi spusese când a controlat-o la ecograf că va da naştere la gemeni.

—A sosit momentul să dai naştere copilaşilor tăi, Cecilico. Să nu-ţi fie frică. Sunt lângă tine. Să faci doar ceea ce-ţi spun eu. Ne-am înţeles , scumpo? o încuraja doctoriţa.

—Da, doamna doctor.

Dirijată şi asistată de doctoriţă, încurajată de Matei care nu se dezlipea de ea, Cecilia a născut fetiţa spre bucuria celor de faţă.

—A fost mai harnică ea, mititica. Să vedem ce urmează, era curios Matei.

—O iubeşti, dragule, l-a prins de mână Cecilia în puţinul ei răgaz.

—Ca pe ochii din cap, scumpa mea, i-a sărutat mâna.

—Dacă va veni tot o fetiţă n-ai să fii supărat?

—Vom avea două gemene şi ne vom mândri cu ele.

—Fii sincer! a insistat Cecilia, intuind dorinţa lui Matei de a avea un băiat.

N-a mai apucat răspunsul soţului, că au prins-o din nou durerile şi a născut băieţelul. Matei a sărit în sus de bucurie ca un copil, a sărutat din nou mâna Ceciliei care era şi ea bucuroasă din cale afară că-i împlinise dorinţa lui Matei şi a ei de a avea un băiat şi o fată. Au fost felicitaţi de doctoriţă, de asistentele din sală, pe care Matei le-a îmbrăţişat şi le-a mulţumit pentru urările făcute.

—Ai văzut că n-a fost chiar aşa de greu? Ai fost foarte cuminte şi ascultătoare, a lăudat-o doctoriţa.

—Îmi venea să strig, dar îmi era ruşine, explică Cecilia.

—Tu, Matei, o cam sfeclisei înainte de naşterea băieţelului. Te gândeai că poate vine iar o fată.

—Să vă spun drept nu mi-a fost totuna, dar când am văzut băieţelul parcă l-am prins pe Dumnezeu de picior.

—Văd că nu mai încape în tine bucuria. De-acum vor începe şi grijile.

Ajunsă la rezervă, Cecilia era mulţumită că trecuse cu bine peste momentul naşterii şi că îşi putuse stăpâni durerile fără să strige ca alte femei deranjând pe cei din jur.

Imediat a sosit Matei şi profitând de absenţa celeilalte femei a îmbrăţişat-o, a sărutat-o pe Cecilia, cu lacrimi de bucurie.

—Fata mea din parc, sunt atât de fericit ca soţ al tău şi ca tată al copiilor noştri.

—Trăiesc aceeaşi fericire ca şi tine, băiatul meu din parc, deşi am avut emoţii mari.

—Bine că au trecut toate şi-am trecut peste toate împreună, rămânând să ne bucurăm de aceşti bebeluşi pe care o să-i creştem cu dragoste.

—Te-ai cam temut că nu va veni băieţelul? Aşa-i?

—Cum le ştii tu pe toate, o mângâie Matei.

—Aşa sunteţi voi bărbaţii, muriţi după băieţi.

—Să avem cine să ne poarte numele.

—Să ne gândim ce nume le vom da ca să li se facă certificate de naştere.

-te las pe tine să hotărăşti, că tu ai dus tot greul şi i-ai purtat nouă luni de zile în burtica asta, acum s-a micşorat, o pipăie Matei.

—Am scăpat de a-mi spune „balonaş”.

—Eu te-am alintat, draga mea.

Gândindu-se la mai multe nume de fete şi băieţi s-au hotărât ca pe fată s-o cheme Florina iar pe băiat Sorin.

În ziua următoare, Matei a fost asaltat cu felicitări şi cu invitaţia „eşti bun de cinste” şi având atâţia prieteni şi cunoscuţi dându-le de băut nu putea să nu norocească, aşa încât de bucurie şi-a pierdut controlul şi s-a îmbătat. În starea aceasta l-au întâlnit logodnicii în bar, fiindcă îl căutau ca să-l felicite şi ei.

—Leontina, trebuie să-l scoatem de-aici, a propus Gelu.

—Îl ducem la apartament?

—Nu, că de acolo poate pleca şi nu vezi cum arată? Îl ducem la el acasă.

Aşa au şi făcut. Tibi când l-a văzut , l-a şi primit cu:

—O făcuşi de oaie, frate.

—Trebuie să-l înţelegem, au fost de acord părinţii. În timpul acesta, Cecilia îl aştepta. Se făcuse seară şi el nu mai venea s-o vadă. Pe cine întreba nimeni n-a vrut s-o necăjească spunându-i adevărul. A doua zi, la ora şase dimineaţa, a apărut şi Matei. Cecilia nu se trezise încă, dar simţind mişcare s-a sculat.

—Unde-ai fost, Matei, până acum? Te-am aşteptat să-mi aduci fructe cum mi-ai promis, că mâncare mi-a adus şi mama şi soacră-mea.

—Mă ierţi, dacă îţi spun adevărul?

—Doamne fereşte! Ce-ai făcut?

—M-am îmbătat.

—Nu te-au arătat pruncii cu degeţelele?, i-a spus ea îngăduitoare.

—Nu, fiindcă m-am dus de dimineaţă la ei şi le-am povestit, le-am spus atâtea şi atâtea şi ei, drăguţii, m-au ascultat uitând să mă mai dojenească. Ţi-am adus şi fructele. Dacă ei m-au iertat, mă ierţi şi tu?i-a întins un buchet de trandafiri.

—Nu te-aş ierta, dar nu mă lasă inima să nu te iert, când, eşti atât de atent.

—Ştiam eu că eşti bună, dragostea mea. arată-mi că mă ierţi.

Cecilia îl sărută punându-şi mâinile după gâtul lui, aşa cum obişnuia, stârnindu-l şi pe el la asemenea manifestări.

—Pupăciosule, se desprinde din îmbrăţişarea lui.

Cât a stat în spital, Cecilia n-a avut probleme. Laptele i se formase, copiii au supt cum i-a pus la sân, starea sănătăţii lor şi a mamei era bună, aşa încât n-au stat prea mult sub supraveghere şi au mers acasă.

Cum îi prevenise doctoriţa, acum vor începe grijile care o solicitau mai mult pe Cecilia, fiindcă Matei, o bună parte din timp, era la serviciu.